LUPAȘCU (căs.

BANTUȘ) IRINA – IOANA

PIPP – ID, ANUL I, GRUPA 1
SEMESTRUL II

ISTORIA
PEDAGOGIEI
(TEME DE CONTROL)

1
TC1
1. Analizați specificul și argumentațiactualitatea metodei socratice.
2. Precizați și argumentați trei trăsături definitoriiale concepției platonice cu privire la
educație.
3. Explicați de ce este teoria devenirii un fundament pentru concepția aristotelica
referitoare la educație.
4. Argumentați contribuția modelului educațional grecesc la dezvoltarea sistemului roman
de educație.

1. Analizați specificul și argumentați actualitatea metodei socratice.

Metoda socratica include doua procedee de baza: ironia si maieutica.
1. ironia–eironeia sau arta de a pune întrebari “stie ca nu stie nimic” (o disimulare)
Socrate pune întrebarile, prefacându-se ca nu stie nimic. Scopul acestei etape este de a trezi în
discipol încrederea în sine, pentru a-l face apt sa descopere adevarul. Cu ajutorul ironiei, Socrate
urmareste înlaturarea prejudecatilor, a confuziilor si pregateste terenul pentru cunoasterea de sine.
2. maieutica sau arta mositului.
Socrate considera ca adevarul zace în constiinta fiecarui om, de unde trebuie scos la iveala printr-un
“tact pedagogic” - aducere la lumina, dezvaluirea ascunsului. Aceasta are loc ca urmare a dialogului,
care presupune comunicare între elev și profesor. Scopul maieuticii este descoperirea generalului si
universalului (adevarul), care salasluieste în fiecare, dincolo de opiniile, de parerile fluctuante.
Astfel trăsăturile fundamentale ale concepției socratice asupra moralității: optimismul și
intelectualismul.
Abordarea prin metoda socratică se bazează pe practica unui dialog disciplinat, reflexiv.
Socrate, filosof şi profesor din Grecia antică, credea că practica disciplinată a întrebărilor care implică
gândirea îi dă posibilitatea elevului de a examina idei în mod logic şi de a determina validitatea acelor
idei. Prin această tehnică, profesorul pretinde că nu-i este cunoscut subiectul pentru a începe o discuţie
cu elevii. Cu un astfel de mod de a acţiona al profesorului, elevul îşi dezvoltă la maxim cunoştinţele
despre un subiect.
Metoda socratică reprezintă o modalitate eficientă de a explora idei în profunzime. Ea poate fi
utilizată la toate nivelurile de învăţământ şi reprezintă un instrument foarte util pentru toţi profesorii.
Tehnica poate fi utilizată în diferite etape ale unei unităţi de învăţare sau proiect. Apelând la această
abordare, profesorii promovează gândirea independentă a elevilor şi le dau sentimentul de
„proprietate” asupra a ceea ce învaţă. Capacităţile de gândire de nivel superior sunt prezente în timp ce
elevii gândesc, discută, dezbat, evaluează şi analizează conţinutul prin filtrul propriei gândiri şi a celor
din jurul lor. Aceste tipuri de întrebări pot necesita o anumită perioadă de practică, de exerciţiu, atât
din partea profesorilor, cât şi a elevilor, deoarece pot reprezenta o metodă absolut nouă de învăţare.

2. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale concepției platonice cu privire la

educație.
Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a
scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior
din lumea occidentală. Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a
dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Platon a conturat statul ideal, cel în care domnește dreptatea, o virtute conform căreia fiecare tip
uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă: cei capabili de practicarea
virtuții rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuții părții pasionale

