Carte Gerontostomatologie 2015

MIHAELA MONICA SCUTARIU
DRAGOŞ FRĂŢILĂ
GERONTOSTOMATOLOGIE
Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SCUTARIU, MIHAELA MONICA
Gerontostomatologie / Mihaela Monica Scutariu, Dragoş Frăţilă - Iaşi :
Editura Gr.T. Popa, 2014
Bibliogr,
ISBN 978-606-544-203-0
I. Frăţilă, Dragoş
616.31-053.9
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Norina Consuela FORNA
Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Prof. univ. dr. Maria URSACHE
Coperta: Marius ATANASIU
Editura „Gr. T. Popa”

Str. Universităţii nr. 16
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii „Gr.T. Popa"
Iaşi. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mij-
loc, electronic sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din par-
tea autorilor sau a editurii.
Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 301678
CUPRINS
INTRODUCERE ........................................................................ 7
Premizele istorice ale apariţiei geriatriei şi gerontologiei ....... 9
Gerontologia, geriatria şi gerontostomatologia – istoric,
definiţii şi clasificări ............................................................... 16
Istoricul gerontologiei româneşti ............................................ 22
Gerontostomatologia ............................................................... 28
Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA
ÎMBĂTRÂNIRII ...................................................................... 31
I.1. Cauzele îmbătrânirii .......................................................... 39
I.2. Teoriile senescenţei ........................................................... 41
I.3. Aspecte generale biologice, funcţionale şi relaţionale
ale îmbătrânirii normale la om ................................................ 49
I.4. Îmbătrânirea patologică - particularităţi semiologice,
psihologice, terapeutice şi sociale ale pacientului vârstnic .... 60
Capitolul II
MODIFICĂRI INVOLUTIVE ALE SISTEMULUI
STOMATOGNAT .................................................................... 69
II.1. Elemente morfologice şi funcţiile sistemului
stomatognat ............................................................................. 69
II.2. Normal şi patologic în îmbătrânire .................................. 84
3
Introducere
Capitolul III
ASPECTE ALE ÎMBOLNĂVIRII LA NIVELUL
ELEMENTELOR SISTEMULUI STOMATOGNAT ........89
Capitolul IV
PARTICULARITĂŢI ALE AFECŢIUNILOR
STOMATOLOGICE LA PERSOANELE VÂRSTNICE ..107
IV.1. Caria dentară ................................................................109
IV.2. Miloliza cervicală .........................................................113
IV.3. Abraziunea ...................................................................113
IV.4. Parodontopatia .............................................................115
IV.5. Osteopatiile ..................................................................117
IV.6. Edentaţia .......................................................................118
IV.7. Patologia articulaţiei temporo-mandibulare .................121
IV.8. Patologia musculară .....................................................122
IV.9. Leziunile mucoasei bucale ...........................................122
IV.10.Tumori maligne ale teritoriului maxilo-facial ...........126
Capitolul V
POLIPATOLOGIA VÂRSTNICULUI. CORELAŢII
EXISTENTE ÎNTRE MANIFESTĂRILE BUCALE ŞI
BOLILE GENERALE ...........................................................129
V.1. Senescenţa cerebrală ......................................................130
V.2. Bolile cardio-vasculare ..................................................131
V.3. Ateroscleroza ( ats ) .......................................................133
V.4. Afecţiunile osteo-articulare ...........................................133
V.5. Afecţiuni digestive ........................................................134
V.6. Diabetul .........................................................................135
V.7. Boli de sânge .................................................................136
4
V.8. Deficienţe nutriţionale ................................................... 137
V.9. Boli hepatice .................................................................. 138
V.10. Boli renale (IRC) ......................................................... 138
V.11. Boli ale aparatului respirator ....................................... 138
Capitolul VI
DATE REFERITOARE LA PROFILAXIA
ŞI TERAPIA UNOR AFECŢIUNI ALE VÂRSTEI
A-III-A ..................................................................................... 139
VI.1. Evaluarea pacientului vârstnic ..................................... 147
VI.2. Posibilităţi de recuperare ............................................. 171
VI.3. Gerontoprofilaxia sau arta de a şti să devii longeviv .. 174
BIBLIOGRAFIE .................................................................... 181
5
Introducere
6
Introducere
INTRODUCERE
Ultimii ani ai secolului XX au fost marcaţi de o creştere a inte-

resului pentru studiile gerontologice, pe fondul tendinţei generale de
creştere a ponderii persoanelor vârstnice de peste 60 de ani în structu-
ra populaţiei la nivel global, asociat unui proces de îmbătrânire a po-
pulaţiei, fenomen accentuat în ţările puternic dezvoltate economic.
Documente ale O.N.U. confirmă faptul că speranţa de viaţă la
naştere pe glob este în continuă creştere, în timp ce fertilitatea femini-
nă este în scădere. Astfel, pe baza studiilor efectuate s-a constatat o
creştere a speranţei de viaţă la naştere de la 47 de ani (în anii 1950-
1955) la 65 de ani (în anii 2000-2005), prognoza pentru anii 2045-
2050 fiind de 75 de ani, şi o scădere a fertilităţii feminine1 (de la 5
copii la 2,6 copii) pentru perioada 1945-2005, cu o prognoză a fertili-
tăţii pentru anii 2045-2050 de 2 copii.
Îmbătrânirea populaţiei aduce cu sine necesitatea implementării
unor reforme la nivelul sistemelor de sănătate, precum şi de modifica-
re a structurii sistemelor de asistenţă medicală şi socială care să ţină
seama de noile realităţi demografice.
Instruirea şi perfecţionarea lucrătorilor din domeniul medical şi
social în vederea ameliorării calităţii vieţii persoanelor de vârsta a IIIa,
are ca scop primordial prelungirea capacităţilor active şi creatoare ale
persoanelor vârstnice. În acest sens un rol important îl are dezvoltarea
cercetării teoretice şi practice din domeniile gerontologiei şi geriatriei,
în paralel cu dezvoltarea sistemului de învăţământ medical.
1
= nr. nou născuţilor la 1000 femei cu vârsta de procreare (≈ 15-44 ani)
7
Introducere
În dezvoltarea geriatriei şi gerontologiei s-a pus accent pe patru

direcţii mari de cercetare:
- analiza proceselor fiziologice ce stau la baza fenomenului
de îmbătrânire normală;
- stabilirea modalităţilor de prelungire a vieţii active şi a creş-
terii calităţii vieţii la vârste înaintate;
- studiul semnelor şi simptomelor asociate bolilor cu dezvol-
tare specifică la vârsta a III-a;
- stabilirea necesarului de servicii de asistenţă medicală pen-
tru persoanele vârstnice, în special a persoanelor cu
dizabilităţi.
Dată fiind complexitatea bio-psiho-socială a fenomenului de
îmbătrânire şi a schimbărilor ce au loc permanent din punct de vedere
al ponderii persoanelor vârstnice şi longevive în populaţia mondială,
cercetarea gerontologică şi geriatrică rămân domenii de maximă im-
portanţă în rezolvarea problemelor medicale şi sociale ale acestora.
Interesul biologilor şi al medicilor este îndreptat astfel spre stu-
diul particularităţilor fenomenelor fiziologice şi patologice ce au loc în
organismul uman la vârste înaintate, vizând în special funcţionarea
sistemelor fiziologice, precum şi specificul proceselor metabolice şi
de evoluţie a afecţiunilor la această vârstă. Nu este de neglijat impor-
tanţa gerontofarmacoterapiei în ameliorarea stării de sănătate a pacien-
tului vârstnic, dar şi aspectul iatrogenic (tulburări sau boli provocate
de medic, sau de înţelegerea incorectă de către bolnav a tratamentului
prescris) legat de modificările psihologice caracteristice vârstei a III-a.
Sunt cercetate de asemeni aspectele deontologice şi profilactice
specifice vârstei, ştiut fiind faptul că un tratament prompt al afecţiuni-
lor la această vârstă asigură ameliorarea calităţii vieţii şi longevitatea.
Un aspect particular îl reprezintă gerontostomatologia, discipli-
nă recent apărută pe fondul importanţei acordate în ultima vreme atat
8
Introducere
cercetărilor legate de modificările sistemului stomatognat la vârsta a

III-a, cat şi funcţiilor asociate acestuia (masticaţie, vorbire, etc.) pen-
tru vârstnic.
PREMIZELE ISTORICE ALE APARIŢIEI

GERIATRIEI ŞI GERONTOLOGIEI
Antichitatea
Încă din cele mai vechi timpuri omenirea a fost preocupată atât
de observarea şi studierea fenomenului, inevitabil şi ireversibil, al îm-
bătrânirii, cât şi de efectele acestuia asupra individului şi a societăţii în
general. În condiţiile în care societatea era dominată de incertitudini
privind îmbătrânirea, infirmitatea sau moartea, tendinţa oamenilor a
fost de a apela la speculaţii, mituri şi teorii fanteziste pentru a explica
aceste fenomene, în timp ce filozofii timpului abordau bătrâneţea atât
din punct de vedere moral, cât şi religios.
În Antichitate, oamenii observau schimbările produse de trece-
rea timpului asupra lor înşişi, începând de la naştere până la moarte,
întrebându-se dacă nu ar exista o posibilitate de a evita această finali-
tate.
Astfel Gruman (1966) analizând datele istorice referitor la cre-
dinţele şi miturile antice, face referire la Epopeea lui Ghilgameş (Ba-
bilon - anii 3000 î.H.), al cărui erou principal a fost obsedat de obţine-
rea nemuririi, după moartea celui mai bun prieten al său Enkidu.
În cartea sa History of Gerontology, Birren (2007) descrie trei
mituri importante ale acestei perioade si anume: - mitul antediluvian ,
este cel conform căruia oamenii erau în timpuri străvechi nemuritori şi
că, în timp, au pierdut acest dar al zeilor (credinţa acestora era că pre-
9
Introducere
lungirea vieţii era în afara mijloacelor umane, iar pentru a trăi o viaţă
suficient de lungă trebuia să mulţumeşti zeii prin rugăciuni, fapte eroi-
ce şi sacrificii), - mitul hyperborean considera ca oamenii trăiau mult
mai mult în anumite locuri binecuvântate de zei iar în al treilea mit
se face referire la existenţa unei - fântâni a tinereţii, sau a unor ape cu
proprietăţi vindecătoare; este surprinzător în cât de multe culturi vechi
din perioada preştiinţifică este prezentă legenda fântânii tinereţii (în
cultura persană, chineză, japoneză, în hinduism sau iudaism, etc.).
Referitor la viaţă şi la moarte în hinduism şi budism găsim con-
ceptul reîncarnării sufletului individului într-un corp nou.
Deşi cercetările ştiinţifice au infirmat veridicitatea unor mituri
privind prelungirea vieţii şi natura morţii, ele ră-
mân totuşi în patrimoniul cultural al omenirii.
În Grecia Antică au fost emise diverse teo-
rii cu privire la îmbătrânire, iar capacitatea creati-
vă era legată de factori precum: climatul blând,
starea de sănătate şi condiţiile de igienă bune, o
dietă sănătoasă, cetăţenii având o bogată viaţă so-
cială şi intelectuală, în timp ce muncile grele erau lăsate în seama
sclavilor.
Hipocrat (460-375 î-H-), celebru medic con-
siderat „părintele medicinii” (în „Despre tabloul
sănătos al vieţii”), Platon (427-374 î.H.) - filosof
grec şi Aristotel (384-322) - filosof grec (în „De-
spre tinereţe şi bătrâneţe”-“De Juventute et Senec-
tute“, „Despre lungimea şi scurtimea vieţii” - „De
Longitudine et Brevitate Vitae”), abordează noţiu-
nea de bătrâneţe naturalist-filozofic.
10
Introducere
Astfel, Aristotel utilizează pentru îmbătrâ-

nire termenul “eugeria”, asociind îmbătrânirea cu
pierderea forţei (energiei) vitale. Hipocrat, pe de
altă parte, analizează condiţiile de viaţă normale
pentru persoanele cu vârstă înaintată, recoman-
dând pe cât posibil evitarea medicamentelor şi tra-
tarea afecţiunilor printr-o dietă sănătoasă. El aso-
cia bătrâneţea cu răcoarea iernii şi cu uscăciunea, cu bolile de inimă,
de ficat şi cu deshidratarea organismului.
Se pare că până şi astăzi grecii apreciază pozitiv “reţeta” reco-
mandată de Ulise (în Iliada lui Homer) tatălui său, ce ar trebui după ei
să fie valabilă pentru orice vârstnic şi anume: o baie caldă, mâncare
bună, un somn bun şi vin din belşug.
Marele filozof grec Epicur (341-270 î.H.) considera că la vârste
înaintate, oamenii încep să abordeze o atitudine corectă faţă de viaţă şi
moarte, înfruntându-şi frica şi trăind o viaţă mult mai liniştită.
În Roma Antică, Seneca(55 i.H-39 d.H) susţinea că bătrâneţea
este o boală incurabilă, dar că ea poate fi amânată printr-o dietă cores-
punzătoare şi prin exerciţii. Găsim de asemeni referire la rolul exerci-
ţiilor mentale şi în lucrările lui Cicero (106-42 î.H.), care, în prima sa
lucrare despre bătrâneţe – Cator maour sine de Senectute (44 î.H.), ia
atitudine, opunându-se ideii, predominante la acea vreme, conform
căreia vârstnicul nu mai poate avea bucurii sau plăceri senzuale.
Din scrierile lui Palladius (365 d.H.) aflăm că în mănăstirile din
Egiptul Antic călugării aveau grijă de fraţii lor vârstnici şi de aseme-
nea acordau asistenţă şi bătrânilor aflaţi în afara comunităţii mănăsti-
rii.
11
Introducere
Asistenţa acordată bătrânilor a avut o dezvoltare importantă

odată cu răspândirea Creştinismului, mănăstirile având un rol de su-
port, asistenţă şi protecţie a vârstnicilor şi infirmilor.
În perioada Evului Mediu mănăstirile ofereau ospitalitate călă-
torilor, şi de asemeni a crescut rolul călugărilor în îngrijirea persoane-
lor sărace, a bătrânilor şi infirmilor.
În întreg Imperiul Bizantin se dezvoltă, sub oblăduirea mănăsti-
rilor, adăposturi pentru cei asistaţi (bătrâni, bolnavi, infirmi, săraci) pe
baza donaţiilor filantropice făcute de diferite persoane sau organizaţii.
Ideea întâlnită la Aristotel privind deshidratarea ţesuturilor la
vârste înaintate, o întâlnim mai târziu în lucrările lui Galen (129-199)
care considera că a modifica cursul vieţii este inacceptabil, deoarece ar
contravine voinţei divine şi a legii naturii. Mai apoi această idee este
reluată în scrierile medicului şi filozofului Avicena (980-1037), care
adoptă teoria fatalistă conform căreia medicina nu ar trebui să împie-
dice îmbătrânirea, pentru că fiecare individ are o perioadă de viaţă
predefinită, iar din această cauză extinderea vieţii nu ar fi un scop me-
dical legitim.
În Grecia, Roma şi în hinduism exista credinţa că moartea face
parte dintr-o ordine cosmică normală.
În Epoca Medievală continuă să circule mituri şi credinţe legate
de existenţa vieţii veşnice, dar nu se încuraja o abordare sistematică a
cercetărilor privind prelungirea vieţii.
În Franţa şi Austria secolelor XVI-XVII hughenoţii şi protes-
tanţii erau expulzaţi şi persecutaţi pentru credinţa lor că trebuie încura-
jată observarea fenomenelor naturale şi a condiţiilor de viaţă umane.
Până şi în secolele al-XVIII-lea şi al-XIX-lea religia dominantă
în statele din vest descuraja abordarea demografică şi epidemiologică
a fenomenului natural al îmbătrânirii.
12
Introducere
Erasmus (Desiderius) din Rotterdam (1469 –1536 )(supranumit

şi “Voltaire al secolului al XVI-lea”) - erudit teolog olandez, face refe-
rire în scrierile sale la dezavantajele bătrâneţii.
Perioada Renaşterii a dat un impuls major cercetărilor în toate
domeniile - inclusiv cele medicale, adunându-se date şi evaluându-se
cauzele diferitelor evenimente naturale.
Pe măsură ce cunoaşterea a luat locul speculaţiilor astrologice
sau filosofice, oamenii au renunţat treptat la a considera îmbătrânirea
ca o pedeapsă a spiritului, sau a aborda fatalist bătrâneţea ca o perioa-
dă fragilă de involuţie, şi au trecut la o abordare pragmatică, materia-
listă, în care bătrâneţea este privită ca o vârstă a înţelepciunii, caracte-
rizată de o puternică dezvoltare spirituală, cu o creştere reală pe plan
cognitiv.
Astfel, Cornaro (1285-1367) considera că se poate prelungi via-
ţa ameliorând condiţiile individuale de trai, acordând atenţie specială
condiţiilor de igienă. Acest punct de vedere este susţinut de cercetările
actuale, conform cărora longevitatea şi sănătatea depind de dietă, de
exerciţii, de expunerea la noxele mediului ambiant, de stres, etc.
În Marea Britanie, Francis Bacon (1561-1626) încurajează dez-
voltarea ştiinţelor naturale şi a cercetării procesului de îmbătrânire.
Era Ştiinţifică este caracterizată prin mari descoperiri ştiinţifi-
ce, bazate pe o cercetare minuţioasă şi bine sistematizată. Succeselor
obţinute în ştiinţele fundamentale (fizică, matematică, chimie, biolo-
gie, astronomie, etc.) li se adaugă descoperirile şi rezultatele cercetări-
lor din varii domenii. Iau amploare cercetările din domeniul medical,
apar şi se dezvoltă noi ştiinţe medicale şi sociale. Este de asemeni o
perioadă de dezvoltare a învăţământului în general şi al învăţământu-
lui medical în particular, la toate nivelele.
13
Introducere
Secolul al XIX-lea este dominat de convingerea că toate feno-

menele naturale sunt guvernate de legi, şi că acestea pot fi determinate
prin intermediul cercetării ştiinţifice. Această optică este clar exprima-
tă în lucrările omului de ştiinţă, matematicianului, statisticianului şi
astronomului belgian Adolphe Quetelet (1796-1874), care referindu-se
la procesul îmbătrânirii spunea că “oamenii se nasc, se dezvoltă şi mor
conform unor anumite legi, dar că ele nu au fost niciodată investigate
corespunzător”. Ca matematician şi statistician, lansează conceptul de
“om de rând”, dezvoltând teoria conform căreia distribuţia măsurători-
lor ar fi supusă unei legi a erorilor accidentale. Prin această teorie el
anticipează lucrările lui Gauss (1777 – 1855), finalizate prin elabora-
rea teoriei distribuţiei normale standard, a cărei reprezentare grafică
este cunoscută în literatură sub denumirea “curba lui Gauss” sau “clo-
potul lui Gauss”. Gauss descrie astfel statistic şi matematic relaţiile
dintre mortalitate şi vărstă, sex, mediu de provenienţă (urban, rural),
naţionalitate, etc. Atât Quetelet cât şi un alt pionier al secolului XIX –
antropologul, exploratorul, geograful, statisticianul Francis Galton
(1822-1911), văr al lui Charles Darwin, au fost interesaţi de cuantifi-
carea relaţiilor aspectelor funcţionale ale organismului odată cu înain-
tarea în vârstă.
Galton a creat conceptul statistic de corelaţie şi a utilizat regre-
sia către medie. A aplicat pentru prima dată me-
todele statistice pentru a studia diferenţele umane
şi inteligenţa ereditară şi a introdus utilizarea
chestionarelor şi a sondajului pentru colectarea
de date de la comunităţile umane, de care avea
nevoie pentru lucrările genealogice şi biografice
şi pentru studiile sale antropometrice, fiind pri-
mul care a utilizat termenul de eugenie [Gr. eu =
14
Introducere
bun; gennan = a produce] – ca denumire a unei discipline ce studiază

aplicarea practică a biologiei eredităţii în ameliorarea genetică a indi-
vidului 2. Ulterior, s-a utilizat şi termenul de ortogenie prin care se
înţelegea ansamblul mijloacelor prin care se încearcă diminuarea frec-
venţei genelor patologice dintr-o populaţie, mai ales prin limitarea
naşterilor la persoanele cu riscuri genetice.
Galton a fost de asemeni interesat în a integra noţiunile de dez-
voltare şi îmbătrânire umană, în conceptul mai larg al evoluţiei speciei
umane şi al dezvoltării ştiinţei în general.
Pe fondul slăbiciunilor teoriilor religioase şi filozofice privind
statusul umanităţii în univers, naturalistul şi geologul britanic Charles
Darwin (1809-1882), urmare a cercetărilor efectuate pe o mare varie-
tate de specii, lansează cunoscuta teorie a evoluţiei speciilor.
Impresionat de teoria lui Darwin, Galton fondează prima catedră
universitară de biometrie, ce va fi ocupată de Karl Pearson (1857-
1936). Acesta a extins metodele statistice, folosind corelaţiile cantitati-
ve în analiza datelor obţinute din studii, cu limitarea erorilor specifice.
Numeroase alte studii au completat şi completează permanent
cunoştinţele privind fenomenul îmbătrânirii, printre care amintim pe
cele ale unor cercetători de renume cum au fost: - G.S. Hall (1844-
1924), care accentuează importanţa statusului psihic în evoluţia vârst-
nicului şi - Ivan Pavlov (1849-1936) care, studiind pe animale reflexe-
le şi capacitatea de învăţare, constată diferenţe majore între subiecţii
tineri şi cei bătrâni.
2
Eugenia pozitivă - obţinerea de descendenţi cu calităţi superioare proveniţi din indivizi
excepţionali dotaţi; Eugenia negativă – presupune ameliorarea genetică prin eliminarea din
programul de reproducere a indivizilor cu însuşiri genetice nefavoravile. Practicată empiric
de unele popoare din antichitate, a fost discreditată prin asociere neştiinţifică cu rasismul,
de către nazişti.
15
Introducere
GERONTOLOGIA, GERIATRIA ŞI GERONTO-

STOMATOLOGIA – ISTORIC, DEFINIŢII ŞI
CLASIFICĂRI
Deşi cunoştinţele legate de procesele de îmbătrânire au evoluat

continuu începând din antichitatea timpurie până în evul mediu, pri-
mele concepte integraliste asupra proceselor evolutive ale organismu-
lui uman s-au cristalizat abia în cea de a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ducând la apariţia unei noi discipline – GERONTOLOGIA.
Gerontologia studiază procesele generale ale involuţiei normale
a organismelor vii (a îmbătrânirii organismului), atât la nivel cromo-
zomial, molecular, celular, dar şi a implicaţiilor la nivel social, ţinând
cont de dezvoltarea individuală a tuturor aspectelor biologice ale creş-
terii, care se finalizează inevitabil cu bătrâneţea şi decesul.
DEFINIŢIE : Gerontologia [Gr. geron, - ontos = bătrân; logos =

ştiinţă] – reprezintă ştiinţa care are ca obiect de studiu problemele ine-
rente îmbătrânirii: modificările morfologice, fiziologice, psihologice şi
sociale.
Cicero utilizează termenul de senescenţă pentru a defini proce-

sul normal de îmbătrânire3, iar mai târziu doctorul şi psihologul aus-
triac Alfred Audier (1870-1937) defineşte senescenţa ca fiind ansam-
blul modificărilor morfologice, fiziologice şi psihologice produse ca
urmare a acţiunii timpului asupra fiinţelor vii, considerându-l un fe-
nomen normal şi nu unul patologic aşa cum a fost considerat mult
timp.
3
Referitor la îmbătrânire, Cicero scrie în anul 44 î.e.n. lucrarea Cator maour sine de se-
nectute
16
Introducere
Se consideră că, atunci când senescenţa se produce armonios,

conduitele se armonizează prin compensare, lentoare, tulburări per-
ceptive şi scăderea rezistenţei la efort fizic şi intelectual, fiind com-
pensate de atenţie, minuţiozitate şi perseverenţă.
Datorită implicaţiilor sociale, bătrâneţea, ca fenomen caracte-
ristic întregii populaţii de pe glob, a fost şi este analizată atât de geron-
tologii profesionişti cât şi de specialiştii din alte domenii: fiziologi,
igienişti, matematicieni, fizicieni, demografi, sociologi, psihologi, etc.
Odată cu trecerea la Perioada Modernă, iau
amploare şi cercetările privind fenomenul îmbă-
trânirii.
Astfel, în anul 1903, ilustrul microbiolog
rus, laureat al Premiului Nobel – Ilya Mecinikov
(1845 – 1916), propune pentru prima dată utiliza-
rea termenului gerontologie, în cartea sa Studii
despre natura omului, editată iniţial în limba fran-
ceză, la Paris ( 1874 – 1869 ).
C. I. Parhon, utilizează termenul de Ilikibiologie – pentru a de-
fini o disciplină ce studiază modificările organelor, ţesuturilor şi umo-
rilor în raport cu înaintarea în vârstă.
Volumul imens de cunoştinţe acumulate de-a lungul mai multor
decenii de cercetare a procesului de îmbătrânire, s-a concretizat spre
sfârşitul secolului al XX-lea, în separarea a trei direcţii principale de
cercetare:
 gerontologia biologică (experimentală),
 gerontologia socială şi
 geriatria.
17
Introducere
Gerontologia biologică (experimentală) se ocupă cu studiul

mecanismelor fundamentale ale îmbătrânirii, stabilind legăturile dintre
procesele de îmbătrânire ale organismului uman şi adaptarea organis-
mului la mediul înconjurător. Pe lângă explicarea procesului de îmbă-
trânire, gerontologia biologică stă la baza elaborării unor metode efi-
ciente de încetinire a procesului de îmbătrânire, prin creşterea capaci-
tăţii de adaptare a organismului la factorii de mediu (intern şi extern).
În cadrul acesteia, gerontologia genetică se ocupă de studiul ro-
lului transmiterii ereditare a longevităţii, ce utilizează:
- metoda genealogică, ce studiază longevitatea la persoane în-
rudite genetic;
- metoda comparării diferenţelor de longevitate între gemenii
monozigoţi şi cei dizigoţi.
Gerontologia socială reprezintă acea parte a gerontologiei care

se ocupă cu studierea şi soluţionarea problemelor sociale (demografi-
ce, economice, etice, psihologice) ale persoanelor vârstnice şi de in-
teracţiune a acestora cu societatea.
Dezideratul central al gerontologiei sociale este promovarea
longevităţii sociale a vârstnicului, prin implementarea acelor măsuri
social-profilactice, care să soluţioneze problemele social-economice şi
medico-igienice, cu scopul de a preveni apariţia bolilor asociate vârs-
tei.
Pe plan social, creşterea medie a speranţei de viaţă are drept
consecinţe: - diminuarea raportului dintre populaţia activă şi cea pasi-
vă, - creşterea numerică a populaţiei foarte vârstnice şi deci a număru-
lui de persoane bolnave şi spitalizate, - necesitatea suplimentării uni-
tăţilor de îngrijire instituţionalizată colectivă, precum şi - creşterea
necesarului de îngrijiri medicale şi de ajutor social la domiciliu.
18
Introducere
Geriatria este o ramură a gerontologiei, fiind o disciplină de

graniţă, multidisciplinară, ce are ca obiectiv atât tratamentul vârstnicu-
lui cât şi a tinerilor ce prezintă fenomene de îmbă-
trânire anormală, abordand sănătatea acestora din
toate punctele de vedere: depistarea, tratarea şi
profilaxia îmbătrânirii anormale (patologice), dar
şi posibilitatea readaptării şi dispensarizării bătrâ-
nilor.
Termenul de geriatrie a fost utilizat pentru
prima dată, în anul 1909, de către doctorul american Ignatz Leo
Nascher (1863-1944), care considera geriatria o ramură a medicinei
care studiază aspectele patologice ale îmbătrânirii.
DEFINIŢIE : Geriatria [Gr. geron, - ontos = bătrân; iatria = vinde-

care] – este o parte a gerontologiei care are ca obiectiv tratamentul
bolilor vârstnicului, fie că acestea îi sunt proprii, fie că anumite boli
prezintă forme particulare la vârste înaintate.
Privită din punct de vedere al bolilor dezvoltate de persoanele

vârstnice, se poate vorbi de o geriatrie neurologică, psihiatrică, derma-
tologică, cardiologică, stomatologică, etc.
Senilitatea (alternativa patologică a senescenţei) - este un pro-
ces accelerat de involuţie, asociat unei îmbătrâniri premature, cu de-
generare ireversibilă, forma cea mai comună fiind involuţia senilă.
În anul 1928, pe fondul apariţiei unui fenomen social îngrijoră-
tor - în California patronatele refuzau angajarea persoanelor cu vârste
de peste 40 de ani considerându-le prea bătrâne - apare primul labora-
tor de studiu sistematic a îmbătrânirii în cadrul Universităţii Stanford,
19
Introducere
cu scopul de a studia relaţiile dintre fenomenul îmbătrânirii şi capaci-

tăţile creatoare, de învăţare şi locomotoare ale vârstnicului.
Studiile sistematice întreprinse de Fundaţia Josiah Macy Jr.,
aflată la New York, evidenţiau legătura dintre apariţia bolilor degene-
rative şi îmbătrânire, în timp ce directorul fundaţiei Dr. Ludwig Kast,
considera că bolile degenerative sunt parte integrantă a procesului de
îmbătrânire.
Încurajat de către Fundaţia Macy Jr. să adune şi să publice no-
ţiunile cunoscute până la acea dată privind fenomenul îmbătrânirii,
citologul Edmund Vincent Cowdry (1888-1975), editează în anul
1939 primul manual integrativ dedicat îmbătrânirii – Problems of
ageing – ce cuprindea noţiuni biomedicale privind îmbătrânirea, cu
referire la influenţa factorilor de mediu, sociali, psihologici şi psihici
asupra persoanelor vârstnice. În acea perioadă o problemă majoră o
reprezenta creşterea îngrijorătoare a incidenţei bolilor cronice, morta-
litatea fiind crescută în special datorită bolilor infecţioase, a bolilor de
inimă şi a cancerului.
În preajma anului 1940 abordarea problematicii legate de bă-
trâneţe devine mai sistematizată şi mai sofisticată ca urmare a colabo-
rării dintre Fundaţia Mancy Jr., şi nou înfiinţatul “Club for Research
on Ageing” din New York, fundaţia sprijinind atât cercetarea fenome-
nului îmbătrânirii, cât şi desfăşurarea unor serii de conferinţe având ca
subiect îmbătrânirea, accentul punându-se pe caracterul multidiscipli-
nar al studiului procesului de îmbătrânire.
La început, la baza explicării proceselor de îmbătrânire era
adoptat modelul medical, considerându-se că îmbătrânirea este produ-
sul unor boli. În prezent, se consideră că în procesul de îmbătrânire
sunt implicaţi o multitudine de factori care influenţează morbiditatea
şi mortalitatea la vârsta a III-a.
20
Introducere
Deşi cel de al II-lea Război Mondial a întârziat cercetările în

domeniu, la scurt timp după terminarea acestuia (1945), studiile din
domeniul gerontologiei iau un nou avânt. Creşterea ponderii persoane-
lor vârstnice în totalul populaţiei, precum şi creşterea incidenţei boli-
lor degenerative asociate bătrâneţii, fac ca, în cadrul disciplinelor me-
dicale, cercetările în domeniu gerontologiei să fie abordate cu un inte-
res sporit.
În perioada 1945-1951, au fost organizate o serie de congrese şi
conferinţe, în paralel cu publicarea unor reviste de specialitate, sub
patronajul Societăţii Gerontologice din New York (Gerontologic So-
ciety - înfiinţată în 1945), a Societăţii Americane de Geriatrie (Ameri-
can Geriatric Society) şi a Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie4
(înregistrată în anul 1950 la Liège cu denumirea Association of
Gerontological Societies, redenumită apoi - The International Associ-
ation of Gerontology). Organizarea acestor manifestări a stimulat cer-
cetarea şi învăţământul gerontologic, cu consecinţe pozitive asupra
serviciilor medicale acordate vârstnicilor.
În multe ţări colaborarea dintre specialiştii în gerontologie şi
cei din varii domenii ale ştiinţei a dus la apariţia unor noi discipline de
graniţă, cu extinderea ariilor de cercetare, având ca rezultat imediat
îmbunătăţirea serviciilor oferite vârstnicilor.
În prezent cercetările legate de vârsta a III-a sunt obişnuite în
centrele universitare şi colegiile din întreaga lume, tematica fiind de-
seori abordată în lucrările de doctorat, de bacalaureat sau masterat,
editându-se de asemeni cursuri şi lucrări practice de gerontologie şi
geriatrie pentru studenţi.
4
Înregistrată în anul 1950 la Liège cu denumirea Association of Gerontological Societies,
redenumită apoi - The International Association of Gerontology, iar mai târziu Internation-
al Association of Gerontology and Geriatrics (IAGG). Începând cu anul 2009 din asociaţie
fac parte 64 de ţări, printre care şi România.
21
Introducere
Odată cu extinderea cercetărilor ştiinţifice din domenile geron-

tologiei, geriatriei şi gerontostomatologiei, literatura de specialitate a
luat amploare, aparând noi tratate5 şi reviste de specialitate6.
ISTORICUL GERONTOLOGIEI ROMÂNEŞTI
La poporul român, încă din cele mai vechi timpuri, bătrânii au

reprezentat un factor de coeziune între generaţii, de acumulare şi
transmitere a experienţei de viaţă, a învăţăturilor morale şi tehnice
moştenite sau dobândite, şi de aceea ei s-au bucurat de respect, vene-
raţie, având un rol important în viaţa socială a comunităţii.
Asistarea bătrânilor, asemeni asistenţei acordate bolnavilor psi-
hici cronici şi persoanelor handicapate se pierde în timp. Se ştie însă
că, în cazul în care nu existau descendenţi care să-şi asume întreţine-
rea bătrânilor, aceştia erau concentraţi în aşezăminte învecinate cu
mănăstirile, bătrânii fiind ajutaţi de călugări.
În lucrarea Hopitaux, asiles des vieillards, lasarets de la Bistri-
ţa médiévale, se face referire la un spital pentru săraci înfiinţat de fra-
ţii dominicani (1295) în localitatea Bistriţa. În anul 1550, spitalul a
fost laicizat, având în componenţă mai multe corpuri de clădiri, unele
destinate îngrijirii bolnavilor, altele îngrijirii bătrânilor nevoiaşi, o
5
Geriatric Chest Disease - 1974, Gerodontology – 1994, Geriatric Clinical Advisor –
2007, Geriatric Rehabilitation Manual – 2007, Drugs for the Geriatric Patient - 2007,
Improving Oral Health for the Elderly: An Interdisciplinary Approach – 2008, Brock-
lehurst's Textbook of Geriatric Medicine and Gerontology – 2010, Oral Healthcare and
the Frail Elder: A Clinical Perspective – 2010, Geriatric Physical Therapy – 2012, etc.
6
Archives of Gerontology and Geriatrics, Clinics in Geriatric Medicine, Geriatric Mental
Health Care, Geriatric Nursing, European Geriatric Medicine, Journal of Clinical Geron-
tology and Geriatrics, Journal of Geriatric Oncology, The American Journal of Geriatric
Pharmacotherapy, The American Journal of Geriatric Psychiatry, Experimental Gerontol-
ogy, International Journal of Gerontology, Gerodontology, etc.
22
Introducere
bolniţă (lazaret) destinat îngrijirii leproşilor şi o capelă. Bătrânii nevo-

iaşi erau îngrijiţi la acea dată de personal civil, retribuit din fondurile
aşezământului.
În urma studiilor întreprinse în domeniul istoriei medicinei ro-
mâneşti, dr. Gomoiu Victor (1882-1960) considera că mai existaseră
astfel de aşezăminte în preajma mănăstirilor: Sărindar, Pantelimon, Sf.
Gheorghe, Sf. Vineri, Sf. Spiridon (din Iaşi), Căldăruşani, Neamţu,
Mărcuţa, etc.
În Descripţio Moldavie (Cantemir D., 1716), se mentiona că
datorită vremurilor nesănătoase, a obiceiurilor vieţuirii, a slăbiciunii
fireşti a virtuţii, dar mai ales a năvălirilor ce ameninţau viaţa şi avutul
locuitorilor din Moldova, aceştia aveau case sărace (bordeie ori coli-
be-uşor de reconstruit), ajungând rar la vârsta de 70 de ani; doar la
munte se păstra meşteşugul locuinţelor mari şi statornice, populaţia
având o longevitate mai mare.
Preocupări în domeniul gerontologiei apar şi în ţara noastră la
începutul secolului al XIX-lea. Astfel, lucrarea doctorului Dimitrie
Nedelcu (1811-1882) susţinută la Budapesta, avea ca tematică stabili-
rea fenomenelor fiziologice ale bătrâneţii, stările ei morbide şi remedi-
ile acesteia : Disertaţio inauguralis psychologico-patologica de senec-
tute (1839).
În anul 1838 este publicată la Tipografia Albinei-Iaşi, lucrarea
cu titlul Macroviotica sau regule pentru păstrarea sănătăţii şi prelun-
girea vieţei, traducere a lucrării lui Joseph Friedrich Sobernheim
(1804-1846).
La Braşov, în anul 1845, medicul Pavel Vasici-Ungureanu
(1806-1881) traduce în limba română şi completează cu adnotări (re-
feritoare la longevitatea în provinciile româneşti) lucrarea lui
Christoph Wilhelm Hufeland (1762-1836) – La Macrobiótica (apăru-
23
Introducere
tă la Viena în 1796 şi reeditată la Berlin în 1838), exercitând o puter-

nică influenţă asupra medicinei contemporane 7, 8.
Probleme de macrobiotică inspirate
din lucrarea lui Hufeland se regăsesc şi în
cartea Apele metalice ale României Mari
cercetate, descrise şi însoţite cu dietetică şi
macrobiotică, publicată de Ştefan Vasile
Episcopescu (1777-1850), la Buzău, Tipo-
grafia Episcopiei, în 1837.
În anul 1850, apare în armeană, la
Istambul, lucrarea doctorului Andreas D.
Popovici - Arta de a trăi îndelungat şi feri-
cit, carte publicată şi în română, la Impri-
meria La Roumanie, E.S. Cerbu - Bucu-
reşti, în anul 1901.
Cu o dublă orientare – biologică şi medicală - consideraţi ca în-
temeietori ai medicinei ştiinţifice româneşti, Victor Babeş (1854-
1926), Ion Cantacuzino (1863-1934), Gh. Mari-
nescu (1863-1938) şi C. I. Parhon (1874-1969), au
fost preocupaţi şi de macrobiotică, de problemele
legate de prelungirea vieţii, axându-se pe studiul
factorilor care scurtează viaţa, precum şi pe pro-
movarea măsurilor menite să amâne îmbătrânirea
şi să prelungească durata de viaţă.
7
Macrobiotica sau măiestria de a lungi viaţa după Hufeland : Macrobiotic : Tomul I -iu/
tradusă şi întocmită pentru orice român cultivat/ Pavel Vasici .- Brashov : În tipografia lui
Ioan Gott .- 224 p. ; 20 cm.
8
Macrobiotica sau măiestria de a lungi viaţa după Hufeland : Tomul II / traducere şi
întocmită pentru orice român cultivat / Pavel Vasici .- Brashov : În tipografia lui Ioan Gott,
1845 . - 327 p. ; 20 cm.
24
Introducere
Profesorul Dr. Gh. Marinescu (fondator al Şcolii Româneşti de

