Semiologie.

Metode generale de examinare

I. Inspecția(inspection=a privi, a observa)

Inspecția este prima, dar şi cea mai veche metodă clinică de examinare. Ea poate să fie făcută
asupra unui singur animal (examen individual) sau a unui grup de animale, (examen de
ansamblu), în stațiune sau în mers. Inspecția se face cu ajutorul organului vizual, olfactiv şi
auditiv.
Inspecția se face în două etape:
– de la distanţă (inspecția de ansamblu)
– din apropiere

Inspecția de la distanţă se face stând la 2-3 m de animal, pornind dintr-un punct

(regiune), de obicei de la cap şi terminând în același punct, ocolind animalul. În acest scop,
examinatorul ocolește animalul privindu-l cranio-caudal, lateral, caudo-cranial, lateral şi iar
cranio-caudal. În cazul animalelor de talie mijlocie şi mică, examinatorul face inspecția de la
distanţă în mod identic ca pentru animalele mari, dar mai are posibilitatea de a le inspecta şi
dorso-ventral (de sus în jos).
La inspecția de ansamblu (de la distanţă), examinatorul poate să aprecieze
comportamentul animalului, în baza reacţiilor pe care le prezintă, habitusul animalului, semne
caracteristice bolilor transmisibile (ceea ce impune prudenţă şi conduită mai circumspectă în
timpul examenului clinic), precum şi semnalmentele acestuia (specia, rasa, culoarea şi
particularitățile ei, vârsta, sexul).
Inspecția se face în mod comparativ, apreciind prin comparaţie regiunile simetrice,
(omonime) în privința volumului, a formei, a simetriei, a culorii, a umidității, a sediului,
exprimându-le prin comparaţie cu alte elemente cunoscute. De exemplu, prezenţa unui nodul se
apreciază ca fiind de mărimea unei alune, situate în treimea inferioară pe faţă lateral stângă a
gâtului sau prezenţa unei zone cutanate hiperemiată, de formă ovală în diametru de 3/5 cm,
situate în regiunea lombară pe partea stângă etc.
La inspecția de ansamblu se pot sesiza unele simptome cu ajutorul organului auditiv:
scrâșniri din dinți, gemete, cornaj, denotând o anumită stare suferindă.
Unele simptome pot fi sesizate cu ajutorul organului olfactiv, ca: miros de acetonă în
cetonemia vacilor, miros putrid în cazul de gangrene pulmonară, cutanată sau a copitei (furcuță
putredă), miros de purin din cauza condițiilor de zooigienă necorespunzătoare şi a lipsei de
pansaj etc.
Inspecția de la distanţă va fi urmată de o inspecție din apropiere, insistându-se asupra
elementelor anormale găsite la examenul de ansamblu în vederea completării datelor semnalate.
La acest examen pot fi descoperite noi elemente nesesizate la examenul de ansamblu.
Pe cât posibil este indicat ca examenul prin inspecție să se facă la lumina naturală, deoarece
lumina artificială maschează şi denaturează îndeosebi nuanțele de culoare. Inspecția făcută în
condiții de lumină artificială impune repetarea examenului a doua zi, în condițiile luminii
naturale.