2
(curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții corespunzătoare
părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Academia nu era
doar o scoala de filosofie, ci si una de stiinte politice, un seminar de onsilieri si legislatorila dispozitia
suveranilor sau republicilor, o scoala de studii superioare si un stabiliment de educatie .
Platon a pus în practica un învatamânt care se realiza prin lectii, dar si prin conversatii
familiare. Relatia maestru - discipol era una deosebita, implicând o comuniune care depasea sfera strict
pedagogica. Platon era adeptul metodelor active; el a pus în practica metoda dialectica, nu
îndoctrinarea pasiva.
Emblematica pentru concepția filosofica a lui Platon este alegoria peșterii. Pestera este falsa
realitate, asa cum o vad majoritatea oamenilor; ideea de carcera si de aducere fortata catre lumina
reprezinta cel mai puternic argument pentru ideea ca statul trebuie sa controleze educatia . Simturile
sunt lanturile care-l leaga pe om de realitatea inferioara, iar ratiunea îl îndreapta spre adevarata
realitate. De aici, stradaniile sale de a depasi prin educatie viziunea vizuinii.
Sistemul educational platonician are la baza notiunea de adevar. Platon credea ca, la origine,
omul traia în regiunea zeilor si contempla direct ideile; de aceea, inteligenta omului trebuie sa-l
conduca din nou în “zona” ideilor. Descriind tipul ideal de stat, Platon ne propune un tip ideal de om;
cetatea ideala este un model pentru constructia sufletului individual. Statul ideal este acela în care
dreptatea este valoarea suprema, iar aceasta înseamna la Platon ca fiecare sa se ocupe de ceea ce îi este
orânduit prin firea sa înnascuta. În stat exista o ierarhie a claselor sociale, inegale prin nastere, ierarhie
ce corespunde celor trei forte sufletesti: clasa producatorilor: sunt în stat ceea ce sunt poftele în suflet;
clasa razboinicilor, a aparatorilor: corespunde curajului; clasa conducatorilor sau a filosofilor:
corespunde ratiunii. Numai atunci când conducatorii vor fi filosofi, iar filosofii vor fi conducatori vor
domni armonia si dreptatea în cetate. Statul nu are nevoie de legi, ci de o profunda moralitate, animata
de vointa. Legea scrisa e moarta, în timp ce constiinta morala a filosofului e legea vie. Unitatea cetatii
are doi inamici: interesul individual; interesul familiei. De aceea, proprietatea privata si familia trebuie
desfiintate.
Statul platonician este fundamentat pe ideea de dreptate absoluta; dreptatea este si o idee si o
virtute, o virtute a virtutilor. Statul trebuie sa asigure generatii de tineri sanatosi si curajosi; de aceea,
decide cum se realizeaza casatoriile și cum sunt crescuți copiii.
Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită
necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială.

3. Explicați de ce este teoria devenirii un fundament pentru concepția aristotelica

referitoare la educație.
Devenirea înseamna transformarea unei substante determinate în alta substanta determinata,
miscare cu scop, de la materie la forma. În acest compus materie-forma, care da substanta, hotarâtoare
este forma. Materia este fiinta nedeterminata, substanta este fiinta determinata. Fara forma nimic nu
poate sa fie. Materia nu are existenta deplina fara forma. Dobândirea virtutii prin educatie se
realizeaza treptat, prin subordonarea si dominarea sufletului vegetativ si animal de catre sufletul
rational, “omul este un animal sociabil din fire”.
Scopul educatiei consta în realizarea fericirii si a virtutii, valori morale la care are acces numai
cine este cumpatat, întelept, suficient de exersat pentru a tine în permanenta “calea de mijloc”. Aceasta
cumpatare se dobânde_te prin exercitiu. A face ceva este mult mai important decât a gândi la acel
lucru. Virtutea se întemeiaza pe cunoastere, iar rezultatul ei este cumpatarea în tot ceea ce facem.
Aristotel delimiteaza foarte precis rolul statului în realizarea educatiei: copiii sunt integrati în scoli
publice începând cu vârsta de 7 ani, iar educatia oferita de stat se împlete_te cu educatia familiala.

3
Educatia urmareste dezvoltarea progresiva a naturii copilului pe cele trei dimensiuni corespunzatoare
celor trei ipostaze ale sufletului:
- vegetativ: vitalul, principiul vietii, căruia îi sunt caracteristice hranirea si procrearea;
- senzitiv: animal, capacitatea de a avea senzatii si dorinte, imaginatie si memorie;
- rational (nous-ul): acea parte care nu depinde de nimic din corp; ratiunea îl îndreapta pe om
catre adevar si îl face nemuritor..
Rolul educatiei este de a forma, de a da o forma materiei umane și de a modela ființa
umană.

