ECHIPA STOMATOLOGICĂ ŞI

ROLUL EI ÎN REALIZAREA
TERAPIEI COMPLEXE ÎN
MEDICINA DENTARĂ

CURSUL II
 ECHIPA STOMATOLOGICĂ

În stomatologie, echipa trebuie înţeleasă

nu ca un grup de specialişti, ci ca o
formaţiune care are un scop (obiectiv), la
realizarea căruia participă toţi membrii.
Medicul dentist este conducătorul echipei
şi singurul răspunzător de întreaga
activitate.
 SCOPUL ACTIVITĂŢII:
 Realizarea tratamentelor dento-
parodontale, protetice şi profilactice;
 Intervenţii chirurgicale orale şi
implantologice;
 Asigurarea unui mediu confortabil şi
nestresant pentru pacienţi;
 Menţinerea stării de sănătate a
personalului prin organizarea judicioasă a
timpului de lucru şi evitarea solicitărilor
suplimentare;
 Utilizarea raţională a mijloacelor
financiare.
 Echipa este formată din:
 Medicul dentist;
 Ajutorul medical în activitatea clinică
(asistenta medicală);
 Ajutorul imediat în confecţionarea piesei
protetice - tehnicianul dentar.
 Lor li se mai poate adăuga:
 Asistenta de profilaxie (igienista);
 Secretara;
 Personalul de întreţinere: femeia de
serviciu, tehnicianul de întreţinere a
aparaturii, etc.
 MEDICUL DENTIST
Pentru a-şi asuma această răspundere, el
trebuie să urmeze etapele pregătirii
profesionale. Deoarece s-a constatat că
scurtarea învăţământului stomatologic
universitar la 5 ani, nu a fost favorabilă, timpul
scurt nu permitea însuşirea unor deprinderi şi
a manualităţii prin exerciţiu permanent, după
1990 s-a revenit la sistemul de 6 ani
universitari.
Din păcate s-a renunţat la stagiatura
obligatorie după terminarea studiilor,
stagiatură care există în multe state
membre ale U.E., lucru ce complică
inserţia profesională a tinerilor absolvenţi
cât şi adaptarea acestora cu impactul dur
al meseriei alese.
Medicul dentist este elementul cel mai
important al binomului medic-pacient. El
primeşte, prelucrează şi stochează
informaţia, este factorul decizional,
organizaţional şi cel care realizează efectiv
manoperele terapeutice. Responsabilitatea
medicală îi aparţine în întregime.
În relaţia cu echipamentul, medicul nu
este partener egal, echipamentul fiind
supus adaptării încă din faza de
proiectare. Oricât de modern şi ergonomic
ar fi proiectat, el creează solicitări, chiar
minime. Respingerea unui echipament nou
poate însemna fie că acesta nu are
valoare, fie o rezistenţă la schimbare, frică
la nou din partea medicului. Tocmai de
aceea ergonomia prevede conceperea
echipamentelor în vederea creierii
confortului şi a siguranţei în utilizare.
Medicul în activitatea sa este în faţă cu el
însuşi, cu conştiinţa şi datoria sa
profesională, cu solicitările senzoriale şi
neuropsihice ale profesiei, cuprins de
nelinişti, oscilaţii, teamă dar şi curiozitate
în faţa relaţiei terapeutice. În faţa
pacientului medicul urmează un proces
complicat, desfăşurat între cel două
planuri ale cunoaşterii – senzorial şi
raţional.
 INTERRELAŢIILE DINTRE
ELEMENTELE COMPONENTE ALE
SISTEMULUI ERGONOMIC
Obţinerea informaţiei se realizează pe cale
senzorială. Analizatorul vizual are
performanţe deosebite, fiind posibilă
separarea spaţială a imaginilor, aprecierea
tridimensională, recunoaşterea culorilor
(nuanţe, tonuri). Analizatorul auditiv
permite utilizarea ascultaţiei (ca metodă
de examen clinic) în examinarea A.T.M.-
ului, a durităţii dentinei şi osului, etc.,
practicianul putând realiza o separare
suficientă între sunete.
Simţul tactil poate fi exercitat direct, prin
palpări, sau indirect, prin intermediul
instrumentelor folosite. Mirosul este folosit
în mod excepţional (gangrene, supuraţii),
iar aprecierea temperaturii externe se
realizează în cadrul examenului exofacial
al pacientului.
Simţurile interacţionează şi din punct de
vedere sistemic este dificil a le decupla
pentru a le studia separat efectele. Apare
şi un grad de subiectivitate determinat de
capacitatea individuală, fenomene de prag
şi saturaţie în cazul suprapunerii altor
stimuli din mediul extern.
Implementarea decizilor luate de operator
se realizează prin intermediul muşchilor
membrelor. Precizia mişcării depinde de
grupele musculare implicate,
amplitudinea, forţa, poziţia membrelor.
 ASISTENTA DE CABINET