Neurologie) a studiat aspectele morfologice şi involutive ale sistemu-
lui nervos, preocupându-se de asemeni de găsirea mecanismelor gene-
rale ale senescenţei organismului uman. În lucrarea sa – Problema
bătrâneţii şi a morţii naturale (1924) – se descriu fenomenele şi me-
canismele ce stau la baza îmbătrânirii, cum sunt cele de cromatoliză a
neuronilor care involuează, sau mecanismele de oxido-reducere în
îmbătrânire, enunţând teorii proprii cu privire la mecanismele patoge-
ne implicate în producerea îmbătrânirii.
Renumit endocrinolog şi neuropsihiatru, Prof. C. I. Parhon
abordează de asemeni problematica îmbătrânirii,
publicând un număr impresionant de lucrări: mo-
nografii9 şi articole10.
Lucrările Congresului al XXI-lea al Socie-
tăţii Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie
şi Endocrinologie, ce s-a desfăşurat la Sibiu în
anul 1933, având ca temă problema îmbătrânirii,
prin rapoartele (prezentate de: Prof. C. I. Parhon – Psihiatria
bătrîneţii; Prof. I. Minea – Neurologia bătrîneţii; G. Preda – Bătrâne-
ţea din punct de vedere psihologic; I. Ornştein – Biochimia bătrîneţii,
etc.) şi comunicările (susţinute de O.Sager, A. Kreindler, M. Minovici,
A. Radovici, L. Ballif, etc.) prezentate, au demonstrat încă o dată im-
portanţa acordată fenomenului îmbătrânirii în lumea medicală româ-
nească.
9
Secreţiile interne, în capitolul Involuţia senilă, 1909; Bătrîneţea, senilitatea, psihozele
vîrstei de involuţie, demenţa senilă, demenţa aterosclerotică, Iaşi - 1925; Bătrâneţea şi
tratamentul ei, 1948); Biologia vârstelor, 1955, etc.
10
Cîteva cuvinte asupra creşterii, dezvoltării şi involuţiei la animale şi în special la om,
Rev. Viaţa Românească, 1908; Bătrâneţea, natura şi tratamentul ei, Rev. Viaţa
Românească, 1921, etc.
25
Introducere
Trebuiesc de asemeni menţionate lucrările lui Eraclie Sterian

(Contribuţii la studiul longevităţii, 1907; Paradoxele longevităţii,
1929), ce aduc date noi cu privire la problema longevităţii umane.
Până în anul 1952 cercetarea românească în domeniul studiului
îmbătrânirii s-a concretizat prin publicarea a numeroase lucrări ştiinţi-
fice (monografii, articole, teze de doctorat) şi broşuri de popularizare.
Menţionăm printre acestea: - teza de doctorat a Anei Forăscu
(1912) – Studiu despre senilitate şi longevitate, elaborată la Facultatea
de Medicină din Iaşi, sub conducerea Prof. Dr. C. Thirion; - teza de
doctorat a lui Lionel I. Herdan (1931) – Contribuţiuni în studiul gli-
cemiei alimentare la bătrâni, elaborată la Facultatea de Medicină din
Iaşi sub conducerea Prof. Dr. I. Bălteanu; - teza de doctorat a
Marcellei Eugenia Pitis (1939) – Contribuţii experimentale la studiul
şi terapia bătrâneţii, susţinută la Facultatea de Medicină din Bucu-
reşti; - articolul Bătrâneţea şi moartea (1937), autor N. Vasilescu; -
articolul Cercetări asupra bătrâneţii (1939), autor N. Marcu; - tradu-
cerea de către G. Ulieru a lucrării lui Al. Guéniot – Arta de a-ţi pre-
lungi zilele (1931); etc.
Sunt de remarcat de asemeni cercetările Acad. Gr. Benetato
privind fiziologia bătrâneţii (1939), ale Prof. Dr. C. Urechia privind
anatomia patologică a bătrânilor (1933), ale Acad. I. Niţulescu şi I.
Ornştein (1933) legate de biochimia bătrâneţii, etc.
După infiinţarea la Bucureşti în anul 1952 a unuia dintre prime-
le institute din lume pentru studiul bătrâneţii - Institutul de Gerontolo-
gie şi Geriatrie (devenit Institut Naţional în anul 1972, în anul 1992
primind numele “Ana Aslan” – condus până în 1988 de Acad. Ana
Aslan), activitatea ştiinţifică şi practică a luat o extindere deosebită
sub directa coordonare a institutului. Studiile şi cercetările elaborate
de valoroşi medici ce au lucrat în cadrul institutului (dr. doc. C. David,
26
Introducere
dr. Al. Ciucă, dr. Al. Vrăbiescu, etc.), cu privire la starea de sănătate a
populaţiei vârstnice, patologia profesională la bătrâni, profilaxia îmbă-
trânirii precoce prin agenţi biotrofici, etc., au fost apreciate favorabil
atât pe plan intern cât şi internaţional. De asemeni institutul a avut un
rol determinant în ameliorarea legislaţiei cu privire la retragerea din
muncă, prin stabilirea criteriilor de apreciere a vârstei biologice. Lan-
sarea pe piaţa internă şi internaţională a unor medicamente biotrofice
cum sunt Gerovitalul H3 şi Aslavitalul, au întărit renumele institutului
în decursul timpului si pe plan international.
În anul 1956 ia fiinţă Secţia de Geriatrie a Uniunii Societăţilor
de Ştiinţe Medicale (USSM), afiliată la Societatea Internaţională de
Gerontologie.
Începând cu anul 1960, secţia socială a Institutului de Geriatrie
a întreprins studii şi experimentări privind posibilitatea organizării
unei forme de asistenţă medicală a bătrânilor, sau a dispensarizării
acestora.
Organizarea de consfătuiri, simpozioane şi conferinţe având ca
tematică bătrâneţea au stimulat cercetarea şi publicarea de articole în
domeniul gerontologiei (Conferinţa Naţională privind Patologia Omu-
lui Bătrân, 1959; Simpozionul Internaţional de Gerontologie, Bucu-
reşti – 1960, cu temele Profilaxia bătrâneţii şi Longevitatea şi factorii
de mediu; etc.).
Apariţia publicaţiei litografiate Caiet gerontologic începând cu
anul 1963, a lucrărilor Introducere în gerontologie (autori D. Postelni-
cu, Al. Chira, ş.a., 1969) şi Geriatrie sub redacţia lui M. Dumitriu
(1982), precum şi a articolelor publicate în Revista Medico-
Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi (rubrica Pro-
bleme de gerontologie), demonstrează importanţa acordată studiilor de
gerontologie pe teritoriul ţării noastre.
27
Introducere
Drept consecinţă a atenţiei acordate problemelor medicale şi

sociale legate de vârsta a treia, de-a lungul timpului s-au înfiinţat şi
funcţionează pe teritoriul ţării noastre secţii de geronto-psihiatrie în
spitale (ex. Socola-Iaşi), cabinete de geriatrie (care asigură consultaţii
curente de specialitate şi organizează acţiuni de depistare a bolilor
cronice la vârstnici), instituţii de dispensarizare a vârstnicilor, cămine
(azile) pentru bătrâni, etc.
GERONTOSTOMATOLOGIA
În contextul dezvoltării ramurilor medicale ce se axează pe stu-

diul sănătăţii orale, s-au dezvoltat concepte noi privind evolu-
ţia/involuţia normală şi patologică a sistemului stomatognat, apărând
noi discipline specifice, printre care şi gerontostomatologia.
După Künzel (1990), se pare că, termenul gerodontologie (uti-
lizat de Thomas în 1946), a fost înlocuit de-a lungul timpului de di-
verşi autori, cu termeni precum :
 Geriodontologie (Gorman, 1952; Ziegler, 1956);
 Gerodontostomatologie (Branzi, 1956);
 Geridontologia stomatologică (Armenio, 1959);
 Gerontostomatologie (Peisachowitsch, et al., 1973);
 Stomatogerontologie Stomatogeriatrie (Balogh et al. 1962);
 Gerontologie orală (Landt, 1985).
Au mai fost folosiţi de asemeni termeni precum:
 Gerontoiatrie – utilizat de Marius Spilger – ce se referă la aspec-
tele îmbătrânirii patologice ale sistemului stomatognat, având
aceeaşi semnificaţie cu termenul de stomatologie geriatrică;
28
Introducere
 Gerontognatoprotetica – termen utilizat de V. Burlui – se focali-

zează pe studiul îmbătrânirii sistemului stomatognat, a posibilităţi-
lor de menţinere a echilibrului biologic şi mecanic al acestuia,
precum şi de posibilităţile de reabilitare protetică ţinând cont de
particularităţile vârstei;
 Psihogeronto-stomatologia – termen utilizat de Jaques Richard -
are în vedere pe lângă studiul biologic al modificărilor de la nive-
lul sistemului stomatognat la vârsta a III-a şi latura psiho-socială
a acestor modificări.
DEFINIŢIE – Gerontostomatologia – reprezintă o ramură a stoma-

tologiei care se ocupă de studiul fenomenelor de involuţie normală şi
patologică a elementelor sistemului stomatognat, a particularităţilor
terapeutice stomatologice la persoanele vârstnice, ţinând cont de fac-
torii bio-psiho-sociali.
Deşi în literatura de specialitate din ţara noastră nu întâlnim

prea multe publicaţii care să se refere integral la gerontostomatologie,
în ultima perioadă s-au publicat numeroase articole ce abordează acest
subiect, o mare parte din cursurile şi monografiile disciplinelor stoma-
tologice având capitole dedicate particularităţilor de diagnostic şi tra-
tament.
29
Introducere
30
Consideraţii generale asupra îmbătrânirii
Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA
ÎMBĂTRÂNIRII
Evoluţia cunoştinţelor legate de procesele de îmbătrânire a por-

nit de la simple consemnări ale modificărilor organismului uman la
vârste înaintate, a simptomatologiei specifice, ajungându-se treptat, pe
măsura dezvoltării tehnico-ştiinţifice, la explicarea unor mecanisme ce
stau la baza proceselor fiziologice de îmbătrânire. Cu toate acestea,
limitările financiare dar şi etice au făcut imposibilă până în prezent o
abordare analitică, exhausivă, a acestor procese.
Nu se poate vorbi de gerontologie fără a vorbi de îmbătrânire şi
nu se poate vorbi de bătrâneţe fără a preciza vârsta ca şi etapă a vieţii,
la care se raportează gerontologia.
Îmbătrânirea, proces biologic complex şi inevitabil, se manifes-
tă prin diminuarea rezistenţei şi capacităţii de adaptare a organismului
la factorii extrinseci şi intrinseci, cu apariţia dereglărilor diferitelor
sisteme şi funcţii ale organismului, ce măresc probabilitatea instalării
bolilor şi, odată cu înaintarea în vârstă, a sporirii cauzelor de deces.
DEFINIŢIE : Îmbătrânirea – reprezintă totalitatea proceselor fiziolo-

gice şi psihologice care modifică structura şi funcţiile unui organ înce-
pând cu vârsta adultă, fenomen lent, progresiv şi inevitabil, având o
variabilitate inter- şi intra individuală (conform Book des ECN, 2011).
31
În gerontologie, vârsta reprezintă un reper important în defini-

rea bătrâneţii, în funcţie de criteriul luat în considerare existând urmă-
toarele tipuri de vârste : vârsta cronologică, vârsta biologică, vârsta
fiziologică, vârsta psihologică şi vârsta socială.
Cu toate că vârsta biologică şi cea fiziologică sunt mai aproape
de adevăr în a defini persoanele vârstnice (atât vârsta cronologică cât
şi cea socială fiind praguri convenţionale ce nu reflectă complexitatea
vârstei a III-a), de importanţă majoră pentru societate o are vârsta so-
cială, strâns legată de momentul de pensionare. Vârsta de pensionare,
şi implicit vârsta socială asociată bătrâneţii (considerată după Revolu-
ţia de la 1848, conform reformelor cancelarului Bismark ca începând
de la 50 de ani la femei şi 60 de ani la bărbaţi), a evoluat în funcţie de
speranţa medie de viaţă la naştere.
În prezent, în ţările dezvoltate, speranţa medie de viaţă a cres-
cut de la 50 de ani (în jurul anului 1948) la 80-82 de ani in prezent
punându-se de aceea şi problema ridicării pragului vârstei de pensio-
nare. Putem spune deci că noţiunea de bătrân se referă la persoana de
vârstă postadultă, care a depăşit vârsta de 65 de ani.
Legat de fenomenul de îmbătrânire, de-a lungul timpului au
fost elaborare mai multe clasificări, unele ţinând cont de factorul vâr-
stă, altele de modul de îmbătrânire, de prezenţa sau absenţa bolilor
asociate, etc.
Conform clasificării elaborate de O.M.S., persoanele vârstnice
se împart în următoarele categorii:
- persoane vârstnice – între 65-74 de ani;
- persoane bătrâne – între 75-90 de ani;
- persoane longevive – cele care au depăşit 90 de ani.
În funcţie de patologiile dezvoltate la vârste înaintate, îmbătrâ-
nirea poate fi:
32
- îmbătrânire reuşită, fiind rezultatul trecerii timpului, fără

dezvoltarea unor patologii evolutive, cu conservarea capaci-
tăţilor funcţionale;
- îmbătrânire obişnuită – fără patologii evolutive, dar cu li-
mitarea relativă a unor capacităţi funcţionale;
- îmbătrânire patologică – caracterizată de prezenţa unor pa-
tologii cronice evolutive, persoanele prezentând handicapuri
şi dependenţă parţială sau totală în raport cu activităţile vie-
ţii cotidiene.
O altă clasificare face referire la o îmbătrânire primară – ca re-
zultat al interacţiunii factorilor intrinseci (genetici) şi extrinseci (de
mediu, mod de viaţă), şi o îmbătrânire secundară - reactivă, ce se re-
feră la capacitatea de adaptare a persoanelor de vârsta a III-a din punct
de vedere psihologic şi comportamental, legate de alterarea memoriei
sau a inteligenţei. Studiile epidemiologice efectuate de Robinson
(1992) au demonstrat că anumiţi factori de mediu ce se exercită asupra
fătului sau copilului pot influenţa longevitatea, dar şi că prezenţa unor
gene “de longevitate” ar putea controla procesele de alterare progresi-
vă ce determină îmbătrânirea. Rowe şi Kabu (1998) folosesc pentru
“îmbătrânirea cu succes” termenul de îmbătrânire optimă, prin care
înţeleg o incidenţă redusă a bolilor, lipsa incapacităţilor, funcţii men-
tale şi fizice normale şi un regim de viaţă activă.
Din punct de vedere al modificării proceselor fiziologice odată
cu vârsta, unii autori iau în considerare două modele ce ar explica fe-
nomenul de îmbătrînire:
- supravieţuirea selectivă – susţinută de Tanaka (1998) - se
referă la existenţa unor persoane longevive (ajunse la peste
90 de ani), cu o rezistenţă crescută la orice agresiune cu care
generaţia lor s-a confruntat, explicată prin prisma existenţei
33
la aceşti vârstnici a unor genotipuri nucleare sau mitocon-

driale favorabile, în asociere cu factorii de mediu, psiholo-
gici şi a unui stil de viaţă specific (fumat, consum de alcool,
etc.);
- efectul de generaţie – susţinut de Riley (1994), care se refe-
ră la acei factori specifici de viaţă (de mediu, sociali, psiho-
logici), precum şi la influenţa educaţiei asupra populaţiei ti-
nere dintr-o anumită generaţie, dar care persistă toată viaţa,
influenţând: - obiceiurile şi preferinţele alimentare (ce acţi-
onează în timp influenţând susceptibilitatea tardivă la boli
vasculare sau metabolice), - obiceiurile generate de mediul
social (precum fumatul, consumul de alcool şi droguri, etc.).
Din punct de vedere demografic, se consideră că populaţia
vârstnică este împărţită în următoarele subgrupe:
- bătrâneţea primară – 65-75 ani;
- bătrâneţea medie – 75-85 de ani;
- bătrâneţea longevivă – peste 85 de ani.
Unii autori propun o clasificare ce nu ţine cont de vârsta paci-
entului, ci de criteriile stomatologice de îmbătrânire şi de sănătate a
sistemului stomatognat:
- presenilitatea – ar începe odată cu căderea primilor dinţi
permanenţi de pe arcadă;
- treapta mijlocie a senilităţii – când pe arcadă rămân câţiva
dinţi antagonişti, suficienţi pentru masticaţie;
- senilitatea avansată – ce corespunde unei edentaţii totale.
Referitor la vârstă, în literatura de specialitate se utilizează o
serie de noţiuni ce definesc această perioadă după criterii specifice,
astfel:
34
 Vârsta cronologică (sau calendaristică) – reprezintă totalitatea ani-

lor trăiţi de la naştere de către individ, şi confirmaţi documentar.
 Vârsta biologică – reprezintă acea perioadă de viaţă a individului,
caracterizată de schimbări genetice, morfologice şi fiziologice pro-
funde, care determină regresia structurii şi funcţiilor organismului.
Vârsta biologică, depinde de calităţile personale, de genul, predis-
poziţia genetică şi condiţiile de trai ale individului, depăşind sau
nu vârsta calendaristică. Se poate spune că vârsta biologică este
cea mai apropiată realităţii individuale. Cu toate acestea definirea
şi mai ales cuantificarea vârstei biologice este greu de realizat. Du-
pă britanicul Horam M. vârsta biologică ar putea fi evaluată după
rezerva funcţională a fiecărui individ, ştiut fiind faptul că îmbătrâ-
nirea presupune o scădere a acesteia. Altfel spus, chiar dacă un
vârstnic este capabil a desfăşura o activitate cotidiană normală,
apariţia unui factor de stres, în situaţii de efort sau de testări dina-
mice (ex. alergatul pentru a prinde un mijloc de transport în co-
mun) poate fi riscant la vârstnic. Alegerea unor parametri care să
definească vârsta biologică este dificilă datorită faptului că nu toti
aceşti parametri sunt legaţi de aspectele fundamentale ale îmbătrâ-
nirii (ex. apariţia părului cărunt, a ridurilor, sau a petelor aşa-zise
hepatice), acestea putând apărea şi la vârste mai mici. Pentru sexul
feminin, unul din criteriile utilizate este instalarea menopauzei, dar
el nu poate fi aplicat la sexul masculin. Recent s-au efectuat studii
privind determinarea vârstei biologice prin măsurarea unor hor-
moni, cum este dehidroepiandrosteronul (DHEA), care apare rela-
tiv brusc la vârsta de 18 ani şi dispare în jurul vârstei de 50 de ani,
dar rezultatele nu au fost concludente.
35
 Vârsta fiziologică – face referire la dinamica capacităţilor fiziolo-

gice în raport cu activităţile cotidiene (fizice, psihice şi intelectua-
le).
În cazul îmbătrânirii fiziologice, vârsta biologică corespunde
vârstei calendaristice, vârstnicul având o dezvoltare normală, cores-
punzătoare, cu schimbări specifice, ce limitează posibilităţile de adap-
tare ale organismului la mediul înconjurător şi la schimbările mediului
intern. O situaţie specială este îmbătrânirea lentă, întârziată, în care
ritmul schimbărilor caracteristice vârstei sunt mult încetinite, apărând
fenomenul de longevitate, vârstnicul depăşind 90 de ani. Acesta depă-
şeşte aşa numita perioadă critică (între 70-80 de ani) cu o stare de să-
nătate destul de bună şi o rezistenţă destul de mare la condiţiile nefa-
vorabile ale mediului ambiant. În unele cazuri s-a observat un efect
genetic invers: o rezistenţă genetică crescută la boli, la factorii de me-
diu şi faţă de procesul de îmbătrânire însuşi, caz în care vârsta biolo-
gică rămâne mult în urma vârstei calendaristice.
Accelerarea parţială sau totală a ritmului de îmbătrânire dă naş-
tere fenomenului de îmbătrânire prematură, vârsta biologică în aceas-
tă situaţie depăşind vârsta calendaristică.
Din punct de vedere fiziologic bătrâneţea este caracterizată de
degradări profunde ale organismului uman şi de involuţia principalelor
funcţii ale acestuia, printre care: declinul capacităţilor fizice, fragilita-
tea, scăderea rezistenţei la boli, diminuarea capacităţilor de adaptare
sau reglare, deteriorarea calitativă a funcţiilor vitale. Pe fondul scăde-
rii potenţialului energetic, a micşorării cantităţii de apă, de săruri şi
microelemente din organism şi a înrăutăţirii oxigenării creierului, apa-
re extenuarea psihologică, percepţii întârziate, scăderea memoriei şi
nu în ultimul rând o schimbare în sfera emoţională, cu scăderea moti-
36
vaţiei acţiunilor în sfera socială şi concentrarea atenţiei pe interesele

proprii.
 Vârsta socială – se caracterizează prin schimbări psihice şi com-
portamentale în raport cu societatea, fiind influenţată atât de facto-
rii interni cât şi de cei externi. Este important de reţinut faptul că
statutul social (locul în ierarhia socială) şi apartenenţa persoanei la
anumite cercuri sociale sunt dependente atât de vârsta socială cât şi
situaţia economică a acestuia, cu consecinţe asupra stării de spirit a
vârstnicului.
De-a lungul timpului, atitudinea faţă de vârstnic a variat pe di-
ferite arii geografice între veneraţie, respect, ignorare sau marginaliza-
re. Astfel, dacă la popoarele primitive bătrânii erau ucişi sau lăsaţi să
moară fiind consideraţi o povară pentru comunitate, la vechii egipteni
bătrânii erau situaţi social pe aceeaşi treaptă cu conducătorul comuni-
tăţii, în Evul Mediu erau ignoraţi, în Epoca Renaşterii erau săracii so-
cietăţii (păstrându-şi rolul doar în cadrul familiei), în timp ce în alte
epoci longevitatea era privită ca dovadă a înţelepciunii şi ca o binecu-
vântare acordată persoanelor ce au dus un mod de viaţă sănătos, cu
respectarea perceptelor religioase.
În zilele noastre, considerând bătrânii persoane cu risc, vulne-
rabile, având nevoi speciale, ce necesită ajutor şi protecţie pentru a trăi
în condiţii bune, O.M.S. a atras atenţia asupra necesităţii elaborării
unor politici de protecţie şi asistenţă socială, pentru următoarele grupe
de vârstnici:
- persoane de vârstă foarte înaintată (peste 85 de ani);
- persoane care locuiesc singure, în special femei;
- bătrâni instituţionalizaţi;
- vârstnici fără copii;
- persoane care suferă de handicapuri grave;
37
- cupluri în vârstă din care unul sau ambii membri sunt grav
bolnavi.
De asemeni, considerând persoanele vârstnice ca purtătoare ale
tradiţiilor cu un potenţial intelectual de apreciat, în 1998, ţările mem-
bre O.M.S. au elaborat o listă ce cuprinde drepturi ale persoanelor în
etate:
- dreptul vârstnicului la o viaţă asigurată şi la securitate;
- dreptul de a avea o pensie garantată, de a avea înlesniri spe-
ciale şi dreptul la alte surse de venit care sa-i acopere cel
puţin coşul minim de consum, în vederea unui trai decent;
- dreptul alegerii locului de trai, având posibilitatea deplasării
pe teritoriul altei ţări;
- dreptul la muncă;
- dreptul la servicii medicale de calitate, în vederea reabilitării
fizice, morale şi emoţionale, în vederea prelungirii vieţii ac-
tive;
- dreptul de a beneficia de servicii la domiciliu, sau de servi-
ciile unor instituţii specializate;
- dreptul persoanelor vârstnice de a participa activ la educaţia
tineretului;
- dreptul de a fonda organizaţii şi uniuni ale veteranilor sau
ale persoanelor în vârstă care să reprezinte şi să apere inte-
resele vârstnicilor în organele de conducere.
 Vârsta psihologică – se referă la schimbările de ordin psihologic
ce au loc ca urmare a modificărilor fiziologice şi sociale în această
etapă de vârstă.
38
I.1. CAUZELE ÎMBĂTRÂNIRII
Deşi progresele în domeniul ştiinţelor medicale au fost remar-

cabile în ultimele decenii, cercetările efectuate nu au reuşit să dea un
răspuns complet referitor la cauzele şi mecanismele îmbătrânirii. Au-
tori ai numeroase lucrări de gerontologie biologică ce au studiat modi-
ficările organismelor multicelulare în timp, au stabilit markeri consi-
deraţi normali oricărui vârstnic: slăbirea în greutate, reducerea masei
corporale, încărunţirea, apariţia ridurilor, modificarea vederii, dificul-
tăţi în coordonarea mişcărilor, etc. De asemeni s-a constatat la persoa-
nele varstnice o scădere a capacităţii de adaptare a organismului la
persoanele vârstnice la schimbările din mediu extern (cu apariţia in-
fecţiilor, accidentelor, căderilor, etc.), sau intern (cu apariţia ocluziilor
arteriale, a celulelor maligne, etc.).
Se consideră că modificările suferite de organism în timpul
îmbătrânirii îndeplinesc următoarele criterii : sunt universale la toate
speciile, sunt degenerative, sunt progresive şi intrinseci, termenul de
senescenţă referindu-se la modificările degenerative produse în timp.
Deteriorarea progresivă a proceselor fiziologice începe încă din
perioada de adult tânăr şi se manifestă printr-o funcţionare neadecvată
a sistemelor vitale, ce se accentuează odată cu vârsta. Astfel, alterările
fiziologice pot fi produse de procesele vitale intrinseci, de factori ex-
trinseci, sau de factori asociaţi vârstei înaintate.
Ca exemple de procese vitale intrinseci ce produc alterări odată
cu înaintarea în vârstă, menţionăm:
- producerea aşa numiţilor radicali liberi de oxigen (cum sunt
radicalii superoxid, hidroxil şi peroxid de hidrogen), rezultaţi în pro-
cesul aerob de generare a energiei metabolice din substanţele nutritive
39
ingerate, ca urmare a reducerii univalente a oxigenului, coroborată cu

incapacitatea organismului de a proteja şi repara alterările produse de
aceste procese, duc la producerea de leziuni tisulare;
Deoarece unii autori considerau că îmbătrânirea este o acumu-
lare progresivă de deteriorări nereparate, în trecut se admitea că îmbă-
trânirea are un caracter în întregime intrinsec, indiferent dacă factorii
care o produceau erau intrinseci (determinaţi de procesele vitale fun-
damentale) sau extrinseci (reacţie la factorii externi). Această teorie se
baza pe faptul că şi procesele determinate de factorii extrinseci se pro-
duceau doar în interacţiune cu procesele sau materialul biologic. În
momentul de faţă, se consideră că factorii extrinseci au o contribuţie
specifică la fenotipul de vârstnic, fiind o componentă aparte a proce-
sului de îmbătrânire.
În ceea ce priveşte alterările cauzate de afecţiunile asociate
vârstnicilor trebuie spus că nu se poate face o diferenţiere netă între
transformările fiziologice şi boală, deteriorările secundare ale unor
sisteme funcţionale legate de vârstă fiind parte integrantă a procesului
de îmbătrânire. În explicarea fenomenului de îmbătrânire trebuie avut
deci în vedere nu numai faptul că prezenţa unor boli la vârsta a III-a
influenţează procesele fiziologice normale, dar şi că deteriorările fi-
ziologice normale la această vârstă favorizează instalarea unor boli
specifice.
În evaluarea stării de sănătate a vârstnicului şi elaborarea pla-
nului de tratament este important pentru medicul clinician să identifi-
ce, dacă este posibil, boala asociată înaintării în vârstă, ce are drept
consecinţă imediată perturbarea unor procese fiziologice, sau de func-
ţionalitate ale unui sistem.
40
I.2. TEORIILE SENESCENŢEI
Studiile in vitro efectuate pe celulele de cultură, studiile in vitro

a celulelor provenite din organisme tinere şi îmbătrânite, studiile in
vivo al animalelor de experienţă tinere şi îmbătrânite (pe drosofile,
şoareci, şobolani, iepuri, maimuţe) şi studiile pe oameni referitor la
efectele produse de factorii fizici, chimici, biologici asupra ADN-ului
uman, studiul influenţei dietei asupra îmbătrânirii, precum şi nume-
roase alte studii, au stat la baza explicării a numeroase procese ce au
ca rezultat îmbătrânirea. La oameni cercetările efectelor îmbătrânirii
se bazează pe două tipuri metodologice:
- studiile transversale – care urmăresc îmbătrânirea indivizilor din
categorii de vârstă diferite;
- studii longitudinale – mai greu de realizat datorită costurilor ridi-
cate şi a duratei studiului, care urmăresc efectele îmbătrânirii ace-
luiaşi grup de indivizi în timpul unei perioade lungi de timp.
Efectuarea acestor două tipuri de anchete reclamă selectarea
atentă a persoanelor studiate, existenţa unor maladii necunoscute sau
asimptomatice făcând dificilă excluderea persoanelor bolnave din stu-
diu.
Datorită diversităţii şi numărului mare de teorii (peste 300) ce
încearcă să explice diferitele aspecte şi modalităţi de producere a îm-
bătrânirii, este dificilă nu numai încercarea de a elabora o teorie unita-
ră care să explice îmbătrânirea, dar şi sistematizarea acestor teorii.
Conform schemei prezentate de Preda (2001)11 prezentăm prin-
cipalele teorii ale îmbătrânirii, după cum urmează:
11
Preda Gabriel-Ioan. Geriatrie şi Gerontologie : Note de curs. Vol.1. Bucureşti - Editura
Medicală, 2001, p.18
41
A. Teorii cu determinare genetică (bazate pe genom)

Studiile privind îmbătrânirea efectuate pe gemeni, cât şi studiul
influenţei sistemului de histocompatibilitate asupra îmbătrânirii la om,
au sugerat rolul eredităţii în longevitate. S-a constatat că la vârstnic,
pe fondul unor boli genetice, apar o serie de manifestări clinice preco-
ce sau cu incidenţă crescută, cum ar fi: - anomalii legate de cromozo-
mii sexuali (sindromul Menke, trisomia 21, sindromul Turner, sin-
dromul Klinefelter); - susceptibilitatea crescută la neoplazii (ataxia
teleangiectazică), - anomalii de clone celulare cu încărunţire precoce
(demenţa precoce Creutzfeldt-Jakob); - susceptibilitatea crescută la
infecţii cu virusuri lente (boala Altzheimer); - depozite de amiloid în
ţesuturi (amiloidoza); - depozite de lipofuscină (demenţa presenilă); -
diabetul zaharat; - hipogonadism; - boala vasculară degenerativă
(sindrom Marfan); - osteoporoza prematură (homocistinurie); - cata-
ractă prematură; - anomalii funcţionale mitocondriale; etc. (Ghidrai,
2002). Printre sindroamele în care se manifestă o îmbătrânire precoce
a unor organe, în literatura de specialitate, se face referire la: - sin-
dromul Werner, - sindromul Cockayne, - sindromul Hutchinson-
Gilfort) (progerie).
S-a constatat deasemeni că în cadrul Complexului Major de
Histocompatibilitate există gene ce controlează procese cum ar fi: -
durata de viaţă, - capacitatea de reparare a ADN-ului modificat de
ultraviolete, - apariţia la bătrâni a unor boli autoimune specifice tine-
rilor (ex. Lupusul eritematos sistemic, sau diabetul zaharat), - acţiu-
nea agenţilor de captare a radicalilor liberi prin coordonarea genetică
a activităţii a două enzime implicate în îndepărtarea radicalilor liberi
din organism (SOD-1 şi SOD-2).
Cei mai mulţi autori consideră că îmbătrânirea are o componen-
tă „programată”, previzibilă şi o componentă datorată erorilor produse
42
de diferiţi factori interni şi externi. În cadrul teoriilor cu determinare

genetică, agreate de majoritatea gerontologilor, se consideră că longe-
vitatea este determinată de mecanisme genetice, durata de viaţă fiind
în consecinţă, “moştenită” pe cale genetică.
a. Componenta programată cuprinde:
- Teoria genelor modificatoare a amorsării vârstei – se bazea-
ză pe ideea că genele modificatoare, frenatoare, ce răspund
de suprimarea efectelor degenerative ale genelor de îmbă-
trânire, devin ineficiente odată cu înaintarea în vârstă;
- Teoria genelor nespecifice ale îmbătrânirii (gene
pleiotrope);
- Teoria genelor specifice ale îmbătrânirii;
- Teoria genelor de longevitate;
- Teoria redundanţei genei;
- Teoria reparării genei;
- Teoria îmbătrânirii morfologice, pasive, lente.
b. Componenta neprogramată cuprinde:
- Teoria erorilor în sinteza proteică - gerontologia experimen-
tală aduce în discuţie rolul temperaturii în denaturarea pro-
teinelor şi a încorporării aminoacizilor în acestea, cât şi po-
sibilitatea modificărilor proteice survenite după sinteza
acestora, acumularea proteinelor alterate în celule la vârst-
nic reprezentând în sine un factor de îmbătrânire;
- Teoria mutaţiilor somatice – studiile efectuate pe animale
demonstrează rolul radiaţiilor ionizante în producerea de
mutaţii şi aberaţii cromozomiale.
43
B. Teorii fără determinare genetică cuprind:

a. Teorii de organ:
- Teoria imunologică – ce se bazează pe teoria selec-
ţiei clonale dezvoltată de Burnet 12 şi pe fenomenul
Hayflick13 aplicat precursorilor plasmocitari, porneş-
te de la observaţia că, odată cu vârsta, scade calitativ
şi cantitativ capacitatea sistemului imun de a produce
anticorpi şi ca urmare scad şi manifestările autoimu-
ne. Conform selecţiei clonale în stadiul embrionar,
sau la unele animale imediat după naştere, organis-
mul prezintă toleranţă imunologică faţă de antigenele
proprii sau străine, care au solicitat precursorii celu-
lelor formatoare de anticorpi înainte de maturarea
imunologică a organismului, celulele formatoare de
anticorpi dând naştere, prin diviziune, plasmoblaş-
tilor, rezultând maxim două tipuri de anticorpi. Co-
roborat cu fenomenul Hayflick, conform căruia după
un număr finit de diviziuni celulele diverselor ţesu-
turi mor, se poate concluziona că şi diviziunea
plasmoblaştilor este limitată ca număr, ceea ce duce
la scăderea, cu vârsta, a reacţiei imune.
- Teoria neuroendocrină – susţine rolul coordonator al
sistemului neuroendocrin în procesul de îmbătrânire,
cu referire specială la hipotalamus, sistemul limbic şi
al scoarţei cerebrale, ce reglează, prin intermediul
hipofizei, sistemul endocrin. Unii autori susţin că
12
Burnet Frank Macfarlane (1899-1985) – virusolog australian cunoscut în special pentru
contribuţiile aduse la dezvoltarea teoriei selecţiei clonale
13
Hayflick Leonard (n.1928) – profesor de anatomie şi virusologie medicală, premiat în
anul 1991 cu Premiul Sandoz pentru cercetări în domeniul gerontologiei
44
toate componentele corpului uman se dezvoltă şi

funcţionează în strânsă legătură cu sistemul nervos şi
sistemul endocrin – deci şi procesele de îmbătrânire
sunt influenţate de aceste sisteme, în timp ce alţii
subliniază că nu toate organismele care îmbătrânesc
au sisteme neuroendocrine, deci această teorie nu ar
fi universal valabilă tuturor organismelor vii.
b. Teorii fiziologice presupun:
1. Deteriorări primare bazate pe:
 Factori de origine metabolică:
- Teoria autointoxicării – una din prime-
le teorii toxice a fost cea a autointoxi-
cării cu produşi de origine bacteriană,
rezultaţi în urma proceselor de putre-
facţie din interiorul intestinului.
Mecinikov, autorul acestei teorii, susţi-
nea că prin consumul de iaurt se poate
inhiba producerea de toxine bacteriene
prin modificarea acidităţii. Găsirea
unor soluţii de detoxifiere a organismu-
lui a intrat în atenţia fitochimiştilor, ca-
re au studiat potenţialul plantelor me-
dicinale în eliminarea toxinelor aminti-
te. Unii autori au propus ca metodă de
detoxifiere, metoda “somnului artificial
indus”, ştiut fiind faptul că în timpul
somnului are loc o sinteză sporită de
albumine, utilă în detoxifiere.
45
- Teoria acumulării de produşi reziduali

