FASCIOLA HEPATICA

Generalități
Fasciola hepatica este un vierme parazit ce face parte din clasa Trematoda,
încrengătura Plathelmintes. Este denumit popular viermele mare de gălbează. Parazitează în
canalele hepatice la ovine, caprine, bovine, cabaline, porcine, leporine, cămile, antilope, reni,
elefanţi şi la om. Fasciolele au mai fost găsite şi în musculatură, splină, pancreas, cord, canale
seminale, plămân etc., unde au ajuns în mod accidental, aceste organe nefiind specifice
pentru acest parazit. Dintre animalele domestice, cele mai afectate de viermele de gălbează
sunt ovinele, urmate de bovine, iar cel mai puţin afectate, porcinele.

Morfologie
Corpul este puternic turtit dorso-ventral, de forma unei seminţe de dovleac sau a unei
frunzuliţe. Adultul este de 20-50 de mm lungime şi de 10-15 mm lăţime, de culoare alb-
lăptoasă sau galben-brunie. Corpul este moale, prezintă la exterior cuticula prevăzută cu solzi
şi spini curbaţi cu vârful spre înapoi. Aceste formaţiuni cuticulare sunt mai mari pe partea
ventrală a corpului şi fac imposibilă căderea sau eliminarea parazitului. Partea anterioară a
corpului este mai lată, iar pentru a se adapta la dimensiunile canalului biliar, parazitul se
răsuceşte în cornet. La extremitatea anterioară a corpului se află ventuza bucală, în mijlocul
căreia este orificiul buco-anal, iar ceva mai jos de baza conului se află ventuza ventrală care
nu are orificiu (este oarbă). Ventuzele folosesc la fixarea parazitului de peretele intern al
canalului biliar. Tot ventral, între cele două ventuze, se află orificiile genitale (femel şi
mascul), iar terminal, orificiul excretor. Dorsal, la jumătatea corpului, se află orificiul
canalului lui Laurer, care este în legătură cu aparatul genital femel şi pe unde se pare că este
eliminat excesul de spermatozoizi. Aparatul digestiv este incomplet, fiind alcătuit din
intestinul anterior (orificiu buco-anal, faringe, esofag) şi intestin mediu. Nu prezintă intestin
posterior. Ventuza bucală şi faringele au musculatura bine dezvoltată şi formează împreună
cu esofagul un sistem de aspirare a hranei. Intestinul se ramifică imediat în două ramuri
simetrice care ajung până la partea terminală a corpului (ramuri intestinale longitudinale),
fiecare ramură, la rândul ei, se 94 ramifică şi formează numeroase diverticule. Ramurile şi
diverticulele intestinale se termină orb (nu prezintă orificiu).
 Diagram of the main organ systems of F. hepatica throughout the progressive life stages of
the fluke (1938). A - egg; B - miracidium; C - sporocyst; D - rediae, E - immature cercaria, F -
cercaria, G - encysted stage, H - adult fluke (nervous and reproductive systems omitted)
 Ciclul biologic
Se desfăşoară pe două gazde, gazda intermediară reprezentată prin gastropode de apă
dulce (Limnaea truncatula, iar în zonele puternic infestate, L. stagnalis, Radix ovata, R.
auricularia, R. peregra şi Stagnicola palustris) şi gazda definitivă reprezentată, în principal,
prin erbivore rumegătoare, dar şi alte grupe de mamifere. Adultul depune ouăle în canalele
hepatice ale gazdei, ajung în intestin odată cu bila, iar de aici sunt eliminate în mediul
exterior odată cu excrementele acesteia. Ponta depusă de o fasciolă variază în funcţie de
vârsta parazitului. Astfel, în primul an de viaţă, o fasciolă poate să depună până la 100.000 de
