Metode generale de examinare

An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

I. Inspecția(inspection=a privi, a observa)

Inspecția este prima, dar şi cea mai veche metodă clinică de examinare. Ea poate să fie făcută
asupra unui singur animal (examen individual) sau a unui grup de animale, (examen de
ansamblu), în stațiune sau în mers. Inspecția se face cu ajutorul organului vizual, olfactiv şi
auditiv. Mai frecvent se recurge în acest scop la organul vizual.
Inspecția se face în două etape:
– de la distanţă (inspecția de ansamblu)
– din apropiere

Inspecția de la distanţă se face stând la 2-3 m de animal, pornind dintr-un punct (regiune),
de obicei de la cap şi terminând în același punct, ocolind animalul. În acest scop,
examinatorul ocolește animalul privindu-l cranio-caudal, lateral, caudo-cranial, lateral şi iar
cranio-caudal. În cazul animalelor de talie mijlocie şi mică, examinatorul face inspecția de la
distanţă în mod identic ca pentru animalele mari, dar mai are posibilitatea de a le inspecta şi
dorso-ventral (de sus în jos).

La inspecția de ansamblu (de la distanţă), examinatorul poate să aprecieze comportamentul

animalului, în baza reacţiilor pe care le prezintă, habitusul animalului, semne caracteristice
bolilor transmisibile (ceea ce impune prudenţă şi conduită mai circumspectă în timpul
examenului clinic), precum şi semnalmentele acestuia (specia, rasa, culoarea şi
particularitățile ei, vârsta, sexul).
Inspecția se face în mod comparativ, apreciind prin comparaţie regiunile simetrice,
(omonime) în privința volumului, a formei, a simetriei, a culorii, a umidității, a sediului,
exprimându-le prin comparaţie cu alte elemente cunoscute. De exemplu, prezenţa unui nodul
se apreciază ca fiind de mărimea unei alune, situate în treimea inferioară pe faţă lateral stângă
a gâtului sau prezenţa unei zone cutanate hiperemiată, de formă ovală în diametru de 3/5 cm,
situate în regiunea lombară pe partea stângă etc.
La inspecția de ansamblu se pot sesiza unele simptome cu ajutorul organului auditiv: scrâșniri
din dinți, gemete, cornaj, denotând o anumită stare suferindă.
Unele simptome pot fi sesizate cu ajutorul organului olfactiv, ca: miros de acetonă în
cetonemia vacilor, miros putrid în cazul de gangrene pulmonară, cutanată sau a copitei
(furcuță putredă), miros de purin din cauza condițiilor de zooigienă necorespunzătoare şi a
lipsei de pansaj etc.
Inspecția de la distanţă va fi urmată de o inspecție din apropiere, insistându-se asupra
elementelor anormale găsite la examenul de ansamblu în vederea completării datelor
semnalate. La acest examen pot fi descoperite noi elemente nesesizate la examenul de
ansamblu.
Pe cât posibil este indicat ca examenul prin inspecție să se facă la lumina naturală, deoarece
lumina artificială maschează şi denaturează îndeosebi nuanțele de culoare. Inspecția făcută în
condiții de lumină artificială impune repetarea examenului a doua zi, în condițiile luminii
naturale.
II. Palpația
palpație =a atinge, a presa
Palpația este a doua metodă generală de examinare bazată pe simțul tactil al examinatorului.
Pentru a face palpația unei regiuni, în prealabil se face abordarea şi la nevoie şi contenţia
animalului. Alegerea metodelor de contenţie rămâne la latitudinea examinatorului, ținând
cont de specie, de reactivitatea animalului şi de scopul urmărit. Se recomandă ca în timpul
palpației să nu se practice metode de contenţie severe, care ar depăși pragul sensibilității
dureroase de la locul palpat (nu se pune mucarnița când se palpează rețeaua).
Tehnica de lucru
În raport cu locul unde se practică, ea poate fi externă şi internă. Palpația internă se face prin
cavitățile ce comunică cu exteriorul.