– face referire la acumularea unor cor-
pusculi materiali (agregate moleculare
ale unor compuşi chimici rezultaţi în
procesul metabolic) în celulele anima-
lelor bătrâne, cu efect distructiv, în
special la nivelul neuronilor. Deşi
aceşti compuşi (în general pigmentaţi
de la galben - la orange fluorescent),
denumiţi generic lipofuscină, sunt in-
criminaţi în procesul de îmbătrânire,
încă nu este pe deplin elucidată nici
provenienţa şi nici funcţia lor.
- Teoria dereglării în modificarea struc-
turii primare în etapa posttranslaţio-
nistă.
 Factori intrinseci ai relaţiilor biochimice –
Principalii factorii intrinseci, rezultaţi în urma
reacţiilor biochimice, ce afectează negativ
structurile organismului viu sunt : - eliberarea
microtermală, - entropia şi – radicalii liberi.
Teoria radicalilor liberi, elaborată de
Denman Harman14, ia în calcul influenţa radi-
calilor liberi cu număr impar de electroni
(oxigenul, radicalul superoxid, radicalul hidr-
oxil şi peroxidul de hidrogen) în procesul de
îmbătrânire. Radicalii liberi sunt rezultaţi ca
14
Denman Harman (n. 1916) – biogerontolog, profesor emerit al University of Nebraska
Medical Center, părinte al teoriei radicalilor liberi
46
produşi intermediari în cursul reacţiilor intra-

celulare, în urma metabolismului oxidativ
normal al compuşilor organici. Prin acţiunea
radicalilor liberi (- de preoxidare a acizilor
graşi nesaturaţi, - de alterare a acizilor nucle-
ici, - favorizare de mutaţii, - oxidare a protei-
nelor, - clivarea polizaharidelor) apar
distrucţii la nivelul membranelor, a enzimelor,
inclusiv la nivelul ADN-ului. Ca urmare se
consideră că radicalii liberi au rol atât în îm-
bătrânirea normală cât şi în cea patologică,
favorizând apariţia unor boli precum:
ateroscleroza, cancerul, diabetul zaharat, ciro-
za hepatică, artropatiile, etc.
 Factori externi - deşi cercetările efectuate pâ-
nă în prezent nu au demonstrat clar influenţa
factorilor externi (radiaţiile, stres-ul, zaharuri-
le izomere din hrană, etc.) asupra accelerării
îmbătrânirii prin simpla lor acţiune, trebuie
luată în considerare apariţia mutaţiilor somati-
ce la nivel celular, ce are drept rezultat apari-
ţia perturbărilor funcţionale.
2. Deteriorări secundare – în cadrul teoriei legătu-
rilor încrucişate („cross linkage”), se consideră că
anumiţi factori (metabolici, intrinseci, externi) pre-
cum şi unele reacţii chimice, pot provoca apariţia
unor legături anormale în cadrul structurilor molecu-
lare. Legăturile încrucişate produse între două sau
mai multe macromolecule prin legare covalentă sau
47
prin punţi de hidrogen, deşi reversibile, se pot acu-

mula în timp, producând o creştere a imobilizării
compuşilor celulari şi o scădere a catabolizării pro-
duşilor cu funcţionabilitate deficitară, macromolecu-
lele rezultate fiind considerate factori de îmbătrânire
(de ex.: legătura dintre colagenul ţesutului conjunctiv
şi elastină, sau legăturile încrucişate dintre polimerii
ADN sub influenţa radicalilor liberi).
Profesorul Saulea (2009)15 împarte teoriile îmbătrânirii în două
categorii: - prima ţine seama de capacităţile funcţionale determinate
genetic; - a doua ia în considerare influenţa factorilor ambientali (fac-
tori de mediu) asupra proliferării celulare. În primul caz vorbeşte de o
îmbătrânire primară, indispensabilă şi obligatorie, determinată de fac-
torul genetic, iar în al doilea caz, de o îmbătrânire secundară, determi-
nată de factorii ambientali.
Cum nici una din teoriile dezvoltate până în prezent nu explică
în totalitate alterările proceselor fiziologice ce au loc la vârsta a treia,
se poate spune că îmbătrânirea este urmarea unui cumul de factori,
fiind necesară elaborarea unei teorii compuse, bazată pe conceptele
anterior expuse.
15
Saulea Aurel. Gerontologie. Chişinău – Editura Epigraf, 2009
48
I.3. ASPECTE GENERALE BIOLOGICE,

FUNCŢIONALE ŞI RELAŢIONALE
ALE ÎMBĂTRÂNIRII NORMALE LA OM
În studiul consecinţelor îmbătrânirii asupra organismului uman

este important de a stabili într-o primă etapă efectele îmbătrânirii
normale asupra celulelor, ţesuturilor, organelor şi funcţiilor acestora.
1.3.1. Îmbătrânirea celulară

Deşi îmbătrânirea este specifică fiecărui individ, tendinţa gene-
rală este de manifestare a unor procese specifice odată cu vârsta, atât
la nivel celular şi tisular, cât şi la nivel de funcţionalitate a unor apara-
te şi sisteme. Rata de îmbătrânire (vârsta biologică) se evidenţiază prin
doi indicatori celulari: - scăderea activităţii metabolice şi - involuţia
structurală.
Scăderea activităţii metabolice se manifestă prin:
- scăderea în intensitate a metabolismului protidic, cu instalarea unui
bilanţ azotat negativ;
- creşterea lipidelor celulare şi extracelulare (hiperlipoproteinemie),
cu îngroşarea pereţilor vasculari şi diminuarea schimburilor, ca
urmare a scăderii proceselor oxidative;
- scăderea toleranţei la glucide, cu deprecierea ciclului Krebs, ce are
drept consecinţă creşterea glicemiei şi instalarea unei stări
prediabetice, concomitent cu scăderea sensibilităţii la insulină;
- scăderea metabolismului hidroelectrolitic, ce are drept consecinţă
deshidratarea celulară, modificarea difuziunii hidrice şi modificări
profunde a proprietăţilor membranelor celulare;
49
- scăderea şi dezorganizarea proceselor enzimatice, cu influenţă ne-

gativă asupra parametrilor funcţionali la nivelul ţesuturilor, orga-
nelor şi sistemelor.
Involuţia structurală – se referă la modificările morfologice la
nivel celular, extracelular, molecular, îmbătrânirea celulelor
caracterizându-se prin modificări ale caracteristicilor organitelor celu-
lare: - condensarea cromatinei, - creşterea numărului de nucleoli, -
reducerea reticulului endoplasmatic, - diminuarea activităţii de sinteză
a celulelor îmbătrânite, - invaginarea membranei nucleare.
1.3.2. Îmbătrânirea tisulară

Ca urmare a modificărilor celulare survenite la vârste înaintate,
sunt afectate, cu rate diferite de îmbătrânire, toate ţesuturile organis-
mului. Principalele modificări pe tipuri de ţesuturi sunt:
 Ţesutul epitelial – se deshidratează, scade numărul celulelor de
apărare, scade numărul de tonofibrile, creşte cimentul intercelular,
membrana bazală se îngroaşă, schimburile devin deficitare, se re-
duc procesele metabolice, scade keratinizarea, scade capacitatea
reparatorie şi de apărare în cazul plăgilor.
 Ţesutul conjunctiv
o la nivelul celulelor conjunctive–scade numărul lor compara-
tiv cu componenta fibrilară, concomitent cu scăderea capa-
cităţii de diferenţiere a acestora celule, iar fibrocitul devine
mai puţin activ, reducându-şi funcţia. Apare pigmentul
lipofuscină.
o la nivelul fibrelor conjunctive– creşte mobilitatea mucoasei
ca urmare a creşterii fibrelor elastice, scade elasticitatea
acestora care devin mai rigide, se modifică structura cola-
genului, apar îngroşări conjunctive în jurul vaselor, cu di-
50
minuarea schimburilor dintre lichidul circulant şi mediul in-

tern.
 Ţesutul cartilaginos – cresc depunerile de Ca, cartilagiile devenind
rigide.
 Ţesutul reticulo-histiocitar – se caracterizează prin: - regresia prin
invazia de ţesut conjunctiv, - scăderea numărului de elemente cir-
culante, ce duce la scăderea rezistenţei organismului la antigenele
exogene (cu proliferarea unei flori microbiene agresive) şi endoge-
ne (cu apariţia de boli autoimune).
 Ţesutul nervos se caracterizează prin: - reducerea capacităţii de
irigare a creierului, - scăderea numărului neuronilor şi sinapselor
prin invazia de ţesut conjunctiv, cu alterarea vitezei de propagare a
influxului nervos, - acumularea pigmentului de uzură şi îmbătrâni-
re (lipofuscina).
 Ţesutul muscular – este supus cu vârsta unor modificări anatomice,
fiziologice şi biologice. Din punct de vedere anatomic modificările
se concretizează prin: scăderea masei musculare, scăderea rezisten-
ţei la efort, instalarea atrofiei musculare (ca urmare a scăderii nu-
mărului de microfibrile, a micşorării diametrului fibrelor muscula-
re, a atrofierii acestora) şi a invadării ţesutului muscular cu ţesut
conjunctiv sclerotic, grăsos. Modificările fiziologice se concreti-
zează prin: - pierderea preciziei mişcărilor, - scăderea forţei de
contracţie, - instalarea oboselii musculare. Modificarea musculatu-
rii scheletice are ca urmare modificarea posturii, cu accentuarea
curburii coloanei vertebrale şi a coloanei cervicale, precum şi o
poziţie aplecată a capului. Biofizic, cresc timpul de contracţie şi re-
laxare, iar din punct de vedere metabolic se remarcă o scădere a
randamentului contracţiilor, muşchii devenind mai scurţi.
51
 Ţesutul osteo-articular – este ţesutul la care debutul îmbătrânirii se

face cel mai timpuriu, atât din punct de vedere cantitativ cât şi cali-
tativ. Din punct de vedere cantitativ, involuţia la nivelul sistemului
osos debutează în jurul vârstei de 40 de ani, cu o accentuare la per-
soanele ce au avut la sfârşitul perioadei de creştere mai puţin os, cu
apariţia osteopeniei fiziologice după vârsta de 50 de ani, ce s-ar da-
tora dezechilibrului dintre rezorbţia şi formarea osoasă, în condiţii-
le unei balanţe calcice negative. Procesul de osteopenie este favo-
rizat şi de prezenţa unor afecţiuni: -endocrine (hipertiroidia); - une-
le boli digestive (gastrice cronice, rezecţii gastrice sau intestinale);
- instalarea menopauzei; - imobilizarea prelungită la pat; - tulburări
circulatorii, sau utilizarea unor medicamente cum sunt corticoste-
roizii sau fenobarbitalul. Modificarile calitative fac referire la re-
ducerea rezistenţei osului la compresiune, îndoire sau tensionare,
creşterea fragilităţii osoase şi a riscului la fractură ca urmare a re-
modelării osoase (modificarea densităţii osoase în anumite zone).
Toate structurile articulaţiilor sunt de asemeni afectate (lichidul şi
membranele sinoviale, cartilajele articulare, discurile intervertebra-
le, tendoanele), toate aceste modificări determinând: -
hipermobilitatea segmentelor cervical şi lombar al coloanei verte-
brale, - modificarea poziţiei de postură (instalarea cifozei dorsale, a
hiperlordozei cervicale şi lombare), - hipermobilitatea articulaţiei
coxofemurale, - limitarea mişcărilor coloanei dorsale, - apariţia
cracmentelor şi crepitaţiilor la nivelul articulaţiilor genunchilor,
limitarea mobilităţii, artralgii, etc.
52
1.3.3. Îmbătrânirea fiziologică generală la nivelul organelor şi apa-

ratelor
Principalele efecte şi consecinţe ale îmbătrânirii fiziologice la
nivelul organelor şi aparatelor, la vârstnic sunt:
 Modificarea tegumentelor – modificările involutive la nivelul pie-
lii (a ţesutului epitelial şi conjunctiv) urmare a procesului normal
de îmbătrânire, cu sau fără implicarea unor factori endocrini sau
atmosferici, au ca rezultat : - reducerea tonicităţii cutanate, - subţi-
erea şi ridarea pielii (scăderea cantităţii de colagen şi de ţesut adi-
pos subcutanat), - dispariţia tentei roz şi a catifelării tegumentului
cu instalarea palorii (aspect anemic dat de scăderea numărului de
capilare) şi - apariţia ridurilor. Consecutiv cu diminuarea ţesutului
adipos de la nivelul feţei şi membrelor, se observă o creştere a de-
pozitelor adipoase de la nivelul abdomenului şi a coapselor. Un alt
aspect important la vârsta a III-a îl reprezintă modificarea funcţiei
sudoripare (cu diminuarea sudoraţiei), ce are ca rezultat incapacita-
tea de a realiza corespunzător termoreglarea.
 Părul – modificările ce apar începând cu vârsta de 35 de ani, dar
care se manifestă mai pregnant după vârsta de 50-55 de ani, sunt: -
albirea (încărunţirea), - rărirea (calviţia – în special la bărbaţi), -
pierderea strălucirii precum şi – pierderea elasticităţii părului.
 Unghiile – diminuarea vascularizaţiei la nivelul patului ungheal
determină o îngroşare a unghiei, creşterea friabilităţii acesteia, apa-
riţia de striaţii şi neregularităţi, creşterea sensibilităţii la germenii
patogeni.
 Modificările senzoriale – odată cu vârsta se observă:
o scăderea sensibilităţii tactile, termice şi dureroase, cu păs-
trarea sensibilităţii vibratile, în paralel cu creşterea toleran-
ţei la durere;
53
o scăderea acuităţii vizuale, cu : - reducerea câmpului vizual,

- scleroza cristalinului, - diminuarea reflexelor de acomo-
dare la distanţă şi la lumină;
o sensibilitate auditivă scăzută (cu fenomene de surditate, sau
intoleranţă faţă de agresiunile auditive cu tonalităţi înalte);
o sensibilitate olfactivă redusă;
o gustul este afectat ca urmare a atrofiei papilelor linguale, cu
scăderea numărului de muguri gustativi, dar şi reducerea
producţiei de salivă, care duce la diminuarea senzaţiei gus-
tative, toate având consecinţe negative asupra apetitului la
vârstnic.
 Aparatul cardiovascular
o Îmbătrânirea cardiacă se caracterizează în principal prin: -
ca urmare a scăderii numărului alveolelor pulmonare, în pa-
ralel cu mărirea acestora, are drept consecinţă scăderea ni-
velului oxigenului atrial stâng; - hipertrofie ventriculară
stângă; - diminuarea progresivă a numărului de miocite; -
hipertrofia miocitelor restante şi fibroză miocardică ce au ca
rezultat scăderea complianţei miocardului, cu alterarea fazei
de umplere ventriculară; - sporirea contribuţiei sistolei
atriale la umplerea ventriculului; - îngroşarea şi rigidizarea
valvelor cardiace (mai ales mitrală şi aortică); -
baroreceptori mai puţin sensibili. Se remarcă o scădere a
puterii de contracţie cu tendinţa la bradicardie, apariţia
dispneii la eforturi minime, scăderea cu 30-40% a debitului
cardiac, cu risc mărit la tromboze şi obstrucţii (infarct), in-
clusiv scăderea vascularizaţiei inimii, etc. Deşi în absenţa
stărilor patologice, în stare de repaus debitul cardiac este
normal, există riscul apariţiei insuficienţei cardiace în cazul
54
slăbirii sistolei atriale, sau a fibrilaţiei atriale. De asemeni,

se remarcă modificări la nivelul muşchilor pereţilor atriali,
ce răspund mai greu la stimulii betaadrenergici sau la agen-
ţii vasoactivi, ce diminuă răspunsul cardiovascular la stres
sau efort fizic.
o Îmbătrânirea vasculară se caracterizează prin diminuarea
calităţii şi cantităţii fibrelor elastice şi creşterea colagenului
ce duc la diminuarea complianţei vasculare. Principalul risc
cardiovascular îl reprezintă creşterea presiunii arteriale sis-
tolice. Apare o creştere a incidenţei hipotensiunii ortostatice
pe fondul existenţei unor probleme venoase, a deshidratării,
sau a consumului de medicamente, existând riscul ruperii
capilarelor ce pot determina apariţia hemoragiilor cerebrale
(urmate de paralizii şi pierderea de scurtă durată a
conştienţei). Scade fluxul sanguin la nivelul celorlalte orga-
ne.
o Modificările hematologice – indicatorii hematologici ai
imbătrânirii sunt: - diminuarea ţesutului hematopoetic şi în-
locuirea acestuia cu ţesut grăsos, - scăderea numărului de
elemente figurate, - creşterea duratei de viaţă a hematiilor, -
creşterea VSH-ului, - cresc fracţiunile proteice şi
glicoproteice plasmatice, lipidele şi lipoproteinele plasmati-
ce, - cresc derivaţii azotaţi ai catabolismului proteic (acidul
uric, creatinina), - sângele pierde conţinutul hidric, com-
promiţând capacitatea de compensare la stresul
hidroelectrolitic.
 Îmbătrânirea aparatului respirator se caracterizează prin creşte-
rea diametrului antero-posterior al toracelui, slăbirea şi hipertrofie-
rea muşchilor respiratori, calcifierea cartilajelor condrocostale, ri-
55
gidizarea peretelui toracic, scăderea numărului alveolelor pulmo-

nare şi atrofia epiteliului ciliar, ce determină: - diminuarea ampli-
tudinii mişcărilor cutiei toracice în timpul respiraţiei, - diminuarea
funcţiilor ciliare, - a eficacităţii tusei, - a volumelor pulmonare
mobilizabile şi - a suprafeţei schimburilor gazoase. Insuficienţa re-
spiratorie în starea de repaus nu este caracteristică vârstnicilor.
Aceştia au o toleranţă scăzută la febră şi infecţii, şi de asemeni o
toleranţă scăzută la fracturi costale şi la imobilizările toracice în
cazul tratamentului ortopedic al fracturilor de humerus.
 Îmbătrânirea funcţiei renale are ca efecte: - diminuarea fluxului
sanguin renal, - scăderea numărului de nefroni, - diminuarea capa-
cităţii de diluare şi concentrare a urinei în situaţii de exces urinar, -
diminuarea activităţii sistemului renină-angiotensină-aldosteron în
repaus şi - o reactivitate mai slabă a acestuia. Scade treptat fluxul
plasmatic renal , - scade secreţia renală, - scade rata filtrării glome-
rulare prin modificarea permeabilităţii, - scade capacitatea de
rezorbţie tubulară, existând posibilitatea apariţiei hipertrofiei şi
adenomului de prostată. Din punct de vedere clinic, vârsta a III-a
se caracterizează: - printr-o frecvenţă crescută a insuficienţei rena-
le acute asociată patologiilor extrarenale (dar care influenţează
hemodinamica intrarenală), - frecvenţa crescută a complicaţiilor
renale iatrogene, - frecvenţa crescută a deshidratărilor extracelulare
şi - toleranţă scăzută la regimurile desodate.
 Îmbătrânirea aparatului digestiv – se caracterizează prin involuţii
la nivelul sistemului gastro-intestinal, ce se manifestă prin reduce-
rea: - suprafeţei de absorbţie, - motilităţii gastrice, - secreţiei unor
glande (glande salivare, ficat, pancreas), - toleranţei la glucoză. În
ceea ce priveşte cavitatea bucală se remarcă: - scăderea producerii
de dentină, - micşorarea ţesutului pulpar, - retracţia gingiilor şi -
56
scăderea densităţii osoase la nivelul alveolei, ce se manifestă prin

fragilitatea crescută a dinţilor, reducerea fluxului salivar, mucoasa
fiind subţire şi deshidratată. Aceste modificări, precum şi
protezarea necorespunzătoare, deteriorează funcţia masticatorie,
având ca rezultat final un aport modificat de alimente, cu tendinţă
de a prefera alimentele moi şi cu valoare energetică crescută
(hidrocarbonate). La nivelul esofagului, prin scăderea tonusului
muşchilor netezi, se produce relaxarea inadecvată a esofagului in-
ferior şi peristalticii esofagiane iar procesul de înghiţire este îngre-
unat. Stomacul - prin atrofierea mucoasei gastrice, scade secreţia
acidului clorhidric şi a pepsinei, diminuănd absorbţia de fier, cal-
ciu, proteine, vitamine (B12) şi acid folic. Ficatul la vârstnic se ca-
racterizează prin diminuarea fluxului sanguin hepatic, reducerea
sintezei colesterolului, a activităţii enzimatice şi a sintezei proteice,
având drept consecinţă scăderea absorbţiei grăsimilor şi vitamine-
lor liposolubile, precum şi scăderea masei şi greutăţii hepatice.
Modificările la nivel intestinal cum sunt descreşterea atât a
peristalticii cat si fluxului sanguin colonic şi a tonusului muscular
al sfincterului intern al intestinului gros, au drept consecinţă apari-
ţia constipaţiei cronice, cu blocarea materiilor fecale, alterarea sen-
zaţiei rectale, precum şi apariţia incontinenţei fecale.
 Îmbătrânirea neuro-cognitivă se manifestă la vârstnici prin dimi-
nuarea neuronilor corticali, rarefierea substanţei albe, reducerea
volumului şi greutăţii creierului. Ca urmare, la vârstnic se observă
o creştere a timpului de reacţie, diminuarea atenţiei, a capacităţii
de învăţare şi de memorare, precum şi frecvente sindroame confu-
zionale apărute în condiţii de stres (generate de o patologie medi-
cală acută, postoperator, stres psihologic, etc.). Se observă de ase-
meni o reducere a aptitudinilor psihomotorii, cu regresia automa-
57
tismului mişcărilor şi abolirea unor reflexe. Declinul psihic se ma-

nifestă odată cu vârsta, prin: - scăderea performanţelor psihice, -
modificarea personalităţii până la pierderea identităţii, - dereglarea
procesului de recunoaştere (a persoanelor deja cunoscute), - creşte-
rea emotivităţii (labilitate emoţională), nervozităţii, şi irascibilită-
ţii, scăderea fluxului verbal, instalarea unei stări de negativism sau
pesimism, etc., ce au ca rezultat dificultăţi în colaborarea medic-
bolnav, în cazul necesităţii efectuării unei anamneze, a examinării
sau a efectuării unui tratament medical la bătrân. Printre factorii
agravanţi care pot provoca modificări la nivel comportamental
menţionăm: - traumatismele afective generate de procesul de îmbă-
trânire şi nu numai, - interacţiuni stresante cu mediul social (modi-
ficări în statusul profesional şi ocupaţional – pensionarea sau con-
cedierea), - modificări în statusul familial, etc.
 Aparatul genito-urinar – la nivel renal se remarcă: scăderea masei
renale, a numărului de nefroni şi glomeruli, precum şi sclerozarea
vaselor sanguine renale (ce provoacă o scădere a fluxului sanguin
renal), ce se manifestă prin diminuarea filtrării glomerulare, cu
scăderea excreţiei medicamentelor şi a clearanceului creatininei.
Îmbătrânirea la nivelul vezicii urinare se concretizează prin înlocu-
irea ţesutului muscular neted, elastic, cu ţesut conjunctiv fibros,
precum şi prin hiperreflexia muşchiului detrusor Cistocel, ce pro-
voacă slăbirea musculaturii vezicii (manifestată prin scăderea for-
ţei jetului urinar, a scăderii capacităţii vezicii, incontinenţă urinară,
polachiurie şi micţiuni imperioase, sau retenţie de urină). De ase-
meni, vârsta a III-a este însoţită de scăderea producerii de estrogeni
(la femei) şi de testosteron (la bărbaţi), cu atrofia organelor şi func-
ţiilor reproductive. Atrofia ţesutului mamar (ce determină micşora-
rea sânilor), ovarian, uterin, vaginal şi vulvar, diminuarea secreţii-
58
lor vaginale sunt câteva din caracteristicile specifice vârstei a III-a

la femei. La bărbaţi, deşi fermă şi elastică, prostata se măreşte,
provocând obstrucţie uretrală, cu incontinenţă postmicţională şi re-
tenţie de urină.
 Îmbătrânirea sistemului musculo-scheletal – la vârsta a III-a se
constată în general o scădere a masei musculare, creşterea masei
grase cu repartiţie androidă, concomitent cu diminuarea progresivă
a forţei şi rezistenţei musculare. Deşi activitatea motorie nu este
afectată în mod normal, după un repaus prelungit la pat sau după o
cădere pot apărea dificultăţi de deplasare. Printre modificările ca-
racteristice îmbătrânirii normale la nivelul sistemului musculo-
scheletal menţionăm: - îngustarea progresivă a discurilor interver-
tebrale cu exagerarea curburii coloanei vertebrale (cifoza); - mic-
şorarea înălţimii vertebrelor cu compresia coloanei vertebrale (ce
determină scăderea înălţimii individului); - reducerea depozitelor
de glicogen cu pierderea elasticităţii ligamentelor, tendoanelor şi
membranei sinoviale ce determină rigidizarea articulaţiilor (coxo-
femurale, a genunchilor, coatelor), a coloanei vertebrale (în special
la nivel cervical); - instalarea unui mers legănat. De asemeni, se
observă o deteriorare a cartilajului articular cu instalarea artrozei,
ce se manifestă prin durere şi rigiditate locală, precum şi prin hi-
pertrofie articulară. Scăderea densităţii osoase duce la formarea
unui schelet cu aspect poros (osteoporoză), ce determină apariţia
de fracturi de col femural în accidentele provocate prin cădere, iar
sclerozarea muşchilor şi tendoanelor diminuă răspunsurile reflexe.
 Sistemul imunitar la vârsta a III-a se caracterizează prin diminua-
rea funcţiilor imunologice ca urmare a modificărilor la nivel celu-
lar şi umoral, cu tulburări secundare asociate unor patologii croni-
ce (boli metabolice), a malnutriţiei, sau a unor factori de mediu.
59
Prelungirea duratei de viaţă a vârstnicului este dependentă, în

mare măsură, de o viaţă echilibrată, cu respectarea unor măsuri de
prevenţie care să permită evitarea apariţiei (prevenţia primară), agra-
vării sau recidivei unor boli (prevenţia secundară), sau a apariţiei unor
complicaţii a acestora (prevenţia terţiară).
Măsurile ce stau la baza prevenţiei îmbătrânirii sunt legate de
întreţinerea capitalului de bază intelectual, fizic şi relaţional, prevenţia
bolilor infecţioase (efectuarea vaccinurilor disponibile), măsuri de
profilaxie cardio-vasculară, evitarea consumului de tutun, alcool şi
droguri, consumul zilnic de fructe şi legume, tratarea precoce a afecţi-
unilor ce pot provoca decompensarea în cascadă a patologiilor cronice
evolutive.
I.4. ÎMBĂTRÂNIREA PATOLOGICĂ -

PARTICULARITĂŢI SEMIOLOGICE,
PSIHOLOGICE, TERAPEUTICE ŞI SOCIALE
ALE PACIENTULUI VÂRSTNIC
Deşi modificările fiziologice caracteristice vârstei a III-a nu

conduc efectiv la instalarea unor boli sau la deces, acestea cresc vulne-
rabilitatea vârstnicului la boală. O degradare mai accentuată a orga-
nismului, manifestată printr-un decalaj major între vârsta cronologică
şi cea biologică, poate fi asimilată unei îmbătrâniri patologice, simila-
ră unei stări de boală. Este de menţionat faptul că în general se întâl-
nesc rar cazuri de persoane cu îmbătrânire fiziologică normală. La
majoritatea persoanelor cu vârsta peste 50-60 de ani, patologiile speci-
fice procesului de involuţie sunt asociate fenomenelor patologice (cum
sunt bolile cronice degenerative, ce accelerează îmbătrânirea fiziolo-
60
gică), patologiile fiind agravate de prezenţa unor anumiţi factorii de

mediu externi şi interni. În consecinţă, evaluarea patologiei vârstnicu-
lui trebuie să releve atât capacitatea organismului de a suporta un tra-
tament, cât şi riscul complet la care este supus acesta.
Deşi nu există o patologie specifică vârstnicului, bolile se mani-
festă diferit la vârstnic faţă de adultul tânăr, astfel:
- la vârstnic creşte susceptibilitatea (riscul) de a contracta o boală,
comparativ cu celelalte grupe de vârstă;
- îmbolnăvirile sunt mai dese şi mai complexe, cu tendinţă spre cro-
nicizare, datorită reacţiei de apărare scăzute a organismului, ce im-
plică o îngrijire medicală şi socială pe termen lung, cu costuri aso-
ciate ridicate datorate perioadei lungi de convalescenţă şi echilibra-
re funcţională;
- se constată o frecvenţă crescută a bolilor denumite “geropatii”: boli
cardiovasculare, articulare degenerative, respiratorii, psihice, de
nutriţie, sau canceroase;
- asocierea mai multor boli (patologia multiplă – polipatologia) im-
plică un diagnostic complex, ce necesită un număr crescut de spe-
cialităţi medicale în tratamentul concomitent al tuturor factorilor
cauzali. În general se constată că instalarea unei boli predominante
(cum ar fi de exemplu anemia prelungită instalată pe fondul unei
malnutriţii, ce determină o scădere a fluxului coronar), deschide
calea spre alte boli (cum ar fi angina pectorală);
- debutul afecţiunilor este greu sesizabil, nealarmant, cu o perioadă
de stare mai lungă şi simptomatologie mai puţin “zgomotoasă”, dar
însoţită de importante alterări funcţionale, datorită scăderii meca-
nismelor compensatorii. Afecţiunile generale au manifestări atipi-
ce, nespecifice, cum sunt: - lipsa unor simptome şi semne pato-
gnomonice clasice, sau - prezenţa unor semne generale, constante
61
în orice afecţiune (imobilitate, ameţeli, călduri, tulburări de echili-

bru, confuzii, incontinenţă urinară, etc.);
- alterarea percepţiei ce poate modifica intensitatea durerii (semn
patognomonic specific anumitor boli), face ca diagnosticul să fie
mai dificil la vârstnic;
- modificările farmacokinetice (a proceselor de absorbţie, distribuţie,
metabolizare şi excreţie) şi farmacodinamice (a răspunsului clinic
la acţiunea medicamentelor), fac dificilă stabilizarea pacientului,
implicând ajustarea permanentă a dozelor medicamentelor la bă-
trâni;
- prezenţa reacţiilor adverse implică o creştere a numărului de medi-
camente ingerate prescrise şi neprescrise.
În ceea ce priveşte bolile ce se manifestă la vârsta a III-a, întâl-
nim: - boli comune vârstelor anterioare – cu evoluţie nemodificată la
bâtrâneţe; - boli comune vârstelor anterioare – dar cu evoluţie, mani-
festări şi prognostic specifice vârstei înaintate; - boli specifice vârstni-
cului (gerontopatiile) – care pot influenţa tratamentul general dar şi
stomatologic, cu repercusiuni în evoluţia şi severitatea bolilor sistemi-
ce.
Patologia generală a vârstnicului cuprinde afecţiuni sistemice
care interferă îngreunând tratamentul stomatologic.
Printre cele mai întâlnite boli ce afectează pacientul vârstnic
amintim:
 bolile hematologice - anemia pernicioasă, leucemia limfatică cro-
nică, purpura senilă, macroglobulinemie;
 bolile gastrointestinale – diverticuloze, boli inflamatorii ale intes-
tinului, hernia hiatală, litiaza biliară, sindromul de malabsorbţie,
gastrite, tumori la nivelul aparatului digestiv, patologii ale esofagu-
lui, etc.;
62
 bolile cardiovasculare – cu manifestarea cardiopatiei ischemice, a

insuficienţei cardiace latente, coronopatiilor, aterosclerozei, sau
hipotensiunii ortostatice;
 bolile endocrine şi metabolice – cu prezenţa diabetului zaharat (in-
sulino-dependent sau non-insulinodependent), a hiperparatiroidiei
primare sau hipertiroidiei, a osteopatiei endocrino-metabolice;
 bolile reumatologice şi osteo-articulare – cu manifestări dureroa-
se, ce afectează funcţiile locomotoare şi nu numai: guta, artrita
cronică reumatoidă, osteoporoza, osteopatia diseminată (boala
Paget), boli degenerative cum sunt osteoartritele sau poliartrozele.
Osteoporoza afectează atât bărbaţii cât şi femeile, atrofia osoasă
modificând atât substanţa organică cât şi cea minerală a osului,
însoţindu-se de o diminuare a corticalei osoase şi a numărului şi
dimensiunii trabeculelor osului spongios, ce se manifestă clinic
printr-un risc crescut de apariţie al fracturilor;
 bolile pulmonare – cu dispnee şi producţie excesivă de spută: em-
fizemul pulmonar, bronşitele sau astmul bronşic;
 bolile sistemului muscular – cu apariţia crampelor musculare noc-
turne, - prezenţa afecţiunilor muşchilor faciali de tip miastenia
gravis;
 bolile renale – prezenţa unor infecţii rezistente la tratament, uneori
iatrogene de tipul polinefritelor, uropatii obstructive etc.;
 bolile psihice – cu manifestări nevrotice, prezenţa psihozelor (ma-
niaco-depresive, a schizofreniilor şi sindroamelor paranoide), a stă-
rilor de confuzie acută (cu degradarea conştienţei, apariţia dezori-
entării în spaţiu şi timp, a incoerenţei) şi a depresiei;
 bolile neurologice – se caracterizează în general prin: - insuficienţă
circulatorie cerebrală, - apariţia accidentelor vasculare cerebrale, -
a ischemiei, trombozei şi hemoragiei, - manifestarea unor sin-
63
droame neurologice asociate bolii Parkinson, sau epilepsiei tardi-

ve, - prezenţa arteriosclerozei cerebrale difuze, sau – a paraparezei
cronice;
 bolile senzoriale – cum sunt: - cataracta, - decolarea retinei şi
glaucomul, - degenerescenţa maculară, sau – surditatea cohleară;
 bolile dermatologice – ce se manifestă prin apariţia alergiilor, pru-
ritului senil, a verucilor seboreice senile, a paresteziilor cutanate
sau a petelor keratozice actinice, cancere, etc.;
 alte boli: prezenţa de neoplasme, ptoze viscerale, candidoze diges-
tive, hipotermie şi deshidratare, adenom de prostată, etc.
În ceea ce priveşte autonomia şi dependenţa vârstnicului, tre-

buiesc făcute câteva precizări referitoare la factorii ce determină pier-
derea autonomiei acestuia, cu atât mai mult cu cât, de obicei, pacientul
peste vârsta de 75 de ani prezintă patologii cronice multiple (în medie
5-7 boli cronice evolutive) şi se prezintă de obicei la medic în stadiu
de decompensare.
a. Deficitul neuro-senzorial – prin complicaţiile pe care le generează
şi frecvenţa relativ ridicată la pacienţii de peste 80 de ani (75% din
pacienţi), acest deficit este important de diagnosticat precoce, pentru
aplicarea măsurilor de compensare a handicapului generat. Principale-
le efecte ale deficitului neuro-senzorial sunt legate de: - diminuarea
autonomiei pentru realizarea activităţilor curente, sau - căderi generate
de neadaptarea la mediu ce implică uneori asistarea acestora, - mani-
festarea unor complicaţii psihologice sau depresii ce duc la izolarea
socială, - alte deficienţe senzoriale. Astfel, alterării capacităţilor au-
ditive specifice vârstei (prezbiacuzie - însoţită rar de tulburări de echi-
libru sau acufene), ce se agravează progresiv cu vârsta, li se adaugă
patologii specifice urechii interne, ce au ca factori de risc: traumele
64
sonore, hipotiroidismul, diabetul, dislipidemiile, sau otita cronică. Pe

baza anamnezei, a examenului clinic, diagnosticului diferenţial şi
examenelor de specialitate O.R.L. (otoscopie, audiogramă, audiome-
trie vocală sistematică), se stabileşte atât stadiul alterării capacităţii
auditive (stadiul infraclinic – de disconfort în conversaţii cu mai mulţi
vorbitori simultan, alterarea capacităţii de înţelegere în mediu zgomo-
tos; - stadiul de regresie socială – cu disconfort auditiv net; - stadiu
de izolare – cu retragerea persoanei din societate şi izolarea sa, însoţi-
tă de depresie reacţională), cât şi tratamentul curativ, inclusiv oportu-
nitatea utilizării unui aparat auditiv. Alterarea vederii, cel de al doilea
factor major care afectează autonomia persoanei, trebuie abordată ţi-
nând cont de îmbătrânirea fiziologică (prezbiopie), dar şi de îmbătrâ-
nirea patologică (cataractă, glaucom, etc.). După stabilirea cu exactita-
te a diagnosticului pe baza unui examen oftalmologic complet, prin
prescrierea unor ochelari adaptaţi deficitului, a unui tratament curativ,
sau, după caz, prin efectuarea unui tratament chirurgical (de exemplu
la glaucom sau cataractă), starea pacientului se ameliorează,
reducându-se impactul negativ asupra autonomiei.
b.Tulburările de nutriţie
Un aspect deosebit în evaluarea stării de sănătate a vârstnicului
se referă la instalarea unei stări de malnutriţie protein-calorică, pe
fondul dezechilibrului între nevoile proteice şi calorice ale organismu-
lui şi aportul cantitativ şi calitativ de alimente ingerate. Pe lângă as-
pectele fiziologice legate de îmbătrânire care duc la instalarea malnu-
triţiei (diminuarea sensibilităţii gustative şi olfactive, deteriorarea gin-
giilor şi a dinţilor, încetinirea tranzitului intestinal, pierderea capacită-
ţii de adaptare alimentară, îmbătrânirea aparatului digestiv odată cu
scăderea secreţiei enzimelor digestive, etc.), trebuie luate în calcul şi
situaţiile ce favorizează apariţia acestei malnutriţii şi anume:
65
- prezenţa unor boli acute severe (anorexie, sarcopenia patologică,

etc.), sau a unor boli cronice (tumori, insuficienţa cardiacă sau re-
spiratorie, bolile renale, bolile neurologice, vasculare sau degene-
rative ce afectează deglutiţia, malabsorbţia, distiroidia, ulcerul
gastroduodenal, etc.);
- existenţa unor cauze iatrogene (polimedicaţia, ingerarea unor me-
dicamente anticolinergice ce au ca efect uscarea gurii, prescrierea
unor regimuri restrictive specifice bolilor manifeste, etc.);
- existenţa unor factori sociali şi de mediu defavorizanţi (izolare
socială, dificultăţi financiare, pierderea autonomiei fizice şi psihi-
ce, etc.).
Respectarea unui regim nutriţional adecvat, adaptarea meniului
la gusturile şi texturile preferate de vârstnic, utilizarea unor suplimente
nutriţionale şi supravegherea cantităţilor ingerate, dar şi respectarea
măsurilor de îngrijire orale pot preveni instalarea stării de malnutriţie
la vârstnic.
c. Tulburările de mers şi echilibru
Datorită incidenţei ridicate, precum şi a influenţei negative
asupra calităţii vieţii, tulburările de mers şi echilibru ocupă un loc im-
portant în preocupările legate de pacientul vârstnic. Căderea este de
obicei multifactorială, fiind necesară o evaluare clinică complexă, care
să ţină cont de: - implicaţiile îmbătrânirii asupra echilibrului la vârst-
nic (diminuarea capacităţii vizuale, îmbătrânirea vestibulară ca urmare
a scăderii sensibilităţii receptorului labirintic, alterarea sensibilităţii
proprioceptive, etc.), - efectele anumitor patologii ce pot afecta echili-
brul (boli reumatice neurologice, podologice, afecţiuni musculare,
tratamente cu medicamente psihotrope sau neuroleptice pe termen
lung, malnutriţia, etc.), - factorii de mediu (prezenţa obstacolelor sau
utilizarea încălţărilor neadecvate) şi – factorii precipitanţi (prezenţa
66
infecţiilor, decompensarea unei boli cronice, criza epileptică, hipoten-

siunea ortostatică, tulburările metabolice, schimbarea medicaţiei, etc.).
Pierderile de echilibru se soldează adesea cu: - fracturi – în
special a extremităţii superioare a femurului (urmate de staţionări pre-
lungite ce provoacă insuficienţe renale, deshidratare, pneumonie de
aspiraţie): -hematoame, - plăgi cutanate, - sindrom confuzal, - sin-
drom post-cădere, etc.
d. Confuzia, depresia, demenţa