Stomatologia, având un caracter chirurgical

în întreaga desfăşurare, în activitatea sa,
medicul dentist are nevoie să fie secundat,
ca şi un operator în intervenţii chirurgicale -
de un ajutor. Acesta este asistenta de
cabinet, care contribuie prin prezenţa în
echipă, la creşterea randamentului calitativ
şi cantitativ al actului medical stomatologic.
Ajutorul imediat trebuie să aibă o înaltă
calificare, pentru a şti să urmărească
fiecare intenţie, să cunoască timpii
operatori, tehnologia, instrumentarul,
materialele şi modul de preparare şi
utilizare.
De asemenea asistenta trebuie să aibă şi o
bună pregătire medicală generală pentru a
putea interveni, împreună cu medicul, în
cazul unor urgenţe medico – chirurgicale
(să ştie să execute injecţii intra –
musculare şi intra – venoase, să cunoască
medicaţia de urgenţă, etc.) ce pot să
apară în activitatea de zi cu zi.
Dacă până în urmă cu câţiva ani,
asistentele de stomatologie proveneau din
rândul asistentelor de medicină generală
sau chiar al tehnicienilor dentari, care
făceau un fel de calificare la locul de
muncă, astăzi există, pe lângă o serie de
Facultăţi de Medicină Dentară, facultăţi
pentru asistentele de stomatologie, cu o
durată a pregătirii de trei ani.
Tot asistentei medicale îi revin în general
şi sarcini suplimentare: secretariat,
gestiune, aprovizionare, legătura cu
laboratorul, etc.
Se poate afirma că asistenta reprezintă
calitatea profesională a medicului dentist,
deoarece conţinutul muncii asistentei
depinde de medic. Pregătirea medicului dă
rangul ajutorului - asistentei.
 Rolul asistentei poate fi
sistematizat astfel:
 Întâmpinarea pacientului şi pregătirea lui
psihică;
 Instalarea pacientului în fotoliul dentar (ajută
pe cei bătrâni sau handicapaţi) şi aplică
baveta de protecţie;
 Reglează lumina la început şi ori de câte ori
este necesar;
 Pregăteşte instrumentarul necesar;
 În timpul tratamentului:
 Realizează aspiraţia;
 Îndepărtează părţile moi;
 Schimbă frezele, discurile, etc.;
 Prepară materialele necesare şi le
transmite medicului;
 Primeşte de la acesta instrumentele
folosite, amprentele, etc.;
 Ajută pacientul să coboare din fotoliu;
 Dacă este necesar reia explicaţiile şi indicaţiile
date de medic;
 Face programarea şi plăţile, asigură legătura cu
laboratorul de tehnică dentară şi cu furnizorii,
dacă nu există personal angajat în acest scop;
 La sfârşitul programului curăţă şi sterilizează
instrumentarul;
 Supraveghează curăţenia şi igienizarea zilnică şi
periodică a cabinetului.
 ASISTENTA DE PROFILAXIE
În ultimul timp, în asistenţa stomatologică
curentă au apărut asistentele de profilaxie sau
igienistele dentare, care, pe baza unei pregătiri
suplimentare desfăşurate în Facultăţi de
Profilaxie cu durata de trei ani, au
posibilitatea de a efectua anumite acte
stomatologice de igienizare buco-dentară
independent, dar sub supravegherea
medicului.
Deşi această specializare există în toate
ţările membre ale U.E şi în S.U.A., cu un
grad mare de adresabilitate şi cu bune
rezultate în tratamentul pacienţilor, la noi
în ţară, condiţiile existente la ora actuală,
nu fac să fie o meserie atractivă pentru
tineri.
 TEHNICIANUL DENTAR
Tehnicianul dentar, pentru a cărei pregătire s-a
trecut de la şcoala postliceală cu durata de doi
ani la facultate cu trei ani de studii, primeşte o
instruire superioară, în privinţa cunoaşterii şi
folosirii aparaturii moderne, a tehnologiilor noi
din tehnica dentară (realizarea lucrărilor din
ceramică, protezelor scheletate, punţilor pe
implante).
Tot el este cel care confecţionează şi
aparatele ortodontice (mobile şi
mobilizabile) şi cele chirurgicale.
Tehnicienii dentari trebuie să se desprindă
de la faza de "artizanat", la faza de
creaţie.
Fiecare piesă protetică nu este un produs
de serie, ci o piesă unică, care exprimă
aplicarea cunoştinţelor profesionale şi
deprinderilor tehnico-practice, la indicaţiile
medicale şi particularităţile individuale ale
cazului clinic. Tehnicianul trebuie să fie
complet, să poată executa toate tipurile de
lucrări protetice.
Esenţial este faptul că medicul este cel
care poartă responsabilitatea directă
asupra actului protetic. Dar pentru
aceasta, tehnicianul trebuie să execute
piesa protetică la indicaţiile medicului (ca
şi farmacistul care execută o reţetă
medicală).
În aceleaşi intenţii, studentul trebuie să-şi
însuşească foarte bine elementele de
propedeutică stomatologică şi tehnică
dentară, pentru a cunoaşte tehnologia
executării diverselor lucrări dentare şi a şti
ce să ceară şi să urmărească, în modul de
realizare a indicaţiilor date, până la piesele
finite.
ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A
ACTIVITĂŢII ÎN CABINETUL DE
MEDICINĂ DENTARĂ
 SISTEMUL ERGONOMIC ÎN
MEDICINA DENTARĂ
Asistenţa stomatologică, indiferent de tipul de
unitate sanitară şi de activitate (profilactică,
urgenţă, curativă odonto-parodontală,
chirurgicală, protetică), în care se încadrează,
are nevoie de un loc de muncă organizat şi
dotat funcţional, în care medicul dentist şi
colaboratorii să poată lucra în condiţii
ergonomice, pentru a obţine un maximum de
randament.
În acelaşi timp, la nivelul ei, trebuie să se
respecte regulile de igienă şi asepsie
specifice practicii chirurgicale în care ea se
încadrează. Deci, pentru funcţionare
optimă, sunt necesare:
 Condiţii de microclimat (încăperea);
 Instalaţii (apă, canalizare, curent);