Palpația internă făcută cu toata mâna se numește explorație iar palpația internă făcută cu 1-2
degete se numește tușeu.
În raport cu felul cum se face palpația, ea poate fi:
– directă, când între mâna examinatorului şi regiunea palpată nu se interpune alt element.
– indirectă, când între mâna examinatorului şi regiunea examinata se interpune un element
intermediar, de exemplu bastonul la palpația rețelei (proba bastonului), cleștele de încercat
copita, la palparea copitei.
În raport cu intensitatea cu care se face palpația ea poate fi:
– superficială, când se atinge ușor locul prin aplicarea mâinii sau se alunecă cu mâna peste
regiunea examinată. În acest caz, palpația se poate face cu dosul mâinii, cu partea palmară
sau cu pulpa degetelor. Această metodă se pretează pentru descoperirea modificărilor care
reclamă o acuitate senzitivă deosebită (vibrații, temperatură superficială, freamătul).
– profundă, practicată cu pulpa degetelor cu partea cubitală a degetului mare, cu toată palma
sau cu pumnul. Aceasta metodă se practică în cazul organelor situate mai depărtat de
suprafața externă a corpului, palparea pulmonului, a cordului, a viscerelor din cavitatea
abdominală.
– penetrantă, care este o palpație profundă practicată pe un spațiu limitat în cazul organelor
situate în apropierea planului sagital al corpului. Palpația penetrantă se face cu vârful
degetelor menținute apropiate, întinse şi alăturate, de exemplu palparea faringelui la animale
de talie mare, a vezicii urinare, a stomacului şi a ficatului în cazul animalelor de talie mică.
– glisantă, prin alunecare sau liniară, se practică în cazul regiunilor mai întinse: la spatiile
intercostale, la coloana vertebrală, cuprinzând apofizele spinoase între degetul mare pe de o
parte şi celelalte degete pe partea opusă, precum şi la palparea tendoanelor de la nivelul
extremităților.
– prin lovire, putând fi practicată în două variante: prin balotare şi prin sucusiune.
o prin balotare se face cu vârful degetelor în regiunea flancului în cazul indigestiei ruminale,
sau cu toata palma în cazul palpării abdomenului la animalele de talie mare pentru
diagnosticul gestației;
o prin sucusiune se face cu vârful degetelor, la nivelul dermatomerelor (vezi examenul
sistemului nervos vegetativ la cal „clavirul lui Roge2”), menținând degetele întinse.
În timpul examenului clinic, în raport cu zona şi scopul urmărit, palpația se va efectua în mod
graduat. La început se face o palpație superficială, urmată de una mai profundă pe măsura ce
musculatură cedează. Palpația superficială se poate executa monomanual la animalele de talie
mare şi monomanual unilateral sau bimanual bilateral la animalele de talie mică.
Prin palpație superficială se apreciază: sensibilitatea superficială, care poate fi normală,
crescută şi diminuată, temperatura, freamătul şi deformările pielii.
Prin palpație profundă se apreciază: sensibilitatea, consistenţa, crepitația, mobilitatea,
freamătul şi temperatura.

III. Percuția percussion = lovitură

Percuția se bazează pe interpretarea datelor obținute prin simțul auzului şi cel tactil al
examinatorului. Prin percuție se apreciază starea fizică (structura, tensiunea) şi excitabilitatea
zonelor percutate.
Starea fizică se apreciază în raport cu sunetul obținut, iar excitabilitatea (sensibilitatea) în
raport cu reacția animalului. Percuția impune respectarea următoarelor măsuri:
– abordarea şi contenţia animalului.
– asigurarea condițiilor de liniște.
– examinarea animalelor să se facă pe cât este posibil în sprijin.
– examinarea animalelor mici să se facă pe masă.
– percuția se va efectua cu răbdare, simetric şi comparativ.
Percuția, în raport cu felul cum se face, poate fi:
– directă, imediată, putând fi executată cu degetul mijlociu flexat din articulația metacarpo-
falangiană, sau din prima articulație falangiană, cu pumnul, cu ciocanul de reflexe sau cu un
alt element dur (partea inelara a unui chei). În acest caz, între percutor şi regiunea percutată
nu se interpune alt element. Această metodă se practică la sinusuri şi la nivelul eminențelor
osoase evidente;
– indirectă, mediată, când între percutor şi suprafața percutată se interpune un alt element
intermediar care poate fi plăcuţa plesimetrică sau un deget al mâinii.
În raport cu felul cum se execută, percuția indirectă poate fi:
– digito-digitală;
– cu ciocanul şi placa plesimetrică;
Plăcuta plesimetrică poate fi confecționată din diferite materiale: os, lemn, metal, material
plastic, putând avea diferite forme. Ciocanul de percuție este un ciocan special de 60 g
prevăzut la capăt cu o bucată de cauciuc pentru amortizarea şi pentru a se evita producerea
zgomotelor parazite, produse de percutor şi placa plesimetrică în momentul percuției.
Percuția indirectă, în raport cu felul cum este practicată, poate fi:
– stacato când percutorul se ridică de pe plăcuţă sau deget, după fiecare lovitură, izbitură
scurtă;
– legato când se păstrează un anumit timp legătura între percutor şi suprafața percutată. Prin
aceasta metodă se pot pune în evident leziuni situate mai profund faţă de locul percutat.
În raport cu intensitatea cu care se face percuția, poate fi:
– superficială când intensitatea loviturii este foarte mică;
– profundă când intensitatea loviturii este mare;
– topografică (superficială), practicată în vederea delimitării unor organe cavitare;
– comparativă;
– palpatorie, care poate fi executată prin lovire şi sucusiune (vezi palpația prin lovire).
Tehnica de lucru
După o prealabilă abordare şi contenţie a animalului, examinatorul se plasează în mod
corespunzător faţă de regiunea de examinat, optând pentru o poziție cât mai perpendiculară
faţă de locul percuției. Percuția se execută respectând aceeași intensitate a loviturilor. În cazul
percuției indirecte, degetul sau plăcuţa plesimetrică se fixează bine pe regiunea de examinat,
deplasându-se în sens dorso-ventral şi cranio-caudal, la distanţă de 3-5 cm, executând în
fiecare loc 2 lovituri. Percutorul trebuie să cadă cât mai perpendicular pe suprafața percutată.
Pentru percutarea regiunilor declive, examinatorul va fanda sau va lua o poziție genoflexată
adecvată.
Percuția digito-digitală
Prin aceasta metodă se anihilează în mare măsură zgomotul parazitar pocnitor produs în
momentul atingerii plăcutei plesimetrice de către percutor, în cazul metodei de percuție cu
ciocanul şi placa plesimetrică, deoarece structura elementelor folosite în cazul percuției
digito-digitale este identică cu a regiunii percutate. În acest caz se aplică degetul mijlociu al
mâinii stângi pe suprafața de percutat, iar restul degetelor sunt ușor ridicate şi îndepărtate de
el pentru a permite vibrarea țesuturilor învecinate locului percutat. Degetul mijlociu al mâinii
drepte va servi drept percutor, îndoindu-l din articulația metacarpo-falangiană sau din
articulația radio-carpo-matacarpiană. În acest fel se va percuta suprafața degetului mijlociu al
mâinii stângi cuprinsă între ultima articulație interfalangiană, în urma unghiei. Aceasta
metodă este preferată în cazul animalelor de talie mică şi în cazul percuției topografice,
fiind expeditivă, ușor de executat, oferind zgomote mai clare din punct de vedere al tonalității
şi timbrului.

