Szabo Eva Zsuzsanna

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

MCA an I

Referat
Calitatea vieţii la persoanele cu dizabilităţi între realitate
şi necesitate
Prezentarea cazului (ipotetic)

Un tânăr de 18 de ani care locuieşte cu sora lui mai mare, deja de când avea 10 ani. Mama lor a
decedat , şi tatăl plecat în străinătate şi acolo a întemeiat o nouă familie , sora lui a avut grijă de
el până în prezent. Băiatul este foarte deştept şi ambiţios, învaţă bine, este elev în clasa a 11-a
într-o şcoală profesională dintr-un oraş apropiat satului unde locuiesc. La vârsta de 18 de ani a
dobândit o dizabilitate motorie în urma unui accident, şi a devenit utilizator de fotoliu rulant.
Vroia să se întoarcă la studii, să termină liceul şi să-şi ia bacalaureatul, însă şcoala la care umbla,
nu era accesibilă pentru utilizatorii de fotoliu rulant, şi aici apare problema lipsei accesibilităţii
instituţiilor de învăţământ. Nu doar asta era singura problemă care îl împiedica în ceea ce
priveşte continuarea studiilor ci şi faptul că trebuia să facă naveta , însă era doar un singur
microbuz spre oraş, microbuzul fiind mic, şi era imposibil pentru el să călătorească cu acel
microbuz, din nou apare problema lipsei accesibilităţii, care este şi mai mare în mediile rurale.

A mai rămas o variantă pentru el să se înscrie într-o altă şcoală ca să-şi finaliizeze studiile
preuniversitare şi să urmeze şi o facultate, ca să nu fie o problemă transportul , el s-a gândit că se
v-a caza într-un cămin, însă în oraş erau doar două cămine, una care nu îi oferea nici o reducere,
şi un alt cămin care avea reduceri de 50% pentru persoanele cu dizabilităţi, dar şi aşa cu
reduceri , nu putea să plătească, fiindcă fraţii trăiesc din venitul sorei, care nu este de ajuns. Nu a
reuşit să găsească o instituţie de învăţământ, în zona în care locuieşte, care să accepte înscrierea
ei în clasa , astfel încât să poată obţine o diplomă. Unele şcoli nu mai oferă cursuri pentru acest
nivel, iar în cazul şcolilor de arte şi meserii (echivalentul şcolilor profesionale înurma reformei
educaţionale) contactate până în prezent, i se spune că nu mai sunt locuri. Chiar în situaţia în care
ar reuşi să se reînscrie, ar avea probleme majore să participe la cursuri pentru că niciuna din
şcolile vizate nu este accesibilă pentru utilizatorii de fotolii rulante.

Pentru găsirea unui loc de muncă, a contactat Programul de integrare pe piata muncii deschis de
Fundatia Motivation România. A primit o primă ofertă de la o companie multinaţională,. Pentru
a putea ajunge la noul serviciu, ar fi trebuit să îşi asigure transportul cu un taxi sau printr-un
aranjament privat cu un şofer cu maşină, dată fiind lipsa accesibilităţii transportului în comun. În
urma unor calcule simple, dacă din salariul oferit la acest loc de muncă scădea costurile aferente
transportului, i-ar fi rămas circa 200 de lei pe lună, mai puţin decât beneficiile sociale la care ar fi
trebuit să renunţe. Astfel, deşi oferta era foarte interesantă, a fost nevoită să o refuze. De o lună
este la o multinaţională ca asistent financiar , aici reuşeşte să cuprindă şi costurile de transport. În
ce priveşte adaptarea rezonabilă a locului de muncă, angajatorul a făcut toate adaptările necesare
pentru accesibilizarea spaţiului (inclusiv a locului de parcare).I-au oferit şi cursuri de formare,
după care are o perioadă de probă pentru 3 luni de zile. Un singur aspect important a rămas
neaccesibilizat: nu ajunge la cititorul de carduri de la intrarea în clădire. Angajatorul a sesizat
problema dar încă nu e rezolvată, fiind ajutată de colegi pentru a intra în clădire.
Integrarea în colectivul de lucru a fost un lucru puţin dificil atât pentru el cât şi pentru colegii ei.
Fiind la primul loc de muncă, a fost, la început, destul de nesigur că se poate ridica la aşteptările
angajatorului şi ale colegilor. În acest sens a fost de mare ajutor sprijinul oferit de consilierul
Fundaţiei Motivation. În ce îi priveşte pe colegii ei, era pentru prima dată când lucrau împreună
cu o persoană cu dizabilităţi. Mai mult, pentru unii dintre ei era prima oară când stăteau de vorbă
cu o persoană în fotoliu rulant. Reacţia colegilor a fost foarte bună, cu câteva mici excepţii.

Pe partea profesională, la început a observat o reticenţă din partea angajatorului faţă de

capacitatea sa de a îndeplini sarcinile atribuite. Acesta a fost motivul pentru care primea atribuţii
foarte puţine. Chiar şi atunci când primea ceva de făcut, sarcinile erau mai uşoare decât cele
pentru persoane valide care ocupau aceeaşi poziţie. Această atitudine s-a atenuat în timp, dar a
presupus conversaţii succesive cu superiorii.