 Dotări - utilaje

- mobilier.
Acestea, pe lângă funcţionalitate, trebuie
să asigure un confort optim, în vederea
desfăşurării activităţii medicului, îndeplinirii
rolului ajutător de către asistentă şi
suportării tratamentului de către bolnavi.
Prin mediu de lucru înţelegem :

1) Mediul fizic reprezentat de cabinetul de

lucru cu tot ce are el. Aici intră:
 Cromatica;
 Iluminarea;
 Temperatura;
 Umiditatea;
 Zgomotul;
 Vibraţiile;
 Câmpuri electromagnetice;
 Noxe chimice şi microbiologice.
2) Mediul psihic care cuprinde totalitatea
relaţiilor care se stabilesc între membrii
echipei medicale şi între aceştia şi pacient.
Transmiterea informaţiilor se face prin
acest mediu.
Sistemul ergonomic stomatologic se
caracterizează prin următoarele
proprietăţi:

1. Este un sistem heterogen, format din

două componente:
 componenta biologică, reprezentată de
echipa stomatologică în care fiecare are
responsabilităţi multiple, dar care
contribuie împreună la realizarea
obiectivului comun - tratamentul eficient
al bolnavului. La acest nivel acţionează
legile biologice individuale dar şi regulile
relaţionale specifice de grup;
 componenta tehnică reprezentată de
întregul echipament, care este variat şi
complex.
2. Acest sistem este realizat prin
convergenţă funcţională. Elementele
componente ale sistemului, deşi
heterogene şi cu funcţii individuale
specifice, realizează funcţiile globale ale
sistemului – tratamentul stomatologic
complex, profilactic şi curativ.
3. Este un sistem integral deoarece nici
unul din elementele componente nu
poate defini singur sistemul, fiecare
reprezintă o componentă necesară, dar
nu suficientă.
4. Este un sistem deschis, stabilindu-se
relaţii în interiorul sistemului (între
elementele componente) şi în afara
sistemului, cu alte sisteme (pacienţii).
5. Este un sistem integrat care la rândul
său se încorporează în ergonomia
generală, cu care stabileşte relaţii atât pe
linia funcţiilor specifice fiecărui
subsistem, cât şi pe linia funcţiilor
sistemice. Legile ergonomiei generale
sunt adaptate activităţii noastre
specifice.
6. Este un sistem autoreglat, adică
pentru desfăşurarea în condiţii optime a
activităţii specifice, relaţiile care se
stabilesc trebuie să fie în echilibru, în
armonie. Echilibrul sistemului este un
echilibru dinamic, de realizarea şi
menţinerea căruia este răspunzător
medicul, care este şeful echipei.
Afectarea unei singure componente a
sistemului atrage după sine, prin crearea
unei stări tensionale, improprii
colaborării, dezechilibrul întregului
sistem.
7. Sistemul este ergonomic, în care
obiectul muncii este pacientul, la nivelul
căruia operează legile biologice.
Reprezintă caracteristica esenţială care
conferă o complexitate extraordinară
sistemului ergonomic în medicină în
general, şi în medicina dentară în special.
 Elementele care alcătuiesc acest
sistem sunt reprezentate de:
 Factorul uman, cel care desfăşoară activitatea:
medicul dentist, asistenta medicală, asistenta de
profilaxie, tehnicianul dentar, personalul
administrativ, personalul de serviciu;
 Locul de muncă, care reprezintă spaţiul în care
factorul uman îşi desfăşoară activitatea: cabinet,
sală de sterilizare, laborator de tehnică dentară,
radiologie, spaţiile anexe;
 Mijloacele de muncă: unitul şi fotoliul
dentar, altă aparatură, instrumentar,
materiale;
 Spaţiul de lucru, care însumează
totalitatea condiţiilor fizice, chimice şi
biologice în care se desfăşoară activitatea,
aici intrând cabinetul cu dotarea lui şi
ambientul acestuia;
 Desfăşurarea muncii care cuprinde
circuitele de la nivelul cabinetului şi
succesiunea etapelor de lucru;
 Obiectul muncii – pacientul, tratarea
corespunzătoare a acestuia.
ORGANIZAREA CABINETULUI DE
MEDICINĂ DENTARĂ
Amplasarea şi proiectarea cabinetului ideal
sunt aspecte care se modifică odată cu
propriile noastre concepţii privind confortul
şi odată cu progresele tehnicii. De
asemenea legislaţia în vigoare joacă un rol
important în acest sens, la fel ca şi factorul
economic (puterea financiară a celui care
deschide cabinetul).
În esenţă, un cabinet ideal este acela care
ne oferă condiţii pentru desfăşurarea
optimă a activităţii noastre şi în
proiectarea sa să se ţină cont de principiile
ergonomice.
Când se amenajează un nou cabinet, ideal
ar fi să se ţină cont de o serie de aspecte
care par nesemnificative dar care au
răsunet important asupra stării psihice a
pacientului:
 Zona în care este amplasat cabinetul;
 Facilităţi pentru parcare;
 Accesul cu ajutorul mijloacelor de
transport în comun;
 Aspectul exterior al clădirii;
 Căile de acces la cabinet (lift, pantă pentru
pacienţii cu handicap locomotor).
Toate acestea pot reprezenta factori care
să reducă din angoasa, teama, neliniştea
pacientului, sau din contră să le crească,
îndepărtând bolnavul şi diminuând mult
adresabilitatea.
De mulţi ani de zile, la cabinetele din
vestul Europei, arhitecţii, distribuitorii şi
producătorii de echipamente şi materiale
medicale, au fost aceia care au realizat
designul sălilor de tratament, al
cabinetelor medicale în general. Din
nefericire de multe ori în acest design nu
se ţine cont de principii ergonomice şi nici
de siguranţă în practică.
Unii dintre producători pun mare accent
pe confortul pacientului, ceea ce nu este
un lucru rău, însă, obiectivul lor principal
trebuie să fie confortul echipei
stomatologice, întrucât ei sunt cei care vor
lucra în acest mediu mai multe ore în
fiecare zi, în timp ce pacientul este aşezat
doar pentru o scurtă perioadă de timp la
intervale periodice.
 Când se porneşte la proiectarea unui
cabinet dentar ar trebui să se ţină cont de
mai multe elemente:
 Suprafaţa spaţiului să fie de minimum 100
m pătraţi;
 Planurile tipice sunt în formă de I, L sau T;
 Zonele personalului, unde pacienţii nu au
acces, să fie cât mai departe de intrarea
pacienţilor, dacă este posibil chiar să aibe
o intrare separată. Acestă aranjare
conservă spaţiul de lucru, reduce
aglomerarea şi confuzia pacienţilor în
legătură cu traseul lor;
 Amenajarea cabinetului dentar trebuie să
permită adaptarea unor metode sistemice
de control a igienei şi a asepsiei.
Având în vedere scopurile cabinetului
stomatologic, spaţiul lui trebuie corect
împărţit din punct de vedere organizatoric.
Această organizare şi amenajare, conform
conceptului de performanţă logică, se face
în mai multe regiuni grupate în zone.
 REGIUNEA:

Este spaţiul tridimensional ocupat de una

sau mai multe persoane care au de
îndeplinit un scop. Regiunea se poate
clasifica după:
 Numărul de persoane ce o folosesc;
 Direcţia de deplasare:
 Unidirecţională – operatorul stă cu faţa
într-o singură direcţie;
 Multidirecţionale:
- cu rotire în jurul punctului focal (gura
pacientului);
- cu rotire în jurul axelor verticale ale
operatorului, când există două puncte
focale (pacient-aparatură).
 După poziţia corpului:
 În picioare (medic, asistentă);
 Şezând (medic, asistentă);
 Culcat (pacient).
 ZONA

Reprezintă spaţiul tridimensional care

cuprinde una sau mai multe regiuni şi
spaţiul dintre acestea necesar culoarelor.
Astfel avem:
A. Zona publică (pentru pacienţi);
B. Zona administrativă;
C. Zona de tratament;
D. Zona personalului.
ÎMPĂRŢIREA SPAŢIULUI ÎNTR-UN
CABINET DENTAR:
 A. ZONA PUBLICĂ (PENTRU
PACIENŢI)
Cuprinde:
 Intrarea pacienţilor;
 Primirea;
 Sala de aşteptare;
 Garderoba;
 Grupul sanitar pentru pacienţi.
Sala de aşteptare trebuie să aibă o
mărime suficientă (5 – 10 m2) pentru a
corespunde normelor care prevăd 1 – 1,5
m2/persoană pentru adulţi şi 1,5 – 2 m2/
persoană pentru copii (inclusiv persoana
însoţitoare), având în vedere că mai toate
cabinetele lucrează cu programare şi
numărul pacienţilor care aşteaptă nu este
mai mare de 3 – 4. Sălile prea mari nu
sunt pe placul pacienţilor, care se simt
izolaţi.
De preferinţă ar trebui zugrăvită în culori
deschise, pe pereţi să fie câteva tablouri,
materiale publicitare (de exemplu, la paste
şi periuţe de dinţi, etc.), şi materiale de
educaţie sanitară stomatologică (de
exemplu, tehnici de periaj a dinţilor).
Prezenţa unui acvariu, a unei fântâni
arteziene, a unor plante ornamentale,
creează o atmosferă naturală şi
liniştitoare.
Prezenţa unui televizor sau sistem audio
care să realizeze un fond sonor în surdină
duce la sporirea calmului şi reducerea
stresului. De asemenea trebuie să existe
un grup sanitar numai pentru pacienţi, cu
acces direct din sala de aşteptare.
Ca mobilier, această sală va avea un
număr de scaune – fotolii în funcţie de
gradul de încărcare al cabinetului (de
obicei 4 – 5), în care pacienţii să se simtă
comod, 1 – 2 măsuţe pe care este bine să
fie materiale de educaţie sanitară (broşuri,
reviste, pliante), cuiere pentru pacienţi,
dacă nu există o garderobă separată,
(aceştia trebuie să se dezbrace în sala de
aşteptare, să fie cât mai comozi pe fotoliul
stomatologic), câteva scuipători şi un coş
pentru deşeuri menajere.
Când există şi pacienţi copii, un colţ
special amenajat pentru aceştia, cu jucării,
cărţi de colorat, etc., creşte gradul de
adresabilitate al cabinetului şi diminuează
stresul acestora.
Zona pentru pacienţi trebuie să aibă un
microclimat agreabil, să fie ţinută în ordine
şi curăţenie, fiind primul contact al
bolnavului cu cabinetul.
INTRAREA ÎN CABINET
SALĂ DE AŞTEPTARE
SALĂ DE AŞTEPTARE
SALĂ DE AŞTEPTARE
SALĂ DE AŞTEPTARE
SALĂ DE AŞTEPTARE
SALĂ DE AŞTEPTARE
SALĂ DE AŞTEPTARE
B. ZONA ADMINISTRATIVĂ