De la formele uşoare la formele grave şi complexe, multitudi-
nea bolilor psihice solicită o atenţie deosebită în cazul pacienţilor
vârstnici, ca urmare a efectelor lor atât din punct de vedere a menţine-
rii stării de sănătate a acestora, cât şi asupra rolului lor în instalarea
stării de dependenţă la vârstnic.
În identificarea prezenţei unui sindrom confuzal, a unei stări de
depresie, sau a demenţei, este importantă pe de o parte buna colabora-
re a medicului dentist cu medicul psihiatru, iar pe de altă parte cea
între medicul dentist şi aparţinătorii vârstnicului, evaluarea stării de
dependenţă a pacientului fiind utilă în cazul necesităţii instituirii unor
îngrijiri medicale la domiciliu.
Este evident faptul că toate aceste boli generale ce afectează
pacientul vârstnic au repercusiuni la nivelul sistemului stomatognat,
influenţând negativ atât diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor stoma-
tologice, dar şi relaţia medic-pacient, începând cu anamneza, stabilirea
diagnosticului şi a planului de tratament, efectuarea tratamentului,
precum şi monitorizarea ulterioară a evoluţiei stării de sănătate a paci-
entului.
67
68
Modificăari involutive ale sistemului stomatognat
Capitolul II
MODIFICĂRI INVOLUTIVE
ALE SISTEMULUI STOMATOGNAT
II.1. ELEMENTE MORFOLOGICE ŞI FUNCŢIILE

SISTEMULUI STOMATOGNAT
- tegumentele cervico-faciale;
- mucoasa orală;
- oasele maxilare;
- articulaţia temporo-mandibulară (ATM);
- muşchii sistemului stomatognat;
- arcadele dento-alveolare;
- glande salivare;
- funcţiile sistemului stomatognat: masticaţia, fonaţia, fiziono-
mia, deglutiţia.
II.1.1. Elemente morfologice ale sistemului stomatognat la

bătrân – modificări involutive locale
 Transformările tisulare se caracterizează prin:

- deshidratarea tisulară;
- reducerea elasticităţii;
- reducerea funcţiei reparatorii;
69
- alterarea permeabilităţii celulare;

- acumularea de calciu celular.
 Tegumentele feţei
Culoarea tegumentelor:
- palide, teroase, pământii.
Pigmentarea - la vârstnic apar frecvent:
- macule maronii;
- pistrui senili;
- lentigo senil;
- macule purpurii - purpura senilă.
Textura tegumentelor:
- tegumentele devin laxe, îşi pierd elasticitatea, supleţea,
tonicitatea;
- epidermul se atrofiază, pielea devine subţire apărând te-
langiectazii;
- apare deshidratarea, uscarea tegumentului;
- apare ridarea specifică vârstei cu apariţia de noi riduri
periorale;
- faţa ia aspect de mască senilă;
- roşul buzelor diminuă, ajungand până la invaginarea
lor (ET);
- modificări de culoare ale buzelor(paloarea lor);
- se şterge joncţiunea mucoasă – tegument;
- diminuarea orificiului bucal (aspect de pungă);
- hiperplazii ale glandelor sebacee;
- scăderea grosimii tegumentelor.
70
 Modificări involutive ale mucoasei orale:

 Microscopice:
Epiteliul se subţiază.
Corionul se caracterizează prin reducerea numărului de
fibre elastice şi creşterea mobilităţii mucoasei.
 Macroscopice: mucoasa palidă, se subţiază, iar pe sectoare
are următoarele caracteristici:
Mucoasa mobilă se caracterizează prin inserţia apropiată de
muchia crestei, a frenurilor, plicilor alveolo-jugale; la nive-
lul mucoasei jugale şi cea labială apare fenomenul numit
cheratoză;
Mucoasa neutră (pasiv mobilă) se reduce la edentatul total
în favoarea mucoasei mobile;
Mucoasa fixă este influenţată mecanic de proteza mobilă,
fumat, igienă orală:
- rugile palatine aplatizate, desfăcute în evantai, mi-
grează pe creastă;
- papila bunoidă migrează pe creastă;
- mucoasa palatină în 1/3 posterioară paramedian este
lăţită.
 Modificări involutive ale limbii:

- involuţia tisulară, musculară cu:
• depapilare (papilele filiforme, fungiforme);
• hipertrofia papilelor filiforme - limbă păroasă;
• fisuri adânci dorsale - limba plicaturată;
71
• pe marginile laterale şi pe faţa anterioară a limbii

apar ectazii venoase albăstrui;
• diminuarea mugurilor gustativi odata cu
inaintarea in varsta.
 Modificări involutive osoase:

Modificări histologice: se modifică structura de fond, corticala
osoasă;
- rarefiere, geode lărgite şi osteopenie după 35 ani prin ba-
lanţa calcică negativă şi demineralizare;
- predominenţa fenomenului de rezorbţie faţă de apoziţie;
- reducerea volumului masei osoase;
- reducerea osului cortical în înălţime mai mult la femei
decât la bărbaţi;
- măduva osoasă este înlocuită cu ţesut gras;
- vascularizaţie redusă;
- friabilitate.
Modificări radiologice:
- creşterea transparenţei cu deformări şi apariţia de os po-
ros;
- mandibula- pseudofractură.
Modificări clinice:
- determinate de osteopenie şi osteoporoză;
- rezorbţie şi atrofie osoasă.
Atrofia se asociază cu vârsta, factorii generali, locali, funcţio-

nali.
72
Factori asociaţi senescentei osoase sunt:

 Sexul;
 Vârsta;
 Factorii generali:
- boli neurologice;
- dezechilibre nutriţionale;
- avitaminoze;
- tulburări ale metabolismului fosfo-calcic;
- iradieri.
 Factori locali:
- etiologia pierderii dinţilor;
- cronologia extracţiilor;
- tehnica extracţiilor;
- calitatea şi tipul protezelor.
 Factori funcţionali:
- prezenţa dinţilor pe arcadă reprezintă un stimul fiziologic
pentru echilibrul dintre rezorbţie şi apoziţie.
Conform clasificării Atwood, crestele osoase se împart în urmă-

toarele clase:
Clasa I : Creste preextracţionale;
Clasa II : Creste postextracţionale;
Clasa III : Creste înalte rotunjite;
Clasa IV : Creastă înaltă ascuţită (în lamă de cuţit);
Clasa V : Creastă mică ascuţită (rezorbită);
Clasa VI : Creastă concavă.
73
CLASE DE REZORBŢIE OSOASĂ:

 Maxilar - Schroder:
I Creastă înaltă uniformă;
Boltă palatină adancă;
Tuberozităţi proeminente;
Sinus la distanţă de muchia crestei;
II Creste medii;
Boltă palatină medie;
Tuberozităţi şterse;
Sinus apropiat de muchia crestei;
III Creste desfiinţate;
Boltă palatină plană;
Tuberozităţi absente;
Perete redus sinus-creastă.
 Mandibula-Koler-Rusov:
I Creastă înaltă uniformă, tuberculi piriformi retentivi;
II Creastă înaltă frontal, rezorbită lateral;
III Creastă înaltă lateral, atrofiată frontal;
IV Creastă rezorbită, tuberculi piriformi absenţi.
Aspectul rezorbţiei:
La maxilar rezorbţia este concentrică, centripetă, cu reducerea maxila-
rului în toate sensurile.
La mandibula rezorbţia este centrifugă, excentrică, caracterizată prin:
- gaura mentonieră - se apropie de creasta edentată;
- linia oblică internă - se apropie de muchia crestei;
- apofizele genii superioare şi inferioare se apropie de
creastă;
- proeminenţa mentonieră se aplatizează.
74
 Modificări involutive ale ramului montant al mandibulei:

- îngustat antero-posterior;
- scade înălţimea;
- apofiza coronoidă devine mai scurtă, cu aspect de croşet;
- condilul temporal se micşorează;
- suprafaţa articulară îşi reduce diametrul antero – posterior.
 Modificările involutive ale A.T.M. se caracterizează prin:

- suferă fenomene degenerative;
- modificările condiliene (rezorbţia condilului, aplatizare,
scade diametrul antero-posterior, poziţie excentrică);
- laxitate ligamentară;
- rezorbţia osului temporal;
- se reduce activitatea proprioceptivă cu un control scăzut
al mişcărilor ATM;
- fenomen de artroză la nivelul joncţiunii os - articulaţie cu
capsula.
 Modificările involutive ale RMC:

- scade DVO în edentaţii, LOC, abrazie;
- scade DVP - prin factori generali şi locali:
o vârsta;
o starea psihică;
o modificări osteo-articulare, tendinoase;
o involuţia coloanei.
 Modificările involutive ale glandele salivare se caracterizează

prin:
- sclerozarea parenchimului;
- modificări secretorii calitative şi cantitative.
75
Calitativ - creşte vâscozitatea salivei prin reducerea secreţiei

glandelor sublinguale.
Cantitativ – hiposialie.
 Flora microbiană orală

Flora microbiană orală se modifică odată cu inaintarea în vârstă
datorită involuţiei tisulare, modificarea pH-ului, stăii de nutriţie, pre-
zenţa aparatelor gnatoprotetice, gradul de igenizare orală.
 Modificările involutive ale muşchilor sistemului stomatognat se

caracterizează prin:
- atrofie progresivă;
- hiperplazia ţesutului interstiţial;
- transformări seroase;
- degenerescenţa hialină a fibrelor musculare;
- reducerea masei musculare.
SENESCENTA ORGANULUI DENTO-PARODONTAL
 Modificările involutive ale smalţului se caracterizează prin:

- scade apa devenind dur, casant;
- modificări ale matricei organice;
- tendinţa de formare a unor fisuri până la apariţia de frac-
turi;
- modificări ale substanţelor minerale;
- dispariţia substanţei interprismatice;
- dispar cristalele de hidroxiapatită;
- modificări ale structurii cristaline, a formei prismelor şi a
permeabilităţii smalţului;
76
- modificările de culoare, transluciditate (mat);

- modificări de uzură fiziologică - atriţia;
- Atriţia Akermann (helicoidală);
- Atriţia orizontală;
- Atriţia Ad palatum.
 Modificări involutive ale dentinei se caracterizează prin:

- dentina cu aspect translucid şi devine mai dură;
- apar modificări de culoare;
- apare scleroza dentinei;
- fibrele Thomes dispar parţial;
- atrofierea odontoblastelor.
Formarea dentinei secundare de apoziţie, dentinei terţiare şi
sclerotice - dentina secundară, compensatorie, determină reducerea
camerei pulpare, atrofia canalelor radiculare cu dificultăţi în realizarea
tratamentelor endodontice.
 Modificările involutive ale pulpei se caracterizează prin:

- apare un proces de regresie senilă;
- îmbătrânirea ţesutului pulpar;
- deshidratare;
- atrofie şi degenerescenţă celulară;
- scade numărul de celule;
- creşte numărul de fibre;
- scade ţesutul nervos;
- scade ţesutului vascular;
- apar pulpoliţi.
 Modificările involutive ale parodonţiului se caracterizează prin:

- îmbătrânirea tuturor elementelor parodontale;
77
- scade numărul de celule şi cementul devine acelular;

- se modifică ultrastructura cementoblaştilor;
- reducerea numărului organitelor celulare, a reticulului
endoplasmatic.
 Modificările involutive ale osului alveolar se caracterizează prin:

- scăderea masei musculare;
- modificarea densităţii trabeculare;
- reorganizarea traveelor;
- reducerea implantării dintelui în alveolă;
- rezorbţia orizontală şi verticală (aspect neregulat al pun-
gii osoase).
 Modificările involutive ale mucoasei gingivale se caracterizea-

ză prin:
- retracţia parodonţiului:
o localizată;
o generalizată.
- denudarea suprafeţelor radiculare;
- migrarea inserţiei epiteliale spre apex;
- spaţiul interdentar nu este ocupat de papilă;
- modificarea raportului între coroană şi rădăcină.
 Modificările involutive ale desmodonţiului se caracterizează

prin:
- ligamentele cresc în grosime sau se subţiază;
- spaţiul desmodontal:
o scade în înălţime;
o scade în lăţime prin apoziţia cementului şi a osului.
78
 Modificări involutive ale cementului reprezintă un reper în sta-

bilirea vârstei. Se caracterizează prin:
- scade numărul de celule apărând modificări degenerative
cu moartea celulară în 1/3 apicală, cu apariţia de cement
acelular/plaje acelulare, cementul devenind mai puţin re-
activ/vulnerabil (uzură la colet);
- scade ultrastructura cementoblaştilor;
- apare pigmentul lipofuscină;
- raportul dintre rezorbţie şi apoziţie duce la compensarea
abraziei (apoziţie şi erupţie pasivă);
- canalele laterale se obliterează ducând la scăderea fora-
menului apical;
- creşte grosimea cementului cu vârsta rezultând fenomenul
de sinostoză dinte/os alveolar.
II.1.2. Funcţiile sistemului stomatognat la vârstnic
Cavitatea orală are următoarele funcţii:vorbirea, alimentaţia,

protecţia. Discutarea statusului sistemic al unui vârstnic trebuie să ia
în considerare şi posibilele influenţe ale afectării funcţiilor cavităţii
orale.
Deci, dinţii, parodonţiul şi muşchii masticatori au rolul de a pre-
para mâncarea şi rol în deglutiţie. Limba ocupă un rol central în co-
municare, în prepararea bolului.
Sistemele senzoriale includ mecanisme senzoriale pentru gust,
temperatură, textură şi senzaţii tactile. Saliva conţine agenţi
antimicrobieni care modulează colonizarea microbiană. De asemenea
saliva conţine proteine care menţin saturaţia în calciu şi fosfat, cu rol
în remineralizarea cariilor dentare incipiente.
79
Tabel nr. 1. Ţesuturile orale şi funcţiile lor
Ţesuturi orale Funcţii
Dinţi Masticaţie, regenerare osoasă
Parodonţiu Masticaţie, regenerare osoasă, sistem de
apărare.
Glande salivare Lubrefiere, tamponare acizi,activitate
antimicrobiană, curăţare mecanică, gust,
remineralizare dentară, vindecare lezi-
uni mucoasă bucală.
Papile gustative Gust, rol de protecţie
Mucoasă orală Rol de protecţie, masticaţie, vorbire.
Muşchi masticatori şi expresie Masticaţie, vorbire, postură.
facială
Afecţiunile orale pot fi tratate, dar pentru aceasta este necesară

menţinerea unei bune stări de sănătate orală prin aplicarea măsurilor
de prevenţie.
Masticaţia
Chiar şi în cazul unei dentiţii intacte, adulţii vârstnici necesită un
număr crescut de mişcări masticatorii pentru a obţine un nivel de ma-
cerare a alimentelor. Pe măsură ce numărul dinţilor restanţi se reduce,
durata şi numărul de mişcări masticatorii creşte progresiv. Acest as-
pect este valabil chiar şi în cazul aplicării unei proteze amovibile.
Adulţii vârstnici cu status masticator compromis prezintă un risc cres-
cut de aport nutriţional inadecvat. Totuşi înlocuirea dinţilor lipsă nu va
rezolva complet tulburările alimentare sau pierderea în greutate.
Înghiţirea alimentelor
Durata secvenţei de înghiţire creşte cu vârsta. Afecţiuni care pot
influenţa înghiţirea precum boala Parkinson sunt de asemenea prezen-
80
te mai frecvent la adulţii vârstnici . Există o corelaţie între tulburările

masticatorii şi frecvenţa aspiraţiei astfel că pacienţii cu disfuncţii orale
trebuie consideraţi ca prezentând un risc crescut de aspiraţie.
Funcţia chemosensorială
Abilitatea de a discerne între apa pură şi apa sărată, dulce, amară
rămâne intactă odată cu creşterea în varstă. Percepţia gustului poate fi
afectată în cazul purtătorului de proteză amovibilă maximală. De ase-
menea numeroase medicamente prezintă efecte secundare asupra sim-
ţului gustativ. Numeroase medicamente pot produce reducerea fluxu-
lui salivar, interferând cu funcţia gustului. Adultul vârstnic acuză o
reducere a senzaţiilor orale, în condiţiile în care aroma unui aliment nu
este legată doar de gust ci şi de miros, textură şi temperatură.
Modificări funcţionale involutive la pacientul vârstnic:

Masticatorii:
- se modifică la vârstnic din cauza modificărilor cu vârsta a
tuturor elementelor ce contribuie la procesul masticator;
- se reduce eficienţa masticatorie (la edentatul total scade la
33 % din totalitatea forţelor, atenuată de os, mucoasă).
Fizionomice - se modifică:
- arhitectonica tegumentelor feţei;
- culoarea tegumentelor;
- micşorarea etajului inferior;
- apropierea vârf nas-menton;
- apare tipologie caracteristică.
Fonetice - se modifică datorită:

- pierderii dinţilor implicaţi în pronunţarea consoanelor (T,
D, F, V, S, Z);
81
- protezelor (amovibile, acoperirea bolţii palatine, micşora-

rea suprafeţei planului limbii);
- modificărilor neurologice.
Saliva - diminuă în principal la femei, la menopauză, în princi-

pal pe seama glandelor salivare minore.
Reducerea fluxului salivar determină:
1. mucoasa uscată susceptibilă la infecţii enzimatice;
2. carii - pierderea dinţilor;
3. dificultăţi în: - formarea şi alunecarea bolului;
- alunecare şi deglutiţie cu tulburări de nutriţie;
4. dificultăţi fonatorii ;
5. în senzaţia gustativă saliva este cofactor principal pentru
gust.
Gustul:
- apare modificat ca urmare a acţiunii conjugate a receptorilor
gustativi
- diminuarea mugurilor gustativi;
- fluxul salivar scade cu 30-40%;
- la nivelul S.N.C. apar fenomene degenerative;
- percepţia aromelor este modificataă în ordinea: dulce, amar,
sărat, acid;
- diminuarea percepţiei gustului pentru sărat, dulce, cu conse-
cinţe grave în diabet, HTA;
- pierderea gustului cu tulburări de nutriţie, până la instalarea
malnutriţiei.
Olfacţia:
- diminuă după 40 de ani şi scade intens după 70 de ani ;
82
- noţiunea pierderii «memoriei senzaţiei gustative» ;

- este importană igiena protezei şi a cavităţii orale.
În cadrul senescenţei organismului aceste modificări complexe
sunt determinate de factori genetici, expunerea la mediul înconjurător,
stilul de viaţă, factorii psiho-sociali ce reprezintă indicatorii procesu-
lui de îmbătrănire. Există o serie de modificări involutive generale ce
ar putea explica apariţia patologiei orale atât de variate:
- scăderea masei celulare-scad celulele parenchimatoase ceea
ce determină atrofia organelor interne;
- creşterea ţesutului conjunctiv ce determină scleroza vaselor,
având ca efect un aport insuficient de sânge in organe;
- scăderea întregii activităţi metabolice:
 scade în intensitate metabolismul protidic cu instalarea
unui bilanţ azotat negativ;
 se tulbură metabolismul lipidic tisular şi umoral având
ca efect creşterea lipidelor în sânge şi îngroşarea pereţi-
lor vasculari cu diminuarea schimburilor;
 scade toleranţa la glucide cu deprecierea ciclului Krebs
şi apare o stare prediabetică;
 scade metabolismul hidroelectrolitic;
 existenţa lipofuscinei, catabolit toxic ce apare în legătură
cu vicierea metabolică din cadrul senescenţei.
- scăderea secreţiei glandelor endocrine o dată cu înaintarea
în vârstă.
Gradul de afectare a organelor este variabil, astfel că
îmbătrănirea ca proces în sine poate evalua după tipare diferite, în
funcţie de corespondenţa ce se stabileşte între vârsta biologică şi vâr-
sta cronologică. Toate aceste modificări sunt dependente de alterarea
echipamentului enzimatic celular şi de îmbătrânirea sistemului neuro-
83
endocrin. Modificările metabolice involutive conduc la alterarea posi-

bilităţilor adaptative cu influenţe asupra parametrilor funcţionali de la
nivelul ţesuturilor, organelor, sistemelor.
II.2. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN ÎMBĂTRÂNIRE
Îmbătrănirea patologică se referă la îmbătrînirea fiziologică ce

interferează cu fenomene patologice (boli cronice degenerative ce ac-
celerează îmbătrănirea fiziologică).
Ea este rezultatul acţiunii asupra organismului a unor factori de
mediu extern sau intern care schimbă cursul normal al procesului de
îmbătrânire.
Efectele îmbătrănirii organismului se resimt foarte puternic în
morbiditatea acestuia când apar îmbolnăviri. Prin scăderea progresivă
a capitalului biologic în procesul de involuţie, vârstnicii prezintă ca-
ractere de îmbolnăvire faţă de adultul tânăr.
În cursul îmbătrânirii normale, întreaga activitate metabolică
scade progresiv, prin scăderea masei celulare active, scăderea consu-
mului de oxigen şi a întregii activităţi biologice generale.
Vârsta înaintată prin ea însăşi reprezintă un element de prognos-
tic nefavorabil pentru pacient, dar acest lucru nu trebuie folosit ca ar-
gument împotriva unei examinări atente care să releve potenţialul (po-
sibilitatea de a suporta tratamentul) şi riscul la care este supus pacien-
tul respectiv.
Caracteristici ale patologiei generale a vârstnicului

În general nu există o patologie specifică a vârstnicului, dar în-
treaga patologie capătă o tentă caracteristică:
84
- riscul de a contacta o boală este mai mare şi îmbolnăvirile

sunt mai complexe cu frecvenţa maximă a unor boli denu-
mite geropatii;
- Mai mult decât la oricare alt grup populaţional, la vârstnici
are o importanţă deosebită investigarea antecedentelor per-
sonale generale datorită influenţei pe care o au unele boli
generale asupra sistemului stomatognat şi posibilul risc al
aplicării tratamentului stomatologic în aceste condiţii;
- Faţă de celelalte grupe de vârstă, vârstnicii sunt mai suscep-
tibili la boli, îmbolnăvirile sunt mai complexe cu frecvenţa
maximă a unor boli: cardio-vasculare, articulare degenerati-
ve, respiratorii, psihice, boli de nutriţie, boli canceroase;
- Mulţi dintre pacienţi prezintă concomitent mai multe boli
(polipatologia), motiv pentru care trebuie făcut diagnosticul
multiplu complex;
- Forma de prezentare a bolilor este uneori atipică, nespecifi-
că, cu lipsa unor simptome clasice, patognomonice;
- Durerea, care prin formele şi intensitatea sa caracteristică
este un semn patognomic pentru unele boli, poate fi abolită
sau poate lipsi, prin alterarea percepţiei, ceea ce face dia-
gnosticul dificil;
- Bolile au o evoluţie mai lungă cu tendinţă de cronicizare da-
torită reacţiei scăzute a sistemului de apărare a organismu-
lui;
- Etiologia lor este multiplă, apare necesitatea tratării conco-
mitente a tuturor cauzelor, iar forma pe care o îmbracă este
uneori atipică;
85
- Complicaţiile bolilor sunt mai frecvente, convalescenţa este

de lungă durată, reechilibrarea funcţională se face mai greu,
în perioade lungi;
- Bolile sunt foarte greu de stabilizat printr-o terapie medica-
mentoasă din cauza modificărilor farmaco-kinetice şi
farmaco-dinamice;
- Diagnosticul diferenţial se simplifică uneori prin frecvenţa
sau raritatea unor boli la vârsta a treia. Astfel, o serie de boli
senzoriale: glaucom, cataractă senilă, surditate cohleară şi
boli neurologice: ateroscleroza cerebrodifuză, accidente
vasculare cerebrale, parapareză cronică, boala Parkinson,
epilepsia tardivă sunt specifice pacientului vârstnic.
Deoarece multe dintre bolile cronice pe care le prezintă vârstni-

cul influenţează reactivitatea locală şi cresc riscul pentru aplicarea
tratamentului stomatologic sau chiar îl contraindică, este foarte impor-
tant cunoaşterea acestora şi colaborarea cu medicul generalist.
Însă una din problemele cele mai dificile ale geriatriei o constitu-
ie delimitarea dintre normal şi patologic.
Dificultatea acestei probleme ţine de intricarea strânsă în cele
mai multe cazuri, a proceselor fiziologice de îmbătrânire cu cele pato-
logice supra-adăugate, fapt care explică de ce mult timp bătrâneţea a
fost considerată o boală şi nu o etapă fiziologică a evoluţiei individu-
lui. Dacă la adult şi la copil normalul este prezent destul de bine deli-
mitat, ceea ce uşurează evaluarea patologicului, nu acelaşi lucru se
poate spune şi despre vârstnic.
86
Nu este mai puţin adevărat însă că de-a lungul timpului au existat

preocupări pentru o mai netă precizare a acestor două laturi, în cazul
individului vârstnic, atât de partea cercetării fundamentale cât şi de
aceea a geriatriei clinice. Cu toate acestea, problema este încă departe
de a fi elucidată, în materie de gerontologie-geriatrie, limitele normal
patologic fiind încă neclare, suprapunându-se cel mai adesea, ceea ce
influenţează negativ orientarea clinică, elaborarea conduitelor terape-
utice. Cu toate dificultăţile acestei delimitări se poate afirma cu certi-
tudine: includerea frecventă în practică a unor aspecte de îmbătrânire
normală, în mod artificial într-un cadru patologic, şi mult mai rar sau
deloc, a interpretării inverse, adică a considerării drept normale a unor
aspecte patologice.
Şi totuşi practica geriatrică impune diferenţierea patologicului de
normal, delimitarea stării de boală de cea de sănătate.
Spre a răspunde acestei necesităţi în practică, cel mai adesea ra-
portarea la normal se face luând ca referinţă normalul adultului, ceea
ce pe lângă că este neştiinţific, necorespunzător realităţii, multiplică
artificial morbiditatea vârstnicului şi determină demersuri terapeutice
inutile sau chiar nocive prin efectele secundare ale unor terapii; pentru
că este firesc, bătrâneţea nu se tratează şi nu trebuie privită ca o boală
în sensul real al acestei noţiuni.
Dar biometria îmbătrânirii este în atenţia cercetătorilor şi noi da-
te vor veni să codifice mai bine normalitatea vârstnicului potrivit cu
diferiţii săi parametri.
Aceştia nu vor putea însă avea în timp valori stabilite pentru că
evoluţia la vârsta a III-a se caracterizează astăzi atât prin creşterea du-
ratei vieţii, a longevităţii, cât şi a îmbunătăţirii calităţii vieţii la această
87
vârstă. Important pentru practica asistenţei geriatrice este să nu se

identifice normalul vârstnicului cu normalul considerat clasic, al adul-
tului, pentru că există o tendinţă în practica medicală de a
"medicaliza" şi a "psihiatriza" excesiv aspectele normale ale vârstei
înaintate.
88
Aspecte ale îmbolnăvirii la nivelul elementelor sistemului stomatognat
Capitolul III
ASPECTE ALE ÎMBOLNĂVIRII
LA NIVELUL ELEMENTELOR
SISTEMULUI STOMATOGNAT
Modificările ce apar la nivelul sistemului stomatognat odată cu

înaintarea în vârstă sunt evidente şi au pus probleme medicului stoma-
tolog, necesitând o specializare în acest domeniu.
După Cormona, sunt caracteristice pentru bătrâneţea înaintată:
cheratoza, atrofia şi reducerea elasticităţii.
Fenomenele de disfuncţie şi degradare organică traduse prin fe-
nomene resorbtive (când interesează sistemul osos) şi de tip sclerozant
(când interesează părţile moi), caracterizează în special perioada ter-
minală a vieţii, perioada de epuizare, de uzură a organismului.
Problema gerontostomatologiei s-a pus cu acuitate pentru că
transformările organismului, de ordin morfologic sau funcţional, au
răsunet direct sau indirect asupra stării cavităţii bucale. La rândul ei,
cavitatea bucală influenţează starea generală a organismului sau echi-
libru biologic al diverselor organe.
Funcţionalitatea normală a sistemului stomatognat este asigura-
tă de echilibrul în care se găsesc ţesuturile şi organele care-l constitu-
ie: organele dento-parodontale, muşchii, oasele maxilare, articulaţia
temporo-mandibulară sau după majoritatea autorilor ansamblul osteo-
89
muscular, nervos, metabolic, hormonal şi psihic, fiind guvernată de

factori predispozanţi generali, locali şi socio-economici.
Factori predispozanţi ai imbolnavirii elementelor sistemului

stomatognat sunt :
- factori generali;
- factori locali;
- factori socio-economici.
Factori generali sunt reprezentati de :

- diminuarea reflexelor;
- scăderea mobilităţii, agilităţii;
- scăderea acuităţii vizuale şi auditive;
- demenţa senilă din sindromul Alzheimer;
- osteoporoza.
Factori locali sunt reprezentaţi de :

- pierderea dinţilor naturali;
- purtarea de proteze deficitare;
- prezenţa structurilor dentare fragile;
- modificări structurale ale mucoaselor;
- modificări structurale de la nivelul oaselor maxilare;
- persistenţa resturilor radiculare sau a leziunilor osteitice;
- modificările glandelor salivare (ţesut glandular atrofiat);
- modificările microbismului oral cu creşterea frecvenţei
stomatopatiilor.
Factori socio-economici sunt reprezentati de :

- retragerea din activitatea profesională (pensionare);
- status economic scăzut;
90
- singurătatea;
- neglijarea tratamentului şi a igienizării orale;
- efectele secundare ale medicaţiei utilizate în bolile generale.
Patologia elementelor sistemului stomatognat
 Smalţul şi dentina devin mai dure. Volumul smalţului scade

prin uzura lentă şi progresivă dar duritatea sa creşte iar perme-
abilitatea sa se reduce.
La nivelul smalţului se modifică atât matricea organică, cât şi
structura cristalină (dispunerea cristalelor de hidroxiapatită, forma
prismelor de smalţ).
Compoziţia matricei organice a smalţului dentar se schimbă în
al VI-lea deceniu de viaţă prin scăderea semnificativă a cantităţii de
proteine, constituite de acizi aminaţi (glicine, acid glutamic) şi în spe-
cial ale proteinelor pe care E. Astoe le numeşte "aminogermine". Teci-
le prismelor de smalţ se reduc, iar aspectul mineral al smalţului se
modifică. În timp, se constată o continuă descreştere a fosforului, di-
minuarea carbonaţilor, o marcată creştere a conţinutului de fluor şi o
creştere lentă a staniului şi cuprului în smalţ.
Smalţul dinţilor la vârstnici prezintă în general o permeabilitate
redusă pentru ioni, iar cercetările efectuate cu elemente radioactive
P32 şi C14 arată că smalţul devine permeabil pentru unele elemente
din salivă, acesta fiind mecanismul prin care smalţul îmbătrânit devine
mai dur şi mai casant. Adiţionarea calciului salivar face ca prismele de
smalţ să piardă forma hexagonală şi chiar entitatea lor morfologică.
 Dentina - Dentina este străbătută de canalicule dentinare al că-

ror număr şi calibru este variabil în raport cu vârsta şi procesul
91
de dentinogeneză Coroanele dinţilor prezintă adesea mici frac-

turi pigmentate în brun. Dentina devine mai mineralizată şi
capătă un aspect translucid ca rezultat al obliterării progresive
a canaliculilor dentinari.
Cu înaintarea în vârstă, datorită apoziţiei dentinei se observă o
reducere a calibrului canaliculilor care poate merge până la obliterarea
lor completă.
La vârstnici, prin apoziţia de dentină apare o dentină scleroasă
dar mai slab mineralizată ce determină îngustarea şi obliterarea cana-
liculelor, cu reducerea numărului acestora. Fibrele Tomes sunt parţial
dispărute, astfel încât dentina este mai insensibilă şi cu reactivitate
mai scăzută.
Dentina secundară - dentina de compensare funcţională - se
depune pe faţa internă a dentinei coronare şi radiculare, reducând vo-
lumul camerei pulpare şi canalelor radiculare.
Pentru evidenţierea vârstei individului s-a propus ca reper, evi-
denţierea translucidităţii dentinei radiculare. Meb propune chiar un
indice de îmbătrânire după acest parametru. Unii autori atribuie trans-
luciditatea dentinară "depozitelor din lumenul canalelor dentinare, a
sărurilor minerale sau a ţesuturilor calcificate cu index de refracţie
similar cu al dentinei însăşi". Dentina devine mai dură şi translucidă în
timp ce greutatea creşte.
 Pulpa, constituită din ţesut conjunctiv lax, păstrează multe din

caracterele morfologice ale mezenchimului embrionar, foarte
bogat în celule în pulpa tânără şi foarte sărac în pulpa bătrână.
Modificările la nivelul pulpei încep de la suprafaţă, prin trans-
formări ale odontoblaştilor care îşi pierd capacitatea de a iniţia şi men-
ţine vitalitatea dentinei.
92
Conţinutul fibrilar creşte în detrimentul celorlalte componente,

dar fibrele colagenice, elastice, argirofile suferă fenomene de scleroza-
re.
Vasele şi nervii suferă fenomene de degenerescenţă atrofică.
Alterările vaselor pulpare încetinesc metabolismul funcţional şi
regenerator; ele cauzează diferite procese metamorfice regresive,
mergând de la degenerescenţa vacuolară a odontoblaştilor, până la
atrofia pulpei, trecând prin degenerescenţă grasă, hialină şi amiloidă.
Manifestările oculte ale degradării ţesutului pulpar la vârstnici
constituie o caracteristică a patologiei pulpare.
 Parodonţiul de susţinere şi de înveliş
Cementul
Acest ţesut prezintă unele asemănări cu ţesutul cortical osos,
dar, spre deosebire de os, resorbţia cementului nu este un proces nor-
mal, el răspunzând stresului funcţional, intervenţiilor chirurgicale şi
tratamentului prin refacere.
Studii aprofundate au semnalat modificările la nivelul
cementocitelor care au suferit procese de involuţie a organitelor celu-
lare.
Aria cementului celular se reduce cu vârsta, retrăgându-se spre
apexul rădăcinii, dar cementul poate redeveni celular ca răspuns la un
traumatism. Acest fenomen reactiv de compensare se reduce odată cu
vârsta.
Ţesutul desmodontal
În cursul procesului de îmbătrânire, se produc importante modi-
ficări ale acestui ţesut de legătură.
93
Modificările celulare sunt reprezentate prin creşterea conţinutu-

lui în acid ribonucleic, proteic, glicogen şi lipide şi o scădere a sintezei
ADN-ului, a colagenului şi a activităţii colagenice.
Matricea extracelulară compusă din colagen, elastină şi
glicoproteine suferă modificări evidente cu vârsta.
Creşterea procesului de hidroxilare, scăderea solubilităţii (prin
scăderea conţinutului în hidroxiproline), schimbarea tipului de colagen
(predomină colagenul de tip III care este mai repede degradat de
colagenaze sau de proteaze active), reprezintă principalele modificări
ale colagenului vârstnic.
Elastina - o altă componentă importantă a ţesutului conjunctiv,
suferă modificări similare colagenului, cu vârsta, devenind mai puţin
solubilă.
Componenta glicoproteică a acestui ţesut suferă şi ea modificări
prin scăderea procentuală a acidului condroitin sulfuric şi hialuronic.
Reacţia modificată a ţesutului parodontal la stresul chimic, me-
tabolic, mecanic, se concretizează prin recesiuni parodontale localiza-
te sau generalizate.
Inserţia epitelială migrează în sens apical, desmodonţiul îşi pier-
de capacitatea de compensare la stresul funcţional, devenind vulnera-
bil la acţiunea colagenolitică a enzimelor şi toxinelor microbine. Scă-
derea irigaţiei sanguine în desmodonţiu are un dublu efect: prin scăde-
rea troficităţii lui şi reducerea efectului hidraulic de compensare a
tracţiunilor funcţionale.
Articulaţia temporo-mandibulară
Articulaţia temporo-mandibulară, una dintre cele mai complexe
articulaţii, deşi cuprinde elemente comune tuturor articulaţiilor mobile
94
din organism, prin calitatea, diversitatea mişcărilor şi legătura strânsă