Realitate şi necesitate

Prima problemă de care s-a lovit persoana cu dizabilitate ţine de problematica educaţiei şi
formării profesionale fiindcă nici o şcoală din oraşul lui nu a fost accesibilă, o altă necesitate care
nu era existentă era lipsaa transportului persoanelor cu dizabilităţi la şcoală, lipsa transportului
accesibil. Unele şcoli l-au respins, nu i-au asigurat accesul lui la educaţie, la terminarea liceului.
Celelalte instituţii care ţin de şcoală cum ar fi internatele, nu au reduceri pentru persoanele cu
dizabilitate în ceea ce priveşte taxa de cazare, sau în cazul în care există reduceri , sunt persoane
cu dizabilităţi care nu pot achita taxa.

În următoarea parte a referatului voi detalia relitatea, dificultăţile de care se lovesc persoanele cu
dizabilitate , ca şi persoana prezentată la începutul lucrării, în momentul în care doresc să se
angajeze.

Persoana prezentată a ştiut unde să apeleze pentru a găsi mai repede un loc de muncă care
angajează persoane cu dizabilităţi. Într-adevăr aceste organizaţii există, însă majoritatea
persoenlor cu dizabilităţi nu ştiu despre ele, şi nu sunt informate despre existenţa acestor
organizaţii. Faptul că există astfel de orgnizaţii care ajută persoanele cu dizabilitate în găsirea
unui loc de muncă este un aspect foarte pozitiv, însă dacă privim lucrurile mai cu atenţie,
realitatea este puţin mai tristă, fiindcă persoana cu dizabilitate a fost ajutată să-şi găsească un loc
de muncă însă nu una neaccesibilă. Astfel aceste agenţii sau organizaţii la care sunt anunţate
posturile vacante, nu se duc la respectivul loc de muncă să verifice dacă este accesibil în
totalitate pentru mai multe sau măcar pentru o categorie de dizabilitate. Astfel oferă un loc de
muncă persoanelor cu dizabilotate care este accesibilă doar parţial sau chiar deloc. Primul loc de
muncă a persoanei prezentate mai sus, nu asigura accesul , transportul gratuit la locul de muncă,
persoana trebuia să plătească din salariul primit care a fost mai mic decât a angajaţilor fără
dizabilitate, fapt care dovedeşte faptul că locul de muncă nu a respectat dreptul persoanei la
egalitate, motivul pentru salariul mai scăzut era lipsa diplomei de bacalaureat. Astfel o necesitate
ar fi ca procesul de angajare, mai exact cerinţele pentru a fi angajat să fie diferenţiate pentru
persoanele cu dizabilităţi, şi să nu fie evaluate ca şi persoanele fără dizabilitate, fiindcă la un loc
de muncă care angajează la un moment dat şi persoane cu şi fără dizabilitate, tind să angajeze pe
cel care nu are dizabilitate datorită capacităţilor mai bune.

Al doilea loc de muncă a persoanei era una mai accesibilă, din mai multe puncte de vedere, însă
nici în cazul acesta nu beneficia de transport grtauit, dar salariul era mai ridicat, astfel îşi
permitea taxa de transport. Persoana beneficia de un curs de formare în cadrul firmei, care era
gratuită, care îl ajuta la integrarea în mucă. În ceea ce priveşte atitudinea angajaţilor, colegilor,
nu era una mulţumitoare, ar fi necesar organizarea unor traininguri,în cadrul firmelor pentru
facilitarea integrării şi accesptării angajatului cu dizabilitate.

Persoana cu dizabilitate a fost dicriminată nu numai în ceea ce priveşte salariul, dar şi în cazul
muncii propriu-zise, nu îi era asigurată egalitatea, fiindcă, primea sarcini mai uşoare, sau erau
situaţii când nu primea nici o sarcină, angajatorul, şi angajaţii nu au suficiente informaţii în
legătură cu capacitatea persoanei cu dizabilitate angajate, deşi a beneficiat de un curs de formare,
şi ar fi capabil şi de îndeplinirea sarcinilor mai dificile, din păcate există stereotipuri legate de
dizabilitate, cum ar fi „ persoanele cu o dizabilitate motorie, au şi dizabilitate intelectuală” Din
nou lucrul acesta provine din lipsa informării angajaţilor despre persoanele cu dizabilitate, care
este o necesitate foarte mare, mai ales în cazul acelor firme care angajează persoane cu
dizabilitate.

O mare problemă îl constituie lipsa monitorizării persoanelor cu dizabilitate la locul de muncă,

dar şi a mediului de muncă, din punctul de vedere al accesibilităţii, după ce o fundaţie sau o
organizaşie, a ajutat persoana cu dizabilitate să se angajeze, încetează să se intereseze de acea
persoană, nu le monitorizează, şi persoanele vor fi angajate ca şi în cazul prezentat pentru o
perioadă de probă, vor rămâne după aceea fără un loc de muncă fiindcă, angajatorii vor doar
beneficiile aduse de aceste persoane, anume o sumă stabilită prin lege.