Această zonă este primul loc de informare

pentru pacienţi şi centrul de control al
activităţii birocratice. Ea cuprinde o
încăpere multifuncţională, cu biroul
personalului şi locul de discuţii cu bolnavii.
Tot aici se păstrează şi fişele bolnavilor,
radiografiile şi alte acte necesare.
Ca dotare trebuie să existe un calculator
legat la reţea (raportările lunare la Casa
Judeţeană de Asigurări de Sănătate pentru
medicii care au contract, se cer pe suport
electronic), programe performante şi
telefon.
Această zonă poate fi legată cu cabinetul
(sau cabinetele medicale) prin intermediul
unui interfon, făcând comunicarea medic-
secretară mai rapidă şi uşoară.
SECRETARIATUL
SECRETARIATUL
 Personalul angajat la recepţie trebuie să
îndeplinească următoarele sarcini:
 Primirea pacienţilor;
 Să ofere informaţiile solicitate de aceştia;
 Programarea pacienţilor (direct sau
telefonic);
 Evidenţa pacienţilor;
 Distribuirea fişelor medicale, a
radiografiilor şi modelelor de studiu;
 Casierie;
 Evidenţă contabilă primară;
 Inventarul materialelor şi a
instrumentarului;
 Legătura cu furnizorii;
 Legătura cu laboratorul (laboratoarele) de
tehnică dentară.
Pentru a îndeplini aceste sarcini, sunt
necesare persoane organizate, metodice,
instruite, cu abilităţi de lucru la calculator,
cu cunoştinţe minime de contabilitate
primară şi medicină dentară. Ele trebuie să
aibă o atitudine amabilă, binevoitoare cu
orice solicitant, disponibilitate la stres şi
munca în echipă.
Dacă spaţiul permite, tot în această zonă
se poate amenaja un cabinet de urgenţe şi
proceduri rapide, dotat cu minimum de
mobilier şi instrumentar.
 C. ZONA DE TRATAMENT

Cuprinde sala (sălile) de tratament. Ideal

ar fi ca un medic să beneficieze de două
spaţii de tratament identic amenajate.
Conform legislaţiei în vigoare, cabinetul de
medicină dentară poate fi amenajat în:
 Sistem închis – unitul este amplasat într-o
încăpere închisă;
 Sistem semideschis – se amplasează unul
sau mai multe unituri, separate de către un
perete sau paravan;
 Sistem deschis – uniturile se amplasează
într-o încăpere fără a fi separate.
Cel mai bun sistem este cel închis care
oferă pacientului linişte şi intimitate. În
această sală se execută:
 Consultaţii;
 Igienizări;
 Tratamente;
 Intervenţii chirurgicale;
 Intervenţii imagistice – radiologie,
viziograf, etc.
CABINET ÎN SISTEM ÎNCHIS
În această zonă se amplasează aparatura,
care trebuie să fie în afara câmpului vizual
al pacientului, aparatură care trebuie să
fie funcţională şi estetică. Această zonă
trebuie să aibă legătură cu spaţiul public şi
cu zona de sterilizare, fără ca circuitele să
se intersecteze. Accesul pacientului la
fotoliu trebuie să se facă pe un traseu
simplu şi precis, care pe cât posibil să nu
se intersecteze cu traseul medicului sau
asistentei.
 D. ZONA PERSONALULUI

Ideal ar fi ca intrarea personalului să se

facă pe o uşă separată, în această zonă
pacienţii nu au acces. Dacă se respectă
aceste principii atunci:
 Avem circuite distincte şi separate pentru
pacienţi şi personal;
 Se asigură o igienizare mai uşoară şi mai
eficientă;
 Posibilitate mai redusă a infecţiilor
încrucişate;
 Este o mai bună organizare a spaţiilor;
 Eficienţa muncii este crescută.
În această zonă, în funcţie de spaţiul avut
la dispoziţie, se pot amenaja:
1. Sala de sterilizare: este obligatorie şi
trebuie să fie separată de zona de
tratament dar cu accesibilitate la
aceasta. Pacientul nu trebuie să se
intersecteze cu circuitul instrumentelor.
În această sală trebuie să existe:
 Chiuvetă racordată la reţeaua de apă rece
şi caldă;
 Aparat de curăţat instrumentarul cu
ultrasunete;
 Aparat de împachetat instrumentarul în
pungi speciale;
 Aparat de sterilizat.
SALA DE STERILIZARE
SALA DE STERILIZARE
APARAT DE ÎMPACHETAT
INSTRUMENTARUL
AUTOCLAV
APARAT DE SPĂLAT
INSTRUMENTARUL
PREGĂTIREA INSTRUMENTARULUI
AUTOCLAV ŞI APARAT DE
ÎMPACHETAT
AUTOCLAV ŞI APARAT DE
ÎMPACHETAT
2. Biroul medicului: conform legislaţiei în
vigoare, încăperile cu profil
administrativ vor fi separate de cele în
care se desfăşoară activităţi medicale.
Aici se poate amenaja şi un spaţiu de
odihnă, de destindere.
BIROU MEDIC
BIROU MEDIC
BIROU MEDIC
SPAŢIU DE DESTINDERE
3. Spaţiul tehnic: aici vor fi amplasate
compresoarele, instalaţia centrală de
aspiraţie, centrala termică (când există),
etc. Compresorul trebuie amplasat într-o
încăpere separată faţă de cea în care se
fac tratamentele. Astfel se previn
zgomotele şi trepidaţiile.
4. Grup sanitar pentru personal: este de
asemenea obligatoriu, separat de cel al
pacienţilor.
5. Vestiar: numărul acestora este în
funcţie de peronalul care îşi desfăşoară
activitatea pe o tură.
6. Spaţii de depozitare: când este posibil
se amenajează astfel de spaţii pentru
materialul de dezinfecţie şi curăţire,
pentru consumabilele de birou, pentru
materialele stomatologice, etc.
7. Laborator dentar: când spaţiul permite,
este utilă amenajarea unui mic laborator
pentru turnarea de modele, coroane
provizorii, mici reparaţii, etc.
BAIE PERSONAL
BAIE PERSONAL
 CABINETUL DE CONSULTAŢII
Este încăperea unde medicul şi asistenta îşi
desfăşoară activitatea, iar pe de altă parte
locul unde pacientul este tratat. De aceea,
încă de la proiectare trebuie găsit un
compromis între:
 Condiţiile tehnice pe care trebuie să le
îndeplinească;
 Crearea unui mediu psihologic optim pentru
echipă;
 Asigurarea unei ambianţe plăcute pentru
pacient.
De aceea:
 aparatura trebuie să fie adecvată,
performantă şi uşor de manipulat;
 mobilierul să nu fie în exces şi uşor de
întreţinut, să permită adaptarea poziţiilor
optime de lucru în fiecare situaţie clinică;
 să permită asigurarea unei igiene perfecte.
Punctul central (zero) al activităţii într-un
cabinet dentar îl reprezintă cavitatea orală
a pacientului, în jurul acestui obiectiv
trebuie să se organizeze aparatura,
instrumentarul şi materialele.
ORGANIZAREA ARIEI DE
TRATAMENT
 Obiectivele designului
ergonomic al cabinetului:
 Îmbunătăţirea desfăşurării activităţii eliminând
sarcinile, etapele, efortul care nu sunt
necesare;
 Reducerea traumelor potenţiale,
 Minimizarea oboselii fizice şi psihice;
 Echilibrarea balanţei aptitudini/cunoştinţe
despre activitate, pentru a reevalua munca în
scopul creşterii satisfacţiei, confortului şi a
respectului de sine.
 DIMENSIUNI
Cabinetul stomatologic trebuie să aibă o
suprafaţă optimă de 16 m2 , necesară
circulaţiei medicului (8 m2) şi asistentei (8
m2), ca să nu se stânjenească reciproc. În
acesta este cumulat şi spaţiul necesar
bolnavului, a cărui circulaţie în încăpere este
minimă. Pentru a asigura cubajul de 18 - 20
m3 aer de persoană, în condiţiile unei ventilaţii
obişnuite, este necesară o înălţime minimă de
3,50 m.
 TAVANUL