ouă pe zi, iar în al 3-lea an numai 500 de ouă pe zi. La rumegătoare, viermele de gălbează
poate trăi cca 6 ani de zile, dar după al 4-lea an nu mai depune ouă. Oul este oval, de 130-180
µ lungime şi 70-90 µ lăţime, de culoare galbenă şi nu este embrionat la depunere.
Embrionarea are loc în apă, segmentarea oului începe când temperatura ei depăşeşte 11o C.
La temperatura de 23-26o C formarea embrionului durează cca 10 zile, iar la temperatura
cuprinsă între 11-18o C embrionarea durează între 24 şi 40 de zile. Larva părăseşte oul prin
îndepărtarea operculului, este ciliată şi înoată activ în căutarea gazdei intermediare. Ea se
numeşte miracidiu (gr. Meirakedion = adolescent), trăieşte circa 24 de ore şi nu se hrăneşte în
acest interval. Se pare că larva este atrasă de gastropodele acvatice printr-un chimiotactism
pozitiv deosebit de puternic şi se ataşează cu rostrul sau papila adezivă de melc. În corpul
melcului larva miracidiu poate pătrunde direct, prin pneumostom, sau indirect, prin
perforarea (histoliza) părţilor moi ale melcului cu ajutorul fermenţilor produşi de glandele
cefalice. Şansele de găsire a gazdei sunt mari deoarece prolificitatea speciei L. truncatula este
foarte mare; într-un an de zile un singur melc poate să aibă peste 160 de mii de urmaşi. În
condiţii optime, densitatea melcilor ajunge la peste 900 de indivizi pe m2 . În bălţile puţin
adânci, procentajul melcilor infestaţi poate fi de până la 40%, iar în cazul celor din apa
adunată în urma copitelor de cca 7% (Dulceanu 1986). În melc miracidiul se localizează în
hepatopancreas sau în glanda genitală şi trece la viaţa parazitară, începe să se hrănească,
pierde cilii şi ia forma unui sac plin cu celule germinative. Acest stadiu se numeşte
sporochist. În interiorul sporochistului, din celulele germinative se formează redii. Redia
(Fig. 34 F) este o larvă alungită, prezintă tub digestiv şi protonefridii, iar cavitatea corpului
este plină cu celule germinative. Tubul digestiv este scurt, drept şi neramificat. Redia
părăseşte sporochistul, continuă să se hrănească, iar dacă temperatura mediului este scăzută,
dar nu mai puţin de 10o C, în fiecare redie se vor forma redii fiice şi chiar redii nepoate. Dacă
temperatura este ridicată (peste 20o C), redia va evolua spre al treilea stadiu larvar, numit
cercar. Cercarul are ca organ caracteristic coada (gr. cercos=coadă), cu ajutorul căreia se
deplasează prin înot. Organizarea internă a cercarului este apropiată de cea a adultului
(prezintă ventuză bucală, ventuză ventrală, intestin, care este alcătuit din două ramuri, fără ca
acestea să prezinte diverticule, şi aparat excretor). Dintr-o larvă miracidiu se pot forma peste
600 de cercari. Cercarii părăsesc corpul melcului, înoată activ în apă, unde stau de la câteva
ore până la cel mult câteva zile, după care se târăsc pe firele de iarbă, la baza lor sau pe alte
suporturi, dar nu mai sus de 4-5 cm deasupra solului sau al apei. Odată fixat, coada cercarului
se resoarbe, secreţia glandelor cistogene din tegument se răspândeşte pe întreaga suprafaţă a
corpului, care în contact cu aerul se întăreşte, formând la suprafaţa corpului un strat protector
ce măreşte considerabil rezistenţa parazitului la factorii de mediu. Acest stadiu se numeşte
metacercar. El rezistă în natură 5-6 săptămâni, iar dacă iarna nu este geroasă, metacercarii