Percuția cu ciocanul şi placa plesimetrică

Aceasta metoda impune aplicarea plăcutei plesimetrice corect pe suprafața corpului, ținând-o
de mâner în raport cu forma pe care o prezintă. În mâna dreaptă examinatorul prinde mânerul
ciocanului de percuție în poziție de echilibru. Ciocanul este fixat între degetul mare pe de o
parte şi degetul arătător de pe alta parte, lăsându-l să cadă cât mai perpendicular pe suprafața
plăcutei, mișcând mâna din articulația radio-carpo-metacarpiană.
În timpul percuției se produce un zgomot care este dat de:
– sunetul pocnitor, produs în momentul atingerii percutorului de suprafața percutată (plăcuta
plesimetrică );
– de vibrația țesuturilor percutate;
– de rezonanța cavitară;
Însumarea acestor unde de vibrație generează acustic sunetul de percuție.
Sunetul obținut la percuție, ca de altfel ori care alt sunet, are următoarele calităţi:
– intensitate (tărie,) dată de amplitudinea vibrațiilor.
– tonalitatea (înălţimea), dată de frecvenţa vibrațiilor.
– timbrul, dat de vibrațiile secundare.
În raport cu aceste calităţi, la percuție putem obține următoarele sunete: sunet mat (femural,
fesier) – obținut în locuri lipsite de aer, regiunea crupei, coapsei, în bronhopneumonie,
colecție pleurală, sunet submat – obținut în locuri mai puțin densificate, existând şi cantităţi
mici de aer, bronhopneumonia diseminată în focare mici, edem pulmonar, sunet sonor
(timpanic şi atimpanic) – obținut în cazul percutării unor cavitații cu aer (cavitatea toracică),
sunet hipersonor – obținut în cazul acumulărilor cavitare excesive cu gaze (rumen, intestine,
pulmon); şi sunete cu timbru special (amforic sau metalic, denumit şi semnul lui Trouseau
sau de oală spartă) obținute în cazul unor caverne.
De reținut este faptul ca sunetul de oală spartă poate fi obținut şi în cazul unor greșeli privind
tehnica de percuție (aplicarea incorectă a plesimetrului pe suprafața percutată, atingerea părţii
metalice a percutorului de placa plesimetrică ).

IV. Ascultaţia
Ascultaţia urmărește aprecierea zgomotelor cavitare normale şi patologice produse de diferite
organe ca urmare a activității motorii sau de tranzit (unde peristaltice, zgomote cardiace,
respiratorii etc.).
Tehnica de lucru
După o prealabilă abordare şi contenţie a animalului, examinatorul se plasează în mod
corespunzător locului de examinat, orientându-se cu capul spre capul animalului în cazul
animalelor de talie mică şi cu capul spre capul animalului în cazul animalelor de talie mare,
dacă se ascultă organele situate în jumătatea anterioară a corpului şi invers (orientare caudală)
dacă se examinează organele din jumătatea posterioară a corpului. (cavitatea abdominală).În
raport cu felul cum se face ascultaţia, poate fi:
– directă;
– indirectă;
Ascultaţia directă constă din aplicarea urechii direct pe regiunea de examinat. Din motive de
zooigienă, pentru a evita murdăria de pe animal, posibilitatea de contaminare şi de infecție se
recurge la aplicarea unui câmp de ascultaţie pe regiunea de examinat. Câmpul de ascultaţie
poate fi confecționat dintr-o bucată de pânză sau tifon de forma dreptunghiulară, tivită la
capete, având dimensiunile de 60×30 cm. Examinatorul trebuie se stea cât mai paralel cu
corpul animalului sprijinind mâna dinspre animal pe corpul acestuia, în timp ce cu mâna
cealaltă se mulează câmpul de ascultaţie pe suprafața corpului.
Ascultaţia indirectă necesită folosirea unor aparate denumite stetoscoape. Un stetoscop are
următoarele părţi componente: o pâlnie receptoare, brațele de legătura şi arcul cu doua olive
pentru urechi.
Alegerea metodei de examinare este condiționată de organul examinat. Pentru începător este
indicată metoda directă pentru că zgomotele se aud aşa cum se produc, nemodificate. În cazul
ambelor metode, examinatorul ține mâna dinspre animal pe animal.
În cazul animalelor de talie mică, examinatorul trece mâna peste sau sub animal, în partea
opusă asigurându-şi un punct de sprijin. Animalele mici se examinează pe masă sau pe un alt
suport, pentru a avea examinatorul o poziție comodă şi puterea de concentrare suficientă. În
locul unde se ascultă se impune o liniște desăvârşită, pentru a permite examinatorului
posibilitatea de concentrare asupra zgomotelor percepute şi interpretarea lor. Ascultaţia se va
face atent, cu răbdare, simetric şi comparativ. În cazul animalelor cu lână sau cu părul mare
se îndepărtează lâna sau părul de la locul de aplicare a pâlniei stetoscopului. Pâlnia
stetoscopului se va aplica foarte bine, evitând astfel zgomotul de frecare între membrane
stetoscopului şi părul animalului.
Avantajele metodei directe: este simplă, nu necesită nici un aparat, iar zgomotele se aud
nemodificate.
Avantajele metodei indirecte: este comodă, permite focalizarea zgomotelor mai bine, riscul
de accidentare şi contaminare este mai mic, se pretează mai bine pentru orice organ şi pentru
orice poziție adoptată de animal.
Dezavantajele metodei directe: este incomodă, obositoare nu se pretează pentru orice organ,
nu permite localizarea leziunilor atât de bine, pericolul de contaminare şi accidentare este mai
mare.
Dezavantajele metodei indirecte: denaturează zgomotele, le amplifică datorită camerei de
rezonantă şi a elementelor de legătură, nu este la îndemâna examinatorului în orice moment.