Trebuie să fie neted, uniform. Este

interzisă amenajarea de tavane false
casetate din materiale microporoase şi cu
asperităţi.
 PEREŢII
Trebuie să fie:
 Netezi;
 Uniformi;
 Acoperiţi cu material lavabil – vopsea, tapet
plastifiat neted;
 Unirea pereţilor cu podeaua să se facă în
unghiuri rotunjite pentru a permite o bună
igienizare.
 PAVIMENTUL (PODEAUA)

Trebuie să fie:
 Acoperit de un material rezistent la trafic
greu;
 Să permită o igienizare perfectă (linoleum
lipit la cald, răşini epoxidice);
 Nu se admit: gresie, marmură, parchet,
mochetă, covoare.
 Toţi pereţii (tavan, pereţi, podele) trebuie
să fie:
 Lavabili;
 Rezistenţi la dezinfectante;
 Rezistenţi la decontaminări radioactive
(când e cazul);
 Fără asperităţi care să reţină praful;
 Negeneratoare de fibre sau particule care
pot rămâne suspendate în aer;
 Rezistente la acţiunea acizilor.
 ALIMENTAREA CU APĂ

Apa este indispensabilă pentru:

 Spălarea mâinilor personalului medical;
 Spălarea instrumentelor;
 Clătirea gurii pacientului;
 Alimentarea subansamblelor unitului
dentar - care asigură şi spălarea sub
presiune a câmpului operator.
Este absolut necesar să se asigure apă
caldă, întrucât un medic dentist, care
consultă în medie 15 pacienţi, trebuie să
se spele pe mâini minimum de 30 de ori
în 7 ore. Funcţional şi ideal este să fie
instalate 2 chiuvete, în perimetrul de
activitate al medicului şi asistentei, care ar
înlătura interferenţele în circulaţia lor.
În scopul respectării regulilor de asepsie şi
antisepsie, acestea trebuie să fie dotate cu
manetă, pentru a putea fi acţionate cu
cotul, sau pedală pentru declanşarea apei,
dispozitiv automat pentru săpun lichid şi
pentru şerveţelele din hârtie. Trebuie să
fie comode şi la o înălţime convenabilă
pentru medic şi asistentă şi să se poată
igieniza uşor.
ŞERVEŢELE DE UNICĂ FOLOSINŢĂ
Utilizarea uscătorului de aer cald dezvoltă
bacteriile, fiind un mediu umed şi închis
(studiu efectuat în 2007 de compania
Paper Plus). Utilizarea şerveţelelor de
hârtie de unică folosinţă asigură un mediu
steril.
Există firme ce pun la dispoziţie dispozitive
automate cu substanţe (geluri)
dezinfectante pentru mâini, care nu mai
necesită spălarea prealabilă a acestora şi
nici ştergerea lor după folosire deoarece
se vor usca aproape instantaneu.
Utilizarea prosoapelor textile, care sunt
adevărate depozite de bacterii, pentru
ştergerea mâinilor şi a instrumentelor în
cabinetele de medicină dentară trebuie să
devină istorie.
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII
PERSONALULUI
 1. Ţinuta medicului şi a
personalului mediu.
Medicul va fi îmbrăcat cât mai lejer, fără
cămaşă şi cravată (care s-ar putea şi murdări
în timpul activităţii). Înainte de pregătire se
vor îndepărta toate bijuteriile de pe degete şi
mâini atât din imperative igienice cât şi
datorită faptului că ne pot încurca în muncă.
De asemenea trebuie arătat faptul că
bijuteriile se pot degrada prin amalgamare
când utilizăm mercurul şi aliajul de argint.
 Unghiile trebuiesc tăiate cât mai scurt şi
curăţate. Urmează apoi spălarea mâinilor
medicului şi asistentei. Această spălare
trebuie făcută înainte de începerea
consultaţiei unui pacient, ori de câte ori
este necesar (au fost atinse obiecte,
instrumente nesterile, etc.) şi la sfârşitul
consultaţiei.
 Spălarea se poate face:
 cu apă şi săpun, care corect practicată
are eficienţă satisfăcătoare şi este bine
suportată de tegumente;
 cu apă şi săpun urmată de o clătire cu o