1
 Semiologie.Metode generale de examinare

II. Palpația
palpație =a atinge, a presa
Palpația este a doua metodă generală de examinare bazată pe simțul tactil al
examinatorului. Pentru a face palpația unei regiuni, în prealabil se face abordarea şi la nevoie şi
contenţia animalului. Alegerea metodelor de contenţie rămâne la latitudinea examinatorului,
ținând cont de specie, de reactivitatea animalului şi de scopul urmărit. Se recomandă ca în timpul
palpației să nu se practice metode de contenţie severe, care ar depăși pragul sensibilității
dureroase de la locul palpat (nu se pune mucarnița când se palpează rețeaua).
Tehnica de lucru
În raport cu locul unde se practică, ea poate fi externă şi internă. Palpația internă se face prin
cavitățile ce comunică cu exteriorul.
Palpația internă făcută cu toata mâna se numește explorație iar palpația internă făcută cu
1-2 degete se numește tușeu.
În raport cu felul cum se face palpația, ea poate fi:
– directă, când între mâna examinatorului şi regiunea palpată nu se interpune alt element.
– indirectă, când între mâna examinatorului şi regiunea examinata se interpune un element
intermediar, de exemplu bastonul la palpația rețelei (proba bastonului), cleștele de încercat
copita, la palparea copitei.
În raport cu intensitatea cu care se face palpația ea poate fi:
– superficială, când se atinge ușor locul prin aplicarea mâinii sau se alunecă cu mâna peste
regiunea examinată. În acest caz, palpația se poate face cu dosul mâinii, cu partea palmară sau cu
pulpa degetelor. Această metodă se pretează pentru descoperirea modificărilor care reclamă o
acuitate senzitivă deosebită (vibrații, temperatură superficială, freamătul).
– profundă, practicată cu pulpa degetelor cu partea cubitală a degetului mare, cu toată palma sau
cu pumnul. Aceasta metodă se practică în cazul organelor situate mai depărtat de suprafața
externă a corpului, palparea pulmonului, a cordului, a viscerelor din cavitatea abdominală.
– penetrantă, care este o palpație profundă practicată pe un spațiu limitat în cazul organelor
situate în apropierea planului sagital al corpului. Palpația penetrantă se face cu vârful degetelor
menținute apropiate, întinse şi alăturate, de exemplu palparea faringelui la animale de talie mare,
a vezicii urinare, a stomacului şi a ficatului în cazul animalelor de talie mică.
– glisantă, prin alunecare sau liniară, se practică în cazul regiunilor mai întinse: la spatiile
intercostale, la coloana vertebrală, cuprinzând apofizele spinoase între degetul mare pe de o parte
şi celelalte degete pe partea opusă, precum şi la palparea tendoanelor de la nivelul extremităților.
– prin lovire, putând fi practicată în două variante: prin balotare şi prin sucusiune.
o prin balotare se face cu vârful degetelor în regiunea flancului în cazul indigestiei ruminale, sau
cu toata palma în cazul palpării abdomenului la animalele de talie mare pentru diagnosticul
gestației;
o prin sucusiune se face cu vârful degetelor
În timpul examenului clinic, în raport cu zona şi scopul urmărit, palpația se va efectua în
mod graduat. La început se face o palpație superficială, urmată de una mai profundă pe măsura
ce musculatură cedează. Palpația superficială se poate executa monomanual la animalele de talie
mare şi monomanual unilateral sau bimanual bilateral la animalele de talie mică.
Prin palpație superficială se apreciază: sensibilitatea superficială, care poate fi normală,
crescută şi diminuată, temperatura, freamătul şi deformările pielii.
Prin palpație profundă se apreciază: sensibilitatea, consistenţa, crepitația, mobilitatea,
freamătul şi temperatura.

