Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Autoportret

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literal, care se

regăsesc ȋn lirica lui Lucian Blaga

Modernismul este un termen generic care include toate curentele şi mişcările cultural-literare

manifestate ȋn Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate secolului XX: simbolism,

expresionism, avangardism, imagism, obiectivism, manierism, decadentism, etc. Modernismul este

conturat ȋn mod diferit ȋn funcţie de perspectiva teoreticianului care o abordează, singurele

caracteristici generale fiind regăsite ȋn atitudinea negatoare faţă de tradiţie şi ȋn spiritual critic

anticonvenţional şi inovator. Lucian Blaga dezvoltă o concepţie nuanţată a ideilor expresioniste

europene . Expresionismul este o mişcare artistică modernă, manifestată la ȋnceput ȋn artele plastice ,

apoi şi ȋn literatura germană (1910-1925), provocat de experienţa crizei dinaintea şi din timpul Primului

Război Mondial. Consitituie a ca o reacţie ȋmpotriva imitaţiei materiale a realităţii din naturalism şi

ȋmpotriva redării impresiilor extraordinare din impresionism.

Pentru a da un de model de interpretare sistematică universului liric blagian, criticul Ion Pop

identifică patru vârste ale poeziei acestuia, alegând drept criteriu metamorfozele viziunii depsre lume

a subiectivităţii poetice. Astfel, o primă etapă de creaţie cuprinde volumele „Poemele luminii „(1919)

şi „Paşii profetului” (1921), ce evidenţiază un eu stihial, vitalist, dionisiac, aflat ȋntr-o relaţie de

cosubstanţialitate cu ȋntreg cosmosul.

Mai apoi, prin „In marea trecere” (1924) sau „Laudă somnului” (1929), Blaga impune o

ipostază interogativă a eului, povocată de pierderea contactului imediat cu universul. E vorba aici de

ruptura ontologică sau de tristeţea metafizică specifice unui moment ȋn care teama de moarte porvoacă
o criză.Impasul este accentuat ȋn volumele următoare „La cumpăna apelor” (1933) şi „La curţile

dorului”(1938) când eu alienat refuă să se ȋntrebe , preferând regresiunea ȋntr-un arhaic de inspiraţie

folclorică.

In ultima manifestare a raportului individ – univers marchează şi rezolvarea crizei metafizice,

fiind plasată de Ion Pop sub semnul schimbării zodiei. Eul reconciliant din „Nebănuietele trepte”

(1943) si poeziile publicat postum , reface echillibrul interiorităţii poetice. In ciuda renunţării la

euforia iniţială, el descoperă, prin paradoxalul apel la aşa-numita cunoaştere luciferică ( care nu are

drept scop să lumineze misterul, ci ajută la sporirea lui) un univers paradisiac, al cântecului şi al puterii

lantente a realităţii redeşteptate la viaţă.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice aparţinând lui

Lucian Blaga

Cunoaşterea şi creaţia devin constantele liricii la Blaga, iar arta poetică Eu nu strivesc corola

de minuni a lumii, aşezată ȋn fruntea volumului de debut „ Poemele luminii” (1919), devine un

program atât al expresionismului poetului, cât şi al descoperirii modernismului ȋn poezia

românească. Această operă conţine toate elemenetele programului expresionist : sentimentul

absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea piesajului, tensiunea vizionară maximă, exacerbarea

eului creator ca factor decisiv ȋn raportul interrrelaţional stabilit cu cosmosul.

O altă poezie reprezentativă este tot o artă poetică intitulată sugestiv „Autoportret”. Creaţia

reprezintă o arta poetică gravă şi matură a ultimei etape lirice din evoluţia poetului. Întrebările

grave, dezrădăcinarea sunt învinse datorită înţelepciunii, poetul regăsindu-şi astfel entuziasmul

tinereţii.