substanţă antiseptică, metodă care

măreşte eficienţa, reduce timpul de
pregătire al mâinilor şi este bine
suportată de tegumente;
• prin scufundarea mâinilor într-o soluţie
antiseptică pe durata prescrisă de
producător. Este o metodă eficientă, dar
tegumentele pot avea de suferit, mai
ales dacă este practicată frecvent.
 Utilizarea unor metode asociate ca
spălarea plus antiseptice sau spălarea plus
imersie în soluţii antiseptice, permit
reducerea timpului necesar pentru
pregătirea mâinilor.
 Având în vedere că specialitatea noastră
este considerată una chirurgicală, că o
extracţie dentară este considerată un act
chirurgical, este bine să se facă spălarea
mâinilor, când situaţia clinică o impune, cu
apă sterilă şi săpun, folosindu-se succesiv
trei perii sterile sau comprese de tifon
sterile câte cinci minute fiecare:
 prima de la degete la treimea
superioară a antebraţului;
 a doua de la degete până la treimea

mijlocie a antebraţului;
 a treia până la treimea inferioară a

antebraţului;
 având tot timpul grijă ca apa să se

scurgă numai de la mână înspre cot.

După spălare, dezinfectarea mâinilor
cu antiseptice se face de regulă cu:

 alcool;
 iodophor: are cel mai larg spectru

antiseptic, atât pentru bacteriile gramm

pozitive cât şi gramm negative, pentru
spori, fungi şi majoritatea virusurilor;
 clorhexidină: este eficientă pentru
germenii gramm pozitivi şi negativi,
pentru virusuri, fungi şi spori.
Clorhexidina gluconat 4 % (HYDREX)
este frecvent folosită atât pentru
antisepsia preoperatorie a mâinilor cât şi
pentru antisepsia orală;
 hexaclorofen: este limitat ca utilizare,

datorită riscului de toxicitate sistemică în

cazul folosirii repetate.
 Mijloacele de protecţie:
 Halatele: sunt folosite diverse tipuri:
 lungi;
 scurte;
 cu mâneci lungi;
 cu mâneci scurte (sunt cele recomandate
pentru medicina dentară);
 încheiate în faţă;
 încheiate la spate.
 De asemenea, pot fi utilizate şi costume
formate din bluzon plus pantalon (sau
fustă). Halatele pot fi confecţionate din
pânză, rezistente la spălări şi sterilizări,
sau din fibre celulozice neţesute pentru
unică utilizare, presterilizate şi livrate în
ambalaj etanş.
 Ele trebuie confecţionate într-o linie
modernă, lejeră, pentru a permite
efectuarea cu uşurinţă a mişcărilor.
Culoarea lor poate varia, de la alb până la
culori pastelate.
UNIFORMĂ DE LUCRU DE
TERCOT
HALAT BARBAŢI CU CAPSE
HALAT UNI ALOE
 Reguli:
 Se schimbă în totalitate îmbrăcămintea de
stradă la intrarea în cabinet;
 Nu se iese din cabinet cu îmbrăcămintea
de protecţie;
 Se schimbă cel puţin odată pe zi;
 Îmbrăcămintea contaminată se spală
separat de celelalte haine.
 b) Masca:

Pot fi utilizate:
 măşti de tifon din patru straturi cu

patru şnururi, care acoperă numai

nasul şi treimea inferioară a feţei;
 măşti dreptunghiulare din tifon de 50/30
mm cu fantă pentru ochi şi două şnururi
de fixare, care acoperă faţa şi părul;
 măşti prefabricate din textile neţesute

(dreptunghiulare sau convexe

anatoforme), mulate pe etajul inferior şi
mijlociu al feţei, cu şnururi elastice de
fixare.
TIPURI DE MĂŞTI
TIPURI DE MĂŞTI
TIPURI DE MĂŞTI
Purtarea ei asigură protecţia în ambele
sensuri, ea filtrând, în funcţie de structura
sa, unele componente ale aerosolilor
formaţi. Masca se schimbă după fiecare
pacient, cu excepţia celor cu randament
înalt, iar fiecare schimbare a măştii
reclamă spălarea mâinilor deoarece ea
este un filtru infectat cu germeni, virusuri
şi particule.
Pentru a fi eficientă masca trebuie să aibă
trei straturi, să nu fie din bumbac (care
reprezintă un mediu prielnic pentru
dezvoltarea germenilor), să acopere gura
şi nasul cât mai mult şi să coboare până
sub menton, să se aplice intim pe faţă şi
să prezinte o etanşeitate marginală
maximă.
 Întotdeauna masca se aplică cu faţa
colorată spre exterior. Masca împiedică
răspândirea microorganismelor pe
suprafeţele expuse. Umiditatea
respiraţiei reduce capacitatea de filtru a
măştii.
 c) Mănuşile:
au rolul de a proteja mâinile medicului şi
de a împiedica infecţiile încrucişate. Ele
reprezintă o barieră fizică împotriva
transferului micro-organismelor.
Sunt confecţionate din:
 latex (cauciuc natural);