între ea şi articulaţia dentară, reprezintă un unicat în organism.
La acest nivel se întâlnesc modificările condiliene, se reduce
suprafaţa articulară şi se remodelează, ceea ce determină o laxitate şi o
mobilitate crescută a mişcărilor articulare. Ligamentele sunt mai laxe,
sau se poate produce osificarea la nivelul inserţiei ligamentelor.
Prin modificările de la nivel articular, condilul presează asupra
tuberculului articular. Astfel apare rezorbţia şi reducerea înclinării
pantei, subţierea meniscului, chiar perforarea lui. Uneori se produce
un fenomen de artroză la nivelul joncţiunii os - articulaţie cu capsulă.
Se modifică reperul centric de la nivelul articulaţiei şi, deci, e dificil
de determinat relaţia centrică. Se reduce activitatea proprioceptivă ce
are ca rezultat un control scăzut al mişcărilor A.T.M. Prin numărul
mare de terminaţii nervoase amielinice de diverse tipuri, a corpusculi-
lor Ruffini, Vater Pacini sau Golgi, dispuse mai ales la joncţiunea cap-
sulei articulare cu periostul, ATM reprezintă un adevărat câmp recep-
tor care poate realiza reflexe de poziţionare statică şi dinamică ale
osului mandibular faţă de craniu.
Ca parte integrantă a sistemului stomatognat, această articulaţie
este supusă aceloraşi fenomene de îmbătrânire, care se pot instala cu
mult mai repede, datorită solicitărilor.
Uzura dentară exagerată cu reducerea dimensiunilor verticale a
etajului inferior, deplasează condilul mandibulei înapoi şi în sus,
disfuncţionalizează articulaţia. Capetele osoase articulare vor prezenta
diferite grade de osteopenie, datorită microagresiunilor funcţionale din
perioada adultă.
Modificările membranei sinoviale, scăderea fluidului sinovial
afectează lubrefierea şi hrănirea meniscului articular. Capsula articula-
ră este sediul unor fibrozări care limitează amplitudinea mişcărilor.
95
Meniscul articular reacţionează la micro-stresurile receptate în cursul

vieţii prin uzuri inegale şi neuniforme, cu un mare potenţial de dis-
funcţionalitate.
 Glandele salivare
Din punct de vedere histologic, parenchimul funcţional glandu-
lar începe, cu vârsta, să fie înlocuit parţial cu ţesut gras. O parte din
celulele glandulare suferă modificări degenerative, aspectul lor, fără să
fie maligne, sugerând transformarea neoplazică; aceste celule, asemă-
nătoare celulelor carcinomatoase au fost numite oncocite.
Saliva este esenţială pentru menţinerea sănătăţii cavităţii orale,
astfel: - neutralizează acizii, - stimulează remineralizarea ariilor de
demineralizare incipientă, reduce bacteriile intraorale prin diluţie şi
actiunea enzimelor bactericide (in absenţa salivei, cariile devin ram-
pante), - saliva reduce traumele intraorale prin lubrefiere, având rol şi
în formarea bolului alimentar.
Reducerea fluxului salivar este un simptom comun pentru paci-
enţii în vârstă. Totuşi parotidele nu se modifică cu vărsta, modificările
de flux salivar datorându-se în special modificărilor survenite la nive-
lul glandei submandibulare. Cea mai frecventă cauză a uscării cavităţii
orale este reprezentată de medicaţie .
Funcţia secretorie diminuă mult cantitativ, de la 0,7ml ∕minut la
0,036 ml∕minut , ceea ce face ca un număr mare de bătrâni să acuze
xerostomie. Este necesară substituirea medicaţiei xerostomice şi ad-
ministrarea de substitute salivare. Medicaţii xerogenice se adresează
tulburărilor psihice, hipertensiunii, bolilor cardiace, bolii Parkinson.
Pentru pacienţi cu xerostomie de cauză non-farmacologică este
necesară administrarea de pilocarpină orală (5-10 mg de trei ori pe zi,
timp de 50 zile). De asemenea hipofuncţia salivară severă apare în
96
urma iradierii terapeutice pentru tumori de cap şi gat. Pot fi utilizate

gume de mestecat fără zahăr sau înghiţituri de apă frecvente.
Cu vârsta, scade activitatea enzimatică, iar conţinutul în amilază
salivară este mult diminuat.
Mai importantă este pierderea capacităţii bactericide, mediul de-
vine uşor acid (5,7-6,2) şi permite dezvoltarea unui microsistem local
exagerat, şi mai ales dezvoltarea de micoze.
 Suportul osos
Schimbările apărute cu vârsta la nivelul suportului osos sunt pro-
duse de două procese distincte:
a) modificări datorate osteoporozei;
b) modificări datorate pierderii dinţilor.
Osteoporoza constituie un fenomen pur de involuţie fiziologică,
datorat unei insuficienţe osteoblastice, condiţionată hormonal.
Trabeculele osoase devin mai subţiri, mai rarefiate, mai puţin or-
ganizate pe direcţia presiunilor. Osul devine mai poros datorită lărgirii
spaţiilor medulare şi apariţiei unor cavităţi de resorbţie situate în sis-
temele Hawers.
Wolf şi Ainamo (1997) au efectuat măsurători ale dimensiunilor
verticale ale oaselor maxilare la persoane vârstnice dentate şi edentate.
Măsurătorile efectuate pe radiografii panoramice, au arătat că la sub-
iecţii dentaţi variaţiile dimensiunilor verticale erau mici, 9-11% pentru
mandibulă şi 6-11% pentru maxilar.
Diferenţe semnificative ale înălţimii oaselor maxilare există însă
între subiecţii dentaţi şi edentaţi, atrofia fiind mai importantă la femei-
le edentate şi la mandibulă.
97
Osul alveolar, pe lângă particularitatea ce o prezintă de a apărea

şi dispărea în funcţie de dinţi, participă la metabolismul fosfocalcic
general şi este sediul modelajului permanent.
Gradul şi ritmul de atrofie al maxilarului şi al mandibulei nu sunt
uniforme, depinzând în mare parte de etiologia şi cronologia pierderii
dinţilor.
La subiecţii la care dinţii s-au pierdut prin procese de parodonto-
patie, atrofia este mai accentuată, se produce într-un interval de timp
mai scurt şi prezintă un aspect uniform.
Atrofia osoasă ce are loc în urma extracţiilor determinate de cari-
ile complicate, este mai puţin accentuată, iar crestele edentate sunt
neuniforme, mai ales la extracţiile spaţiate în timp.
De asemenea, protezarea incorectă a edentaţiei duce la o serie de
modificări nefavorabile ale câmpului protetic, cu instalarea resorbţiei
şi atrofiei. Pe de altă parte, lipsa de protezare lipseşte organismul de
stimuli liminari, favorizând de asemenea, resorbţia şi atrofia.
Resorbţia crestei alveolare are un potenţial nelimitat, ajungând
până deasupra inserţiilor musculare.
Maxilarul suferă o resorbţie centripetă, concentrică, datorită căre-
ia bolta palatină diminuează în suprafaţă şi profunzime.
Mandibula suferă o resorbţie excentrică, centrifugă.
La resorbţia mandibulei participă atât corpul mandibulei (gaura
mentonieră, creasta oblică internă şi apofizele genii se apropie de mu-
chia crestei, mentonul se aplatizează), cât şi ramul ascendent, care se
îngustează antero-posterior în funcţie de preponderenţa fenomenului
de resorbţie (pe marginea anterioară), faţă de fenomenul de apoziţie
(pe marginea posterioară).
De asemenea aceste fenomene duc la deschiderea unghiului
goniac, care de la valori de 90˚-110˚ la adult, ajunge obtuz: 130˚-140˚.
98
Se consideră că această modificare a unghiului se datorează edentaţiei

prelungite şi modificării echilibrului neuro-muscular.
 Mucoasa orală
1. Aspecte generale
Înaintarea în vârstă se însoţeşte de unele modificări ale mucoasei
orale.
Există trei varietăţi de mucoasă orală: mucoasa keratinizată
(gingia, palatul dur); mucoasa parakeratinizată (obraji, buze, planşeul
bucal); mucoasa specializată (faţa dorsală a limbii). La adulţii vârst-
nici aceste trei tipuri de mucoasă sunt supuse unor afecţiuni diverse.
Ţesuturile moi care tapetează cavitatea orală pot fi împărţite în
trei categorii:
- ţesut bine cheratinizat ataşat ferm de os (gingia, mucoasa pala-
tului);
- ţesut uşor cheratinizat şi mobil (mucoasa vestibulară şi labială);
- mucoasa specializată (faţa dorsală a limbii).
Principala funcţie a mucoasei orale este de protecţie împotriva
desicării, agenţilor chimici, traumelor, stresului termic, infecţiilor.
Vârsta este asociată cu modificări ale mucoasei orale similare cu
cele care apar la nivelul pielii;epiteliul devine mai subţire, mai puţin
hidratat, deci susceptibil la leziuni.
Mucoasa de acoperire, reprezentată de un epiteliu pluristratificat,
devine la vârstnici subţire, atrofic, cu tendinţe de cheratinizare, stratul
bazal se îngroaşă, iar stratul spinos îşi pierde o parte din legăturile
tonofibrilare.
Deci la bătrâni mucoasa devine atrofică, epiteliul se subţiază,
suprafaţa papilară devine mai puţin sinusoidală, stratul bazal se în-
groaşă şi devine neregulat, iar stratul spinos îşi pierde o parte din legă-
99
turile tonofibrilare. Stratul cornos creşte în grosime. În lamina propria

scade numărul de celule, cantitatea de substanţă de bază se diminuea-
ză, rezultând o degenerare, o fragmentare şi o degenerescenţă hialină a
colagenului. Se produce deshidratarea ţesutului epitelial cu scăderea
numărului de tonofibrile.
Îngroşarea membranei bazale duce la reducerea proceselor me-
tabolice în ţesutul epitelial.
Ţesutul reticulo-histiocitar suferă un fenomen de regresie prin
invazie conjunctivă, iar numărul de elemente circulante scade ducând
la tulburări imunitare inerente.
Geneticienii sunt de părere că îmbătrânirea s-ar datora dereglării
imunologice. Se reduce astfel capacitatea acestui sistem de a recu-
noaşte celulele proprii de cele străine.
În aprecierea reacţiilor mucoasei ce acoperă câmpul protetic tre-
buie avută în vedere caracteristica esenţială a acestui ţesut, capacitatea
adaptativă deosebită cât şi funcţiile pe care le îndeplineşte.
Stratul epitelial se subţiază, modificările epiteliului mucoasei se
traduc prin descuamări ale straturilor superficiale, iar celelalte straturi
se atrofiază, elasticitatea ţesutului scade, fibrele elastice devin rigide,
iar fibrele de colagen sunt mai subţiri, mai puţin rezistente, se frag-
mentează.
Macroscopic, culoarea mucoasei devine mai palidă, mai puţin
transparentă datorită cheratinizării epiteliului.
Apare tendinţa de hialinizare a vaselor mici, o scleroza vasculară
difuză, chiar şi la cei fără ateroscleroză.
Modificări ale rezilienţei mucoasei se produc uneori şi datorită
resorbţiei şi atrofiei osului subiacent, astfel: formaţiunile mobile peri-
ferice se modifică în lungime şi se apropie de muchia crestei, mucoasa
neutră se reduce la edentatul total în favoarea mucoasei mobile, iar la
100
nivelul mucoasei fixe creşte mobilitatea verticală şi orizontală. Altera-

rea sintezei proteice şi răspunsul la diverşi mediatori pot fi incluşi ca
factori etiologici pentru aceste modificări. Rata de mitoză celulară (re-
înnoirea celulară) se reduce odată cu înaintarea în vârstă. De asemeni
modificările vasculare contribuie la alterarea integrităţii mucoasei ora-
le datorită reducerii accesului celulelor la oxigen şi nutrienţi.
Ateroscleroza apare şi la nivelul arterelor mucozale, gingivale,
alveolare. Apar zone vâscoase la nivelul planşeului, similare cu vari-
cozităţile de la nivelul extremităţilor inferioare la persoanele vârstnice.
2. Modificări involutive ale mucoasei orale

Odată cu înaintarea în vârstă se produc modificări involutive la
nivelul tuturor elementelor sistemului stomatognat şi implicit la nive-
lul suportului muco-osos.
Mucoasa bucală cunoaşte modificări la nivelul epiteliului şi co-
rionului caracteristice ţesutului epitelial dar cu unele particularităţi
specifice mucoasei orale, pe care trebuie să le avem în vedere în inter-
pretarea formelor clinice ale leziunilor survenite.
Procesul de îmbătrănire este un complex de reacţii, manifestări
şi simptome care se derulează fiziologic, ca un film, a cărui proiecţie a
început în momentul naşterii individului şi care spre sfârşitul vieţii
determină o scădere a adaptabilităţii la mediul înconjurător.La origi-
nea proceselor biologice stau modificările macromoleculare de la
ADN-ului la proteinele membranare.
Aceste modificări debutează printr-o alterare a fiziologiei celu-
lei, care se continuă la nivel tisular şi interstiţial, marcând
îmbătrănirea organelor şi ţesuturilor. Într-o etapă succesivă apar dere-
glări în mecanismul homeostaziei.
101
Îmbătrînirea determină alterări progresive şi ireversibile ale mor-

fologiei şi funcţiei acesteia.
Îmbătrănirea reprezintă alterarea inerentă progresivă şi ireversi-
bilă a funcţiilor organismului ce nu poate fi înlăturată şi care determi-
nă o mai mare vulnerabilitate a individului. Mecanismele ce stau la
baza derulării proceselor de senescenţă au fost dezbătute şi prezentate
în teorii multiple, care din păcate nu pot explica în întregime toate
fenomenele care au loc la nivel celular, tisular şi global.
Evaluarea pe zone, în funcţie de caracteristicile funcţionale ale
mucoasei este urmatoarea:
- Modificări la nivelul mucoasei mobile: formaţiunile mobile de la
periferia câmpului protetic (frenuri, plici) se modifică în lungime,
scade distanţa faţă de muchia crestei şi inserţia se apropie de mu-
chie.
- Mucoasa jugală are tendinţă la keratinizare şi poate deveni sediul
unor leziuni keratozice de tip leucoplazic în prezenţa factorului
traumatic.
- Modificări la nivelul mucoasei pasiv-mobile. Denumită şi zona de
reflexie, are rol esenţial în realizarea fenomenului de succiune al
protezelor amovibile şi se găseşte:
- la baza crestelor edentate, în vestibulul maxilar şi mandibular în
apropierea fundului de sac;
- zona linguală, la inserţia muşchiului milohioidian;
- pe tuberculul piriform, la unirea ⅓ posterioare cu ⅔ anterioare,
când acesta nu este acoperit de mucoasă mobilă;
- la nivelul zonei Ah la trecerea între palatul dur şi vălul palatin.
Mucoasa pasiv mobilă se reduce la edentatul total vârstnic în fa-
voarea mucoasei mobile, în funcţie de resorbţia şi atrofia crestei, pu-
nând probleme în menţinerea protezelor totale, pe care o poate desta-
102
biliza atunci când nu este ocolită de marginile acesteia şi poate fi se-

diul unor leziuni paraprotetice.
Mucoasa fixă, care acoperă crestele edentate, suferă şi ea modi-
ficări, pe măsura resorbţiei şi atrofiei crestelor.Creşte mobilitatea ori-
zontală şi verticală sau apar cute orizontale atunci când resorbţia osoa-
să este mai mare decât cea mucozală.
Mucoasa tuberculului piriform, fermă şi aderentă în ⅔ anterioa-
re, poate deveni mobilă prin deplasarea inserţiei ligamentului pterigo-
mandibular în ⅓ anterioară şi se acoperă cu o mucoasă groasă cu as-
pect gelatinos, ce pune de asemeni probleme în menţinerea şi stabilita-
tea protezei.
Mucoasa bolţii palatine din ⅓ anterioară, ce conţine rugile pala-
tine, este intim aderentă, dar în timp se aplatizează, se atrofiază sub
acţiunea factorilor funcţionali şi a unor proteze instabile. Rugile pala-
tine şi papila bunoidă migrează spre muchia crestei.
Zona glandulară, situată în ⅓ posterioară a bolţii paramedian, se
lăţeşte treptat odată cu înaintarea în vârstă, ţesutul glandular de la
acest nivel înlocuindu-se cu ţesut fibros.
Modificările mucoasei legate de vârstă, la edentat, sunt mai lente
la nivelul epiteliului şi mucoasa este mai sănătoasă dacă este acoperită
de o proteză, cu condiţia ca aceasta să fie bine adaptată.
Utilizarea incorectă şi continuă a aparatelor gnatoprotetice amo-
vibile, atrage după sine creşterea şi multiplicarea unor specii patogene
microbiene, cu inducerea unor leziuni inflamatorii şi întreţinerea unor
leziuni proliferative subprotetice.
 Muşchii sistemului stomatognat

Modificări importante se produc şi la nivelul muşchilor sistemu-
lui stomatognat, privind asigurarea tonusului, a forţei şi vitezei de
103
mişcare. Modificările involutive ale muşchilor pot avea trei aspecte:

modificări funcţionale, anatomice şi la nivel biochimic.
Transformările funcţionale ale muşchilor manducatori se referă
la scăderea tonusului postural, a vitezei de mişcare şi rezistenţei fizice.
Modificările anatomice se produc prin reducerea fibrelor muscu-
lare, reducerea diametrului şi numărului de fibre. Modificările bio-
chimice se reflectă în randamentul contracţiei datorită deficitului echi-
pamentului enzimatic: scăderea drastică a activităţii adenozintrifos-
fatazei cu 60%.
Toate aceste modificări la nivelul muşchilor manducatori şi oro-
faciali au drept consecinţe schimbarea parametrilor posturali ai extre-
mităţii cefalice, schimbări statice şi dinamice ale fizionomiei, cu o
pronunţată scădere a abilităţii mecanice de masticaţie. Bătrânul pre-
zintă o rigiditate a feţei şi oboseşte mâncând, având nevoie de peri-
oade mai lungi de recuperare, afectând toate funcţiile sistemului
stomatognat.
 Limba
La nivelul limbii se constată instalarea unei pseudo-macroglosii
prin hipotonie, imbibiţie tisulară şi prin lipsa arcadelor denta-
re.Mucoasa de pe faţa dorsală a limbii se modifică: papilele se atrofia-
ză sau poate apărea hipertrofia şi hipercheratinizarea papilelor filifor-
me, mucoasa îmbrăcând aspecte clinice diferite: netedă, geografică,
scrotală, păroasă, etc.
Apar asociate şi modificări ale gustului şi chiar glosodinii.
În climax, deficitul estrogenic determină modificări de vasculari-
zare şi troficitate la nivelul mucoasei de pe faţa dorsală a limbii. Aces-
te tulburări carenţiale se manifestă clinic prin glosodinii, uscăciunea
mucoasei linguale, arsuri, usturimi la nivelul feţei dorsale a limbii. În
104
ceea ce priveşte activitatea motorie a limbii este cunoscut faptul că la

purtătorii de aparate gnato-protetice total amovibile, limba joacă un
rol important în retenţia şi stabilitatea protezei şi are o mare influenţă
în funcţia masticatorie.
Un grup de cercetători (Koshino, Hirai, Ishijima, Ikeda, 1997)
au efectuat un studiu al cărui scop a fost de a stabili o relaţie între
comportamentul motor al limbii şi funcţia masticatorie. Ei au eviden-
ţiat că performanţa masticatorie şi activitatea motorie a limbii sunt
corelate cu vârsta, ele fiind reduse la persoanele vârstnice (dentate şi
purtătoare de proteze) comparativ cu adulţii.
105
106
Particularităţi ale afecţiunilor stomatologice la persoanele vârstnice
Capitolul IV
PARTICULARITĂŢI ALE AFECŢIUNILOR
STOMATOLOGICE LA PERSOANELE
VÂRSTNICE
Nu se poate indica o vârstă limită dincolo de care începe bătrâne-

ţea. Cifric, este greu de precizat vârsta la care maturitatea se continuă
cu ceea ce se numeşte azi "vârsta a-III-a".
La această vârstă se impune asanarea focarelor infecţioase denta-
re şi completarea danturii, ea fiind, în general, deficitară. Aceasta cu
atât mai mult cu cât stomacul prezintă o hipoaciditate (secreţie mai
scăzută a acidului clorhidric), pancreasul şi intestinul au o activitate
mai redusă, iar muşchii devin mai hipotoni.
Adesea se constată că datorită lipsei danturii, oamenii în vârstă
îşi restrâng alimentaţia şi consumă din ce în ce mai rar carne şi crudi-
tăţi. Chiar dacă nevoile de calorii se reduc treptat cu vârsta, făcând
inutil sau dăunător consumul sistematic de grăsimi sau dulciuri con-
centrate, restrângerea consumului de lapte sau brânzeturi, carne sau
ouă este o mare greşeală; aceste alimente furnizează organismului pro-
teine cu mare valoare biologică, apte de a reface uzura ţesuturilor, iar
un dublu curent-asimilator şi dezasimilator traversează aceste ţesuturi,
în ritm echilibrat, atât timp cât ele sunt vii. Îmbătrânirea înseamnă, din
acest punct de vedere, o încetinire treptată a curentului asimilator, ce-
107
ea ce face ca repararea uzurii inevitabile să se facă cu întârziere şi într-

un ritm din ce în ce mai lent.
Compararea cu o flacără care pâlpâie înainte de a se stinge este
sugestivă pentru această situaţie. Se înţelege de ce, în aceste împreju-
rări, restrângerea aportului de proteine (pietre de construcţie ale struc-
turilor funcţionale ale organismului) are efectul de a grăbi uzura ine-
rentă vârstei a-III-a.
Involuţia de senescenţă este o involuţie atrofică. Alterarea struc-
turală constă într-o atrofie a elementelor (histologic) şi într-o diminua-
re ponderală organică.
Procesele de îmbătrânire ale fiecărui individ sunt determinate de
un coeficient specific, individual, în care sunt cuprinse modificările de
ordin clinic, structural şi psihologic, la care se adaugă şi influenţa me-
diului înconjurător.
Modificările funcţionale şi biologice ce caracterizează senescenţa,
au implicaţii şi asupra elementelor sistemului stomatognat.
La nivelul ţesuturilor dure dentare se constată prevalenţa a două
stări patologice: caria dentară şi uzura dinţilor prin abraziune, stări
patologice ce nu sunt datorate vârstei înaintate, ci asociate acesteia.
Deşi peste 90% dintre adulţii în vârstă prezintă proteze amovibi-
le, majoritatea acuză durere sau disfuncţii. Toţi adulţii în vârstă pre-
zintă resorbţii osoase la nivelul unităţilor dento-parodontale, datorate
parodontitei cronice marginale sau uneori parodontitelor rapid progre-
sive. Afecţiunile orale sunt pronunţate mai ales la adulţii în vârstă in-
stituţionalizaţi, datorită reducerii gradului de îngrijire orală specializa-
tă şi a aplicării măsurilor de igienă orală. Totuşi, numeroase afecţiuni
orale pot fi nediagnosticate sau netratate la adulţii în vârstă.
Simptomele cariilor dentare (sensibilitatea la rece şi dulce, dure-
rea spontană surdă, sau acută) se reduc, sau dispar la adulţii în vârstă.
108
Tulburările la nivelul ţesuturilor orale pot fi considerate de adulţii în

vârstă ca şi consecinţe neimportante ale înaintării în vârstă.
Sănătatea orală este strâns legată de statusul general şi de cali-
tatea vieţii adultului vârstnic. Capacitatea de a se bucura de alimenta-
ţie şi de relaţiile interpersonale pot fi serios afectate în cazul disfuncţi-
ilor masticatorii sau disfuncţiilor gustului sau olfacţiei. Patogenii orali
pot afecta miocardul, plămânii, articulaţiile. Numeroase afecţiuni ge-
nerale pot prezenta semne şi simptome la nivelul cavităţii orale.
IV.1. CARIA DENTARĂ
Caria dentară, deşi mai puţin frecventă la vârstnici datorită mo-

dificărilor structurale ale dintelui, este totuşi prezentă cu o serie de
caracteristici.
Caria dentară rezultă prin solvirea componentei minerale a dinte-
lui în fluidele adiacente, când pH-ul scade suficient. Leziunile
carioase reprezintă principala cauză de extracţie a dinţilor la persoane
în vârstă de 60, 70 şi 80 ani (Fure şi Zickert 1997).
Dacă în populaţie, cariile dentare determină pierderea dinţilor în
60% din cazuri, acest procent creşte la 77% la persoanele vârstnice.
Caria specifică vârstnicilor este caria de colet sau caria de supra-
faţă radiculară ce este favorizată de o serie de factori:
- expunerea suprafeţelor radiculare prin recesiunea involutivă a
parodonţiului şi prin boala parodontală, cu creşterea suprafe-
ţelor retentive;
- reducerea secreţiei salivare datorită senescenţei glandulare,
bolilor sistemice sau indusă medicamentos, cu scăderea capa-
cităţii tampon şi autocurăţire a salivei;
109
- dieta alimentară cariogenă, bogată în hidrocarbonate;

- igiena orală deficitară;
- creşterea în salivă şi pe suprafeţele radiculare a streptococilor
mutans şi a lactobacililor, cu diminuarea pH-ului.
- fumatul şi terenul.
Clinic, este o leziune moale, distructivă, cu punct de plecare
joncţiunea smalţ-cement sau limita gingivală.
Are o evoluţie relativ rapidă, cu tendinţă de propagare în supra-
faţă; rămâne nedureroasă şi rar prezintă complicaţii pulpare, dar dato-
rită extinderii pe toate feţele dintelui (carie circulară) îi subminează
rezistenţa şi predispune la fracturi.
Caria explozivă la vârstnici apare la diabetici, deşi dieta e săracă
în glucide.
Cariile dentare la pacientul în vârstă sunt predominante mai ales
la nivel cervical. Se întâlnesc carii radiculare juxta-gingivale sau chiar
subgingivale , care pot fi decelate fie în cursul examenului clinic sau
al detartrajului.
Leziunile carioase ocluzale sunt mai rar întîlnite, căci feţele
triturante ale molarilor şi premolarilor se abrazează cu vârsta. Aspec-
tul anatomo-patologic al acestor carii pune în evidenţă o dentină de-
scoperită, brună, mărginită de smalţ. Aceste leziuni carioase evoluează
lent căci ele interesează o dentină, sau un cement bine calcificate. Ele
sunt un timp silenţioase, căci volumul camerei pulpare este diminuat
prin apoziţia de dentină secundară, cu scleroza canalelor radiculare şi
apariţia dentinei terţiare. Aceste carii apar în special în regiunea cervi-
cală. Ele pot fi amelo-cementare interesând smalţul, dentina şi cemen-
tul. Aceste carii corono-radiculare sunt câteodată cementare, sau inte-
resează smalţul şi dentina. Atunci când sunt localizate subgingival
apar dificultăţi în efectuarea tratamentului.
110
În ceea ce priveşte tratamentul, acesta constă în primul rând în

eliminarea ţesuturilor moi dentare. Cavităţile vor fi reduse pe cât posi-
bil. Se realizează cavităţi mici pentru cariile ocluzale ale molarilor şi
premolarilor. Pentru cavităţile de clasa a II-a, ce vor fi obturate cu
amalgam, peretele cervical va fi uşor subgingival. Materialele de obtu-
raţie vor fi alese în funcţie de cazul clinic. Oricare ar fi produsul ales
de tehnician, aplicarea digăi nu va fi întotdeauna posibilă datorită le-
ziunii cervicale profunde.
Cariile radiculare proximale ale premolarilor şi molarilor sunt de
multe ori silenţioase. Ele vor fi tratate sub anestezie locală cu sau fără
vasoconstrictor, dar dozele vor fi în general mai limitate ca la adultul
tânăr. Amalgamul va fi un material de elecţie.
Este posibil să se obtureze cu amalgam numeroase carii radicula-
re ale dinţilor posteriori, deoarece problemele de etanşietate contrain-
dică utilizarea compozitelor.
În cariile subgingivale tratamentul parodontal este obligatoriu
înaintea oricărei obturaţii. Cimenturile glass-ionomere nu trebuie ne-
glijate în gerontostomatologie. Ele necesită o tehnică operatorie mai
puţin riguroasă decât compozitele la pacienţi de multe ori neliniştiţi.
La ora actuală nici o obturaţie fie ea cu compozit, amalgam sau glass-
ionomeri nu reprezintă o soluţie terapeutică eficace pentru a trata aces-
te leziuni cervicale.
Odată cu înaintarea în vârstă, prin pierderea ataşamentului ţesu-
turilor parodontale, un număr mare de suprafeţe sunt expuse mediului
oral. Acestea sunt suprafeţe cu risc de dezvoltare a cariilor radiculare.
La pacientul mai în vârstă forma predominantă de carie este cea radi-
culară. Prevalenţa cariilor pe suprafeţele radiculare creşte cu vârsta
conform studiilor epidemiologice.
111
De asemenea riscul de carie variază de la suprafaţă la suprafaţă,

iar prevalenţa cariilor radiculare variază la diferite grupuri populaţio-
nale.
Clinic cariile debutante ale suprafeţelor radiculare sunt caracteri-
zate printr-o coloraţie brun-galbenă. Aceste leziuni precoce tipice apar
ca o zonă bine definită în imediata vecinătate a joncţiunii smalţ-
cement.
Deoarece cariile radiculare sunt în principal observate pe supra-
feţele radiculare denudate, prima şi cea mai importantă prevenire este
cea a bolii parodontale. La aceşti pacienţi cariile dentare sunt rar aso-
ciate cu durere, datorită afectării progresive a componentei neuronale
a pulpei dentare. În plus, volumul camerei pulpare se reduce odatã cu
vârsta. Pulpa dentară este caracterizată de o creştere a componentei
fibroase în raport cu ţesutul neuronal pulpar. Rezultatul acestor modi-
ficări este întârzierea sau absenţa raportării cariilor dentare în stadii
incipiente.
Peste 38% din populaţie prezintă S. mutans în cavitatea orală. S.
mutans este responsabil de disoluţia mineralelor din structurile dentare
prin metabolizarea zaharurilor în acid lactic. Cariile dentare apar la
nivelul ariilor în care procesele de demineralizare au loc în mod repe-
tat. Managementul cariilor dentare constă în îndepărtarea ţesuturilor
afectate şi înlocuirea cu materiale rezistente la uzură (restaurări directe
sau coroane). Ca măsuri preventive aplicate cu succes avem: calitatea
igienei, reducerea consumului de glucide, aplicarea de substanţe fluo-
rurate.
112
IV.2. MILOLIZA CERVICALĂ
Milolizele cervicale sunt des întâlnite la pacientul în vârstă.

Periajul intempestiv ar fi un factor determinant în apariţia acestor lezi-
uni. Igiena dentară insuficientă poate de asemenea contribui la apariţia
milolizelor. Chiar şi un dezechilibru ocluzal poate fi la originea aces-
tor leziuni. Milolizele sunt în mod obişnuit situate în regiunea cervi-
cală: ele sunt în formă de ancoşă al cărui fund este galben strălucitor şi
dur.
Miloliza cervicală este o leziune distrofică ce apare mai ales după
50 ani, cu o evoluţie lentă în smalţ, pe suprafeţe netede, curate.
Este considerată o leziune de hipercalcifiere stabilizată şi clinic
se prezintă ca o pierdere de substanţă cuneiformă, la nivel cervical,
care evoluează fără dentină ramolită.
IV.3. ABRAZIUNEA
Abraziunea, mai mult sau mai puţin importantă, creşte odată cu

vârsta. În timp se poate produce o uzură a marginii libere a grupului
incisivo-canin. Punctele de contact se transformă în suprafeţe de con-
tact creând veritabile diasteme ce favorizează retenţia alimentelor şi
creşterea numărului de carii.
Abraziunea poate afecta anumite grupe de dinţi sau toţi dinţii,
poate avea diferite grade şi orientări şi este determinată adeseori la
vârstnici prin suprasolicitarea de către o arcadă antagonistă artificială.
Gradul de uzură dentară a fost criteriul cel mai frecvent luat în
consideraţie pentru clasificarea intensităţii fenomenului. Astfel, Penny
Fleur Bardsley (2008), face o trecere in revista a modificărilor clasifi-
113
cării eroziunilor dentare, cu referire în special la clasificările utilizate

de Smith and Knight care descriu 5 clase de eroziune, Eccles JD care
utilizează o clasificare cu 6 clase de eroziune, in timp ce Steele JG,
Walls AW, Ayatollahi SM, Murray JJ (1996) descriu uzura dinţilor la
vârstnici, pornind de la pierderile minore de smalţ.
Prin abraziunea feţelor ocluzale, nişele masticatorii se micşorea-
ză sau chiar dispar şi apar modificări importante ale ariilor ocluzale şi
ale curbelor ocluzale.
În acelaşi timp, spaţiul interdentar se micşorează în urma mişcă-
rilor dinţilor şi transformării punctelor de contact interproximale în
linii sau chiar suprafeţe de contact.
Uzura dinţilor nu începe la bătrâneţe, ci mult mai devreme, ca un
proces fiziologic : atriţia. Atriţia apare ca o necesitate, constituind o
măsură preventivă din partea organismului pentru menţinerea forţelor
în limite fiziologice.
Atunci când ritmul şi intensitatea sunt mult mai accentuate în ra-
port cu vârsta, fenomenul capătă aspect patologic: abraziunea. Prin
abraziune, forma dinţilor se modifică: incisivii capătă un aspect pătrat,
marginea incizală transformându-se în suprafaţă incizală. La canini se
observă ştergerea cuspidului, iar la nivelul premolarilor şi molarilor se
pot observa suprafeţe orizontale sau oblice de abrazie.
Studiile lui Hartweg atrag atenţia asupra influenţei rasei în pro-
ducerea abraziunii exagerate a dinţilor, făcând comparaţie între es-
chimoşi şi pigmei şi considerând factorul alimentar ca elementul res-
ponsabil de producere a abraziunii.
În abraziunea patologică intervin însă factori funcţionali sau pa-
rafuncţionali ocluzali, ca bruxismul şi factori psiho-emoţionali.
114
Un procent de uzură dentară patologică are drept cauză principa-

lă iatrogeniile: utilizarea unor aparate gnato-protetice adjuncte sau
conjuncte neechilibrate.
În general uzura dentară îmbracă trei forme:
- uzura de tip orizontal, în general la vegetarieni;
- uzura "Ad Palatum" sau oblică - în care ansamblul suprafeţelor
ocluzale formează o porţiune de calotă cu convexitatea în sus,
care asigură mişcări ample de lateralitate.
- uzura de tip helicoidal de tip Ackermann, prin prezenţa unei
uzuri dentare sub formă de elice, cu centrul la nivelul molarului
unu.
IV.4. PARODONTOPATIA
Parodonţiul reprezintă structurile de suport al dintelui în alveolă.

Este format din gingie şi ţesuturi de ataşament (cement, ligamente
parodontale, os alveolar).
Îmbolnăvirile parodonţiului marginal cunosc o largă răspândire
la toate categoriile de vârstă şi în toate regiunile geografice ale globu-
lui.
Manifestările morfoclinice ale parodontopatiilor marginale cro-
nice pot fi predominant inflamatorii, degenerative sau proliferative şi
sunt atât de variate, încât pentru a le reuni într-un concept patologic
complex sunt denumite generic "boală parodontală".
Parodonţiul reprezintă un complex de ţesuturi care înconjoară
dinţii. Coloniile de microorganisme aerobice sau anaerobice, care se
dezvoltă la nivelul treimii cervicale şi subgingival, eliberează endoto-
xine şi stimulează un răspuns imun care produce inflamaţie localã
115
(gingivita). Gingivitele sunt modificări de tip edem, eritem, reversibi-

le, localizate la nivelul marginii gingivale libere. Pacienţii acuză sân-
gerări gingivale sau dureri uşoare.
În final se ajunge şi la distrucţie de os alveolar şi mobilitate den-
tară. Studiile epidemiologice cross-secţional au demonstrat că adulţii
vârstnici prezintă o creştere a depunerilor de tartru şi a frecvenţei sân-
gerărilor gingivale.
De asemenea creşte frecvenţa recesiunilor gingivale şi pierderea
de ataşament parodontal.
Deci, boala parodontală afectează toate componentele aparatului
de suport dentar: mucoasa gingivală, cementul radicular, osul alveolar
şi ligamentele desmodontale.
Având în vedere că studiile statistice au evidenţiat că 95% din
populaţia adultă prezintă leziuni parodontale, parodontopatia reprezin-
tă una dintre cauzele principale ce determină pierderea dinţilor.
Etiologia parodontitelor marginale cronice a fost multă vreme
neprecizată. Astăzi se consideră că factorii determinanţi ai afecţiunilor
inflamatorii de tip distructiv ale parodonţiului marginal sunt fără nici
un dubiu de natură microbiană.
La bătrâni însă, există o formă de afectare parodontală:
"parodontoza", ce se confundă de cele mai multe ori cu forme involu-
tive datorate vârstei.
Majoritatea autorilor sunt de părere că aceste modificări sunt
forme mixte, inflamatorii, la care se adaugă şi caracterul distrofico-
atrofic, mai ales la vârste înaintate.
Parodontita marginală cronică generalizată este asemănătoare cu
a adultului, cu fenomene inflamatorii întreţinute de placa bacteriană şi
tartru, cu pungi parodontale, mobilitate dentară şi migrări patologice,
denudări radiculare şi leziuni de furcaţie.
116
Un tip special de recesiune descrisă considerată patologică este

cea care se situează la nivelul rădăcinii palatinale a molarului unu su-
perior, datorită abraziunii şi modificării unghiului ocluzo-vestibular
normal al dintelui.
Unele categorii de medicamente prescrise adulţilor vârstnici au
fost asociate cu hipercreştere gingivală sau hiperplazie gingivală. Me-
dicamentele blocante de canale de calciu sunt principalele responsabi-
le de această afecţiune, care poate necesita chiar tratament prin chirur-
gie parodontală.
De asemenea fenitoina şi ciclosporina au fost asociate cu hiper-
plazie gingivală severă. Bolile parodontale prezintă efecte asupra stării
de sănătate orală şi sistemică.
IV.5. OSTEOPATIILE
Modificarea oaselor maxilare la vârstnici este în parte datorată

osteoporozei, cât şi atrofiei de inactivitate cauzată de pierderea dinţi-
lor.
Osteoporoza este definită ca o diminuare a cantităţii de os pe uni-
tatea de volum (este afectată atât substanţa organică fundamentală cât
şi substanţa minerală a osului), urmată de o creştere a riscului fracturi-
lor după traumatisme minime.
Distincţia între osteoporoza fiziologică (de vârstă şi de repaus fi-
zic prelungit şi postmenopauză) este de făcut în special faţă de osteo-
poroza patologică, mai frecventă la persoanele operate la stomac -
10%, la cei cu tireotoxicoză -20%, cu insuficienţă renală cronică, în
astmul bronşic, etc.
117
Osteoporoza are consecinţe nefavorabile şi asupra oaselor maxi-

lare, favorizând fracturile patologice şi conducând la un suport neco-
respunzător pentru protezele dentare.
Rezistenţa structurii scheletice a teritoriului maxilo-facial faţă de
infecţii scade odată cu vârsta. Osteomielita supurativă şi osteomielita
sclerozantă sunt cele mai frecvente. Osteomielita sclerozantă este cau-
zată de microbi cu virulenţă scăzută, are o evoluţie lentă, cu perioade
de exacerbare şi de remisiune. Mandibula este mai frecvent afectată
decât maxilarul.
Alte osteopatii mai frecvente la vârstnici sunt cele endocrino-
metabolice (osteomalacia, osteodistrofia senilă), osteopatii în hemopa-
tii, tumori osoase, afecţiuni toxice sau infecţioase.
Mai puţin cunoscută este boala Paget, prin care osul afectat este
alungit, mărit de volum, cu o corticală bogată şi neregulată, trabecule
îngroşate, determinate de fenomene exagerate de apoziţie, fibroză me-
dulară şi hipervascularizaţie.
Atunci când se instalează la nivelul mandibulei, aceasta ia aspect
de "galoş", iar maxilarul se lărgeşte, faţa devenind "leonină". Boala
afectează persoanele peste 65 de ani, cu o frecvenţă mai mare la po-
pulaţia scandinavă, africană şi chineză.
IV.6. EDENTAŢIA
Arcadele dentare armonios dezvoltate asigură un echilibru stati-

co-dinamic optim faţă de forţele de presiune care se dezvoltă în timpul
exercitării funcţiilor.
118
Odată cu întreruperea arcadelor dentare în unul sau mai multe

puncte, dispar şi condiţiile statice şi dinamice de contact optim
interarcadic.
În cele mai multe cazuri, edentaţia se extinde succesiv, prin tre-
cerea de la o edentaţie parţială redusă la o edentaţie întinsă, ajungând
în final la edentaţie totală.
După forma clinică şi reactivitatea individuală, tulburările datora-
te edentaţiei pot afecta oricare dintre elementele componente ale sis-
temului stomatognat.
În edentaţia parţială, tulburările se produc la nivelul dinţilor res-
tanţi - la care putem constata abraziunile în urma intensificării efortu-
lui masticator şi epuizare mecanică a parodonţiului de susţinere.
Modificările de morfologie ale arcadelor dentare, prin migrare,
extruzie, precum şi edentaţia în sine, induc complicaţii ocluzale. O
tulburare de ocluzie, oricât de mică ar fi, este capabilă să determine pe
cale reflexă (reflex nociceptiv cu punct de plecare dentar şi
peridentar), un nou echilibru muscular şi o nouă ocluzie.
Prin complicaţiile consecutive întreruperii ariilor ocluzale, cu
pierderea punctelor de contact, se poate ajunge la destabilizarea com-
pletă a relaţiilor cranio-mandibulare. Astfel, în cazul desfiinţării spri-
jinului ocluzal (edentaţii terminale) se instalează ocluzia prăbuşită, cu
subdimensionarea etajului inferior al feţei şi instalarea în timp a sin-
dromului disfuncţional.
Sindromul disfuncţional apărut în urma instalării malpoziţiilor
mandibulo-craniene, se caracterizează prin afectarea articulaţiei
temporo - mandibulare, muşchilor manducatori, dinamicii mandibula-
re şi apariţia parafuncţiilor.
119
În edentaţia totală neprotezată, fenomenele sunt maxime, tulbură-

rile funcţionale pot antrena apariţia complicaţiilor digestive şi psihice,
cu posibilitatea dereglării homeostaziei întregului organism.
Pierderea dinţilor are loc datorită unei combinaţii de factori den-
tari şi non-dentari. Boala parodontală poate compromite structurile de
suport astfel încât extracţiile dentare pot fi inevitabile. In cazul cariilor
dentare complicate cu afecţiuni endodontice, tratamentele de canal şi
chirurgia orală pot susţine restaurarea dentară. Soarta unui dinte cu
carie dentară complicată depinde de prognosticul biomedical, de atitu-
dinea psihologică a pacientului şi de posibilităţile sale financiare.
În prezent numărul dinţilor restanţi pe arcadă este în continuă
creştere la adulţii vârstnici.
Totuşi conservarea dinţilor pe arcadă depinde de dexteritatea vi-
zuală şi manuală în condiţiile în care acestea se reduc la adulţii vârst-
nici. Extracţia unui dinte conduce la modificări de poziţie a dinţilor
vecini sau la egresia dinţilor antagonişti.
Ariile proceselor alveolare suferă resorbţii osoase progresive. În
aceste condiţii lipsa de adaptare a protezelor totale creşte cu timpul.
Chiar în condiţiile în care se rebazează sau se realizează o nouă prote-
ză, exercitarea funcţiilor se reduce în raport cu statusul anterior.
Tocmai de aceea numeroşi edentaţi, care au posibilitãţi financi-
are, solicită aplicarea de lucrări protetice pe implante sau proteze
telescopate.
120
IV.7. PATOLOGIA ARTICULAŢIEI TEMPORO-