4. Argumentați contribuția modelului educational grecesc la dezvoltarea sistemului

roman de educație.
Sistemul grecesc a servit drept model pentru sistemul roman de învatamânt. Studiul muzicii era
considerat potrivit mai ales pentru fete, gimnastica este acceptata mai ales ca igiena si mai putin ca
sport, atletismul nu va fi acceptat, circul si amfiteatrul vor înlocui stadionul. Traditia nationala si cea a
propriei familii au un rol foarte important în formarea tânarului nobil; exista de obicei o trasatura
marcanta, ce caracterizeaza prin traditie marile familii. Educatia greaca putea fi definita ca o educatie
a eroilor (homerica), astfel că educatia poate fi definita ca o imitatie a stramosilor.
În Roma republicana, tânarul din înalta societate romana îsi putea continua educatia 2-3 ani în
scolile retorice sau filosofice din Alexandria, Atena sau alte centre elenistice rasaritene. Greaca era
limba internationala a diplomatiei, iar retorica era fundamentala pentru formarea viitorilor politicieni.
În sec al III-lea au aparut scoli retorice în limba greaca la Roma iar odata cu Cicero se va dezvolta
învatamântul retoric în limba latina. Marcus Aurelius si-a scris Meditatiile în limba greaca, iar
Quintilianus recomanda elevilor sai sa-si înceapa studiile mai întâi în greaca si apoi în latina.
Idealul educatiei nu-l constituie cultura enciclopedica, ci vorbirea corecta, formarea unui bun
orator. Quintilianus acorda o mare atentie primilor ani de educatie si considera ca o buna doica trebuie
sa dovedeasca o disciplina morala ireprosabila, dar si o vorbire corecta. Primele impresii pe care
copilul le acumuleaza îl vor influenta toata viata. La 7 ani, copilul trebuie sa frecventeze scoala
publica. Rolul esential în educatia copilului revine acum educatorului, care trebuie sa aibă o tinuta
morala ireprosabila si capacitate de adaptare la specificul vârstei si al fiecarui copil.
Cea mai importanta calitate a dascalului pentru elevii sai, este integritatea caracterului,
constient ca preia locul parintelui, acesta întelege capacitatile copilului si-si adapteaza stilul si
continutul în functie de acestea.

4
TC2
1. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei creștine.
2. Analizați comparativ concepția augustiniană și cea tomistă cu privire la tema
învățătorului.

1. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei creștine.

În primul secol, învatatura se primea în întâlnirile crestine sau în familiile crestine. Întâlnirile
erau de trei feluri: pentru învatarea Scripturii în scopul edificarii; masa dragostei, urmata de Cina
Domnului și întâlniri pentru rezolvarea problemelor curente. Primii crestini aduceau cu ei din iudaism
un respect pentru învatatura si traditie, în care stiinta de carte era pretuita pentru studiul Scripturii si
abia apoi în scopuri seculare. Au aparut treptat scolile catehumenice , biserica pretindea ca noii crestini
sa fie supusi timp de câtiva ani unei perioade de proba înainte de a primi botezul si de a lua Cina
Domnului. Acestia erau initiati de prezbiterii bisericii, de diaconi si chiar laici, de obicei în casele
învatatorilor lor. Aceste scoli au constituit prima forma de educare a Bisericii Primare, în care erau
instruiti copiii credinciosilor dar si evrei adulti sau convertitii. Scopul instruirii în aceste scoli consta în
dobândirea unei învataturi sistematice pentru initierea celor care urmau sa primeasca botezul
crestin.Dezvoltarea moral-spirituala era considerata mai importanta decât transmiterea continutului.
Diminuarea rolului acestor scoli s-a datorat raspândirii practicii botezului copiilor. Elemente ale acestei
învataturi mai exista si azi (scolile duminicale în care sunt initiati noii crestini).
- în anul 179 a fost înfiintata scoala catehetica din Alexandria de catre Pantaenus. Succesorii sai
au fost Clement si Origene. Avea la baza doctrina platoniciana. Scoala catehetica din Antiohia
pleca de la doctrina aristotelica, folosea metoda inductiva, fiind interesata de Iisus cel istoric si
propunând o interpretare istorica. Scolile catehetice propuneau o abordare stiintifica a
crestinismului; cu timpul au devenit seminarii pentru pregatirea preotilor. Diocletian a pus un
accent deosebit pe educatie si a construit mari biblioteci, a trimis învatati în Alexandria pentru a
transcrie textele clasice si a aduce copii în bibliotecile din Roma. În perioada de glorie a
Imperiului, învatatii romani au alcatuit propria programa de arte liberale, influentata de cea din
scolile grecesti. În secolul I î.Hr. existau noua domenii de studiu: logica, retorica, gramatica,
aritmetica, geometria, astronomia, medicina si arhitectura. În perioada de destramare a Imperiului
Roma, Martianus Capella i-a convins pe educatori sa elimine arhitectura si medicina. Celelalte arte
liberale au devenit cunoscute apoi ca trivium (gramatica, retorica, logica) si quadrivium (aritmetica,
geometria, astronomia si muzica). Acestea alcatuiau continutul programei artelor liberale în
Europa, începând cu sfârșitul secolului al IV-lea.
- redresarea a educatiei în Apus a avut loc în contextul renasterii culturale din perioada
carolingiana. Cresterea influentei islamice în Europa, Africa, apusul si sudul Asiei constituia o
amenintare pentru lumea crestina. Parintele renasterii carolingiene este considerat Bede (673-735),
supranumit Venerabilul, primul mare istoric si om de litere englez. Elevul sau, Egbert, a înfiintat o
scoala. La conducerea acestei scoli a urmat Alcuin. Alcuin si-a alcatuit programa pe baza celor 7
arte liberale considerate 7 “coloane sau trepte” ale formarii, deasupra carora se afla teologia. Poate
ajunge la întelepciune numai cel care a urcat aceste 7 coloane. Urcusul presupune o ierarhie bine
stabilita: se pleaca de la gramatica, se trece prin retorica, dialectica, aritmetica, geometrie, muzica
si astrologie. Carol cel Mare a decretat o legislatie a educatiei potrivit careia fiecare manastire
trebuia sa conduca o scoala în care baietii sa învete cititul, scrisul, cântatul psalmilor, aritmetica si
gramatica latina.
- daca la început episcopul se ocupa direct de educatia elevilor, din secolele IV-V aceasta munca