 nitril (cauciuc sintetic);

 materiale plastice (polietilenă, polivinil,

policlorură de vinil). Acestea sunt foarte

fine şi fragile, dar confortabile.
Cele de nitril se pare că reduc riscul de
hipersensibilitate şi previn apariţia
alergiilor.
 Mănuşile mai pot fi:
 Sterile - Nesterile
 Chirurgicale – Pentru consultaţie
 Cu pudră – Fără pudră
 Pentru a-şi îndeplini rolul, ele trebuie să
prezinte o serie de caracteristici:
 Să fie testate de fabricant pentru a fi
impermeabile;
 Să menţină sensibilitatea tactilă;
 Suprafaţa lor să fie uşor aderentă (nu
lucioasă) pentru a împiedica alunecarea
obiectelor;
 Să se potrivească perfect. În acest scop s-
au realizat mănuşi pentru ambele mâini,-
dreapta şi stânga şi există mănuşi
nepereche, ambidextre. Purtarea
mănuşilor de mici dimensiuni produce
oboseala şi inflamarea articulaţiilor
degetelor, ducând la sindromul de tunel
carpian. Cele cu manşete îngroşate previn
rularea.
 Mănuşile pot să fie sau nu sterile, lucru
indicat de fabricant. Pentru examinare sau
manopere nechirurgicale nu sunt necesare
mănuşi sterile. După aplicare pe mâini ele
se spală cu apă şi săpun sau amestec de
detergent şi antiseptic. În acest caz se
folosesc mănuşi de cauciuc sau polietilenă.
Când se practică manopere chirurgicale
stomatologice se folosesc mănuşi din
cauciuc sterile, preferabil presterilizate
pentru unică folosinţă. Echiparea cu
mănuşi sterile se face după uscarea
mâinilor, în aşa fel încât tegumentul să
atingă doar partea internă a acestora.
Refolosirea mănuşilor nu este indicată căci
se deteriorează, iar purtarea lor continuă
face ca tegumentele să transpire. Pot să
apară şi probleme alergice care se pot
datora pudrei de talc, proteinelor din
latex, nivelurilor înalte de acceleratori de
vulcanizare reziduali, dar şi utilizării unor
săpunuri şi antiseptice neadecvate.
Pacienţii alergici la cauciuc îi depistăm
printr-o anamneză bine condusă.
 Din punct de vedere al dimensiunilor, în
funcţie de firma producătoare ele pot fi:
 Pe trei dimensiuni notate cu litere: L
(mari), M (mediu), S (mici);
 Pe cinci dimensiuni notate cu litere: XS, S,
M, L, XL;
 Pe cinci dimensiuni notate cu cifre.
MĂNUŞI COLORATE
ALERGIE LA LATEX
 Există medici care refuză folosirea
mănuşilor, considerând că acestea
determină:
 Afectarea mişcărilor de fineţe;
 Scăderea sensibilităţii termice şi tactile;
 Transpiraţia mâinilor;
 Neglijarea măsurilor de igienă.
 Folosirea mănuşilor:
 Protejează medicul şi echipa;
 Protejează pacientul;
 Se schimbă după fiecare pacient;
 Dacă se rup se înlocuiesc imediat;
 Nu se spală cu apă şi săpun pentru că se
produc fisuri microscopice;
 Se poartă obligatoriu când există expunere la
sânge, fluide orale sau suprafeţe contaminate.
 d) Bonetele:
sunt confecţionate din pânză sau textile
neţesute, pot avea diferite forme, este bine ca
ele să acopere părul în totalitate, având rolul
de a împiedica pătrunderea accidentală a
acestuia în câmpul operator sau agăţarea de
elementele echipamentului. Unii autori susţin
chiar că ar stânjeni activitatea, deoarece este
dificil să porţi în acelaşi timp şi bonetă şi
mască.
BONETĂ ELASTICĂ
 e) Ochelarii de protecţie:

sunt din ce în ce mai utilizaţi. Au diferite

forme în funcţie de firma producătoare, pot fi
simpli, numai din sticlă sau şi cu lupe. Pot
prezenta şi apărători laterale, care îi fac mai
eficienţi. Tipuri:
 Ochelari de vedere cu protecţie specială;
 Ochelari de protecţie speciali;
 Ecrane de protecţie.
Ei sunt utilizaţi pentru a evita
contaminarea globilor oculari cât şi
accidentarea acestora cu diverse
fragmente ce pot sări în timpul lucrului
(fragmente de dinte, os, obturaţie, etc.).
Pentru protecţia vizuală, când utilizăm
lumina de la lampa de fotopolimerizare,
turbina cu fibră optică, laser, ei trebuie să
blocheze lungimea de undă a radiaţiei
emise.
 Sunt folosite în practică şi viziere din
plexiglas,- asemănătoare celor utilizate în
sudură,- indicate în cazul pacienţilor cu
risc (bolnavilor cu SIDA).
Ochelarii trebuie folosiţi la următoarele
manopere:
 În timpul detartajului;
 La îndepărtarea unor restaurări sau
coroane;
 La utilizarea fără aspiraţie a pieselor de
mână sau a seringii;
 La finisări, lustruiri, periaje.
ECHIPAMENTUL DE PROTECŢIE