ajung vii în primăvara următoare. Erbivorele pot lua parazitul în timpul adăpatului,
păşunatului sau în adăpost iarna, odată cu fânul recoltat din locurile mlăştinoase. Pe vegetaţia
de pe terenurile sărăturoase nu există metacercari, deoarece sarea în concentraţie de 7,5 ‰
împiedică eclozarea larvelor. Omul se poate infesta cu Fascola hepatica prin consumarea, sub
formă de salată, a unor specii de plante care cresc pe malul apelor (grâuşorul sau untişorul:
Ficaria verna L., fam. Ranunaculaceae şi cresonul: Lepidium sativum L., fam. Cruciferae),
când poate lua metacercari, sau odată cu apa de băut din râuri, când poate înghiţi cercari. În
tubul digestiv al gazdei definitive, sub acţiunea fermenţilor digestivi, învelişul metacercarilor
este distrus, este eliberat viermele tânăr care străbate peretele intestinal, ajunge în cavitatea
abdominală, de aici perforează capsula hepatică (capsula Glisson), străbate parenchimul
hepatic până ajunge într-un canal biliar unde se localizează. La eliberarea din metacercar,
parazitul este de 0,3 mm lungime. În ficat, începe să se hrănească cu sânge şi bilă şi în cca 2-
3 luni de hrănire devine adult şi începe să depună ouă.
 Patogenie şi manifestări clinice
Boala produsă de Fasciola hepatica se numeşte fascioloză sau gălbează şi se întâlneşte
pe toate continentele. Prin histiofagie şi eliminarea toxinelor în corpul gazdei se produc
disfuncţii hepatice şi hemoragii în parenchim. Hematofagia adultului şi hemoragiile produse
generează stări de 97 anemie accentuate şi tulburări sanguine grave. Astfel, la bovinele
parazitate, numărul hematiilor scade de la 5,9 milioane pe mm3 , la 2,9 milioane pe mm3 , iar
hemoglobina, de la 58,1% la 33,6%. La locurile de pătrundere prin capsula Glisson apar
puncte fibrinoase şi hemoragice, ficatul prezintă galerii intraparenchimatice, iar pe suprafaţa
lui se observă cheaguri de sânge, mici hematoame şi zone fibrinoase. În faza avansată a bolii
canalele biliare se îngroaşă, se impregnează cu calciu, ţesutul hepatic din apropierea canalelor
este înlocuit cu ţesut conjunctiv şi se ajunge la ciroză. Acum, culoarea ficatului variază de la
cenuşiu-albicios la galben-lutos. Simptomele depind de intensitatea infestării, ele apar la 2-3
săptămâni de la infestare şi constau în: anemie, anorexie, animalele refuză să se deplaseze, au
diaree, apar edeme, icter, mers dezordonat, sunt caşectice (slăbire şi anemie extremă), lâna
cade şi totdeauna se sfârşeşte cu moartea lor. La ovine rata mortalităţii ajunge la 50-70%
(Dulceanu 1986). La bovine fasciolele tinere pot ajunge în plămâni, unde produc
bronhopneumonii. La om, bolnavii acuză dureri în hipocondrul drept, cu iradiere în umărul
drept, febra este neregulată şi prelungită, apar tulburări digestive manifestate prin greaţă,
vomismente şi diaree, astenie marcantă, la care se adaugă manifestări alergice reprezentate
prin erupţii urticariene, dermografism (roşeaţă intensă şi de lungă durată a pielii) şi icter, ca
urmare a obstrucţiei canalelor biliare de către fasciolele adulte. În unele ţări din Orientul
Mijlociu, datorită consumului de ficat de vită crud, infestat cu fasciole vii, este cunoscută o
maladie numită distomatoză buco-faringiană sau în limbajul local halzoun, când în timpul
masticaţiei, fasciolele se prind cu ventuzele de faringe, provocând o congestie edematoasă,
uneori şi moartea gazdei, prin asfixie.