2
 Semiologie.Metode generale de examinare

III. Percuția percussion = lovitură

Percuția se bazează pe interpretarea datelor obținute prin simțul auzului şi cel tactil al
examinatorului. Prin percuție se apreciază starea fizică (structura, tensiunea) şi excitabilitatea
zonelor percutate.
Starea fizică se apreciază în raport cu sunetul obținut, iar excitabilitatea (sensibilitatea) în raport
cu reacția animalului. Percuția impune respectarea următoarelor măsuri:
– abordarea şi contenţia animalului.
– asigurarea condițiilor de liniște.
– examinarea animalelor să se facă pe cât este posibil în sprijin.
– examinarea animalelor mici să se facă pe masă.
– percuția se va efectua cu răbdare, simetric şi comparativ.
Percuția, în raport cu felul cum se face, poate fi:
– directă, imediată, putând fi executată cu degetul mijlociu flexat din articulația metacarpo-
falangiană, sau din prima articulație falangiană, cu pumnul, cu ciocanul de reflexe sau cu un alt
element dur (partea inelara a unui chei). În acest caz, între percutor şi regiunea percutată nu se
interpune alt element. Această metodă se practică la sinusuri şi la nivelul eminențelor osoase
evidente;
– indirectă, mediată, când între percutor şi suprafața percutată se interpune un alt element
intermediar care poate fi plăcuţa plesimetrică sau un deget al mâinii.
În raport cu felul cum se execută, percuția indirectă poate fi:
– digito-digitală;
– cu ciocanul şi
- placa plesimetrică.
Plăcuta plesimetrică poate fi confecționată din diferite materiale: os, lemn, metal,
material plastic, putând avea diferite forme. Ciocanul de percuție este un ciocan special de 60 g
prevăzut la capăt cu o bucată de cauciuc pentru amortizarea şi pentru a se evita producerea
zgomotelor parazite, produse de percutor şi placa plesimetrică în momentul percuției.
Percuția indirectă, în raport cu felul cum este practicată, poate fi:
– stacato când percutorul se ridică de pe plăcuţă sau deget, după fiecare lovitură, izbitură scurtă;
– legato când se păstrează un anumit timp legătura între percutor şi suprafața percutată. Prin
aceasta metodă se pot pune în evident leziuni situate mai profund faţă de locul percutat.
În raport cu intensitatea cu care se face percuția, poate fi:
– superficială când intensitatea loviturii este foarte mică;
– profundă când intensitatea loviturii este mare;
– topografică (superficială), practicată în vederea delimitării unor organe cavitare;
– comparativă;
– palpatorie, care poate fi executată prin lovire şi sucusiune (vezi palpația prin lovire).
Tehnica de lucru
După o prealabilă abordare şi contenţie a animalului, examinatorul se plasează în mod
corespunzător faţă de regiunea de examinat, optând pentru o poziție cât mai perpendiculară faţă
de locul percuției. Percuția se execută respectând aceeași intensitate a loviturilor. În cazul
percuției indirecte, degetul sau plăcuţa plesimetrică se fixează bine pe regiunea de examinat,
deplasându-se în sens dorso-ventral şi cranio-caudal, la distanţă de 3-5 cm, executând în fiecare
loc 2 lovituri. Percutorul trebuie să cadă cât mai perpendicular pe suprafața percutată. Pentru
percutarea regiunilor declive, examinatorul va fanda sau va lua o poziție genoflexată adecvată.

3
 Semiologie.Metode generale de examinare

Percuția digito-digitală
Prin aceasta metodă se anihilează în mare măsură zgomotul parazitar pocnitor produs în
momentul atingerii plăcutei plesimetrice de către percutor, în cazul metodei de percuție cu
ciocanul şi placa plesimetrică, deoarece structura elementelor folosite în cazul percuției digito-
digitale este identică cu a regiunii percutate. În acest caz se aplică degetul mijlociu al mâinii
stângi pe suprafața de percutat, iar restul degetelor sunt ușor ridicate şi îndepărtate de el pentru a
permite vibrarea țesuturilor învecinate locului percutat. Degetul mijlociu al mâinii drepte va servi
drept percutor, îndoindu-l din articulația metacarpo-falangiană sau din articulația radio-carpo-
matacarpiană. În acest fel se va percuta suprafața degetului mijlociu al mâinii stângi cuprinsă
între ultima articulație interfalangiană, în urma unghiei. Aceasta metodă este preferată în cazul
animalelor de talie mică şi în cazul percuției topografice, fiind expeditivă, ușor de executat,
oferind zgomote mai clare din punct de vedere al tonalității şi timbrului.