MANDIBULARE
Modificările induse de bătrâneţe la nivelul articulaţiei temporo-

mandibulare sunt, în general, atrofice.
La vârstnici, după o abraziune accentuată sau prin pierderea din-
ţilor laterali cu reducerea dimensiunii verticale a etajului inferior al
feţei, se produce colapsul condilian posterior, cu o comprimare a ele-
mentelor articulare.
La bătrânii vechi edentaţi, meniscul se subţiază, ajungând la per-
forare, membrana sinovială se calcifică, lichidul sinovial scade canti-
tativ şi creşte în vâscozitate, apar osteofite şi eroziuni ale corticalei
condiliene şi modificări de formă şi contur a cavităţii glenoide.
Modificările ATM depind în mare măsură de absenţa dinţilor,
mai ales a celor laterali, iar executarea mişcărilor forţate aduce modi-
ficări importante la nivelul suprafeţei articulare a condilului, a tuber-
culului anterior şi a capsulei articulare.
Mişcările articulaţiei devin tot mai ample, capsula articulară şi li-
gamentele devin mai laxe, favorizând luxaţia recidivantă anterioară.
Franks AS (1967) , clasifică artritele după forma lor radiologică
în şase clase:
1. eroziuni discontinue ale corticalei marginale;
2. depozite de osteofite în zona anterioară a condilului;
3. osteoporoza subcondrală;
4. nivelarea suprafeţelor articulare;
5. scleroza suprafeţei superficiale articulare;
6. reducerea distanţei între suprafeţele articulare.
Artrita reumatoidă este o entitate cu o evoluţie capricioasă: pre-
zintă un debut insidios, cu pusee intermitente şi dureroase.
121
IV.8. PATOLOGIA MUSCULARĂ
Ca urmare a trecerii de la starea de dentat la cea de edentat, se

produc modificări şi la nivelul muşchilor, disfuncţia sistemului
stomatognat având efect şi asupra acestora.
Simptomatologia este foarte variată: durere musculară, hipertonie
şi hipertrofie musculară, spasm şi oboseală, modificarea traiectoriilor
de dinamică mandibulară.
La vârstnicii edentaţi total, în general, muşchii sunt atrofiaţi, iar
capacitatea masticatorie redusă.
La edentaţi, muşchii feţei şi muşchii mobilizatori ai mandibulei
devin hipotoni, suferă fenomenul de gonflare datorită edemului reali-
zat de imbibiţia tisulară determinată de absenţa masajului natural efec-
tuat de arcadele dentare. Activitatea neuro-musculară devine haotică,
se destramă stereotipul dinamic de masticaţie, se instalează un deze-
chilibru între muşchii coborâtori şi cei ridicători.
IV.9. LEZIUNILE MUCOASEI BUCALE
IV.9.1. Stomatopatiile paraprotetice

În contextul tratamentului edentaţiei prin aparat gnatoprotetic to-
tal sau parţial amovibil, toleranţa biologică a ţesuturilor câmpului pro-
tetic în contact cu aparatul constituie o problemă importantă şi com-
plexă.
În cazul în care, insultele (traumatice, chimio-toxice, microbiene,
alergice) ce se manifestă asupra mucoasei câmpului protetic depăşesc
toleranţa fiziologică, apar modificări patologice denumite cu un ter-
men general, stomatopatii paraprotetice.
122
Ele pot avea diverse localizări topografice: marginal, bazal sau

total şi pot îmbrăca forme clinice diferite:
- stomatopatia eritemo-conjunctivă, cu mucoasa congestionată,
nekeratinizată, acoperită cu depozite purulente;
- stomatopatia ulcerativă: ulceraţii cu depozite necrotice;
- stomatopatia proliferativă: hiperacantozică, papilomatoasă
(hiperpapilita inflamatorie) şi pseudotumorală (hiperplazia
epitelio-conjunctivă).
IV.9.2. Candidozele mucoasei bucale

Cachini, Kohen, Dechaume, Ghentilini şi alţii au arătat că stoma-
titele micotice întâlnite în trecut aproape în exclusivitate la sugari şi la
bătrânii caşectici, au devenit astăzi foarte frecvente, îmbrăcând o di-
versitate de aspecte clinice.
Agentul patogen este pus în evidenţă încă din 1839 de
Langenbeck şi denumit "Candida" de Congresul Internaţional de Mi-
crobiologie 1939.
Proliferarea accentuată a Candidei albicans apare la pacienţii cu:
- diminuarea fluxului salivar şi modificarea pH spre acid;
- iritanţi locali: aparate protetice, fumatul în exces;
- deficienţe imunologice;
-maladii febrile, leucoze, röntgenterapia afecţiunilor bucale şi
faciale, diabet, SIDA;
- medicaţia cu antibiotice, corticoizi, imunosupresoare în tra-
tamente de durată.
Acuzele clinice constau în: disfagie cronică, uscăciune oro-
faringiană, senzaţie de arsură orală permanentă.
123
Leziunile mucoasei afectate de Candida sunt tipice şi distincti-

ve, fiind caracterizate prin depozite albe şi cremoase, care prin înde-
părtarea lor lasă o mucoasă inflamată, roşie, sângerândă.
Cheilita angulară (perleşul) este favorizată de reducerea dimen-
siunii verticale în urma edentaţiei sau protezării incorecte; la nivelul
comisurilor coborâte apar scurgeri de salivă ce determină apariţia
unor fisuri dureroase. Este o leziune strepto-stafiloccocică întâlnită în
carenţa vitaminei B, dar care se poate suprainfecta cu Candida.
IV.9.3. Leziunile precanceroase ale mucoasei bucale

Eritroplazia (maladia Bowen)
Etiologia afecţiunii este necunoscută, dar leziunea este întâlnită
mai frecvent la marii fumători şi băutori de alcool distilat, în special
bărbaţi în a 4-a, a-5-a şi a-6-a decadă a vieţii.
Leziunea eritroplazică se prezintă sub două forme clinice: hiper-
trofică (culoare roşie vie, catifelată, reliefată faţă de restul mucoasei)
şi atrofică (leziune cu aspect atrofic, cu suprafaţă netedă).
Leucoplazia
Leucoplazia este definită de Pindborg ca "o pată sau placă albă
nu mai mică de 5 mm diametru, care nu poate fi înlăturată prin şterge-
re şi care nu poate fi clasificată în nici o boală diagnosticabilă".
Se prezintă clinic sub forma unor plăci albe sidefii, situate oriun-
de pe mucoasa bucală, de la 0,5 cm până la leziuni extinse la aproape
toată suprafaţa mucoasei. Suprafaţa plăcilor leucoplazice poate fi ne-
tedă sau cutată, poate prezenta un aspect papilotamos sau poate fi
brăzdată de şanţuri care îi dau aspect crăpat.
Sugar şi Banoczy descriu trei tipuri de leucoplazii:
a) leucoplazia simplex (mucoasă keratinizată);
b) leucoplazia verucoasă (proliferări verucoase);
124
c) leucoplazia erozivă (leucoplazia pătată: leziuni albe alter-

nând cu arii eritematoase sau eroziuni. Reprezintă o leziune
parakeratozică retrocomisurală, pe mucoasa jugală,
retrocomisurală, limbă, planşeu, bolta palatină, faţa internă
a buzei („zone de importanţă oncologică”), preponderentă
la sexul masculin în general după vârsta de 40 de ani are po-
tenţial de malignizare, asimptomatică sau asperitate cu jenă
la masticaţie, senzatie de usturime, fiind favorizată de iri-
tanţi cronici, mecanici, fizici, alergici.
Lichenul plan
Lichenul plan este o dermatoză cutaneo-mucoasă de etiologie
necunoscută, dar cercetările recente sugerează tot mai clar o compo-
nentă imunitară. Mucoasa bucală este interesată la aproximativ 22-
60% din pacienţii cu lichen plan cutanat, dar poate apărea şi ca o afec-
ţiune independentă a mucoasei bucale.
Afecţiunea este mai frecventă la sexul feminin, fiind mai des în-
tâlnită la decadele a-4-a, a-5-a, a-6-a de viaţă.
Leziunile bucale prezintă multiple forme clinice: leziuni
hiperkeratozice cu aspect de reţea sau de arborizaţii (clasicul aspect
de "frunză de ferigă"), leziuni atrofice înconjurate de leziuni
hiperkeratinizate reticulare sau papulare, leziuni erozive sau
ulcerative.
În general, leziunile prezintă o dispoziţie simetrică.
Formele hiperkeratinizate sunt asimptomatice (doar senzaţie de
asprime a mucoasei); alteori, pacienţii acuză o senzaţie de iritaţie, de
arsură sau uscăciune a gurii datorită atrofiei mucoasei. Formele erozi-
ve şi ulceraţiile se însoţesc de usturime marcată, dureri în timpul ali-
mentaţiei.
125
Într-un studiu efectuat privind leziunile precanceroase la popula-

ţia de peste 65 de ani, Garcia-Pola, Garcia Martin şi Gonzales Garcia
au constatat că cel mai frecvent tip de leziune este lichenul plan.
IV.10. TUMORI MALIGNE ALE TERITORIULUI

MAXILO-FACIAL
IV.10.1. Tumorile maligne ale mucoasei bucale

Tumorile maligne ale mucoasei bucale (localizate la nivelul mu-
coasei buzelor, mucoasa jugală, boltă palatină, mucoasa gingivală,
limbă, planşeu) reprezintă 3-5-7% din cancerele organismului.
Riscul acestor leziuni creşte odată cu înaintarea în vârstă, fiind
mai frecvente după 50 de ani şi atingând vârful în jurul vârstei de 60-
70 de ani.
În ceea ce priveşte etiologia, sunt incriminaţi o serie întreagă de
factori:
- factori mecanici care determină microtraumatisme de du-
rată (proteze dentare, leziuni carioase şi resturi radiculare
cu margini ascuţite);
- factori chimici: riscul este de 10-20-50 de ori mai mare
pentru persoanele consumatoare de alcool distilat şi tutun,
la care s-a constatat că debutul bolii se produce cu apro-
ximativ 15 ani mai devreme, iar prezentarea la medic se
face în stadii avansate ale bolii;
- factori fizici (radiaţiile ultraviolete, radiaţiile ionizante fo-
losite terapeutic);
- igiena deficitară a cavităţii bucale (în asociere cu micro-
traumatismele, tutunul şi alcoolul);
126
- prezenţa inflamaţiilor cronice din teritoriu;

- evoluţia embrionară a teritoriului maxilo-facial, în care se
produc mari răsturnări tisulare;
- factori genetici → de la pacienţi cu carcinoame spino-
celulare ale mucoasei orale şi cu leziuni benigne a fost ex-
tras şi studiat ARN de la nivelul mucoasei patologice şi
normale. La nivelul mucoasei patologice, expresia a trei
gene din structura ARN-ului, calcyclin, Haras şi histone-
H3, era amplificată numai în cazurile cu carcinom spino-
celular, ceea ce sugerează că cele trei gene pot fi implicate
în această patologie (Berta G.N., et.alt.).
S-a constatat că 90-95% din cancerele cavităţii bucale sunt carci-
noame spino-celulare (din punct de vedere histologic).
În perioada de stare, cele trei elemente ale neoplasmului sunt:
tumora, adenopatia şi metastazele.
Macroscopic, tumora se poate prezenta în una din următoarele
forme :- ulcerativă; - proliferativă (exofitică, endofitică-infiltrativă);
-nodulară intratisulară; -mixtă (ulcero-proliferativă, cea mai frecven-
tă).
IV.10.2. Tumorile maligne ale oaselor maxilare

Tumorile maligne ale oaselor maxilare sunt întâlnite cu o frec-
venţă din ce în ce mai mare. După statistici recente, ele reprezintă 25-
30% din totalul tumorilor maligne ale tractului aero-digestiv.
Carcinoamele afectează de cele mai multe ori, persoanele după
vârsta de 50 ani, iar frecvenţa lor este mai mare la bărbaţi (70-75%)
decât la femei.
Cu cea mai mare frecvenţă sunt întâlnite carcinoamele spino-
celulare şi nediferenţiate. Cu cât sunt mai puţin diferenţiate, carci-
127
noamele au o malignitate crescută caracterizată prin evoluţie rapidă,

tendinţă distructivă şi invazivă, un mare potenţial recidivant şi de
metastazare.
IV.10.3. Afecţiuni tumorale ale glandelor salivare

Din afecţiunile tumorale ale glandelor salivare, cele mai frecven-
te sunt tumorile mixte care apar în general după vârsta de 40 de ani, cu
evoluţie lungă, care deşi este benignă, poate lua un curs malign dacă
nu este corect tratată.
Tumorile maligne ale glandelor salivare prezintă o uşoară pre-
dominanţă la bărbaţii de peste 40 de ani, şi pot îmbrăca toate formele
cunoscute în patologia orală.
128
Polipatologia vârstnicului
Capitolul V
POLIPATOLOGIA VÂRSTNICULUI.
CORELAŢII EXISTENTE ÎNTRE
MANIFESTĂRILE BUCALE ŞI
BOLILE GENERALE
Vârsta cronologică nu este întotdeauna concordantă cu cea bio-

logică. Senescenţa implică modificări profunde a căror cercetare inte-
resează, nu atât pentru a tenta ceea ce s-a numit "reîntinerire", cât pen-
tru a realiza apărarea sănătăţii oamenilor, până la vârstele cele mai
înaintate. Modificările de îmbătrânire evoluează de la naştere şi până
la sfârşitul ciclului vital. Pentru cele mai multe dintre organe, involu-
ţia morfologică şi funcţională începe însă de la sfârşitul perioadei de
creştere.
Durata vieţii depinde de longevitatea organelor vitale. Organul
cel mai repede compromis impune ritmul său de îmbătrânire întregului
organism.
Senescenţa pură este rară, bătrânul fiind de cele mai multe ori
atins de o polipatologie cronică.
Polipatologia este realitatea clinică a marii majorităţi a bătrâni-
lor. Este cunoscută la vârsta a-III-a incidenţa crescută a patologiei
cronice degenerative, a infecţiilor respiratorii şi urinare, severitatea
129
trombozelor vasculare, patologia cerebro-vasculară şi numărul mereu

în creştere al deteriorărilor mentale.
Simptomatologia este de multe ori frustră, camuflată de stări de
boală de multe ori necunoscute. Organismul bătrânului se caracteri-
zează prin marea susceptibilitate la complicaţii multiple.
Convalescenţa este lungă şi marcată de un grad mare de incerti-
tudine, de recăderi.
Accelerarea ritmului şi vitezei de îmbătrânire de către diferite
stări patologice a făcut ca îmbătrânirea să fie corelată cu starea de boa-
lă a diferitelor organe şi sisteme.
Modificările de la nivelul sistemului stomatognat la vârste avan-
sate pot influenţa sensul şi ritmul îmbătrânirii, perturbând echilibrul
relativ existent al organismului.
Acest lucru e posibil cu atât mai mult cu cât echilibrul organic al
bătrânilor este mai instabil şi există un nou echilibru neuroendocrin, o
reactivitate modificată, o scădere neuniformă a potenţialului biologic
al diferitelor organe şi ţesuturi, iar influenţa negativă sau pozitivă a
circumstanţelor înconjurătoare este mai accentuată. Printre bolile cro-
nice cu largă răspândire ce se repercutează în mod trofic asupra ţesu-
turilor menţionăm: întâi bolile S.N.C., urmate de cele ale aparatului
circulator (ATS, HTA), aparatului respirator, sistemului endocrin (di-
abet, obezitate), ce dau naştere la tulburări de nutriţie.
V.1. SENESCENŢA CEREBRALĂ
Senescenţa cerebrală afectează în mod variabil elementele histo-

logice ale S.N.C: în special neuronii, ca şi sistemul arterial, precum şi
elementele nevraxului (celule nevroglice, celule conjunctive, etc).
130
În cursul senilităţii se observă stări demenţiale cu două procese

histopatologice principale: - unul de ordin degenerativ ce corespunde
clasicelor leziuni de demenţă senilă - şi al doilea, de natură vasculară,
realizând tabloul demenţei arteriopatice.
În ceea ce priveşte plămânul vârstnicului se pare că acesta răs-
punde perfect nevoilor respiratorii în repaus. Funcţia respiratorie apare
evident perturbată la efort.
Este de menţionat faptul că această situaţie intervine ca factor
favorizant în cadrul suprainfecţiilor sau în cadrul diverselor afecţiuni
bronho-pulmonare care survin, cum se ştie, mai frecvent la vârstnici.
V.2. BOLILE CARDIO-VASCULARE
În ultimele decenii au avut loc schimbări profunde în morbidita-

tea generală a populaţiei. Una din cele mai semnificative mutaţii s-a
produs în ceea ce priveşte cauza majoră a morbidităţii. Astfel, au fost
eradicate bolile infecţioase, devenind preponderente bolile cardiovas-
culare, unele manifestări buco-dentare putând reprezenta fie debutul,
fie stadiul evolutiv, uneori oferind date pentru prognosticul unei afec-
ţiuni.
De exemplu, în insuficienţa cardiacă, pe lângă manifestările ge-
nerale, întâlnim şi o simptomatologie bucală. Cardiopatiile congenita-
le evoluează cu cianoză violet-albastră, iar buzele sunt de volum cres-
cut. Bolnavul cu cord pulmonar cronic are facies cianotic, cu pleoape-
le uşor edemaţiate, având aspectul unui om obosit. Mucoasa bucală
este roz-cianotică, iar mucoasa labială este de o coloraţie albastru vio-
lacee. Hipoxia antrenează degradarea florei microbiene, fuzospirilare,
întâlnindu-se la nivel parodontal pioree alveolară. Mucoasa bucală
131
prezintă mici afte, vezicule, mucoasa linguală poate fi acoperită cu un

depozit alb-gălbui, murdar, alteori este roşie, cu papilele păstrate. Par-
odontopatia se datorează stazei circulatorii din insuficienţa cardiacă.
Se pot asocia şi tulburări de tipul hiposialie-xerostomie.
În HTA mucoasa labială este de culoare roz, uşor cianotică. Papi-
lele interdentare sunt hiperemiate şi congestionate. Mucoasa linguală
este uşor saburală. Venele lărgite pe faţa ventrală a limbii sunt frec-
vent întâlnite la bolnavii în vârstă, uneori normal. Într-o formă avansa-
tă, varicele sublinguale pot reprezenta un semn al HTA şi al arteritei
obliterante.
S-au constatat şi diferite modificări ale paradonţiului datorită
vascularizării perturbate. S-a stabilit că frecvenţa şi gravitatea leziuni-
lor parodontale sunt direct proporţionale cu stadiul bolii hipertensive.
Unele valvulopatii (insuficienţă arterială şi stenoză mitrală) evo-
luează pe lângă simptomele generale, cu manifestări bucale: mucoasa
alb-cenuşie cu pulsul papilar foarte evident mai ales pe faţa internă a
buzei inferioare.
Tot aici întâlnim şi triada Müler compusă din:
- alternanţe de înroşire şi paloare a luetei (oscilaţia sistolică);
- oscilaţia sistolică a limbii;
- apropierea sistolică a amigdalelor şi pulsaţia lor.
Cianoza mucoasei labiale şi a vestibulului bucal este un semn
aproape constant în stenoza mitrală.
Asocierile microbiene de fuzospirili sau fuzostreptococi provoa-
că stomatite, sub formă de stomatită pseudomembranoasă cu exudat
fibrinos, sau stomatită ulcero-necrotică, localizate pe mucoasa jugală,
vestibul bucal, zona linguală.
132
V.3. ATEROSCLEROZA ( ATS )
Ateroscleroza reprezintă astăzi cea mai frecventă cauză de deces

în lume, în special în ţările dezvoltate. Cele mai frecvente manifestări
ale aterosclerozei sunt cardiopatia ischemică, sindroamele de ischemie
periferică sau viscerală, etc.
ATS se manifestă la nivelul cavităţii bucale prin procese de oste-
oporoză, la care se adaugă resorbţia proceselor alveolare dentare, cât
şi modificări ale ATM. La nivelul mucoasei bucale epiteliul se subţia-
ză, se cheratinizează glandele salivare (se atrofiază), ceea ce duce la
scăderea secreţiei salivare.
Pulpa dentară îşi modifică structura deoarece vasele şi fibrele
nervoase sunt slab irigate prin obliterarea progresivă a foramenului
apical.
V.4. AFECŢIUNILE OSTEO-ARTICULARE
"Înţelepciunea populară asociază adesea

bătrâneţea cu reumatismul, ceea ce reuma-
tologul traduce prin îmbătrânirea articula-
ră şi artroză" (Lagier R)
Îmbătrânirea osteo-articulară este legată de diferiţi factori meta-

bolici şi mecanici. Ea creează modificări elementare:osoase, cartilagi-
noase, sinoviale şi tendinoase. Unele dintre tablourile clinice sunt
asimptomatice, altele se integrează într-un context nosologic (artroză,
diferite artralgii sau redori).
133
Bacteriemiile ce însoţesc manoperele stomatologice sângerânde

(extracţie, tratament endodontic, detartraj) prezintă riscuri la reumatici
şi mai ales la subiecţii cu leziuni de endocard.
Înteresarea ATM în poliartrita reumatoidă (PR) rezultă din in-
flamaţia granulomatoasă a suprafeţei articulare a membranei sinoviale,
asociată cu distrucţie osoasă subiacentă. Incidenţa leziunii este eviden-
tă clinic la 50-60% din cazuri, iar radiologic la 80% din pacienţi. Ca
manifestări clinice se pot enumera:dureri articulare bilaterale (în faze-
le de acutizare); cracmente; inflamaţia ATM; limitarea deschiderii
gurii; anchiloze, etc.
Guta se caracterizează prin placi hiperkeratozice în fundul de
sac vestibular, stomatită eritematoasă, cheilite, glosită distrofică.
V.5. AFECŢIUNI DIGESTIVE
Cât priveşte legătura dintre afecţiunile sistemului stomatognat şi

afecţiunile digestive, primele intervin ca un factor predispozant şi
agravant al celor din urmă.
Procesele infecţioase de origine dentară, edentaţiile şi modifica-
rea secreţiei salivare sunt unele din cele mai frecvente cauze ale tulbu-
rărilor funcţionale din gastritele cronice. S-a observat că 80% din ca-
zurile de gastrită cronică sunt însoţite de edentaţii parţiale sau totale,
când alimentele incomplet triturate determină traumatisme mici, dar
repetate asupra mucoasei stomacului.
În ceea ce priveşte manifestările orale în gastrite şi ulcerul
gastroduodenal, ele pot fi grupate în:
- tulburări salivare (cantitative şi calitative);
- leziuni carioase;
134
- edentaţii parţiale sau totale;

- tulburări parodontale: gingivite cronice şi parodontită margina-
lă cronică;
- modificări ale mucoasei limbii: limbă saburală, depapilată,
edemaţiată.
În contextul etiopatogenic polimorf al ulcerului gastro-duodenal,
edentaţiile, dezechilibrele ocluzo-articulare acţionează prin tulburarea
procesului masticator, cu modificarea activităţii mecanice, secretorii şi
a proceselor enzimatice şi de absorbţie la nivelul tubului digestiv.
V.6. DIABETUL
Diabetul este un sindrom cuprinzând un grup heterogen de tul-

burări, care pot avea o etiologie diferită, dar care au în comun hiper-
glicemia, asociată cu modificări lipidice şi proteice la fel de importan-
te.
Leziunile de la nivelul cavităţii bucale sunt polimorfe şi sunt
interpretate fiziopatologic în mod diferit, dar uneori mult controversa-
te de autori.
Parodontopatia se datorează microangiopatiei vaselor gingivale,
glicolizării proteinelor ţesutului conjunctiv peridentar şi scăderii pH
bucal, datorat hiperglicemiei salivare. Tulburarea se întâlneşte la peste
75% din diabetici.
Clinic, bolnavul prezintă prurit gingival, sângerări gingivale, ha-
lenă fetidă, aspect violaceu al gingiei, pungi parodontale cu secreţie
purulentă, distrucţia progresivă a osului alveolar, cheilite, stomatită,
leziuni bucale gangrenoase, leucoplazie, alveolite.
135
Infecţiile, de cele mai variate tipuri, se întâlnesc cu o frecvenţă

mai mare la diabetici, datorită capacităţii lor scăzute de apărare.
V.7. BOLI DE SÂNGE
Dovada legăturii organice şi funcţionale a tuturor structurilor or-

ganismului o reprezintă şi manifestările orale ale unor boli generale.
Aşa de exemplu, manifestările bucale se pot număra uneori printre
primele semne ce apar în unele boli de sânge, dată fiind pe de o parte
existenţa florei microbiene, iar pe de altă parte existenţa tulburărilor
de nutriţie tisulară.
În leucemiile acute, gingivita hiperplazică poate fi o primă mani-
festare clinică sau poate apare în cursul evoluţiei bolii; gingia este pa-
lidă, uneori violacee, sau poate îmbrăca aspecte grave, prin ulceraţii ce
apar sub forma unei gingivite necrozante.
Gingivoragiile se manifestă la cea mai mică atingere, uneori şi
spontan.
Sunt prezente adenopatia şi uneori mobilitatea dentară crescută.
În leucemiile cronice, simptomele bucale sunt asemănătoare, dar
mai puţin dramatice, cu deosebirea că în celulele limfoide, se măresc
în volum amigdalele şi ganglionii submandibulari, iar în cele mieloide
apar precoce gingivoragii şi epistaxisul.
În diverse tipuri de anemii apar semne caracteristice în cavitatea
orală.
Anemia hipercromă Biermer-Addison se manifestă precoce prin
glosita caracteristică, denumită Hunter: limbă roşie, lucioasă, lăcuită,
cu atrofia papilelor, arsuri la nivelul limbii exacerbate de acru şi con-
dimente.
136
Anemiile hipocrome cauzate de sărăcirea organismului în fier, se

manifestă oral sub formă de cheilite sau ragade, gingia şi mucoasa
sunt palide. Limba poate prezenta atrofie papilară şi dureri ca în sin-
dromul Plummer-Vinson caracterizat prin disfagie, stomatită generali-
zată, mucoasă netedă, palidă şi anemie hipocromă. Limba devine după
câteva săptămâni atrofică, netedă, depapilată, lucioasă.
V.8. DEFICIENŢE NUTRIŢIONALE
Vit A: - mucoasă uscată, atrofică;

- buze uscate, cu ragade.
Vit B2: - cheilită angulară;
- limbă tumefiată iniţial, eritematoasă şi ulterior
atrofică.
Vit B3: - stomatite şi glosite;
- limbă roşie, fisurată, moale, eroziuni, ulcer
aftozic.
Vit B6: - glosită, cheilită.
Vit B12: - senzaţie de arsură la nivelul limbii şi buzelor,
mucoasă cu eritem şi atrofie.
Vit C: - inflamaţie gingivală;
- hemoragii spontane;
- ulceraţii.
Acid folic: - cheilite, glosite.
Zn: - prurit al buzelor;
- ulceraţii, eroziuni, fisuri, cruste.
137
V.9. BOLI HEPATICE
Mucoasa orală subicterică sau icterică, carminată, uscată, une-

ori palidă (hepatita cronică, ciroză). De asemenea se evidenţiază limba
saburală, limba depapilată, limba roşie, glosită, leucoplazia limbii.
V.10. BOLI RENALE (IRC): insuficienţa respiratorie cronica poa-

te provoca: stomatită ulcero-necrotică, stomatita micozică (muguet),
limba uremică uscată, tumefiată de culoare roşu lăcuit, acoperită de
depozite brune.
V.11. BOLI ALE APARATULUI RESPIRATOR - dintre care

amintim:
- BPOC – bronhopneumopatie obstructivă cronică: senzaţie
de gură uscată din cauza hiposialiei;
- Astm bronşic: limbă saburală, cheilită angulară, stomatită
eritemato-cianotică, candidoză, limbă cu ţesut epitelial
keratinizat.
138
Date referitoare la profilaxia şi terapia unor afecţiuni ale vârstei a-III-a
Capitolul VI
DATE REFERITOARE LA PROFILAXIA
ŞI TERAPIA UNOR AFECŢIUNI
ALE VÂRSTEI A-III-A
"Longevitatea este un supliciu, dacă longevivul nu-i sănătos. Să-

nătatea nu înseamnă numai lipsa îmbolnăvirii, ci şi o stare de spirit,
după cum se ştie. Complexitatea longevităţii are relaţii directe cu naş-
terea (genetica) şi cu condiţia de trai, începând de la naştere (factorii
ecologici), dar mai ales cu factorii de morbiditate, pe care noi îi pu-
tem influenţa în sens favorabil prin măsurile de prevenţie şi de tratare
a îmbolnăvirilor" (Hurjui J).
Stomatologia modernă a depăşit vechile concepţii localiciste, iar
activitatea practicianului e vastă şi variată datorită complexităţii de
structură a pacientului.
Concepţia integrativă a sistemului stomatognat în starea de sănă-
tate locală şi generală stă la baza schemelor de tratament individuali-
zat. Cât priveşte problema reactivităţii individuale, aceasta mai prezin-
tă încă necunoscute (în ce măsură acţionează factorii interni - genetici,
metabolici, endocrini şi factorii externi - de mediu), uneori formulând
întrebări, ca de exemplu: de ce câteodată tulburări minime sunt greu
de suportat şi alteori se întâmplă fenomenul invers.
139
Patologia stomatologică la cea de a-III-a vârstă, are unele carac-

tere particulare şi de aceea terapia este adecvată acestei perioade.
În tratamentul stomatologic se va pune accentul pe educaţia sa-
nitară a vârstnicului, ce va ţine cont de particularităţile biologice, psi-
hologice şi sociale.
Tehnicile de igienizare individuală trebuie să fie simple, accesi-
bile, uşor de reţinut. La pacienţii cu dinţi restanţi, pentru prevenirea
cariilor se vor utiliza produse fluorurate aplicate topic (geluri intro-
duse în gutiere, menţinute timp de 10 minute, de 2 ori pe săptămână,
sau lacuri aplicate de 2 ori pe an), stimulenţi salivari şi substituienţi ai
zahărului. Utilizarea pastelor de dinţi pyrophosphate∕ tricosan şi zinc
citrate∕tricosan (Mentadent P dentifrice) de 2 ori pe zi, prezintă o mare
eficacitate de reducere a depozitelor supragingivale de tartru.
La vârstnicii cu handicap motor, se recomandă procedee chimice
de igienizare: soluţii dezinfectante galenice, executate prin tehnici
magistrale, preparate pe bază de clorhexidină ce acţionează prin su-
primarea agentului cauzal-flora microbiană.
Tot la aceştia (mai ales) se recomandă intervenţia medicului
stomatolog şi a igienistului dentar ("professional oral health care").
Afecţiunea cea mai răspândită este însă parodontopatia, care
poate începe chiar de la vârste tinere şi creşte ca frecvenţă şi severitate
odată cu înaintarea în vârstă.
Deci, terapia parodontopatiei va fi întâi profilactică: igienă strict
locală, protezare imediată pentru a reduce suprasolicitarea parodonţiu-
lui dinţilor restanţi, reechilibrare ocluzală, dispensarizare.
Tratamentul curativ al paradontopatiei are drept obiective: redu-
cerea pungilor parodontale, a sângerării, florei sulculare şi stabilizarea
inserţiei epiteliale. El se adresează atât reabilitării stării generale, cât şi
a stării locale.
140
Terapia locală conservatoare debutează întotdeauna cu măsuri

mecanice de îndepărtare a plăcii bacteriene şi tartrului, planarea supra-
feţelor radiculare denudate, îndepărtarea stratului de cement infiltrat
bacterian; ca adjuvant se introduce terapia chimică antimicrobiană
(clorhexidină, sanguinarina, triclosan, fluorurile, silicatul de zirconiu,
cloramina).
În parodontitele marginale cronice profunde, cu pungi parodon-
tale şi exudat purulent, acesta persistă şi după îndepărtarea tartrului şi
eliminarea plăcii bacteriene. În aceste situaţii, numai un tratament
medicamentos judicios face faţă situaţiei, diminuând sau sistând for-
marea exudatului purulent înaintea unei intervenţii chirurgicale.
În acest scop se pot utiliza o gamă largă de produse şi o multitu-
dine de tehnici:
- produsele "Dontisolon" (neomicină, prednison şi amino-
chinuridină) sau "Elysol" (metronidazol gel dentar 25%) se
aplică prin instilaţii în pungile parodontale cu o seringă specia-
lă;
- tetraciclina, metronidazolul, gluconatul de clorhexidină,
afloxacina - pot fi utilizate în tratamentul antimicrobian al pun-
gilor parodontale introduse în tubi semipermeabili (clor-
hexidina), matrice sau fibre nedegradabile, cristale lichide
(metronidazolul), membrane solide biodegradabile. Toate aces-
te produse eliberează lent substanţele medicamentoase în vede-
rea prelungirii timpului efectiv de acţiune.
Terapia de stimulare parodontală trebuie considerată ca un ad-
juvant în tratamentul parodontopatiilor, ea acţionând în două condiţii:
- stimularea dinamicii vasculare;
- reechilibrarea metabolismului local, viciat, prin procese infla-
matorii şi degenerativ-distrofice;
141
Se poate apela la:

- procedee mecanice (masaje cu pulpa degetului sau cu stimula-
toare gingivale);
- procedee termice (spălături cu soluţii călduţe sau cu ajutorul
curentului diatermic);
- stimularea mecano-chimică (insuflarea de oxigen sau ozon în
pungile parodontale);
- stimularea fizioterapică (iradiere cu U.V. în 10-15 şedinţe);
- stimularea biologică (extracte organice sau embrionare:
Vaduril, Alveoactiv, Ebozon, extract total de ochi, etc);
- stimularea chimică a troficităţii ţesuturilor prin infiltraţii locale
în fundurile de sac cu derivate de procaină: Aslavital, Gerovital
H3, Proneuryl).
Terapia chirurgicală este complementară etiologic şi face posi-
bilă restabilirea arhitecturii gingivale optime pentru exercitarea unei
igiene orale corecte şi poate duce la regenerarea ţesuturilor parodonta-
le.
Printre tehnici se pot enumera: chiuretajul pungilor parodontale,
gingivectomia, intervenţii chirurgicale cu lambou, chirurgia osoasă.
În ultimii ani, utilizarea tehnicilor de regenerare tisulară ghidată
a permis aproape o " restitutio ad integrum" a structurilor parodontale.
Aceste tehnici presupun intervenţii chirurgicale cu lambou şi
aplicarea în jurul dintelui a unei membrane care constituie o barieră
pentru epiteliul de joncţiune şi conservă un spaţiu ce dă posibilitatea
altor ţesuturi să se regenereze.
Vindecarea afecţiunilor mucoasei bucale la vârstnici creează di-
ficultăţi medicilor stomatologi pentru că aceste afecţiuni pot fi greu
influenţate.
142
Astfel, cheilita angulară apare mai ales la purtătorii de proteze

dentare vechi, neigienice şi rău adaptate. Tratamentul prevede schim-
barea sau refacerea aparatului protetic, administrarea de vitamine din
grupul B, timp îndelungat (lipsa vitaminei B predispune la cheilita
angulară) şi aplicarea de Miconazol gel 2% de 4-6 ori ∕zi, având în
vedere că fisurile se colonizează foarte frecvent cu candida.
În tratamentul leucoplaziei, tratamentul este cel mai ales chirur-
gical, dacă ea nu dispare în interval de două săptămâni de la îndepărta-
rea factorilor iritanţi.
În tratamentul lichenului plan se utilizează corticosteroizi în
aplicaţii topice ∕ sistemic (în lichenul plan sub formă de placă) - este
un analog al vitaminei A cu rol imunomodulator şi anticheratinizant.
Pentru eroziuni-aplicare locală de acid pantotenic.
Pentru profilaxia leziunilor bucale la vârstele înaintate se folo-
sesc cu succes preparatele polivitaminice.
De altfel, vitaminele sunt medicamente cu efect posibil şi împo-
triva îmbătrânirii organismului uman. Cele mai folositoare pentru
acest efect, astăzi, sunt considerate vitaminele A, C şi E. Aceste vita-
mine au un efect anticancerigen demonstrat şi de asemenea şi rol de
antiradicali liberi (radicali liberi care în condiţiile poluării, a consu-
mului de cafea, tutun, alcool devin toxici pentru organism).
S-a vorbit mult de rolul profilactic faţă de îmbătrânirea timpurie,
a unor substanţe chimice.
Terapiei cu novocaină, intrată în medicină ca anestezic local,
Leriche îi găseşte o acţiune entropică asupra organismului.
Ana Aslan a introdus noi preparate sub forma gamei largi de
produse biotrofice, cum sunt gerovitalul, aslavital. Administrat la per-
soane între 45-60 de ani, duce la creşterea capacităţii de muncă, o des-
creştere a morbidităţii şi o rezistenţă crescută la stres.
143
Tratamentul curativ implică tratamentul acelor boli, care, prin

natura lor intervin în procesul de îmbătrânire al organismului uman.
Cele mai frecvente afecţiuni la vârsta a-III-a sunt cele cardiovas-
culare, ATS. Luând ca bază ipoteza metabolică ce acordă lipidelor
sanguine rolul prioritar, apare justificare ştiinţifică a medicaţiei
hipolipemiante.
Medicaţia în ATS: medicaţia hipolipemiantă; medicaţia protec-
toare a peretelui arterial; medicaţia vasodilatatoare; medicaţia anticoa-
gulantă; medicaţia trombolitică.
ATS, care influenţează apreciabil patologia generală a omului
bătrân este necesar a fi tratată precoce. Tratamentul ATS cerebrale
este mai dificil; se folosesc vasodilatatoare :Cinarizina, Pervincamina.
Problema medicaţiei HTA la bătrân trebuie să fie rezolvată ţi-
nând cont de echilibrul care există între HT( hipertensiune) şi sistemul
vascular al bătrânului. Făcând să scadă brusc TA ( tensiunea arteriala),
circulaţia coronarelor şi presiunea de filtrare renală se înrăutăţesc.
Trebuie să fie folosite medicamente şi doze ce nu provoacă cădere
tensională bruscă.
La bolnavii cardiovasculari trebuie luate măsuri în ceea ce pri-
veşte factorul psiho-emoţional în condiţiile unor intervenţii sau mano-
pere de rutină în cabinetul stomatologic. Anestezia loco-regională cu
xilină 1-2%, fără adrenalină, este anestezia de elecţie la pacientul car-
diovascular.
La toţi pacienţii cu psihic mai labil, anxioşi, se administrează de
regulă premedicaţie sedativă cu Diazepam.
Alte afecţiuni frecvente la bătrân, sunt şi cele psihice, cum ar fi
tulburările funcţiei intelectuale, în special memoria, tulburări ale som-
nului, stările confuzionale, tulburări de afectivitate sau de comporta-
ment, de caracter, asteniile. Declinul vieţii psihice la bătrâni este ex-
144
presia uzurii şi a deteriorării mecanismelor cerebrale, care au ca punct

de plecare fie o insuficienţă circulatorie cerebrală, fie o deteriorare
neuronală. Tratamentul în acest caz este mai mult simptomatic decât
etiologic.
Particularităţile proceselor de involuţie ale organismului bătrân
determină o anumită atitudine medicală faţă de bătrânul sănătos şi
asupra celui bolnav. Sensibilitatea la anumite medicamente este cres-
cută şi toxicitatea lor este mai mare decât la persoanele de vârstă me-
die.
Elementele principale care impun o prudenţă crescută în admi-
nistrarea medicamentelor la vârstnici sunt:
- reducerea capacităţilor funcţionale ale rinichilor în mod fi-
ziologic, ca o consecinţă firească a procesului de îmbătrânire.
Adesea, se adaugă şi stări patologice care afectează şi ele ri-
nichii - insuficienţa cardiacă, hipertensiunea renală, bolile de
rinichi, etc;
- reducerea, în cazul îmbătrânirii, a capacităţilor funcţionale
metabolice ale ficatului;
- scăderea greutăţii la unii vârstnici, impune adaptarea unor
doze în funcţie de greutatea corporală;
- apariţia unor sensibilităţi particulare faţă de medicamente,
prin modificări ale reactivităţii organismului îmbătrânit;
- polimorbiditatea atrage foarte adesea polipragmazia.
Claude Bernard (1813-1878) nota faptul că efectul medicamen-
telor nu este identic la individul bolnav fata de cel sănătos şi că el este
necesar să fie individualizat în toate cazurile.
În cursul anilor s-a demonstrat ştiinţific necesitatea medicaţiei
individuale şi s-au consolidat principiile de terapeutică:
145
1. dat fiind pericolul acumulării în organism şi greutatea dimensi-

onării corpului bătrânului, acesta cere doze mai mici de medi-
camente;
2. administrarea medicamentelor cu degradare şi eliminare lentă,
impune prudenţă;
3. efectul potenţializator al medicamentelor se face vizibil într-un
fel mai accentuat la vârsta a-III-a;
4. produsele medicamentoase determină o slăbire a excitabilităţii
centrilor vasomotori şi respiratori şi determină în consecinţă, o
hipoxie periculoasă la bătrân;
5. posologia produselor care acţionează asupra echilibrului salin şi
hidric impune prudenţă sporită;
6. la bătrâni, efectele secundare se manifestă mai frecvent decât la
tineri (produse psihotrope, atropină, rezerpină, digitală, diureti-
ce,etc.);
7. căderea bruscă a tensiunii sanguine este extrem de primejdioa-
să;
8. diferite medicamente pot determina manifestările unor afecţiuni
latente. De exemplu, atropina declanşează glaucomul, hormonii
anabolizanţi determină hipertrofia de prostată, diureticile de-
termină retenţie de urină;
9. trebuiesc folosite produse care ameliorează fie direct, fie indi-
rect, insuficienţa circulatorie sau respiratorie (latentă sau mani-
festă).
Eforturile combinate ale medicului internist şi ale stomatologu-
lui, oferă oportunitatea pentru conservarea şi întreţinerea integrităţii
funcţionale a structurilor cavităţii orale.
Modificări normale la nivelul dinţilor şi ţesuturilor orale, datora-
te vârstei sunt: - diminuarea progresivă a componentei neuronale la
146
nivel dentar la vârste înaintate (conduce la reducerea sensibilităţii la

durere); - durata proceselor de masticaţie pentru a obţine un nivel
adecvat de macerare a alimentelor creşte cu vârsta;
- funcţia olfactiva se reduce cu vârsta.
Ulceraţiile de natură traumatică cauzate de utilizarea protezelor
amovibile rezultă ca urmare a resturilor alimentare retenţionate în ur-
ma resorbţiilor osoase. Unele arii pot prezenta mucoasa hiperplaziată.
În aceste situaţii este necesară îndepãrtarea protezelor şi trimiterea
pacienţilor către un dentist.
VI.1. EVALUAREA PACIENTULUI VÂRSTNIC
“Bătrâneţea a devenit unul din cele mai complexe arii de studiu

din ştiinţa modernă…aceasta se datorează faptului că procesul de îm-
bătrânire este ceva dinamic, interactiv, ondulatoriu, neintenţional şi
subiect de schimbări şi complicaţii în viaţă” (Birren, 1999).
Imbătrânirea este un set dinamic de pierderi şi câştiguri care
conduce la o adaptare psiho-socială de succes la procesul de creştere
în vârstă (Baltes, Freund si Li, 2005).
Evaluarea în îngrijirile de sănătate necesită un sistem informaţi-
onal competent, pentru a putea oferi un fundament sigur în procesul
decizional. Cunoaşterea stării de sănătate se poate realiza prin aprecie-
rea speranţei de viaţă la naştere, cunoaşterea morbidităţii şi a mortali-
tăţii, a indicatorilor pozitivi pentru măsurarea stării de sănătate şi prin
evaluarea statusului socio-economic.
Indicele de evaluare a sănătăţii orale creat de către Atchinson şi
Dolan (1990) (Geriatric Oral Health Assessment Index-GOHAI) a
oferit medicului stomatolog unul din primele instrumente pentru mă-
surarea sănătăţii orale în rândul populaţiei vârstnice.
147
Evaluările în curs ale populaţiei furnizează informaţii despre ca-

racteristicile în schimbare ale populaţiei, acurateţea dezvoltării in-
strumentelor de diagnostic, dar evaluează si eficienţa modalităţilor de
implementare a tratamentelor.
Disciplina geriatriei se confruntă cu caracteristicile înnăscute ale
populaţiei şi variabilitatea individuală ce apare în mod natural odată
cu înaintarea în vârstă. Cu cât populaţia adultă este mai în vârstă, cu
atât mai mult caracteristicile acesteia variază de la persoane vârstnice
în formă fizică corespunzătoare, sănătoase, active, implicate în activi-
tăţi până la indivizi izolaţi, slăbiţi, cu complicaţii medicale, care îşi
duc viaţa în mod independent sau beneficiază de asistenţă în propriile
locuinţe sau în instituţii de îngrijire pe termen lung. Vârsta reprezintă
doar un număr, nu reflectă abilităţile sau funcţionalităţile individului.
Evaluarea geriatrică reprezintă o componentă esenţială a exami-
nării fiecărui pacient vârstnic cu scopul obţinerii de informaţii în mod
eficient, care să faciliteze procesul de diagnosticare, sugerează inter-
venţii, este un predictor al rezultatelor şi nevoilor viitoare şi ia în con-
siderare grijile şi dorinţele pacientului sau/şi ale persoanei care asigură
serviciile de îngrijire. Succesul constă în identificarea şi familiarizarea
cu un grup select de evaluări de screening şi strategii de comunicare
care ne vor ajuta nu doar în stabilirea dorinţelor pacientului şi a dia-
gnosticului stomatologic, ci vor constitui o evaluare a capacităţii de
toleranţă a pacientului precum şi prognoza unui parcurs de tratament
stomatologic ales.
Evaluarea pacientului vârstnic se realizează pe baza examenului
clinic şi a examenelor paraclinice realizându-se un bilanţ biologic care
permite stabilirea vârstei biologice a pacientului în general şi a sis-
temului stomatognat, în special. Vârsta cronologică se obţine din an-
amneză. Vârsta biologică se obţine din examenul clinic geriatric şi
148
paraclinic şi reprezintă o însumare a principalilor indici clinici de

funcţionalitate de la nivelul organelor şi sistemelor care permite sta-
bilirea unor constante raportate la vârsta cronologică reală.
Raportul dintre vârsta biologică şi cea cronologică ca şi existenţa
concordanţei sau neconcordanţei între ele ne va permite stabilirea
gradului de îmbătrânire, a unui diagnostic gerontologic care stă la ba-
za tratamentului individual, corespunzător particularităţilor specifice
etapei de vârstă.
Examenul clinic geriatric urmăreşte, în general, aceleaşi etape ca
la adult cu unele particularităţi de etapă şi consultări interdisciplinare.
Nu se efectuază mecanic, standardizat, pentru că stabilirea unui diag-
nostic incorect conduce la complicaţii consecutive manoperelor sto-
matologice sau riscuri vitale.
Examinarea este o procedură stomatologică foarte importantă,
prin care medicul evaluează întreg aparatul masticator, capul şi gâtul
pacientului, factorii de risc ce pot contribui la deteriorarea sănătăţii
orale, stabileşte un diagnostic şi un plan de tratament personalizat.
Primul contact este esenţial, cere operativitate. Include ob-
servarea pacientului, anamneza, examenul obiectiv, evaluarea
riscurilor, planul de tratament provizoriu, eventuale trimiteri interdis-
ciplinare.
Anamneza urmăreşte aceleaşi etape, dar adaptate la pacientul
vârstnic. Dificultăţi există în cazul pacienţilor ostili, confuzi, necoop-
eranţi, distanţi, dezorientaţi în spaţiu şi timp. Datele generale informa-
tive ne oferă vârsta cronologică, profesia avută anterior care ar putea
avea legătură cu semnele sau simptomele întâlnite, nivelul de pregătire
intelectuală, eventualele pretenţii terapeutice, dacă pensionarul este
sedentar sau activ de unde deducem interesul pentru viaţă şi capacita-
tea de muncă.
149
Pacienţii senili sunt dezorientaţi temporo-spaţial, cu debilităţi fi-

zice, le slăbeşte memoria, văzul, auzul, ceea ce determină adaptarea
personalului medical. Informaţiile se pot lua şi de la persoanele însoţi-
toare.
Profesia în prezent: sedentar, activ (interesul pentru viaţă- influ-
enţează cerinţele pentru tratamentele conservatorii) sau pe care a avut-
o pentru că orientează asupra implicării pe care le au unele noxe în
afecţiunile stomatologice, nivelul intelectual (cooperare, pretenţii).
MOTIVELE PREZENTÃRII
Uneori există un anumit motiv sau chiar mai multe şi trebuie să-l
cercetăm pe cel mai important. Se va insista pe motivul principal.
Durerile ca motive ale prezentării sunt mai reduse, ca intensitate,
făcând uneori dificilă diferenţierea simptomelor acute de cele cronice,
având localizare:odontal, parodontal, mucozal, muscular, articular.
Pacientul, de foarte multe ori, apelează la medicul dentist atunci
când durerea devine insuportabilă. Dintre aceştia, se desprinde o
categorie aparte, urgenţele care sunt văzute o singură dată în cabinetul
medicului stomatolog, acea categorie de pacienţi la care, o dată ce
durerea a dispărut, dau "bir cu fugiţii "; iar din pacienţii fideli există
puţini care se prezintă la cabinet pentru control stomatologic periodic.
Cauza principală pentru care pacienţii ocolesc cabinetele este
teama de medicul stomatolog, teama de durerea provocată de manope-
rele stomatologice. Medicii dentişti care folosesc la manopere stoma-
tologice dureroase substanţele anestezice, fiind destul de mare consu-
mul lor, teama pacienţilor nu scade, aceştia preferând să nu se prezinte
la medical stomatolog.
150
O parte a problemei ţine de psihologia pacientului. O durere pu-

ternică la medicul dentist, poate determina o anxietate de multe ori
exacerbată a pacientului.
Alte motive pentru care pacientul se poate prezenta la medicul
stomatolog sunt:
a) tulburări funcţionale (LOC, edentaţii, proteze).
Experienţa clinică ne arată că o serie de edentaţi total nu-şi folo-
sesc protezele. Un astfel de eşec nu poate fi pus mereu pe seama me-
dicului şi uneori nici chiar pe seama pacientului. Implantologia a in-
fluenţat mult terapia edentaţiei totale. Sute de mii de edentaţi total şi-
au îmbunătăţit calitatea vieţii, scăpând de coşmarul instabilităţii prote-
zelor totale.
b) halitoza (de căutat cauza: igienă deficitară, boli generale, carii,
parodontopatii).
Respiraţia urât mirositoare, numită halitoză, poate fi o problemă
jenantă. Aceasta poate fi provocată de o varietate de cauze, inclusiv
dieta, medicamente, igiena orală deficitară, precum şi boli cum ar fi
diabetul zaharat, boala de reflux gastroesofagian, intoleranţa la lacto-
za, gingivite sau altele. Tratamentul pentru respiraţia urât mirositoare
depinde de cauză. Menţinerea sănătăţii orale poate ajuta la reducerea
sau eliminarea respiraţiei urât mirositoare.
c) gingivoragii - hemoragie produsă la nivelul gingiilor, cauzată
fie de boli generale (leucemii, scorbut, hipovitaminoze, anemii etc),
fie de unele forme de stomatite sau parodontopatii cu congestii mari la
nivelul gingiilor.
Vitamina C şi coagulante în doze mari pot fi luate în cazul
gingivoragiilor produse de lipsă de vitamină. În acele hemoragii cau-
zate de gingivite, trebuie îndepărtate depozitele de tartru, pentru ca ele
să nu constituie un factor iritativ pentru gingii.
151
Uneori este necesar să se efectueze analize care să arate cum

funcţionează ficatul (probe hepatice), deoarece şi o insuficienţă func-
ţională a acestuia poate produce hemoragii gingivale.
d) frecvent se prezintă pentru accidente la nivelul unor proteze
vechi conjuncte sau adjuncte cu instabilitatea sau deteriorarea lor sau
cu complicaţii la nivelul dinţilor stâlpi. Pacientul prezintă dureri mar-
cante în regiunea dreaptă mandibulară în urmă cu aproximativ un an
de zile; s-a efectuat tratamentul de urgenţă. Deoarece pacientul pre-
zenta punţi vechi neadaptate marginal şi nefuncţionale s-a decis abla-
ţia acestora. După purtarea a două proteze parţial acrilice timp de şase
luni, s-a decis reabilitarea orală prin două proteze mobilizabile cu
elemente conjuncte metalo-ceramice, care să restaureze în totalitate
funcţiile aparatului dento-maxilar .
e) pacientul poate fi trimis de un alt medic pentru un consult in-
terdisciplinar.
Consultul interdisciplinar de urgenţă–medicul specialist care
asigură, conform graficului, consultul în ziua respectivă va înregistra
consultul în registrul de consultaţii şi va consemna în foaia de obser-
vaţie clinică generală rezultatul şi recomandările consultului, în func-
ţie de caz; acesta putand fi internat.
f) pacienţii se pot prezenta pentru dispensarizare. Programul de
dispensarizare face parte din planul complex de tratament şi trebuie
individualizat în funcţie de necesităţile şi abilităţile speciale ale paci-
entului.Cazurile cu afectări severe ale stării de sănătate a aparatului
dento-maxilar pot necesita controale la un interval de trei luni sau
chiar mai des.Pentru a determina frecvenţa optimă a controalelor este
necesară evaluarea fiecarui caz. Programul de dispensarizare a unui
pacient trebuie stabilit în primul rând după gravitatea afecţiunilor sto-
matologice.
152
ISTORICUL AFECŢIUNILOR STOMATOLOGICE

Istoricul afecţiunilor stomatologice pentru care s-a prezentat va fi
făcut amănunţit, cu toate detaliile, insistând cu întrebări clare pentru
că nu toţi pacienţii îşi amintesc detaliile.
Pentru fiecare simptom se vor urmări caracteristicile începând de
la debut şi până în momentul prezentării cu evoluţie, complicaţii,
tratamente, intoleranţă la tratamente (anestezie, materiale). Mulţi
pacienţi sunt protezaţi cu toate că prezintă intoleranţă la acrilat şi ori-
entează baza protezei realizată din material transparent sau metalic.
Interesează diagnosticul stabilit de alţi medici (pe baza carnetului
de sănătate, a biletelor de externare), interesează etiologia pierderii
dinţilor, importantă pentru prognosticul protezărilor viitoare (frecvent
avem drept cauză parodontopatia).
Interesează momentul pierderii dinţilor şi informaţii despre
proteze anterioare.
Este important ca la primul contact cu pacientul vârstnic să se
realizeze "puntea afectivă" prin care bolnavul este asigurat de
competenţa şi seriozitatea medicului.
Vârstnicii sunt necooperanţi, distanţi, ostili, comunică dificil
datorită reactivităţii scăzute, a reducerii acuităţii auditive şi vizuale,
oboselii. Apare slăbirea memoriei şi a atenţiei.
Interogatoriul ne va lua mult timp dacă lăsăm pacientul să-şi
povestească afecţiunile şi de aceea intervenim cu întrebări pentru a nu
permite abateri de la discuţie. Vom lăsa însă timp pentru răspuns,
deoarece vârstnicii prezintă lentoare în gândire.
Afecţiunile care ne interesează sunt:
 bolile hematologice, bolile endocrine
 bolile neurologice, bolile psihice, bolile oculare
 afecţiunile aparatului locomotor
153
 boli dermatologice, boli cardiovasculare

 spitalizările, intervenţiile chirurgicale
 medicaţia prescrisă sau automedicaţia cu denumirea exactă
a medicamentelor administrate: aspirina, corticosteroizi, an-
tibiotice, antihipertensive, blocanţi de calciu.
 doza medicamentelor administrate
 motivul pentru care sunt luate medicamentele, putând influ-
enţa patologia bucală să interfere cu anestezia.
Aceste date sunt notate deoarece există posibilitatea de interacţi-
une asupra tratamentului stomatologic cu eventuale reacţii adverse.
Consecinţele medicamentelor asupra cavităţii orale sunt xero-
stomia având în vedere implicarea ratei fluxului salivar în etiologia
eroziunii (anticolinergice, antihistaminice, sedative, hipnotice şi feno-
tiazine), hiperplazia gingivală, reacţiile lichenoide, poate fi afectată
coagularea (aspirina)- risc la hemoragie, laxativele pot elimina în ex-
ces potasiu.
În cazul bolilor generale nediagnosticate, la examenul pe aparate,
semnele şi simptomele pe care le are pacientul ne orientează către un
diagnostic; de exemplu:
 ulceraţiile, veziculele, pustulele de la nivelul tegumentelor
ne orientează spre o afecţiune dermatologică;
 peteşiile, echimozele, epistaxisul ne orientează spre o
trombocitopenie;
 epistaxis, cefalee ne orientează spre hipertensiune arterială;
 paloarea ne indică o anemie, iar pigmentaţia generalizată ne
indică o afecţiune a suprarenalelor;
 steluţele vasculare, telangiectaziile, icterul indică o afecţi-
une hepatică, iar tusea cronică cu dispnee şi expectoraţie
indică o afecţiune respiratorie;
154
 anestezia, parestezia, anxietatea, depresia indică o afecţiune

a sistemului nervos;
 insuficienţa cardiacă stângă se manifestă prin dispnee în
ortostatism, la efort, chiar nocturnă (paroxistică);
 insuficienţa cardiacă dreaptă manifestată prin edeme la
membrele inferioare şi turgescenţa vaselor de la nivelul gâ-
tului;
 durerile pectorale arată o afecţiune coronariană;
 claudicaţiile intermitente, crampele musculare ne orientează
către boli vasculare periferice.
Pentru a putea identifica toate aceste afecţiuni pot fi utilizate
chestionarele.
Avantajul chestionarelor este acela că se câştigă timp, sunt multe
întrebări, îi favorizează pe medicii mai puţin pregătiţi şi se obţine un
istoric medical complet, nu are omisiuni. Uneori se completează cu
interogatoriul la pacienţii cu tulburări de vedere sau memorie.
Unii pacienţi nu completează aceste chestionare corect deoarece
nu le înţeleg necesitatea. Pacienţii care nu oferă informaţii consideră
că prin chestionare se va modifica decizia terapeutică cu temporizarea
tratamentului şi efectuarea mai multor investigaţii. Modificarea stării
psihice va determina de asemenea probleme în cooperare.
Elaborarea unui diagnostic, se va putea face numai pe baza date-
lor anamnestice şi a examenului clinic obiectiv, sistematic, complet,
minuţios, completat cu examene complementare; în practică eficient
este ca aceste tehnici să se execute simultan, pe regiuni anatomice.
Modalitatea de culegere a informaţiilor despre starea prezentă,
modalitatea decelării semnelor fizice şi funcţionale prin care se exteri-
orizează stadiile de boală, reprezintă examinarea obiectivă.
155
Examenul medical - fizic al pacientului urmează anamnezei me-

dicale şi urmăreşte o evaluare generală psihosomatică şi somato-
psihică, a stării generale prezente; această evaluare generală este im-
pusă de relaţia cavităţii bucale cu restul organismului. Cavitatea buca-
lă reflectă ca o oglindă existenţa unor boli generale şi starea sa de să-
nătate poate deveni adesea ”barometru indicator” al multor afecţiuni
generale.
Trebuie de aceea să ne edificăm asupra stării psihice pe care o
are pacientul: echilibrat (comunicativ, cooperant, reţinut) sau dezechi-
librat (necomunicativ, necooperant, revendicativ), recalcitrant, apatic,
care ne interesează, deoarece oferă date despre personalitate, compor-
tament şi cooperările ulterioare.
Examinarea stării psihice se face cu teste de evaluare care indică
capacitatea intelectuală, nivelul de independenţă, starea psiho-
afectivă, funcţia cominutivă. Testul biografiei este cel mai concludent,
fiind specific geriatriei.
CONDIŢIILE DE VIAŢĂ ŞI DE MUNCĂ

- ANAMNEZA SOCIALĂ
Oferă date asupra obiceiurilor de igienizare, nocive (consum de

alcool, fumatul, consumul de cafea), obiceiuri nutriţionale care permit
evaluarea bilanţului nutriţional, malnutriţia.
Istoricul alimentar oferă date despre un consum raţional sau nu:
abuziv- (hidrocarbonate) sau deficitar- (vitamina C, calciul, proteine)
și despre calendarul raţiei alimentare zilnice.
Frecvent sunt preferate hidrocarbonatele care sunt uşor
digerabile, dar predispun la diabet zaharat. Ne interesează tipul
masticator, frecvenţa meselor, pofta de mâncare. Fumatul reduce
156
cantitatea de vitamina C din ţesuturi. Statusul social este de asemenea

extrem de important în evaluarea pacientului vârstnic:în familie;izolat
sau în cămin de bătrâni (instituţionalizat)
Sănătatea este unul dintre cele mai importante aspecte privind
vârstnicii,dar din păcate la ora actuală sistemul sanitar nu este
suficient de dezvoltat pentru a acoperi nevoile pe care le are populaţia
şi mai ales persoanele vârstnice.
Cea mai comună caracteristică a perioadei de pensionare este
creşterea timpului liber, caracteristică ce atrage după sine atât avantaje
cât şi situaţii problematice pentru pensionari.
Îngrijirea la domiciliu este cea mai de dorit soluţie, din punct de
vedere social, afectiv, financiar, educativ.
Cei instituţionalizaţi, percep lucrurile diferit faţă de cei aflaţi la
domiciliu. Sunt lipsiţi de grija zilei de mâine din punct de vedere al
cheltuielilor curente uzuale si al medicamentelor, deşi unii dintre ei
sunt frustraţi de faptul că nu se află ,,acasă”.
Participarea la viaţa socială implică deopotrivă familia,
societatea şi pe vârstnici înşişi, iar între această participare şi păstrarea
autonomiei funcţionale este o relaţie directă, importantă şi benefică.
Persoanele aflate la domiciliu sunt mulţumiţi de condiţiile de
locuit, pe când cei instituţionalizaţi se plâng că nu au intimitate. În
ambele medii tristeţea este frecventă, dar nici sentimentul de bucurie
nu lipseşte. Tristeţea este o stare frecventă la vârsta a treia, de multe
ori fiind asociată cu depresia. Şi această stare este prezentă la toate
categoriile de vârstă, cu tendinţa spre creştere pe măsură ce se
înaintează în vârstă. Singurătatea este strigătul trist al celor mai mulţi
vârstnici .
Există patru modele de familii: familii armonioase cu posibilităţi
materiale, familii armonioase fără posibilităţi materiale, familii
157
dizarmonice şi persoane fără familie. În primele două situaţii, familia

ajută în mod susţinut ruda vârstnică. Multe sunt cazurile în care
persoanele vârstnice suferă nu din cauză că nu sunt îngrijiţi sau au
diferite lipsuri, ci din cauză că sunt uitaţi de rude şi prieteni. Sunt
oameni care se simt abandonaţi şi care nu cer decât să existe cineva
alături de care să petreacă din când în când puţin timp, să poată fi
ascultaţi şi să comunice. Familia dizarmonică împinge persoana
vârstnică spre dependenţă din motive sociale. Lipsa familiei este un
factor precipitant al vulnerabilităţii şi dependenţei.
EXAMEN OBIECTIV: (A. GENERAL; B. LOCAL)
A. Examenul obiectiv general.

Evaluarea stării prezente
Examenul obiectiv general completează datele anamnestice, ne
orientează spre anumite boli. Nu este un examen de rutină în
stomatologie, dar dă unele indicii asupra terapeuticii stomatologice.
Verificarea semnelor vitale: temperatura, pulsul, respiraţia, tensiunea
arterială sunt obligatorii ca examene de rutină. Pulsul radial poate fi
intermitent în stări emotive, tahicardie sau ferm în afecţiuni cardio-
vasculare, anemie, hipertiroidie.
Tensiunea arterială se înregistrează la orice primă consultaţie, iar
la pacienţii cu indici de hipertensiune arterială, se înregistrează
înaintea oricărui tratament. Hipertensiunea arterială descoperită şi
nediagnosticată până în momentul consultaţiei, în înregistrări repetate
dacă indică minima mai mare de 90 mm Hg, iar maxima mai mare de
140 - 160 mm Hg ne va orienta spre un consult cardiologic
obligatoriu.
158
Determinarea stării de malnutriţie consta in stabilirea bilanţului

nutriţional care permite aprecierea deficitului nutriţional necesar
stabilirii geroindexului (GI). Nutriţia poate influenţa starea de sănătate
la diferite nivele. Sănătatea orală influenţează şi ea starea nutriţională,
condiţionându-se reciproc.
Stabilirea bilanţului nutriţional se realizează prin:
I. examen clinic general completat cu examen oral;
II. măsurători antropometrice ( somatometrice);
III. examene paraclinice.
Persoanele de vârsta a treia prezintă o serie de particularităţi nu-
triţionale care orientează examenul clinic, paraclinic, diagnosticul şi
planul de tratament protetic. Procesele generale de îmbătrânire deter-
mina o serie de caracteristici care aparţin fenomenelor biologice, psi-
hologice, sociale, cu o patologie, de asemenea specială, generală şi cu
manifestări la nivelul sistemului stomatognat.
I. Examenul clinic oferă informaţii asupra stării nutriţionale prin

anamneză şi examen obiectiv. Modificările care însoţesc procesul de
îmbătrânire afectează starea de nutriţie.
Anamneză ofera informatii despre obiceiurile alimentare (con-
sum de alcool, cafea, tutun); obiceiuri de igienă; istoric asupra consu-
mului de alimente (raţia zilnică), cantitatea –abuziv, deficitar, calitatea
preferinţe pentru hidrocarbonate, numărul meselor pe zi.
Alte informaţii utile: scăderea apetitului, gustului, mirosului- re-
zultă deficitul nutriţional –scădere in greutate ; medicaţie abundentă
sau care determină xerostomie ; afecţiuni generale cronice (dietă se-
veră şi polimedicaţie - malnutriţie).
159
Sănătatea orală, prezenţa dinţilor, numărul de dinţi funcţionali

precum şi folosirea protezei pot afecta eficienţa şi abilitatea masticato-
rie influenţând astfel alegerea alimentelor şi modul de gătire al acesto-
ra. Persoanele edentate preferă consumul de alimente moi şi a mân-
cării procesate evitând consumul de fructe, legume şi cărnuri care sunt
considerate dificil sau imposibil de mestecat şi prezintă un consum
deficitar de vitamina C, calciu, polizaharide şi proteine.
Pacienţii care au dinţi cariaţi sau lipsă, dificultăţi în masticaţie,
malocluzii sau care nu reuşesc să-şi poarte protezele au un risc crescut
sa atingă un stadiu nutriţional nesatisfăcător datorita unui aport ali-
mentar scăzut sau modificat.
O bună nutriţie este foarte importantă pentru sănătatea vârstei a
treia, mulţi bătrâni nu mănâncă corect, şi necesar, având un risc mai
mare de a avea o nutriţie inadecvată fiind susceptibili la probleme de
sănătate legate de o dietă inadecvată. Malnutriţia la persoanele
vârstnice duce la oboseală, risc crescut pentru afecţiuni digestive,
pulmonare,cardiace, anemie,slăbiciune musculară ce poate duce la
căderi şi fracturi,escare de decubit, risc crescut pentru deces; slăbeşte
sistemul imunitar, crescând riscul pentru pneumonie, infecţii serioase.
Vârstnicul prezintă uneori şi confuzie mentală.
Examenul obiectiv poate indică malnutriţia prin :
1. dispariţia bulei Bichat
2. scăderea în greutate
3. deshidratare (persistenţa pliului cutanat)
4. starea sănătăţii orale:
– starea dinţilor şi a parodonţiului;
– calitatea adaptării cu protezele sau necesarul protetic
(probleme de deglutiţie datorită leziunilor de decubit, la
vechii protezaţi cu leziuni la nivelul palatului moale);
160
– leziuni mucozale şi ale limbii;

– salivaţia redusă (1/3 din a adultului);
– modificarea ocluziei;
5. lipsa dispensarizării influenţează malnutriţia.
II. Măsurătorile antropometrice utile în evaluarea bilanţului

nutriţional sunt reprezentate de greutate, talie, masă musculară, ţesut
adipos. Organismul uman necesită un aport constant de energie, aport
care se realizează prin intermediul principiilor alimentare. Existenţa
unei stări de nutriţie optime promovează creşterea şi dezvoltarea or-
ganismului, menţine starea de sănătate. Aportul alimentar insuficient
determină scădere ponderală, în timp ce aportul excesiv duce la
creştere în greutate. Măsurătorile antropometrice se numără printre
cele mai vechi metode de apreciere a stării nutriţionale.
Măsurarea greutăţii corporale este cea mai simplă şi la îndemână
metodă de evaluare a statusului nutriţional; nu face nici o evaluare
corectă a ţesutului adipos pentru că variază mult cu cantitatea de apă
din organism (pierdere, supraîncărcare). Interpretarea valorii greutăţii
corporale trebuie să ţină cont de înălţimea şi vârsta persoanei respec-
tive. Scăderea în greutate cu 10 % este considerată semn de gravitate.
Simetria corporală ia în consideraţie planul medio-sagital, care
împarte corpul în două părţi egale. Se vor observa asimetriile de dez-
voltare corporală, ce se pot însoţi de asimetrii la nivelul sistemului
stomatognat. Asimetriile pot fi congenitale sau dobândite; cele dobân-
dite pot fi primare sau secundare (tranzitorii sau permanente).
Talia este importantă în calculul indicelui ponderal şi se mai nu-
meşte indicele lui Quetelet. Indicele ponderal are avantajul că deter-
mină relaţii între greutate şi înăţime exprimate printr-un singur număr,
şi este considerat exact pentru că este mai bine corelat cu masa grasă
161
totală şi relativă independent de talie. Vertebrele se tasează, cifoza

dorsală determină o diminuare a taliei cu 0,5 cm pe deceniu la 60 de
ani şi poate ajunge la 10 cm pe deceniu la femeile foarte bătrâne. In-
dicele ponderal (IP) se calculează dupa raportul G / T2 (se măsoară în
kg/m2), in mod normal fiind cuprins între 19 şi 25 (subponderal
înseamnă mai mic decât 19, supraponderal este peste 25 şi obez peste
30-35).
Masa musculară este apreciată prin măsurarea masei musculare
la nivelul braţului (circumferinţa sa). Mai întâi braţul este flectat la 900
(în momentul stabilirii reperelor), iar apoi este întins lângă corp.
Valori mai mici de 25 la bărbaţi şi de 23 la femei indică diminuarea
masei musculare.
Măsurarea grosimii pliului cutanat se face cu ajutorul unui
compas de pliu cu care se măsoară pliul tricipital (la acest nivel am
măsurat şi circumferinţa). Se prinde pliul între police şi index la 2 cm
deasupra reperului, compasul se aplică pe reper, se desprind degetele
şi sub o presiune constantă se apreciază grosimea. Valori mai mici de
6 mm la bărbaţi şi de 10 mm la femei indică diminuarea rezervelor
ţesutului adipos.
Starea de deshidratare a ţesutului se măsoară prin evaluarea
pliului cutanat de pe dosul mâinii. Persistenţa lui ne indică
deshidratarea.
III. Examene complementare sunt utile în stabilirea bilanţului

nutriţional. Se mai efectuează evaluări biochimice din sânge şi alte
fluide care permit stabilirea deficitului în vitamine, minerale, proteine,
lipide Examenul radiologic efectuat la nivelul oaselor metacarpiene ne
poate arăta un eventual deficit de calciu.
162
B. Examenul obiectiv local pune în evidenţă modificări carac-

teristice îmbătrânirii. Vom folosi acelaşi algoritm cu stabilirea modifi-
cărilor de vârstă şi a indicilor locali pentru stabilirea geroindexului
local.
1. Examenul facial.
Evaluarea pacientului începe chiar înainte ca acesta să deschidă
gura; aspectul facial al unei persoane poate trăda aspecte despre
afecţiuni medicale; medicul va acorda atenţie mersului şi mobilităţii
pacientului, precum şi eventualelor cicatrici, asimetrii sau leziuni.
Examenul facial surprinde:
 modificări scheletale (contur, simetrie, lăţime, înălţime, unghi
goniac, poziţia gonionului, poziţia mandibulei, tip facial – eu-
riprosop, tip cranian- dolicocefal)
 modificări ale părţilor moi: de culoare (cianoză, paloare,
teroasă, pigmentaţii: macule purpurii, maronii, lentigo senil,
xantelasma); de textură( tegumente laxe, subţiate, atrofiate cu
pierderea elasticităţii şi supleţii şi cu vizualizarea capilarelor
prin transparenţa epidermului- telangiectazii ), ridare, şanţuri
accentuate,
 modificări de umiditate: tegumente uscate; apare lăţirea frunţii
prin deplasarea trichionului, sprâncenele sunt căzute, nas
subţiat apropiat de menton (profil de pasăre de pradă).
Se completează cu examenul gâtului la care putem depista cica-
trici posttraheotomii sau tiroidectomii, hipertrofii tiroidene cu deplasa-
rea traheei. La pacienţii cu afecţiuni cardiace apar vizibile venele
gâtului.
Examinarea nodulilor limfatici din zona gâtului şi capului este
necesară pentru detectatea prezenţei unei infecţii, inflamaţii, cancer
163
sau limfom. Zonele palpate sunt în jurul urechilor, la baza craniului,