Lucian Blaga nu se mulţumeşte să constate deruta existenţială a omului contemporan, ci

identifică şi o abordarea pozitivă, oferind soluţia ieşirii din criză: reȋntoarcerea, fie pe cale retorică,

la o forţă stihială, arhetipala, o originilor, când fiinţa umană ȋncă nu pierduse cosubtanţialitatea cu
 universal. Unicităţii acestui moment ȋi răspunde atenţia modernistă pentru purificarea imbajului

( metafora revelatorie subordonând toate celelalte mijloace artistice), iar libertatea extatică a lumii

originare ȋşi găseşte corespondenţa ȋn inovaţiile formale de dată recent (versul liber, tehnica

ingambamentului, masura inegală).

3. Evidenţierea modului ȋn care se reflectă tema şi viziunea despre lume ȋn cele două texte

poetice alese

In această ordine de idei, viziunea despre lume a creatorului blagian ȋn poezia „Eu nu strivesc

corola e minuni a lumii” se conturează prin intermediul metaforei revelatorii „corola de minuni a

lumii”, ce apare ȋn titlu şi este reluată ȋn incipitul poemului. Simbol al perfecţiunii, corola reprezintă o

sinteză a valorilor universal-umane care reclamă nu doar atitudinea protectore a fiinţei poetice, ci şi

rămânerea sa ȋn proximitatea minunilor ce o desăvârşesc. De aceea artistului i se refuză evadarea ȋn

sfere ȋnalte – atât de specfică romanticilor- trăirea absolutului fiind posibilă chiar ȋn cercul restrâns al

existenţei umane. Fără a căuta corola de minuni a unei alte lumi, eu stihial se cufundă până la contopire

ȋn realitatea ȋn care se ȋntâmplă să se fi născut şi să trăiască. Mai mult, ȋn ciuda aparenţelor, corola lui

Blaga nu marchează un univers ȋnchis. Este vorba aici de o deschidere ȋnspre profunzime, aşa cum

sugerează epitetul inversat „sfânt mister”.Elemetele constitutive ale lumii ȋşi conţin , iată ȋnsemnele

divine , ce survin ȋn urma unei acţiuni a celui care ajunge să o cunoască : “aşa îmbogăţesc şi eu

întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Practic poetul identifică ȋn aceste versuri, condiţia

omului căzut din starea de graţie obligat , din acel punct , la o muncă de Sisif , prin care orice

descoperire se transformă ȋntr-o ȋnvăluire.

Odată ce afirmarea extatică a subiectivităţii a degenerat ȋn criză existenţială, poetul conştientizează

că reluarea optimismului iniţial nu ar duce decât la aceeaşi dezamăgire metafizică. Astfel ȋncât poezia

programatică Autoportret susţine o ȋmpăcare cu universal prin filtrul unei proiecţii a sinelui. Dacă eul
ratează identificarea cu lumea, rămâne soluţia unei căutări imaginare a sensului, desfăşurată” de

totdeauna,/ și până la cele din urmă hotare”.

In acest mod poate fi ȋnţeleasă şi aparenta contradicţie dintre titlu şi utilizarea persoanei a treia pe

tot parcursul textului. De obicei un autoportret se scrie la persoana ȋntâi şi presupune dispoziţia

confesivă a creatorului. Creatorul din Autoportret ȋşi foloseşte numele pentru a contura chipul unei alte

fiinţe: Lucian Blaga. Mai précis, automărturisirea neconvenţională – fiind un portret de cuvinte-

implică trei ipostaze ale subiectivităţii lirice. Prima este constituită de eul biographic. “Mut ca o

lebădă” ar fi, conform acestei abordări, ȋnsuşi persoana fizică a poetului. După cum reiese din

autobiografia Hronicul şi cântecul vârstelor, copilul Lucian Blaga refuză să vorbească până la patru

ani. O parte a critcii a sugerat că poezia face referire tocmai la tăcerea infantilă, considerată drept un

simbol al respingerii lumii articulate prin limbaj.O altă ipostază fundamnetală din unghiul teoriei

literaturii , este aceea de eu poetic/ liric. Ea desemnează ȋndeosebi o mască/ o voce care este si nu este a

eului biografic , ȋn sensul că ȋi poartă mărcile, dar se exprimă ca un altul. Iar refuzul ei de a se

manifesta – lipsa semnelor lexico-gramaticale ale subiectivităţii- justifică a treia ipostază: eu proiectat,