Percuția cu ciocanul şi placa plesimetrică

Aceasta metoda impune aplicarea plăcutei plesimetrice corect pe suprafața corpului, ținând-o de
mâner în raport cu forma pe care o prezintă. În mâna dreaptă examinatorul prinde mânerul
ciocanului de percuție în poziție de echilibru. Ciocanul este fixat între degetul mare pe de o parte
şi degetul arătător de pe alta parte, lăsându-l să cadă cât mai perpendicular pe suprafața plăcutei,
mișcând mâna din articulația radio-carpo-metacarpiană.
În timpul percuției se produce un zgomot care este dat de:
– sunetul pocnitor, produs în momentul atingerii percutorului de suprafața percutată (plăcuta
plesimetrică );
– de vibrația țesuturilor percutate;
– de rezonanța cavitară;
Însumarea acestor unde de vibrație generează acustic sunetul de percuție.
Sunetul obținut la percuție, ca de altfel ori care alt sunet, are următoarele calităţi:
– intensitate (tărie,) dată de amplitudinea vibrațiilor.
– tonalitatea (înălţimea), dată de frecvenţa vibrațiilor.
– timbrul, dat de vibrațiile secundare.
În raport cu aceste calităţi, la percuție putem obține următoarele sunete: sunet mat (femural,
fesier) – obținut în locuri lipsite de aer, regiunea crupei, coapsei, în bronhopneumonie, colecție
pleurală, sunet submat – obținut în locuri mai puțin densificate, existând şi cantităţi mici de aer,
bronhopneumonia diseminată în focare mici, edem pulmonar, sunet sonor (timpanic şi
atimpanic) – obținut în cazul percutării unor cavitații cu aer (cavitatea toracică), sunet hipersonor
– obținut în cazul acumulărilor cavitare excesive cu gaze (rumen, intestine, pulmon); şi sunete cu
timbru special (amforic sau metalic, denumit şi semnul lui Trouseau sau de oală spartă) obținute
în cazul unor caverne.
De reținut este faptul ca sunetul de oală spartă poate fi obținut şi în cazul unor greșeli privind
tehnica de percuție (aplicarea incorectă a plesimetrului pe suprafața percutată, atingerea părţii
metalice a percutorului de placa plesimetrică ).

IV. Ascultaţia
Ascultaţia urmărește aprecierea zgomotelor cavitare normale şi patologice produse de diferite
organe ca urmare a activității motorii sau de tranzit (unde peristaltice, zgomote cardiace,

4
 Semiologie.Metode generale de examinare

respiratorii etc.).
Tehnica de lucru
După o prealabilă abordare şi contenţie a animalului, examinatorul se plasează în mod
corespunzător locului de examinat, orientându-se cu capul spre capul animalului în cazul
animalelor de talie mică şi cu capul spre capul animalului în cazul animalelor de talie mare, dacă
se ascultă organele situate în jumătatea anterioară a corpului şi invers (orientare caudală) dacă se
examinează organele din jumătatea posterioară a corpului. (cavitatea abdominală).În raport cu
felul cum se face ascultaţia, poate fi:
– directă;
– indirectă;
Ascultaţia directă constă in aplicarea urechii direct pe regiunea de examinat. Din
motive de zooigienă, pentru a evita murdăria de pe animal, posibilitatea de contaminare şi de
infecție se recurge la aplicarea unui câmp de ascultaţie pe regiunea de examinat. Câmpul de
ascultaţie poate fi confecționat dintr-o bucată de pânză sau tifon de forma dreptunghiulară, tivită
la capete, având dimensiunile de 60×30 cm. Examinatorul trebuie se stea cât mai paralel cu
corpul animalului sprijinind mâna dinspre animal pe corpul acestuia, în timp ce cu mâna cealaltă
se mulează câmpul de ascultaţie pe suprafața corpului.
Ascultaţia indirectă necesită folosirea unor aparate denumite stetoscoape. Un stetoscop
are următoarele părţi componente: o pâlnie receptoare, brațele de legătura şi arcul cu doua olive
pentru urechi.
Alegerea metodei de examinare este condiționată de organul examinat. Pentru începător
este indicată metoda directă pentru că zgomotele se aud aşa cum se produc, nemodificate. În
cazul ambelor metode, examinatorul ține mâna dinspre animal pe animal.
În cazul animalelor de talie mică, examinatorul trece mâna peste sau sub animal, în partea
opusă asigurându-şi un punct de sprijin. Animalele mici se examinează pe masă sau pe un alt
suport, pentru a avea examinatorul o poziție comodă şi puterea de concentrare suficientă. În locul
unde se ascultă se impune o liniște desăvârşită, pentru a permite examinatorului posibilitatea de
concentrare asupra zgomotelor percepute şi interpretarea lor. Ascultaţia se va face atent, cu
răbdare, simetric şi comparativ. În cazul animalelor cu lână sau cu părul mare se îndepărtează
lâna sau părul de la locul de aplicare a pâlniei stetoscopului. Pâlnia stetoscopului se va aplica
foarte bine, evitând astfel zgomotul de frecare între membrane stetoscopului şi părul animalului.
Avantajele metodei indirecte: este comodă, permite focalizarea zgomotelor mai bine,
riscul de accidentare şi contaminare este mai mic, se pretează mai bine pentru orice organ şi
pentru orice poziție adoptată de animal.
Dezavantajele metodei indirecte: denaturează zgomotele, le amplifică datorită camerei de
rezonantă şi a elementelor de legătură, nu este la îndemâna examinatorului în orice moment.