sub bărbie, deasupra claviculelor şi gâtului.
Ganglionii cervicali sunt palpabili, măriţi, iar în funcţie de
consistenţă pot fi diferenţiaţi:
 cei duri şi măriţi orientează spre limfom;
 cei moi şi elastici indică infecţia;
 cei fibrozaţi trebuie investigaţi pentru riscul lor cancerigen;
Examenul ochilor poate decela sclerotica îngălbenită, pătată
(gerontoxon), exoftalmie. Asimetriile maxilarului pot scoate in
evidenta prezenta unor cicatrici, tumori sau infectii.
Examenul A.T.M este identic ca la pacientul tânăr; simptomele
subiective sunt puţin alarmante ; prezente sunt semnele disfuncţionale:
laxitate, subluxaţii, excursii asimetrice, cracmente, crepitaţii, tulburări
de dinamică ; la palpare - poziţie excentrică.
Examenul muşchilor, va releva hipotonie şi atrofie musculară,
oboseală, spasme, dureri, contracţii asimetrice.
Examenul rapoartelor mandibulo-craniene indică adesea malre-
laţii complexe ce pun probleme în protezare (repoziţionări, redimen-
sionări prin proteze de tranziţie).
2. Examenul intraoral
Examenul intraoral va fi orientat pe semnele şi simptomele din
anamneză şi permite stabilirea indicatorilor de îmbătrânire utili în sta-
bilirea geroindexului.
Poate decela modificări la nivelul orificiului bucal, de culoare
al roşului buzelor (palide prin carenţe de vitamina A, PP), textură
(buze uscate, deshidratate - cheilite), modificări de integritate (fisuri,
herpes, cruste, ulceraţii, leziuni canceroase) aspectul comisurilor (as-
164
cendente, descendente). Orificiul bucal este micşorat cu şanţuri par-

acomisurale, comisuri coborâte, perleş (candidoză, avitaminoză B,
dimensiune verticală micşorată).
Examenul mucoasei orale poate decela zone dureroase, tumefi-
ate, leziuni albe keratozice care pot fi semne de manifestare a unor
boli generale, semne de senescenţă sau semne de alterare a stării nu-
triţionale şi atenţie acordată zonelor de risc pentru cancer.
Frecvent întâlnim modificări la nivelul mucoasei jugale (leziuni
diskeratozice, lichen eroziv, eritroplazie, leucoplazie, diapneuză), la
nivelul fundului de sac (eroziuni, ulceraţii, leziuni hiperplazice), la
nivelul bolţii palatine (congestie, edem, ulceraţii, leziuni hiperplazice
cu aspect granular), la nivelul planşeului bucal (ulceraţii, hernierea
glandelor sublinguale).
În ceea ce priveşte umiditatea mucoasei apare frecvent uscăci-
unea ei prin scăderea fluxului salivar (dificultăţi de deglutiţie, fonaţie)
puse pe seama consumului de medicamente, stress-ului emoţional,
radioterapie, blocaj mecanic, infecţii, leziuni maligne; intervenţii chi-
rurgicale, avitaminoză, diabet, anemie.
Examinarea dinţilor şi parodonţiului prezintă de asemeni modi-
ficări involutive. Se pot observa modificări de culoare, integritate (car-
ii cervicale, uzură). Procesul de îmbătrânire fiziologică este însoţit de
atrofie alveolară şi gingivală, dispariţia papilelor interdentare, apariţia
zonelor de retenţie pentru placă şi alimente. Testarea vitalităţii nu este
concludentă în afecţiuni pulpare avansate cu pulpa scleroasă.
Examenul aparatelor gnato-protetice indică deficienţele de igienizare,
deteriorările,calitatea adaptării şi posibile deficienţe nutriţionale şi
orientează spre necesitatea reoptimizărilor( probleme financiare, taraţi,
instituţionalizaţi). Un examen corect va aprecia calitatea lor, precum şi
165
posibilitatea de reoptimizare la pacienţii cu afecţiuni generale sau tare

organice la care se impune temporizarea tratamentului definitiv.
Examenul limbii decelează modificări de culoare, volum,
aspectul papilelor, depozite, şanţuri, fisuri, eroziuni, ulceraţii.
Odată cu înaintarea în vârstă, saliva se modifică din punct de
vedere calitativ şi cantitativ. Prin scăderea amilazei, se produce şi o
scădere a puterii enzimatice a salivei ( până la 78%), odată cu aceasta
producându-se şi o scădere a vâscozităţii salivei.
Examenele paraclinice de investigare a stării generale se
determina pentru fiecare aparat în parte în funcţie de anamneză şi
examen general cu stabilirea constantelor biologice necesare pentru
stabilirea geroindexului general şi a stării locale pe elemente ale
sistemului stomatognat pentru stabilirea geroindexului local.
Pentru stabilirea geroindexului se urmăreşte drept componentă
de calcul raportul:
vârsta biologică VB
vârsta cronologică VC
Dacă raportul este:
 egal cu 1  îmbătrânire fiziologică
 mai mic ca 1  îmbătrânire accelerată
 mai mare ca 1  îmbătrânire întârzâiată
Geroindexul general se stabileşte pe baza deficienţelor
descoperite la examenul clinic general subiectiv (anamneză ) şi obiec-
tiv, evaluarea semnelor vitale: tensiunea arterială, pulsul, ritm
respirator, bilanţul nutriţional (clinic, antropometric, radiografic),
examene paraclinice (indici hematologici, constante fizice plasmatice,
echilibrul electrolitic ,fracţiuni lipidice şi lipoproteice, proteinele şi
glicoproteinele,derivaţi de azot, probe hepatice, glicemia, sumarul de
166
urină). Evaluarea masei osoase pentru gradul de osteoporoză foloseşte

radiografia clasică, fotodensitometria, tomodensitometria.Biochimic
pierderile osoase arată tulburări în metabolismul fosfo-calcic.
Geroindexul local cuprinde indicatori pentru fiecare element în
parte:
 la nivel dentar ne interesează modificările de culoare, integri-
tate, migrările dentare, implantarea dentară, poziţia dinţilor. Ne
interesează de asemeni numărul de unităţi dentare absente, cu
modificarea coeficientului masticator.
 indicii parodontali se apreciază clinic prin inspecţie, prin pal-
pare (recesiune gingivală, pungi parodontale, mobilitate den-
tară, migrări, factori de microiritaţie, leziuni de furcaţie), para-
clinic prin examene radiologice unde întâlnim rezorbţie osoasă
alveolară cu spaţiul desmodontal modificat, lărgit, cu lipsa con-
tinuităţii laminei dura.
 indicii mucozali se apreciază atât clinic (coloraţie, integritate,
mobilitate, rezilienţă) cât şi paraclinic (citologic şi morfopato-
logic).
 indicii osoşi se apreciază atât clinic prin indicii de rezorbţie
osoasă (la maxilar indicii Schroder iar la mandibulă indicii
Koller-Rusov) cât şi paraclinic (radiologic) investigănd
corticala osoasă şi structura de fond (indicii Rubens – Duval ).
 indicii salivari se apreciază cantitativ şi calitativ prin examen
biochimic salivar: ionii salivari, imunoglobulinele, lizozimul,
enzimele.
 indicii musculari se apreciază clinic prin apariţia oboselii mus-
culare, durerilor musculare, spasmelor musculare, cât şi para-
clinic (electromiografic).
167
Deşi bătrâneţea poate fi uneori o perioada extraordinară (fiind

denumită şi “vârsta de aur”), de cele mai multe ori întâlnim cazuri de
bătrâni singuri şi abandonaţi, tablou care ne face să ne gândim la pro-
pria înaintare în vârstă. Este dificil să accepţi ireversibilitatea
timpului, chiar şi în tinereţe.
Una dintre tendinţele actuale este de a reconsidera ideea potrivit
căreia bătrânii reprezintă un segment inactiv din punct de vedere
social tinerii, înţelegând avantajele interacţiunii între generaţii, încep
să renunţe la a fi agresivi cu bătrânii.
Pe de altă parte, vârstnicii devin toleranţi şi receptivi la proble-
mele tinerilor. O caracteristică psihologică a vâstnicului este tendinţa
de a-i îndruma pe cei tineri şi uneori de a-i „încuraja“ financiar, ceea
ce le sporeşte sentimentul de utilitate socială.
Bătrâneţea nu înseamnă ignoranţă, deoarece odată în viaţă toţi
vom fi atinşi de mână blajină, dar grea a bătrâneţii, şi vom gusta din
dulceaţa amară a maturităţii târzii şi vom încerca să trăim în prelungi-
rea unei vieţi armonioase alături de cei dragi.
Bătrâneţea nu e motiv de întristare şi nu trebuie să fie o oază a
regretelor; trebuie să fie o etapă liniştită, calmă, de armonie cu sine şi
cu ceilalţi oameni.Vârsta înaintată este văzută ca o pierdere a tuturor
calităţilor, a interesului pentru viaţă, a sănătăţii, o pierdere a implicării
active în lumea care ne înconjoară şi o marginalizare socială, bătrâne-
ţea este rezultatul suprapunerii unor boli cronice şi degenerative pe un
organism modificat prin înaintarea în vârstă.
Ignorarea problemelor de sănătate orale pot avea consecinţe se-
vere, provocând durere şi suferinţă, complicaţii financiare şi sociale,
precum şi diminuarea semnificativă a calităţii vieţii bătrănilor.
Sănătatea orală este o componentă importantă a calităţii vieţii, a
sănătăţii în general şi a statusului nutriţional al persoanelor în vârstă
168
ce prezintă cele mai diversificate tablouri morfo-clinice, o serie de

particularităţi nutriţionale care orientează examenul clinic, paraclinic,
diagnosticul şi planul de tratament protetic. Persoanele vârstnice cu o
stare generală precară prezintă un risc crescut pentru apariţia diferite-
lor afecţiuni orale.
Pentru tratarea corectă a sănătăţii orale a vârstnicului, este nece-
sară o abordare comprehensivă, multidisciplinară, cu reducerea barie-
relor ce stau între populaţia vârstnică şi serviciile de sănătate orală.
Tendinţa actuală de creştere a numărului de persoane de vârsta a
III-a cu un număr mare de dinţi naturali, este o provocare dinamică
pentru medicina dentară, ca urmare a nevoilor crescute de servicii
suplimentare de sănătate orală (prevenţie şi restaurare).
Hellyer (2011) a publicat un articol ce face referire la un studiu
efectuat de Dental Health Survey ce a analizat numărului de persoane
vârstnice edentate total din Marea Britanie. DHS consemnează o scă-
dere de la 30% la 6% a persoanelor edentate total, în perioada 1978-
2009, şi o creştere a numărului mediu de dinţi naturali păstraţi peste
vârsta de 55 de ani. Se consideră că această tendinţă de creştere a nu-
mărului de dinţi naturali păstraţi după vârsta de 65 de ani va continua
în următorii 23 de ani.
Deasemeni apare o schimbare de atitudine la persoanele de vâr-
sta a III-a din Marea Britanie, tot mai mulţi dorind să-şi păstreze cât
mai mult timp dinţii naturali. Este de presupus deci că în 20-30 de ani
bătrânii să spere să-şi păstreze dinţii naturali pe viaţă.
O atare aşteptare “dinţi pe viaţă”, impune schimbări majore în
ceea ce priveşte atitudinea pacientului în raport cu serviciile de sănăta-
te orală, dar şi atitudinea medicului dentist în abordul pacientului
vârstnic. Medicul dentist, în cunoştinţă de cauză, poate îmbunătăţi
acestor pacienţi, atât starea de sănătate orală, cât şi stilul de viaţă,
169
printr-o analiză atentă a nevoilor sociale şi stomatologice, şi trebuie să

cunoască gradul de implicare al factorilor agravanţi în apariţia leziunii
mucoasei orale, de particularităţile acestora şi să le aplice în mod indi-
vidualizat.
Obstacole în calea reabilitării orale a vârstnicului rămân şi pro-
blemele specifice legate de deteriorarea generală a sănătăţii, ce com-
plică tratamentul şi agravează sănătatea orală a acestuia. Dintre facto-
rii care contribuie la apariţia şi agravarea problemelor de sănătate ora-
lă sunt: nevralgia, disfagia, cariile dentare, sau medicamentele utiliza-
te în tratamentul diverselor boli asociate vârstei (Martin, 1999).
Pot influenţa de asemeni negativ sănătatea orală ereditatea, fac-
torii legaţi de obiceiurile nocive precum: fumatul, consumul de alco-
ol, igiena orală deficitară, sau statusul nutriţional.
O adresabilitate scăzută către cabinetele de medicină dentară cu
consecinţe grave asupra sănătăţii orale se observă în special la persoa-
nele vârstnice aflate în zonele rurale izolate, în lipsa unui mijloc care
să asigure transportul pacienţilor vârstnici la cabinet şi de la cabinet –
acasă.
VI.2. POSIBILITĂŢI DE RECUPERARE
Deoarece edentaţia constituie, de regulă, elementul primordial

în cadrul apariţiei sindromului disfuncţional al sistemului stomatognat,
tratamentul acesteia trebuie să aibă un caracter intens profilactic, înce-
pând de foarte timpuriu (din perioada prenatală chiar), prin urmărirea
condiţiilor de dezvoltare şi evoluţie a tuturor elementelor sistemului
stomatognat.
170
Tratamentul trebuie să ţină cont în aplicarea sa de caracteristicile

fiziologice specifice fiecărei perioade de vârstă în parte. Aplicarea
unui tratament corect şi individualizat cere, ca pe lângă cunoaşterea
temeinică a particularităţilor structurale şi funcţionale ale maxilarelor
şi părţilor moi, ale ATM, ale relaţiilor interdentare şi cranio-
mandibulare, să fie luaţi în consideraţie toţi factorii biologici locali şi
generali, ţinând cont de tipul de sistem nervos şi stare psihică a fiecă-
ruia.
Aparatul gnato-protetic amovibil constituie tratamentul de
elecţie al edentaţiei totale. Complexul aparat protetic-câmp protetic
posedă caracterele unui sistem heterogen, mecanic şi biologic, în ca-
drul căruia interacţiunea dintre elemente este reciprocă, dar, în timp ce
sistemul biologic are o capacitate proprie de adaptare şi remaniere
permanentă, sistemul mecanic este, practic, inert.
Pentru a instaura şi consolida echilibrul mecano-biologic, este
necesară conceperea şi realizarea unor construcţii protetice bazate pe
criterii biomecanice ştiinţifice, coroborate cu înregistrări clinice şi pa-
raclinice, care să asigure stabilitatea sistemului.
Deoarece suprasolicitarea conduce la procese de resorbţie şi, în
general, la disconfortul proteză-câmp protetic, este necesar un control
periodic al pacienţilor protezaţi şi reoptimizarea pieselor protetice.
Implantologia vine astăzi să completeze, cu rezultate bune şi
foarte promiţătoare în timp, arsenalul terapeutic al stomatologiei con-
temporane, în ceea ce priveşte rezolvarea protetică a edentaţilor.
În ultima perioadă, datorită rezultatelor obţinute prin fenomenul
de osteointegrare şi durabilitate în timp, implantele endoosoase
osteointegrate, de diferite tipuri şi forme, îşi fac tot mai mult loc în
rezolvarea edentaţiilor.
171
Faptul că implantele dentare osteointegrate pot avea o durată de

funcţionare satisfăcătoare, arată că acestea transmit forţele ce se aplică
pe ele la osul periimplantar în mod fiziologic, cu efecte de remodelare
osoasă în timp.
S-a demonstrat microscopic că forţele aplicate pe dinţii recon-
struiţi pe implante, se dispersează în os, pornind de la interfaţa os-
implant. Ţinând cont de aceste forţe şi de distribuţia lor, reconstrucţia
protetică pe implantele osteointegrate include principiile de biomeca-
nică şi ocluzologie, care duc la un comportament fiziologic privind
direcţia acestor forţe, intensitatea şi timpul de aplicare pe implante.
În timpul masticaţiei se pot dezvolta forţe mari, care ţin de natu-
ra alimentelor, forţa de contracţie a muşchilor mobilizatori ai mandi-
bulei, şi care realizează în final impactul ocluzal cu şocul respectiv.
Implantul transmite osului direct aceste forţe, sub formă de şocuri ri-
gide, datorită neexistenţei ligamentului parodontal. Pentru amortizarea
acestor forţe se recomandă ca primele reconstrucţii protetice pe im-
plante să fie realizate cu răşini acrilice sau materiale fotopolimerizabi-
le pentru partea coronară, care prezintă un grad de elasticitate mai ma-
re comparativ cu metalul sau porţelanul.
După montarea reconstrucţiei protetice, remodelarea osoasă se
realizează într-un număr mare de ani, în funcţie de forţele transmise
prin intermediul implantelor la nivelul osului.
Deci, vindecarea şi osteointegrarea implantului, precum şi su-
pravieţuirea lui în timp depind, printre altele şi de:
- capacitatea de vindecare şi remodelare în timp a osului;
- biomaterialul şi configuraţia implantului;
- blândeţea, corectitudinea şi tipul tehnicilor chirurgicale;
- condiţiile de aplicare şi transmitere a forţelor la implant, şi
prin intermediul acestuia, la nivelul osului înconjurător.
172
În ceea ce priveşte biomaterialul şi configuraţia implantului,

precum şi tehnica de implantare, la ora actuală se consideră că
osteointegrarea este posibilă doar în cazul utilizării tehnicii introduse
de Bränemark (tehnica în doi timpi); dintre toate materialele folosite
până acum în confecţionarea implantelor, ţinând cont şi de rezultatele
obţinute, cele care s-au impus categoric, sunt titanul şi ceramo-
hidroxiapatita, iar în ultima perioadă a apărut şi zirconiul (implantul
şurub al lui Sandhans).
Ca variante terapeutice ale protezării pe implante în cazul
edentaţiei totale, există posibilitatea ca implantele să transforme
edentaţia totală într-o pseudoedentaţie de clasa a-I-a sau a-III-a Ken-
nedy ce beneficiază de protezare conjunctă, mixtă composită sau
amovibilă.
Astfel, când condiţiile de implantare sunt nefavorabile în zonele
laterale, se procedează, de regulă, la aplicarea unui buchet de minim
trei implante în zona anterioară incisivo-canină.
Aceste implante pot fi acoperite cu o componentă conjunctă pre-
văzută, sau nu, cu elemente speciale de protezare, pentru ca în zonele
laterale să fie aplicată o piesă amovibilă acrilică ∕ scheletizată. Tot
aceste implante, pot fi acoperite cu o bară de fricţiune Dolder, sau cu
cape metalice, iar în completare o suprastructură amovibilă over-lay.
Când există condiţii optime de implantare în zonele laterale,
edentaţia poate fi transformată într-o pseudoedentaţie de clasa a-III-a,
protezată conjunct. De altfel, există posibilitatea obţinerii unor supor-
turi osoase optime pentru implantare, dacă se apelează la diferite teh-
nici chirurgicale: adiţie de grefe osoase (creastă iliacă, os parietal),
augmentarea crestelor alveolare cu materiale biocompatibile (fosfat
tricalcic şi os liofilizat, hidroxiapatită), intervenţii de lifting sinusal
sau de deplasare a conţinutului canalului dentar inferior.
173
Timpul nu este numai marele nostru duşman, ci şi marele nostru

prieten. El ne permite realizarea, evoluţia, progresul. Cine poate şti ce
va aduce viitorul în acest sens ? Poate că, între altele, ne va aduce o
nouă teorie asupra timpului. Filozofii s-au întrebat, încă de mii de ani
dacă timpul are realitatea pe care i-o atribuim şi care se concretizează,
de pildă, în îmbătrânire: dacă o rezolvare a "luptei cu timpul" n-ar pu-
tea fi obţinută şi pe o altă cale, radical diferită de cea pe care ne miş-
căm.
VI.3. GERONTOPROFILAXIA SAU ARTA DE A ŞTI

SĂ DEVII LONGEVIV
În stadiul actual al cunoştinţelor, specialiştii apreciază că pentru

marea masă a populaţiei este posibil să se realizeze, ca maximum de
longevitate posibilă, vârsta de 90 de ani, iar pentru un mic număr de
persoane chiar 110 ani.
Vârsta bătrâneţii-etapă biologică normală, trebuie să fie pregătită
din timp, printr-o conduită alimentară, de muncă, de igienă a vieţii,
precum şi prin controlul periodic al sănătăţii. Este necesar, de aseme-
nea, să se facă pregătiri speciale pentru vârsta pensionării, căutându-se
activităţi care să confere sentimentul utilităţii sociale, care să solicite
funcţiile organismului şi să se opună dezinserţiei din viaţa activă.
Profilaxia îmbătrânirii, în scopul unei vieţi prelungite, trebuie să
înceapă, aşadar, din tinereţe !
Legătura strânsă dintre sănătatea generală şi sănătatea orală este
un motiv important pentru medic să dobandească cunoştiinţe privind
stomatologia profilactică. Se consideră că modul de alimentare consti-
tuie un factor esenţial pentru longevitate. Depăşirea greutăţii corporale
normale şi în mod evident obezitatea, prin excese alimentare, duc la
174
scurtarea vieţii. Studii populaţionale asupra celei mai adecvate nutriţii

pentru longevitate au arătat că regimurile alimentare cu mai puţine
calorii, constând, în esenţă, dintr-un regim predominant vegetarian şi
lactate, la care se adaugă carne, cu cât mai puţine grăsimi, dulciuri şi
făinoase, sunt cele mai adecvate.
Pacienţii trebuie educaţi să perieze dinţii zilnic, ideal după fiecare
masă, obligatoriu înainte de culcare, deoarece în timpul somnului flu-
xul salivar are valori minime. Trebuie să utilizeze tehnica corectă de
periaj cu periuţa aplicată în 45 grade pe dinte şi o pastă fluorurată. Es-
te recomandată utilizarea aţei interdentare sau a periuţelor
interdentare. Consumarea frecventă de dulciuri are un efect mult mai
negativ asupra dentiţiei în raport cu consumarea o singură dată pe zi a
alimentelor dulci. Totuşi frecvenţa este irelevantă în condiţiile în care
periajul ar avea loc imediat după fiecare ingestie. Pacienţii cu proteze
amovibile trebuie să menţină înafara cavităţii orale proteza cel puţin 6
ore zilnic. Proteza trebuie menţinută în soluţie antibacteriană 20 minu-
te de câteva ori pe săptămană. Pacienţii trebuie sã fie supuşi unor şe-
dinţe de examinare şi curăţare profesională a dinţilor naturali cel puţin
de douã ori anual. Pacienţii cu disfuncţii salivare sau cu disabilităţi ar
trebui sã ajungă la dentist chiar mai frecvent. Mucoasa orală a pacien-
ţilor cu proteze amovibile trebuie să fie examinată de două ori pe an
mai ales în cazul fumătorilor sau a celor care consumă băuturi alcooli-
ce.
Grija pentru aparatul cardiovascular are un rol esenţial pentru
prelungirea duratei de viaţă. Se ştie că hipertensiunea arterială consti-
tuie un factor de risc pentru o serie de boli ale aparatului cardiovascu-
lar, cum sunt: cardiopatia ischemică, insuficienţa cardiacă, accidentele
vasculare cerebrale etc. De aceea, se impune cu necesitate controlul
tensiunii arteriale, ştiut fiind că cifrele tensionale normale, stabilite de
175
OMS, sunt de 140 mmHg pentru tensiunea maximă şi de 90 mmHg

pentru cea minimă, bineînţeles cu un oarecare coeficient de variaţie.
Cunoscând toate aceste riscuri, aplicarea de către populaţie a măsuri-
lor profilactice (care constau în esenţă dintr-o nutriţie adecvată, fără
exces de sare, fără abuzuri, fără tutun şi alcool), şi respectarea indica-
ţiilor medicale, duc la creşterea longevităţii.
Activitatea fizică, mersul pe jos, sportul în aer liber şi multe alte-
le constituie, de asemenea, o reţetă de viaţă lungă.
Folositoare sunt şi o serie de medicamente cu rol eutrofic; amin-
tim aici contribuţia gerontologiei româneşti prin produsele "Gerovital"
şi "Aslavital", utilizate în tratamentul îmbătrânirii.
Dar ceea ce trebuie reţinut, în special, în profilaxia îmbătrânirii
este continuarea activităţii - adaptată fiecărei persoane - şi după vârsta
pensionării.
Renunţarea la orice activitate la această vârstă este egală cu atro-
fierea treptată a organismului şi accelerarea declinului final. Inactivi-
tatea este distructivă pentru sănătate, ea putând constitui o traumă pen-
tru psihic.
Există diferite soluţii pentru o viaţă activă şi la vârsta bătrâneţii,
cum sunt: - continuarea, sub diferite forme, a activităţii profesionale;
- dezvoltarea unor activităţi plăcute, distractive (grădinărit, creaţii lite-
rare şi artistice); - activităţi obşteşti variate; - activitate publicistică; -
activităţi educative etc.
Dreptul la longevitate aparţine tuturor. Dar longevitatea se caută
şi se obţine de fiecare în mod deliberat şi activ. Trebuie să ştii şi să
vrei să devii longeviv.
176
BARIERE ÎN ÎNGRIJIREA ORALĂ LA BĂTRÂNI
Principalele bariere în menţinerea unei sănătăţi orale corespunză-

toare la persoanele vârstnice se datorează diverşilor factori fizici, eco-
nomici, sociali, etc.
Deficitul de cabinete de medicină dentară comparativ cu numărul
în creştere al populaţiei (cu referire specială la segmentul de vârstă
analizat).
Lipsa unui program de vizite periodice, preventive, la cabinetul
de medicină orală pentru depistarea precoce a afecţiunilor orale sau a
altor boli cu manifestare orală.
Descreşterea abilităţilor de menţinere a igienei orale ce duce la o
mai rapidă dezvoltare a tartrului dentar, cele mai multe boli orale fiind
asociate pacienţilor bătrâni cu starea de sănătate generală afectată.
Tratamente simple ale cariei, unele tratamente ale afecţiunilor
pulpare, ale parodontitelor apicale şi câteva tratamente chirurgicale
legate de extracţia dinţilor permanenţi.
Tratamente protetice (protezarea acrilică şi reparaţia protezei) –
cu menţiunea înlocuirii protezei monomaxilare la ≈ 5 ani. Se aplică
pansamente calmante şi drenajul endodontic.
177
CONCLUZII
 Este necesar ca tot personalul medical, nu numai medicii den-

tişti să promoveze sănătatea orală a pacienţilor aflaţi la o vârstă
înaintată.
 La baza tratamentelor de medicină orală trebuie să stea docu-
mentaţia privind statusul de sănătate orală şi generală, în speci-
al la persoanele vârstnice.
 Promovarea măsurilor privind menţinerea igienei orale, precum
şi a necesităţii respectării unei diete corespunzătoare în rândul
populaţiei de vârsta a III-a.
 Identificarea factorilor de risc ce afectează sănătatea orală în
condiţiile modificării permanente a factorilor de mediu, sociali,
economici, determinate de schimbările socio-politice actuale.
 Promovarea la nivel naţional a unui program de monitorizare a
statusului de sănătate al populaţiei de vârsta a III-a, cu identifi-
carea soluţiilor de tratament şi prevenţie ale pensionarilor cu
venituri mici, în special a celor instituţionalizaţi.
 Promovarea unui program privind reducerea prin prevenţie a
numărului de persoane ce prezintă edentaţie totală la vârsta a
III-a.
 Păstrarea “dinţilor pe viaţă”, deziderat nu numai al populaţiei
vârstnice din Marea Britanie, dar şi a vârstnicilor din întreaga
lume, aduce în discuţie importanţa tot mai mare a
gerontostomatologiei în pregătirea stomatologilor igienişti şi te-
rapeuţi. Astfel, medicul stomatolog ar trebui:
 Să fie pregătit să ofere pacientului vârstnic servicii de
igienă orală şi terapeutice adecvate vârstei;
178
 Să fie familiar cu psihologia vârstei a treia şi cu mana-

gementul bolilor asociate vârstnicului;
 Să cunoască afecţiunile orale şi bolile specifice vârstei a
III-a;
 Să cunoască factorii psihologici şi sociali ce influenţează
statusul oral al pacienţilor.
 Totodată serviciile de sănătate orală trebuiesc să fie centrate în
primul rând pe pacient nu pe proceduri, care adeseori sunt mari
consumatoare de timp.
 Procedurile intraorale la populaţia vârstnică trebuiesc efectuate
în paralel cu oferirea de informaţii privind rolul igienei orale în
menţinera stării de sănătate orală.
 Abordul pacientului vârstnic trebuie făcut numai după o înţele-
gere corectă a problemelor complexe ale vârstei a III-a.
 Pacientul trebuie tratat cu demnitate şi compasiune, pe toată pe-
rioada efectuării tratamentelor orale.
În final, ne întrebăm :
 trebuie ca bătrâneţea să fie privită ca o vârstă a renunţărilor şi a
umilinţei – aşa cum spunea Ileana Vulpescu ?
 trebuie să fie bătrâneţea un chin ?
 este această realitate specială a vieţii măcar parţial sub contro-
lul nostru?
 putem contribui, la ameliorarea calităţii vieţii acestui segment
de populaţie atât de defavorizat ?
 Dacă DA, atunci trebuie să ne asumăm această misiune, conşti-
enţi de rolul medicului stomatolog în reabilitarea orală a paci-
entului vârstnic.
179
180
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Berta GN, Ghezzo F, D'Avolio A, Zulian P, Carbone V, Racca S,

Vercellino V, Di Carlo F. Enhancement of calcyclin gene RNA
expression in squamous cell carcinoma of the oral mucosa, but not
in benign lesions. J Oral Pathol Med. 1997 May;26(5):206-10.
2. Birren J.E. History of Gerontology. În Birren J.E. Encyclopedia
of Gerolnology. Age, Aging and the Aged – Amsterdam : Else-
vier, 2007.
3. Bodnar C. Odontologia Geriatrică. Vol I. Noţiuni de Odonto-
Gerontologie. Ed. Tehnoplast Company srl. Bucureşti; 1999.
4. Donca Valer, Suport de curs, Geriatrie şi Gerontologie, Univer-
sitatea de Medicină şi Farmacie, Iuliu Haţeganu, Cluj-Napoca,
2008.
5. Dumitru M. Romanian Original Contributions to Gerontology
and Geriatrics. Gerontology Today. Ed. Viaţa Medicală
Românească; 2007. p. 10-15.
6. Eccles JD (1979) Dental erosion of nonindustrial origin. A clini-
cal survey and classification. J Prosthet Dent 42:649–653.
7. Forna Norina Consuela, Protetică dentară. Vol.1; Vol.2, Ed.
Enciclopedică, 2011
8. Forna Norina Consuela, Tratat de protetică. Clinica şi terapia
edentaţiei parţial întinse, Ed.”Gr. T. Popa” Iaşi, 2008
9. Franks AS. The dental health of patients presenting with tem-
poromandibular joint dysfunction. Br J Oral Surg. 1967
Nov;5(2):157–166
181
Bibliografie
10. Fure S., Zickert I. Incidence of tooth loss and dental caries in 60,
70- and 80-year-old Swedish individuals. Community Dent Oral
Epidemiol. 1997 Apr;25(2):137-42.
11. García-Pola Vallejo MJ, García Martín JM, González García M,
Telenti Arnáiz P.Precancerous lesions (oral leukoplakia and li-
chen planus) in the geriatric patient. Aten Primaria. 1997 Jun
15;20(1):41-4.
12. Gruman GJ. A history of ideas about the prolongation of the life:
The evaluation of prolongevity hypothesis to 1800. Philadel-
phya, PA: Transaction of the American Philosophical Society,
1966.
13. http://ro.wikipedia.org
14. Hurjui J. Compendiu de geriatrie. Iasi: Alfa, 2004.
15. Iacob Luminiţa –Mihaela, Vârsta a treia.Cunoaştere şi inter-
venţie,Editura Universităţii "Al. I.Cuza", Iaşi,2001.
16. Jainkittivong A, Aneksuk V, Langlais RP. Oral mucosal lesions
in denture wearers. Gerodontology. 2010. 27(1):26-32.
17. Koshino H, Hirai T, Ishijima T, Ikeda Y. Tongue motor skills
and masticatory performance in adult dentates, elderly dentates,
and complete denture wearers. J Prosthet Dent. 1997
Feb;77(2):147-52.
18. Künzel, W. Gerostomatologie – Berlin : Quintessenz, 1990.
19. Laurent Karila. Le Book des ECN. Ediţia în limba română -
Cluj-Napoca : Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu”,
2011.
20. Lundström IM. Orofacial and general disorders in oral medicine
patients. Oral and medical history. Swed Dent J 2009;33(1):27-
39.
21. Mulley G. A history of Geriatrics and Gerontology. European
Geriatric Medicine. 2012 (3): 225-227.
182
Bibliografie
22. Nicolae Vasile, Ursache Maria, Scrieciu Monica. Gerontostoma-

tologie - Sibiu : Editura Universităţii “Lucian Blaga”, 2010.
23. Penny Fleur Bardsley. The evolution of tooth wear indices. Clin
Oral Investig. 2008 Mar; 12(Suppl 1): 15–19.
24. Poussegur V, Mahler P. Odontologie Gériatrique, Edition CdP
Paris; 2001. p. 5-16,56-77.
25. Prada Gabrial Ioan. Geriatrie şi gerontologie. Vol.1. Note de curs
– Bucureşti : Editura Medicală, 2001.
26. Rusu Valeriu. Dicţionar medical - Bucureşti: Editura Medicală,
2007.
27. Saulea Aurel. Gerontologie - Chişinău : Editura Epigraf, 2009.
28. Săhleanu V., Omul şi îmbătrânirea, Editura enciclopedică,
Bucureşti, 1971.
29. Scutariu Mihaela Monica,Frăţilă D., Macovei Georgiana, Călin
Alex., Diagnostic oro-dentar, Editura "Gr.T.Popa,." U.M.F. Iaşi,
2012.
30. Smith BG, Knight JK (1984) An index for measuring the wear of
teeth. Br Dent J 156:435–438.
31. Steele JG, Walls AW, Ayatollahi SM, Murray JJ (1996) Major
clinical findings from a dental survey of elderly people in three
different English communities. Br Dent J 180:17–23.
32. Sugár L., Bánóczy J. Follow-up studies in oral leukoplakia. Bull
World Health Organ. 1969; 41(2): 289–293.
33. Verza E., Verza F.E.. Psihologia vârstelor, Pro Humanitate,
Bucureşti, 2000.
34. Xie Q, Wolf J, Ainamo A. Quantitative assessment of vertical
heights of maxillary and mandibular bones in panoramic radio-
graphs of elderly dentate and edentulous subjects. Acta Odontol
Scand. 1997 Jun;55(3):155-61.
183

Carte Gerontostomatologie 2015

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Gerontostomatologie 2015

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIHAELA MONICA SCUTARIU

Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

Coperta: Marius ATANASIU

Editura „Gr. T. Popa”

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

BIBLIOGRAFIE .................................................................... 181

Ultimii ani ai secolului XX au fost marcaţi de o creştere a inte-

În dezvoltarea geriatriei şi gerontologiei s-a pus accent pe patru

cercetărilor legate de modificările sistemului stomatognat la vârsta a

PREMIZELE ISTORICE ALE APARIŢIEI

Astfel, Aristotel utilizează pentru îmbătrâ-

Asistenţa acordată bătrânilor a avut o dezvoltare importantă

Erasmus (Desiderius) din Rotterdam (1469 –1536 )(supranumit

Secolul al XIX-lea este dominat de convingerea că toate feno-

bun; gennan = a produce] – ca denumire a unei discipline ce studiază

GERONTOLOGIA, GERIATRIA ŞI GERONTO-

Deşi cunoştinţele legate de procesele de îmbătrânire au evoluat

DEFINIŢIE : Gerontologia [Gr. geron, - ontos = bătrân; logos =

Cicero utilizează termenul de senescenţă pentru a defini proce-

Se consideră că, atunci când senescenţa se produce armonios,

Gerontologia biologică (experimentală) se ocupă cu studiul

Gerontologia socială reprezintă acea parte a gerontologiei care

Geriatria este o ramură a gerontologiei, fiind o disciplină de

DEFINIŢIE : Geriatria [Gr. geron, - ontos = bătrân; iatria = vinde-

Privită din punct de vedere al bolilor dezvoltate de persoanele

cu scopul de a studia relaţiile dintre fenomenul îmbătrânirii şi capaci-

Deşi cel de al II-lea Război Mondial a întârziat cercetările în

Odată cu extinderea cercetărilor ştiinţifice din domenile geron-

ISTORICUL GERONTOLOGIEI ROMÂNEŞTI

La poporul român, încă din cele mai vechi timpuri, bătrânii au

bolniţă (lazaret) destinat îngrijirii leproşilor şi o capelă. Bătrânii nevo-

tă la Viena în 1796 şi reeditată la Berlin în 1838), exercitând o puter-

Profesorul Dr. Gh. Marinescu (fondator al Şcolii Româneşti de

Trebuiesc de asemeni menţionate lucrările lui Eraclie Sterian

Drept consecinţă a atenţiei acordate problemelor medicale şi

În contextul dezvoltării ramurilor medicale ce se axează pe stu-

 Gerontognatoprotetica – termen utilizat de V. Burlui – se focali-

DEFINIŢIE – Gerontostomatologia – reprezintă o ramură a stoma-

Deşi în literatura de specialitate din ţara noastră nu întâlnim

Evoluţia cunoştinţelor legate de procesele de îmbătrânire a por-

DEFINIŢIE : Îmbătrânirea – reprezintă totalitatea proceselor fiziolo-

În gerontologie, vârsta reprezintă un reper important în defini-

- îmbătrânire reuşită, fiind rezultatul trecerii timpului, fără

la aceşti vârstnici a unor genotipuri nucleare sau mitocon-

 Vârsta cronologică (sau calendaristică) – reprezintă totalitatea ani-

 Vârsta fiziologică – face referire la dinamica capacităţilor fiziolo-

vaţiei acţiunilor în sfera socială şi concentrarea atenţiei pe interesele

I.1. CAUZELE ÎMBĂTRÂNIRII

Deşi progresele în domeniul ştiinţelor medicale au fost remar-

ingerate, ca urmare a reducerii univalente a oxigenului, coroborată cu

I.2. TEORIILE SENESCENŢEI

Studiile in vitro efectuate pe celulele de cultură, studiile in vitro

A. Teorii cu determinare genetică (bazate pe genom)

de diferiţi factori interni şi externi. În cadrul teoriilor cu determinare

B. Teorii fără determinare genetică cuprind:

toate componentele corpului uman se dezvoltă şi

- Teoria acumulării de produşi reziduali

produşi intermediari în cursul reacţiilor intra-

prin punţi de hidrogen, deşi reversibile, se pot acu-

I.3. ASPECTE GENERALE BIOLOGICE,

În studiul consecinţelor îmbătrânirii asupra organismului uman

1.3.1. Îmbătrânirea celulară

- scăderea şi dezorganizarea proceselor enzimatice, cu influenţă ne-