„Lucian Blaga” care nu are bineȋnţeles aceeaşi identitate cu eul biografic. Deşi nu mai poate iubi „şi

ochi, şi flori, şi buze şi morminte”, lui Lucian Blaga ȋi rămâne căutarea premanentă a elemntului

prevital „apa din care bea curcubeul”.

Metafora apei surprinsă de poet (,,El caută apa”) face trimitere către tabloul primordial al

regenerării, al renaşterii, unde, potrivit mitologiilor orientale, apa este izvorul vieţii fecundătoare, iar

viaţa intrauterină constitue cumularea tuturor simbolurilor cunoaşterii. Pe de altă parte, apa este

considerată un instrument al purificării, un mijloc prin care se asigură mântuirea individuală a

sufletului omului, amintind astfel de taina sacră a botezului, unde păcatul strămoşesc este dizolvat de

către divinitate.Astfel Blaga dezvoltă o întreagă viziune asupra metaforei apei, care împreuna cu

lumina, reprezintă simboluri ale genezei.

 Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se organizează pe baza unei antiteze ȋntre moduri

de a concepe relaţia eu-lume: atitudine poetică, iraţională (reliefată prin metafora „lumina mea’”), şi

atitudine pragmatică, raţională (lumina altora). Totodată, ambele raportări sunt subsumate de simetria

incipit – final, prin care vocea poetică ȋşi afrmă superioritatea persepctivei asupra cunoaşterii. Fiind o

poezie de tip confesiv, lirismul subeictiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă ȋn mod direct

şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: pronumele personal la persoana I singular „eu”,

adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent, persoana I, singular). Plasăndu-şi propriul eu ȋn

poziţie iniţială, privilegiată, creatorul blagian ȋşi defineşte mai ȋntâi poziţia prin negarea capacităţii

raţionale de pătrunde tainele universului, aşa cum sugerează cele două verbe din câmpul semantic al

agresivităţii: nu strivesc, nu ucid. In plus, simetria invocată defineşte universul natural, uman, drept

depozitarul misterelor, ca semne ale existenţei imdiate: tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în

ochi, pe buze ori morminte. Iar enumeraţia citată stabileşte, nu atât o ierarhie, cât mai degrabă

interdependenţa dintre nivelurile existentului, de vreme ce florile, cohii, buzele şi mormintele, unificate

prin prezenţa tainei, ramân simboluri ale vegetalului, ale interiorităţii umane, ale comunicării/ dragostei

şi, respectiv, ale morţii. Insă pentru a ajunge la această revelaţie conclusivă, poezia ȋşi dezvoltă

argumentele conform unui principiu cumulativ. După faza negatoare dedicată luminii altora care

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns, subiectul liric ȋşi marchează identitatea (reluarea pronumelui

personal ȋn versurile 9-10) prin moticul lunii. Lumina acesteia, opusă celei solare, nu dezvăluie, dar

nici nu obscurizează farmecul ori complexitatea existenţei, dimpotriva, le protejează. Sensul unei astfel

de viziuni asupra cunoaşterii (luciferice, i-ar fi spus filosoful Blaga) este imediat explicitat de creator:

ea ȋmbogăţeşte misterele, reuşind performanţa de a schimba tot ce-i nenţeles ȋn nenţelesuri şi mai

mari.Aşadar dincolo de afirmarea pasivă a manifestării absolutului ȋn realitatea imediată/ palpabilă , eul

poetic ȋşi asumă, asemena lunii, o funcţie activă, aceea de creator/ potenţator al misterelor.
 In poezia Autoportret calea de acces spre sursa creaţiei vieţii este constituită, paradoxal, de

tăcerea/ muţenia fiinţei. Continând o vastă orientare, a poeziei moderniste, metafora revelatorie