V. Termometria
În activitatea medicală, cunoaşterea temperaturii corporale prezintă o însemnătate deosebită.
Schimbările temperaturii în afara limitelor fiziologice, caracteristice fiecărei specii apar în
cazul acționării diverșilor factori patogeni. Reacția termică a corpului ne permite să apreciem
gravitatea bolii, precum şi capacitatea de apărare a organismului faţă de un anumit agent.
În raport cu felul cum se apreciază temperatura unui animal deosebim două metode:
– directă, aprecierea temperaturii cutanate, relative;
– indirectă, determinând temperatură internă a corpului;
Metoda directă are o valoare relativă, orientativă, putând fi făcută printr-o palpație
superficială cu partea dorsală sau palmară a mâinii, la nivelul diferitelor regiuni corporale,
pretându-se la examenul de triere în masă.
Locurile de elecţie:
– la cal se palpează pavilioanele şi baza urechilor, latura gâtului şi a toracelui, regiunea
axilară şi extremitățile;
– la bovine se palpează baza coarnelor şi a urechilor, botul, faţa laterală a gâtului şi
membrele;
– la rumegătoarele mici: faţa interna a coapselor, regiunea axilară, urechile, extremitățile;
– la suine – baza urechilor, regiunea axilară, partea internă a coapsei, partea latero-inferioară
a abdomenului;
– la câini şi pisici – botul, regiunea axilară, faţa internă a coapselor;
– la iepure – regiunea axilară, partea internă a coapselor şi baza urechilor;
– la păsări – creasta bărbiţele, picioarele şi gâtul;
Această metodă este expeditivă, dar destul de subiectivă, practicată la examenul în masă a
animalelor, permițând descoperirea animalelor febrile. Dă indicații privind unele modificări
localizate sau generalizate de intensitate evidentă faţă de temperatura mâinii examinatorului.
Metoda indirectă impune folosirea termometrului medical de tip veterinar sau uman care
funcționează pe principiul termometrelor maximale. Diferența între cele două este doar de tip
constructiv (aspectul oval pe secțiune în cazul celui uman şi triunghiular în cazul celui
veterinar) şi în limita superioară a gradației care este 43-44 C°. Termometrul maximal de tip
veterinar este construit dintr-un material mai rezistent comparativ cu cel uman.