V. Termometria
În activitatea medicală, cunoaşterea temperaturii corporale prezintă o însemnătate deosebită.
Schimbările temperaturii în afara limitelor fiziologice, caracteristice fiecărei specii apar în cazul

5
 Semiologie.Metode generale de examinare

acționării diverșilor factori patogeni. Reacția termică a corpului ne permite să apreciem

gravitatea bolii, precum şi capacitatea de apărare a organismului faţă de un anumit agent.
În raport cu felul cum se apreciază temperatura unui animal deosebim două metode:
– directă, aprecierea temperaturii cutanate, relative;
– indirectă, determinând temperatură internă a corpului;
Metoda directă are o valoare relativă, orientativă, putând fi făcută printr-o palpație superficială
cu partea dorsală sau palmară a mâinii, la nivelul diferitelor regiuni corporale, pretându-se la
examenul de triere în masă.
Locurile de elecţie:
– la cal se palpează pavilioanele şi baza urechilor, latura gâtului şi a toracelui, regiunea axilară şi
extremitățile;
– la bovine se palpează baza coarnelor şi a urechilor, botul, faţa laterală a gâtului şi membrele;
– la rumegătoarele mici: faţa interna a coapselor, regiunea axilară, urechile, extremitățile;
– la suine – baza urechilor, regiunea axilară, partea internă a coapsei, partea latero-inferioară a
abdomenului;
– la câini şi pisici – botul, regiunea axilară, faţa internă a coapselor;
– la iepure – regiunea axilară, partea internă a coapselor şi baza urechilor;
– la păsări – creasta bărbiţele, picioarele şi gâtul;
Această metodă este expeditivă, dar destul de subiectivă, practicată la examenul în masă a
animalelor, permițând descoperirea animalelor febrile. Dă indicații privind unele modificări
localizate sau generalizate de intensitate evidentă faţă de temperatura mâinii examinatorului.
Metoda indirectă impune folosirea termometrului medical de tip veterinar sau uman care
funcționează pe principiul termometrelor maximale. Diferența între cele două este doar de tip
constructiv (aspectul oval pe secțiune în cazul celui uman şi triunghiular în cazul celui veterinar)
şi în limita superioară a gradației care este 43-44 C°. Termometrul maximal de tip veterinar este
construit dintr-un material mai rezistent comparativ cu cel uman.