„zăpada făpturii”, ce ar ţine loc de cuvânt, sugerează ȋndepărtarea limbajului uman de forţă creatoare a

cuvântului divin. Decăzută, rostirea umană falsifică trăirea, faptele, iar mistificarea nu poate fi anulată

decât prin asipraţia seculară către un limbaj purificat (motivul lebedei sau ce al zăpezii se integrează ȋn

câmpul semantic al purităţii). Dar cum aceste traseu e utopic, nicio limbă nu poate recupera, ȋn

definitvi, pe delin viaţa, sufletul găseşte ȋn muţenie o forţă infinit mai semnificativă decât toate

cuvintele. Reconcilierea cu universul provine chiar de aici: procesul căutării niciodată ȋncheiate conferă

sens existenţei.

4. Prezentarea câte unei particularităţi de limbaj din fiecare text poetic ales

Asumând o atare libertate ȋn propulsarea propriei subiectivităţi, vocea poetică blagiană respinge

implicit şi restricţiile versificaţiei tradiţionale. Astfel, Blaga descoperă ȋn inovaţiile prozodice

moderniste- măsura variabilă (de la două la treisprezece silabe), versul liber sau tehnica

ingambamentului-, modalităţi adecvate pentru susţinerea acestei poetici a dezvăluirii prin ȋnvăluire (ȋn

poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Insăşi ideea de artă poetică este modificată, ȋn

sensul că două componente ale sale- ars (meşteşug) şi poetica („regulile creaţiei”- accentul cade pe

ultima. Asa că până şi forma devine pentru poet o metaforă revelatorie.

In constructia textului din poezia „Autoportret” este acentuată necesitatea depăşirii limitelor

formale ale limbajului ȋnspre acea rostire aflată ȋn proximitatea muţeniei. Repetarea unor structuri

„Sufletul lui e ȋn căutare/ ȋn mută, seculară căutare sau El caută apa din care bea curcubeul./ El caută

apa/ din care curcubeul/ ȋşi bea..) vine parcă să sugereze rostirea ȋn gol a cuvintelor, care, oricum ar fi

dispuse ,se dizolvă ȋn gol ȋn aceeaşi incerctitudine. Nici măcar ideea de vers nu le poate fixa, măsura

ȋntre cinci şi douăsprezece silabe, ori ingambamentul marcându-le forfota precreatoare. Aşadar, poezia

nu doar ilustrează ultima etapa de creaţie blagiană ci reafirmă locul privilegiat deţinut de Blaga ȋn
modernismul românesc. Criza contemporaneităţii, descoperirea unei transcendenţe goale şi alienarea

individului sunt reprezentate de autorul Nebănuitelor trepte nu neapărat ȋntr-un registru tragic, cât şi

prin promovarea retoricii tăcerii ca modalitate de reȋntoarcere la sursele spirituale şi vitale ce scapă

omului modern.

5. Susţinerea unei opinii despre lirica lui Lucian Blaga, valorificând mesajul din următoarea

secvenţă critică:....

Deşi critica literară suprapune adesea peste poeziile blagiene conceptele sale filosofice (cunoaşterea

paradisică / luciferică), iar comentariile didactice trivializează de-a dreptul acest artificiu interpretativ,

cred că o lectură atentă a artei poetice, ȋn special ȋn”Eu nu strivesc corola de minin a lumii”

demonstrează mai degrabă relevenţa estetică asupra versurilor, iar nu acurateţea aplicarii unor

construcţii filosofice- respectabile/ valoroase, de atfel. Pentru că ȋnainte de toate, Lucian Blaga reuşeşte

performanţa de a depăsi polemicile din epocă ȋntre tradiţionalism şi modernism, descoperind ȋn

iraţionalitatea primordială un model ontologic pentru criza dezumanizării din modernitate. Această

criză a făcut posibilă valorizarea echilibrului inţial dintre individ şi univers.