Diagnostic
Este pus pe baza simptomelor, la om prin anamneză completată cu informaţii
tomografice şi ecografice, când pot fi observate formaţiuni de 2-4 cm lungime, cu marginile
imprecis conturate. Confirmarea diagnosticului se face prin evidenţierea ouălor în fecale sau
în aspiratul duodenal. Prin analize coproparazitologice pot fi întâlnite "ouă de pasaj"
provenite din consumul de ficat infestat cu Fasciola hepatica. Pentru eliminarea acestei erori
nu se consumă carne câteva zile după care se repetă analizele.

Epidemiologie

Fascioloza (gălbează) prezintă o distribuţie foarte largă. Este o zoonoză

întâlnită pe tot globul, dar mai ales în zonele cu bălţi şi păşuni. Este
endemică în unele ţări din America Centrală şi de Sud (Chile, Cuba, Peru).
În Europa cazuri numeroase se întâlnesc în Marea Britanie şi în Franţa
(valea Loirei).
Căi de transmitere:

Omul se poate îmbolnăvi prin ingerarea unor salate de plante acvatice. Şi

consumul de apă contaminată reprezintă o modalitate de infecţie.
 Tratament
Constă în administrarea de tetraclorură de carbon sub formă de Fasciozan şi Vitolin
asociată cu vitamina B12, calciu, fosfor, cupru, fier şi furajare dietetică. Se utilizează, de
asemenea, medicamentele Fasinex, Rafoxanid (Ranide), Meniclofolan, Coriban, Acedist,
Albendazol etc. În cazul Rafoxanidului eficienţa tratamentului este foarte bună (peste 90%
din fasciole sunt omorâte), dar carnea de la animalele tratate nu poate fi consumată timp de
28 de zile de la aplicarea tratamentului, iar laptele, 24 de ore.

Profilaxie
1. În localităţile cu fascioloză endemică se va trata tot efectivul de ovine şi taurine;
2. Combaterea gastropodelor acvatice. Aceasta se face prin desecări şi îndiguiri, prin
aplicarea de limacide şi metode biologice. Metoda chimică este indicată pentru
terenurile cu suprafaţă mică, acolo unde nu se pot face desecări sau îndiguiri. Se
folosesc ca substanţe active CuSO4 şi Fresconul. Pe cale biologică este indicată
creşterea anseriformelor în zonele cu melci de apă sau folosirea speciilor de insecte
Dyctia umbrarum şi Salticella fasciata (Diptera, Sciomyzidae), a căror larve distrug
melcii acvatici;
3. Repartizarea zonelor de păşunat pe specii de animale. Se va interzice accesul
porcilor pe păşunile rumegătoarelor;
4. Recoltarea ierbii de pe terenurile cu exces de umiditate să se facă până cel târziu la
data de întâi iulie, după care prezenţa parazitului pe plante este mult crescută. Iarba
recoltată de pe aceste terenuri se va depozita separat şi va fi utilizată în hrana
animalelor după 12-17 luni de depozitare sau poate fi însilozată cu adaos de melasă
2-4% sau folosită la prepararea furajelor granulate. Pe aceste căi sunt distruşi
metacercarii;
5. Adăparea să se facă cu apă salubră, ape din fântâni, izvoare cu jgheaburi amenajate
pentru acest scop, apa din râurile şi pâraiele repezi, ape stagnante sau care au
curgere lină, dar au malurile nisipoase sau cu pietriş şi fără vegetaţie pe mal;
6. În cazul omului, consumul de plante recoltate din zone umede să se facă numai
după ce ele au fost minuţios controlate şi eventualii metacercari înlăturaţi. În caz de
forţă majoră, apa din pâraie va fi consumată numai după ce a fost filtrată printr-un
tifon pus în două.

Bibliografie:
 https://newsmed.ro/fasciola-hepatica-generalitati/
 Animal Parasitology (Parazitologie animală): Irinel Eugen Popescu
 https://bioclinica.ro/analize/imunologie/anticorpi-anti-fasciola-
hepatica
 https://www.cdc.gov/dpdx/fascioliasis/index.html
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Viermele_de_g%C4%83lbeaz
%C4%83#Reproducerea