Luarea temperaturii unui animal se cheamă termometrare. Locul principal de elecţie este
rectul (la mamifere) şi cloaca (la păsări). La nevoie, temperatura mai poate fi luată şi în alte
locuri: vaginal, cavitatea bucală, regiunea axilară, unde temperatură este mai coborâtă decât
cea rectală.
În prealabil termometrării este necesar să se facă verificarea termometrului. Verificarea
constă din coborârea coloanei de mercur din capilar în rezervor prin scuturare, precum şi din
lubrefierea rezervorului. Termometrarea în cazul animalelor bolnave şi internate sau luate în
observație se face de două ori pe zi (dimineața şi seara), pentru a putea urmări evoluția curbei
termice şi respectiv a bolii. Există situații când temperatura trebuie măsurată şi mai frecvent,
reacția piretica ne orientează asupra prognosticului bolii. După termometrare, termometrul se
șterge cu un tampon de vată, se spală dacă este nevoie şi se păstrează într-un vas cu soluție
dezinfectantă. Termometrul veterinar are la capătul opus rezervorului o gâtuitură cu care se
poate lega un fir de ață prevăzut cu o clemă care se poate fixa pe perii din coadă
.
Tehnica de lucru:
Termometrarea la cal: animalul se contenţionează prin ridicarea unui membru toracic, prin
aplicarea iavaşalei sau prin simpla fixare de pana căpăstrului, în raport cu reactivitatea
acestuia.
Examinatorul sau ajutorul stă lateral şi ușor posterior de animal, orientat caudal, prinzând cu
mâna dinspre animal perii şi baza cozii pe care o îndepărtează în partea opusă. În felul acesta
se descoperă regiunea anusului. Din aceasta poziție, examinatorul, având în mâna dreaptă
termometrul verificat şi rezervorul lubrefiat îl dirijează spre sfincterul anal. Prin mişcări de
răsucire se învinge rezistenţa sfincterului anal, ajungând cu termometrul în ampula rectală. În
ampula rectală termometrul se orientează în aşa fel încât rezervorul cu mercur să vină în
contact cu mucoasa rectală. Termometrul se introduce aproximativ jumătate sau 2/3 din
lungimea sa în rect. În rect termometrul se ţine 5 minute, apoi se scoate, se apreciază prin
inspecție fecalele rămase pe suprafața lui, sau alte produse: sânge, puroi, paraziţi (informații
utile în stabilirea diagnosticului), apoi se șterge cu un tampon de vată şi se citeşte temperatura
înregistrată.
Citirea termometrului se face ținându-l la orizontal, fixat numai la capătul superior (opus
rezervorului). Rezultatul va fi precizat în raport cu valorile normale.
În cazul în care valoarea temperaturii citite este surprinzătoare comparativ cu aspectul clinic
al animalului, se impune repetarea termometrării. Exprimarea valorii înregistrate se face
citind: 38 cu 7 ; 40 cu 4 şi nu 40 şi 3°C.
La bovine termometrarea nu impune o contenţie deosebită. Contenţia se poate rezuma la
simpla scărpinare a animalului la baza cozii, la fixarea de coarne, la aplicarea mucarniței sau
la fixarea de pliul ei.
Tehnica de lucru este similară ca şi în cazul calului, cu deosebire că cel ce termometrează
animalul nu stă lateral, ci posterior animalului orientat cranial.
La animalele de talie mijlocie şi mică alegerea metodei de contenţie rămâne la latitudinea
examinatorului, fiind condiţionată de reactivitatea animalului (vezi metodele de contenţie).
Examinatorul se plasează posterior animalului orientat cranial. Cu mâna stângă ridică coada
animalului, în timp ce cu mâna dreaptă introduce termometrul în rect, respectând aceleași
indicații ca şi în cazul tehnicii descrise la cal.
La păsări contenţia în vederea termometrării o va face proprietarul, prinzând pasărea de
picioare şi de baza aripilor, în timp ce examinatorul prinde coada păsării descoperind
regiunea cloacei. Termometrul se introduce în cloacă prin mişcări de răsucire, aproximativ 5-
6 cm.
La termometrarea animalelor se va avea în vedere a nu se lua temperatura în rect dacă există
leziuni sau o paralizie a sfincterului anal. Nu se vor termometra animalele imediat după
clisme sau imediat după efort (se pot termometra animalele la minim 30 minute după ultimul
efort), imediat după defecare sau explorare.
În cazul termometrării animalelor în alt loc de elecţie decât rect, se va avea în vedere faptul
că, în mod normal, temperatura în vagin este cu cca. 0,5°C mai ridicată, iar în regiunea axilei
este mai coborâtă decât cea rectală, la fel ca şi în cavitatea bucală. Termometrarea în
cavitatea bucală impune formarea unei cute în regiunea buccei şi izolarea termometrului faţă
de molari în acel pliu.
Examenul general al animalului (Habitusul)
An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

Habitus = maniera de a fi, starea prezentă a animalului

Habitusul se referă la armonia de ansamblu a stării prezente a animalului. Habitusul se
examinează prin inspecția de la distanţă şi din apropiere. Animalul va fi lăsat liber urmând să
fie inspectat atât în stațiune cât şi în mers. Examenul habitusului se referă la aprecierea:
– conformației
– constituției
– temperamentului
– faciesului
– atitudinii
– a stării de întreținere
– a stării de îngrijire

Conformația – reprezintă armonia de ansamblu, de dezvoltare a diferitelor regiuni corporale

(raze osoase, masa musculară, articulații etc.). Ea poate fi apreciată ca fiind bună, atunci când
dezvoltarea corporală animalului corespunde scopului, vârstei, rasei, sexului şi specie, sau rea
(defectuoasă) când există defecte de aplomb din partea diferitelor regiuni corporale, sau
rămâneri în urmă cu dezvoltarea corporală faţă de vârstă. Conformația în clinică nu se
apreciază în raport cu criteriile din zootehnie
.
Constituția – fiecare individ este rezultatul genotipului complimentat prin fenotip.
Constituția poate fi definită ca fiind ansamblul acelor însușiri anatomice, fiziologice şi
biochimice care au un grad important de stabilitate şi reprezintă o corelație directă între ele.
De tipul constituțional depinde modul de reacţie a unui individ faţă de influențarea mediului
extern exprimat şi prin rezistenţa sa faţă de acești factori şi faţă de îmbolnăviri.
În clinică, constituția animalului se va raporta la tipul funcțional, considerându-l bun sau rău.
Se consideră constituție normală sau bună constituţia fină şi robustă şi defectuoasă sau rea
tipul debil şi grosolan.

Temperamentul – este expresia modului de reacţie a fiecărui individ faţă de diverși agenți,
reflectat prin mod, rapiditatea şi intensitatea reacțiilor sale. În clinică se va aprecia dacă
temperamentul este normal sau modificat. Când este modificat se va preciza dacă este o
reactivitate crescută (hiperchinezie) sau o reactivitate diminuată (hipochinezie) exprimată
prin apatie, somnolenţă, torpoare etc.
În mod normal temperamentul animalului poate să fie vioi (la tineret) şi limfatic (la adulte).
Temperamentul este condiționat de specie, vârsta şi starea fiziologică. Schimbările şi
abaterile de la aceste tipuri reflectă o stare anormală, patologică, fie de excitație, fie de
inhibiție.