Luarea temperaturii unui animal se cheamă termometrare. Locul principal de elecţie este
rectul (la mamifere) şi cloaca (la păsări). La nevoie, temperatura mai poate fi luată şi în alte
locuri: vaginal, cavitatea bucală, regiunea axilară, unde temperatură este mai coborâtă decât cea
rectală.
Termometrarea în cazul animalelor bolnave şi internate sau luate în observație se face de două
ori pe zi (dimineața şi seara), pentru a putea urmări evoluția curbei termice şi respectiv a bolii.
Există situații când temperatura trebuie măsurată şi mai frecvent, reacția piretica ne orientează
asupra prognosticului bolii.
Temperatura normala, la animale santoase este cuprinsa in 38.5 si 39.2 grade C.

6
 Semiologie.Metode generale de examinare

Examenul general al animalului (Habitusul)

Examenul habitusului se referă la aprecierea:
– conformației
– constituției
– temperamentului
– faciesului
– atitudinii
– a stării de întreținere
– a stării de îngrijire

Conformația – reprezintă armonia de ansamblu, de dezvoltare a diferitelor regiuni corporale

(raze osoase, masa musculară, articulații etc.). Ea poate fi apreciată ca fiind bună, atunci când
dezvoltarea corporală animalului corespunde scopului, vârstei, rasei, sexului şi specie, sau rea
(defectuoasă) când există defecte de aplomb din partea diferitelor regiuni corporale, sau rămâneri
în urmă cu dezvoltarea corporală faţă de vârstă. Conformația în clinică nu se apreciază în raport
cu criteriile din zootehnie

Constituția – fiecare individ este rezultatul genotipului complimentat prin fenotip. Constituția
poate fi definită ca fiind ansamblul acelor însușiri anatomice, fiziologice şi biochimice care au un
grad important de stabilitate şi reprezintă o corelație directă între ele. De tipul constituțional
depinde modul de reacţie a unui individ faţă de influențarea mediului extern exprimat şi prin
rezistenţa sa faţă de acești factori şi faţă de îmbolnăviri.
În clinică, constituția animalului se va raporta la tipul funcțional, considerându-l bun sau rău. Se
consideră constituție normală sau bună constituţia fină şi robustă şi defectuoasă sau rea tipul
debil şi grosolan.

Temperamentul – este expresia modului de reacţie a fiecărui individ faţă de diverși agenți,
reflectat prin mod, rapiditatea şi intensitatea reacțiilor sale. În clinică se va aprecia dacă
temperamentul este normal sau modificat. Când este modificat se va preciza dacă este o
reactivitate crescută (hiperchinezie) sau o reactivitate diminuată (hipochinezie) exprimată prin
apatie, somnolenţă, torpoare etc.
În mod normal temperamentul animalului poate să fie vioi (la tineret) şi limfatic (la adulte).
Temperamentul este condiționat de specie, vârsta şi starea fiziologică. Schimbările şi abaterile de
la aceste tipuri reflectă o stare anormală, patologică, fie de excitație, fie de inhibiție.

Faciesul = expresia fetei.

Faciesul poate să exteriorizeze durere, spaimă, excitație sau inhibiție. La aprecierea faciesului se
va tine cont de:
– poziția şi mobilitatea urechilor
– deschiderea fantelor palpebrale
– deschiderea şi mobilitatea narilor şi a buzelor
– expresivitatea privirii

7
 Semiologie.Metode generale de examinare

– mimica fetei
În raport cu tonusul musculaturii feței (contracții tonice sau clonice) deosebim
“mimica” animalului (contracţii discrete) “grimasele” (contracții tonice) şi masca (faţă pare
imobilă). Faciesul se examinează prin inspecție, apreciindu-l ca normal (caracteristic vârstei,
sexului şi specie) sau modificat (trist, gripal, peritoneal, speriat, sardonic).

Atitudinea sau postura – este redată prin raportul ce există sau se creează între animal şi mediul
extern (poziția corpului în spațiu). Atitudinea animalului se va examina prin inspecție în stațiune
şi în mers. În stațiune se va aprecia în sprijin şi în decubit.
Atitudinile, atât în stațiune, cât şi în mers, în sprijin sau în decubit pot să fie forțate sau inerte.
Atitudinile normale atât în sprijin cât şi în decubit diferă cu specia.