5
 a fost încredintata unui dascal numit scholasticus, profesor de retorica si gramatica care a predat
într-o scoala publica dar s-a convertit. Desi scolile monahale au ramas centre importante de
educatie, scolile de la catedrale si cele profesionale au preluat suprematia, dezvoltându-se
concomitent cu dezvoltarea centrelor urbane în care functionau. Scolile de la catedralele din Paris,
Chartres, Orleans, Liege, Utrecht, Toledo au devenit foarte cunoscute în secolele XI-XIII. Acestea
au stat la baza aparitiei universitatilor, în marile centre urbane.
Un rol important în aparitia universitatilor l-au avut:
- existenta unor centre de învatamânt superior pe lânga catedralele episcopilor sau
arhiepiscopilor;
- existenta unui mare profesor într-o scoala;
- revoltele studentesti si migratiile.
Un rol important în aparitia universitatilor si în renasterea intelectuala a secolului al XI-lea l-au
avut: cruciadele, dezvoltarea comertului si contactele Apusului cu învatatii arabi. De asemenea
traducerile din Aristotel au avut un impact deosebit asupra universitatilor apusene.

2. Analizați comparativ concepția augustiniană și cea tomistă cu privire la tema

învățătorului.

Augustin este cel mai renumit dintre părinţii latini ai bisericii. După o tinereţe marcată de
imoralitate, trece la maniheism, apoi la scepticism, neoplatonism şi ajunge la creştinism, sperând să
dobândească înţelepciunea. A fost influenţat de învăţatul episcop Ambrozie. În filosofia sa
educationala, vointa ocupa cel mai important loc. Predarea presupune încurajare si stimulare, nu
coercitie si control autoritar. Educatia este în mod necesar o educatie prin credinta care duce la
iluminarea sufletului si descoperirea adevarului, care înseamna descoperirea lui Dumnezeu.
Augustin recomanda un învatamânt intuitiv, bazat pe cunoastere si traire, un învatamânt placut
care sa cultive creativitatea si înclinatiile copilului si sa dea expresie predispozitiei pentru joc.
Educatorul trebuie sa fie un întelept, un om moderat, un bun exemplu pentru elevii sai. El trebuie sa
traiasca împreuna cu elevii sai o comunitate de interese si aspiratii, sa cultive spontaneitatea elevilor
sai si sa-i învete sa descopere lumea. În De magistro, Augustin dezvolta tema învatatorului launtric,
deplin coerenta cu conceptia despre adevar, despre Dumnezeu si fiinta interioara din celelalte scrieri,
îndeosebi din Confesiuni. Scrisa la scurt timp dupa convertirea la crestinism, lucrarea se prezinta sub
forma unui dialog purtat cu fiul sau Adeodatus de doar 16 ani, un copil deosebit de dotat intelectual si
înzestrat pentru. Scopul dialogului este de a raspunde la întrebarea “Cine poate fi numit învatator si
care este rolul limbii, ca sistem de semne în dobândirea cunoasterii?”. Concluzia dialogului este ca
omul care preda cunostinte altora nu poate fi numit învatator; doar aparent acesta poate instrui,
transmitând cunostinte prin limbaj. El doar readuce în minte lucruri cunoscute anterior sau îndeamna la
cunoaștere. Augustin sustine ca noi doar reamintim prin limbaj, altora sau noua însine, cunostintele
dobândite anterior prin percepere directa, când e vorba de lucrurile materiale, sau prin iluminare
launtrica, atunci când e vorba de idei. Cuvintele sunt semne ale lucrurilor, dar nu sunt echivalente cu
lucrurile; ele au valoare rememorativa. Întelegerea prin limbaj este posibila numai daca a existat o
percepere anterioara a lucrurilor. Augustin nu neaga rolul limbajului în cunoastere, ci îi limiteaza rolul
la acela de cauza indirecta si mediata a cunoasterii. Cuvintele pot aduce si informatii noi despre
obiecte, prin descrieri, definitii etc., dar nu pot instrui. Sunt necesare în cunoastere, pentru ca îndeamna
la cunoastere si întelegere, au rol stimulativ.