Faciesul = expresia fetei.

Faciesul poate să exteriorizeze durere, spaimă, excitație sau inhibiție. La aprecierea faciesului
se va tine cont de:
– poziția şi mobilitatea urechilor
– deschiderea fantelor palpebrale
– deschiderea şi mobilitatea narilor şi a buzelor
– expresivitatea privirii
– mimica fetei
În raport cu tonusul musculaturii feței (contracții tonice sau clonice) deosebim
“mimica” animalului (contracţii discrete) “grimasele” (contracții tonice) şi masca (faţă pare
imobilă). Faciesul se examinează prin inspecție, apreciindu-l ca normal (caracteristic vârstei,
sexului şi specie) sau modificat (trist, gripal, peritoneal, speriat, sardonic).

Atitudinea sau postura – este redată prin raportul ce există sau se creează între animal şi
mediul extern (poziția corpului în spațiu). Atitudinea animalului se va examina prin inspecție
în stațiune şi în mers. În stațiune se va aprecia în sprijin şi în decubit.
Atitudinile, atât în stațiune, cât şi în mers, în sprijin sau în decubit pot să fie forțate sau inerte.
Atitudinile normale atât în sprijin cât şi în decubit diferă cu specia.

Atitudini patologice
Atitudinile pasive în stațiune. Acestea sunt expresia stărilor de inhibiţie corticală sau a stărilor
febrile. În acest caz animalul:
– ţine capul plecat
– se retrage de la iesle
– ţine pleoapele semiînchise
– se deplasează greu
– răspunde cu întârziere la comenzi
– se menține greu în sprijin.
Atitudini forțate în stațiune. În acest caz animalul prezintă un tonus muscular crescut la un
mușchi sau la un grup de mușchi ai unei regiuni. În aceasta atitudine amintim:
– atitudinea ortopneică (capul în prelungirea gâtului ) în stări dispneice:
– atitudinea de opistotonus (în crampe gastrointestinale, meningo-encefalită)
– atitudine de emprostotonus (în sindromul hepatoencefalic)
– atitudine de pleurostotonus sau de autoascultaţie (în gastropatii şi enteropatii)
– atitudine de torticolis (în forma cronică a pseudopestei aviare)
– atitudine cifozată (în colica, dureri abdominale)
– atitudine campată: biped anterior; biped posterior; biped anterior şi posterior; atitudinea sub
el: sub el dinapoi; sub el dinainte; atitudine antalgică (în hernia inghinală, pericardita
traumatică) atitudine prin lărgirea bazei de susținere (ataxii şi astazii).
Atitudini pasive în mers:
– mers nesigur, vaccilant;
– mers cu pași mici, precipitat şi lent;
– mers genoflexat, (în colică).
Atitudini forțate în mers:
– mers în manej;
– anteropulsie;
– lateropulsie;
– retropulsie
– mers numai pe membrele toracice (la animalele de talie mică în pahimeningita spinală);
– mers îngenunchiat (rahitism);
– mers înțepenit, rigid (în tetanos).
Atitudini pasive în decubit:
În acest caz poziția corpului este reglementată în exclusivitate de legile gravitației.
Poziția sterno-abdominală şi de pleurostotonus (autoascultaţia) se întâlneşte la vacă în febra
vituleră.
Poziția costo-abdominală la vacă indică un pronostic foarte grav.
Atitudini forțate în decubit:
– poziția câinelui șezând în indigestia stomacului la cal, în ascită la câine;
– poziția îngenunchiată în indigestia colonului şi cecumului la cal.
Starea de întreținere, se apreciază după dezvoltarea masei musculare şi a țesutului adipos
subcutanat. În raport cu aceste aspecte întâlnim;
– o stare de obezitate;
– o stare foarte buna de întreținere;
– o stare bună de întreținere;
– o stare rea de întreținere.
În raport cu aceste aspecte animalele pot fi considerate:
– obeze
– grase
– slabe
– cașectice
La examenul clinic se va avea în vedere dacă aspectele stării de întreținere pot fi atribuite
regimului alimentar privat, exagerat, unor dereglări hormonale, metabolice sau unor stări
parazitare.
Starea de îngrijire reflectă gradul de intervenție a omului asupra corpului animalului prin
pansaj şi a condițiilor de zooigienă din adăpost. Animalele cu o stare de îngrijire bună
prezintă părul scurt şi lucios în timp ce animalele neîngrijite au părul lung fără luciu, orientat
în toate direcțiile. Perii de la baza cozii pot prezenta aspectul de pseudotundere din cauza
pruritului şi a roaderii lor prin frecare.
Examenul părului, fanerelor, a pielii şi a țesutului conjunctiv subcutan.
Din cauza multiplelor funcții pe care le îndeplinește pielea împreună cu producția piloasă ea
poate fi considerată ca fiind oglinda stării de sănătate a animalului. Este de preferat ca
examenul să se facă la lumină naturală, atât de la distanţă, cât şi din apropiere.