Atitudini patologice
Atitudinile pasive în stațiune. Acestea sunt expresia stărilor de inhibiţie corticală sau a stărilor
febrile. În acest caz animalul:
– ţine capul plecat
– se retrage de la iesle
– ţine pleoapele semiînchise
– se deplasează greu
– răspunde cu întârziere la comenzi
– se menține greu în sprijin.
Atitudini forțate în stațiune. În acest caz animalul prezintă un tonus muscular crescut la un
mușchi sau la un grup de mușchi ai unei regiuni. În aceasta atitudine amintim:
– atitudinea ortopneică (capul în prelungirea gâtului ) în stări dispneice:
– atitudinea de opistotonus (în crampe gastrointestinale, meningo-encefalită)
– atitudine de emprostotonus (în sindromul hepatoencefalic)
– atitudine de pleurostotonus sau de autoascultaţie (în gastropatii şi enteropatii)
– atitudine de torticolis (în forma cronică a pseudopestei aviare)
– atitudine cifozată (în colica, dureri abdominale)
– atitudine campată: biped anterior; biped posterior; biped anterior şi posterior; atitudinea sub el:
sub el dinapoi; sub el dinainte; atitudine antalgică (în hernia inghinală, pericardita traumatică)
atitudine prin lărgirea bazei de susținere (ataxii şi astazii).
Atitudini pasive în mers:
– mers nesigur, vaccilant;
– mers cu pași mici, precipitat şi lent;
– mers genoflexat, (în colică).
Atitudini forțate în mers:
– mers în manej;
– anteropulsie;
– lateropulsie;
– retropulsie
– mers numai pe membrele toracice (la animalele de talie mică în pahimeningita spinală);
– mers îngenunchiat (rahitism);
– mers înțepenit, rigid (în tetanos).
Atitudini pasive în decubit:
În acest caz poziția corpului este reglementată în exclusivitate de legile gravitației.

8
 Semiologie.Metode generale de examinare

Poziția sterno-abdominală şi de pleurostotonus (autoascultaţia) se întâlneşte la vacă în febra

vituleră.
Poziția costo-abdominală la vacă indică un pronostic foarte grav.
Atitudini forțate în decubit:
– poziția câinelui șezând în indigestia stomacului la cal, în ascită la câine;
– poziția îngenunchiată în indigestia colonului şi cecumului la cal.
Starea de întreținere, se apreciază după dezvoltarea masei musculare şi a țesutului adipos
subcutanat. În raport cu aceste aspecte întâlnim:
– o stare de obezitate;
– o stare foarte buna de întreținere;
– o stare bună de întreținere;
– o stare rea de întreținere.
În raport cu aceste aspecte animalele pot fi considerate:
– obeze
– grase
– slabe
– cașectice
La examenul clinic se va avea în vedere dacă aspectele stării de întreținere pot fi atribuite
regimului alimentar privat, exagerat, unor dereglări hormonale, metabolice sau unor stări
parazitare.
Starea de îngrijire reflectă gradul de intervenție a omului asupra corpului animalului prin pansaj
şi a condițiilor de zooigienă din adăpost. Animalele cu o stare de îngrijire bună prezintă părul
scurt şi lucios în timp ce animalele neîngrijite au părul lung fără luciu, orientat în toate direcțiile.
Perii de la baza cozii pot prezenta aspectul de pseudotundere din cauza pruritului şi a roaderii lor
prin frecare.
Examenul părului, fanerelor, a pielii şi a țesutului conjunctiv subcutan.
Din cauza multiplelor funcții pe care le îndeplinește pielea împreună cu producția piloasă ea
poate fi considerată ca fiind oglinda stării de sănătate a animalului. Este de preferat ca examenul
să se facă la lumină naturală, atât de la distanţă, cât şi din apropiere.