a) Examenul părului şi a fanerelor

Se face prin inspecție şi prin palpaţie, apreciind următoarele criterii: luciul, lungimea,
culoarea, uniformitatea, abundenţa şi direcția. În clinică ne interesează dacă aceste criterii
sunt normale sau nu.
Luciul şi lungimea părului depind de anotimp, de condițiile de zooigienă, de alimentație şi de
starea de sănătate.
Abundenţa, depinde de rasă, de anotimp, de regimul alimentar şi regiunea corporală. Există
regiuni corporale cu o producție piloasa mai abundentă, (regiunea cervicală, codală şi
regiunea chișiței la cal), precum şi regiuni cu densitate mică , (partea inferioară a
abdomenului, părţile interne ale coapselor, regiunea axilară).
Abundența poate fi apreciată ca fiind:
– normală
– crescută (hipertricoza) sau hirsutism,
– diminuată (mică) sau calvescenţă (rărirea uniformă a firelor de păr).
Uniformitatea, este condiționată de sezon şi de starea fiziologică. Ea poate fi normală sau
patologică. Aspectul anormal poate fi încadrat într-o modificare localizată sau generalizată
(vezi demodeciile, micozele şi tulburările de metabolism), exprimată prin: năpârlire, alopecie,
calvescenţă.
Direcția firelor de păr poate fi :
– normală care, în general, este dorso-ventrală şi cranio-caudală, depinzând de regiunea
corporală,
– anormală exprimată prin horipilaţie, horiplumaţie, pseudotundere (în tulburări de
metabolism, lipsa pansajului, eczeme, demodecii). Schimbarea direcției firelor de păr poate
să fie permanentă şi pasageră (clavir horipilos).
Culoarea, este specifică rasei, vârstei, troficității pielii şi condiționata de abundenta
pigmenților melanici. Modificările de culoare pot fi încadrate în aspectul de caniţie (albirea
firelor de păr), care apare în perioadele de îmbătrânire a animalului sinonimă cu încărunţirea
la om. Un alt aspect patologic poate fi considerat depigmentarea zonală a firelor de păr
datorită unor tulburări trofice regionale.
b) Examenul altor fanere: se face prin aceleași metode generale de examinare, (inspecție şi
palpație).
La mamifere se examinează copitele, ongloanele, coarnele, castanele, ghearele. La păsări se
examinează ciocul, pintenii şi solzii. În timpul examenului se va aprecia: forma,
dimensiunile, culoarea, luciul, integritatea, direcția, aspectul de suprafața, sensibilitatea şi
consistenţa.
c) Examenul pielii se face prin inspecție, palpație, percuție.
Inspecția se face de la distanţă şi din apropiere, de preferat la lumină naturală îndepărtând
părul sau lâna de la locul examinat. Prin inspecție se apreciază: culoarea, integritatea,
umiditatea, mirosul şi volumul. Inspecția din apropiere se face în cazul sesizării unor
modificări de la distanţă apreciind caracterul acestora, dimensiunile, forma, mirosul şi
localizarea, utilizând diferite repere anatomice.
La examenul pielii, în cazul animalelor de talie mare se vor examina cu precădere regiunile
de eminenţe osoase evidente, care sunt mai expuse diferitelor traumatisme precum şi pielea
de la nivelul extremităților.
În cazul calului se vor examina unghiurile externe ale iliumului, regiunea temporo-
mandibulară, iar în cazul animalelor de talie mică se va insista asupra regiunii lombo-sacrale,
axilare şi subabdominale.
Culoarea pielii depinde de grosimea ei, de abundenta pigmentului melanic şi de aspectul
plexului venos subpapilar. Culoarea este dependent de specie şi rasa, putând fi apreciata ca
fiind: normală sau anormală .

Modificările de culoare se numesc discromii. Discromiile pot fi încadrate la hipercromii

sau hipocromii, generalizate sau localizate, congenitale sau câştigate.

Hipocromiile :
– Congenitale localizate (lentigo);
– Câştigate localizate (ephelidele), acantozis nigricans sau efectul expunerii la raze Röngen
sau ultraviolete.
La animalele depigmentate putem întâlni în anumite stări patologice următoarele modificări
de culoare ale pielii generalizate sau localizate:
– Congestia (hiperemia) activă sau pasivă,
– Hemoragiile sub formă de echimoze, sufuziuni, peteşii.
Diferenţierea congestiei de hemoragie se face prin vitropresiune cu degetul. În caz de
congestie, locul presat se decolorează, iar în caz de hemoragie leziunea nu dispare.
– Paloarea pielii, aspect alb cenuşiu, sau anemic,
– Icterică (galbenă) în afecţiuni hepatice,
– Cianotică (violacee) în hipoxemie.

Umiditatea pielii: este dată de activitatea secretorie a glandelor sudoripare şi sebacee.

Umiditatea poate fi: normală, crescută sau micşorată. În mod normal, la majoritatea speciilor
de animale pielea este uscată. La cal se întâlneşte totuşi o umiditate mai evidentă a pielii, mai
ales în zonele unde evaporarea este împiedicată (sub coamă, pe faţa internă a coapselor).
Hiperhidroza (clavir sudoral) poate fi localizată sau generalizată, denotând o stare
dureroasă, febrilă (colici, stări dispneice sau afecţiuni cardiace sau de frică).
Hiposecreţia sau anhidroza apare în urma stărilor de deshidratare a organismului (vomă,
enterită, stări cașectice sau în boli de piele).
Secreția sebacee poate fi şi ea normală, crescută, scăzută şi de retenţie.
Hipersecreția sub formă uscată poartă denumirea de pitiriazis (pitiron = tărâţe, mătreață).
Hipersecreția grasă, uleioasă (seboreea) determină aglutinarea firelor de păr, întâlnită mai
frecvent la bovine, măgar, câine şi mai rar la cal.
Hiposecreţia seboreică (asteatoza) întâlnită în cazul dermatitelor cu evoluţie cronică.

Retenţia de sebum (acneea) cunoscută la om sub denumirea de comedoane este mai rar
intalnită la animale.

Mirosul pielii
La animalele sănătoase pielea exhală un miros caracteristic fiecărei specii, fiind condiţionat
însă şi de starea de îngrijire a animalului şi de microclimatul adăpostului. Mirosul este dat de
substanţele ce se volatizează prin transpiraţie şi din celulele ce se descuamează, precum şi de
mirosul mediului în care trăieşte animalul. În stări patologice se poate întâlni mirosul de
acetonă, în cetonemia vacilor, de amoniac în azotemii, fetid în gangrene, procese supurative
extinse, miros de fecale şi purin la animalele neîngrijite şi ținute în condiții de zooigienă
necorespunzătoare.
Temperatura pielii : este condiţionată de temperatura internă a corpului şi de activitatea
circulatorie de la nivelul pielii. Temperatura pielii diferă cu specia, rasa, vârsta, regiunea
corporală, temperatura mediului extern şi efortul depus. Temperatura cea mai ridicată o
întâlnim în regiunea mamară, iar cea mai scăzută la extremităţi. Creşterea temperaturi pe
toata suprafața corpului se întâlneşte în stări febrile, în insolaţie, în excitații puternice, iar
creșterea localizată într-o anumită zona indică un proces patologic regional, caracterizat prin
elementele inflamației acute.
Scăderea temperaturii pielii pe toată suprafața corpului se întâlneşte în hipotermie, în colaps
circulator, iar coborârea temperaturii intr-o anumită regiune constituie un indiciu al unei
vascularizații insuficiente sau a unui proces de gangrene regional.

Elasticitatea pielii
La animalul sănătos şi bine întreținut pielea se mulează foarte bine pe corp, având un anumit
grad de fermitate. Elasticitatea pielii depinde de tonusul elementelor elastic şi muscular din
structura ei precum şi de gradul de hidratare. Elasticitatea pielii se verifică formând un pliu în
diferite regiuni corporale şi apreciind timpul de revenire a acestuia.
La cal şi bou elasticitatea se încearcă pe feţele laterale ale gâtului, iar la animalele de talie
mică şi mijlocie, în regiunea dorso-lombară şi toracală. Micşorarea elasticităţii pielii imprimă
un aspect dur, rugos, semnalat în stări de deshidratare, în sclerodermii, pahidermii, ichtioză.
Pruritul este un simptom subiectiv care face ca animalul să se scarpine. După un timp
senzaţia de prurit este urmată de grataj şi alte complicatii secundare. Pruritul poate fi
localizat, anal, nazal, vulvar sau generalizat. Pruritul localizat (nazal şi anal) se întâlneşte în
parazitoze sau la locul de intrare a germenului (turbare, Aujeski).
Pruritul generalizat se întâlneşte în caz de uremie, icter, stări alergice, în parazitoze (în
insuficienţa hepatică şi renală).
Deformările pielii sunt reprezentate prin edem şi emfizem subcutanat. Examenul lor se face
prin inspecție, palpație şi percuție (vezi metodele generale de examinare).
Edemele reprezintă o infiltraţie seroasă în ţesutul conjunctiv subcutanat. Locurile de elecţie
sunt regiunile declive şi extremitățile. Când edemul are un aspect generalizat se numește
anazarcă. După origine, edemul poate fi cardiac, renal, caşectic inflamator şi angioneurotic
sau a lui Quik. Pielea edemaţiată este deformată, lucioasă, palidă şi cu aspect sticlos. Pielea
edemaţiată îşi pierde elasticitatea şi devine păstoasă. La percuție se obține un sunet mat.
Emfizemul subcutanat este o infiltraţie gazoasă în ţesutul conjunctiv subcutan. El poate fi
inspirator sau extern, expirator sau intern şi mixt. Emfizemul subcutan se poate forma şi “in
situ” în cazul unor infecții cu germeni anaerobi, care dezvoltă gaze la locul de infecţie
(cărbunele emfizematos).
La inspecție, pielea cu emfizem apare deformată, la palpație – elastică crepitantă, iar la
percuție se obține un sunet sonor de tobă.
Leziunile elementare ale pielii. Aceastea evoluează sub forme foarte diferite, putând fi
localizate sau generalizate. În aceasta categorie includem:
– Petele (modificări de culoare circumscrise sau difuze): exantemul enantem eritemul rozeola
– Purpurile caracterizate prin extravagarea sângelui în ţesutul conjuctiv subcutanat, pot apare
ca: puncte echimoze, petesii sufuziuni, vibicii (hemoragii liniare), macula sau petele propriu
– zise,papula, vezicula, pustula, impetigo, ectima, nodulul sau tuberculul, scuamele, crusta,
cicatricea, ragada, ulcerația.