6
 Ca si Augustin, Toma d’Aquino pune întrebarea “Cine poate fi numit învatator?”. Ca si acesta,
raspunde ca numai Dumnezeu este învatatorul launtric si cel dintâi, învatatorul prin excelenta, pentru
ca el poseda perfectiunea oricarei stiinte si vorbeste în noi prin ratiune. Spre deosebire de Augustin
însa, Toma d’Aquino admite ca si omul poate fi numit învatator daca devine cauza cunoasterii la elev.
Învatatorul trebuie sa posede cunoasterea si, de asemenea, stiinta transmiterii cunoasterii în mod clar si
desavârsit. Cauza ultima a cunoașterii este de natură divină. Dumnezeu este adevaratul învațător.
Pentru Toma, a învata însemna a media între om si Dumnezeu prin dezvoltarea propriei ratiuni
si a ratiunii celorlalti. Profesorul trebuie sa-si aleaga cu grija cuvintele, exemplele, comparatiile, pentru
ca el este cauza cunoasterii la elev, prin cuvintele-semne pe care le vehiculeaza. El compara adesea
arta de a preda cu arta de a vindeca. Si profesorul si doctorul stiu ce trebuie facut pentru a preda sau a
vindeca. Învatarea presupune o interactiune între doua minti, în timp ce vindecarea implica relatia
minte-trup. Elevul are un rol activ în dobândirea cunoasterii; profesorul doar asista acest proces, în care
vointa celui care învata are un rol hotarâtor, îl avertizeaza pe elev și-I conduce gândirea catre
învatatura adevarata care e de natura divina. Profesorul înlatura obstacolele din calea cunoasterii si-l
ajuta pe elev sa-și actualizeze potentialul cognitiv. Instruirea este mai rapida si mai eficienta decât
învatarea prin descoperire personală.

TC3
1. Analizați și ilustrați trăsăturile pedagogiei renascentiste, făcând trimitere la
concepțiile pedagogice ale următorilor reprezentanți: Erasmus din Rotterdam, Montaigne,
Rebelais, Vives.
2. Prezentați și argumentați valoarea și limitele scrierilor utopice ale lui Morus și
Campanella.

1. Analizați și ilustrați trăsăturile pedagogiei renascentiste, făcând trimitere la

concepțiile pedagogice ale următorilor reprezentanți: Erasmus din Rotterdam, Montaigne,
Rebelais, Vives.

Educarea tineretului este totuna cu educarea omului, în optica marelui umanist Erasmus din
Rotterdam. Devenirea maturului depinde de calitatea formării în anii tinereţii. „Omul nu se naşte om,
ci devine" (” Despre creşterea copiilor”). Omul, prin raţiunea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o prin
creaţie, poate să-şi amelioreze natura sa primitivă, cu condiţia ca educaţia să fie liberală, adică să se
sprijine pe liberul arbitru al omului. Gânditorul avansează numeroase sugestii pedagogice referitoare la
unitatea dintre corp şi suflet, dintre fiziologie şi psihologie, revendicând necesitatea unei educaţii
genetice, în acord cu treptele de vârstă, prin stimularea interesului prin activităţi ludice. Este unul
dintre primii pedagogi care atrag atenţia asupra importanţei politeţii. Într-un secol încă deficitar din
acest punct de vedere, Erasmus a intuit că politeţea are o componentă morală, dincolo de aspectul
simplei convenţii, iar încorporarea regulilor bunei purtări reprezintă un exerciţiu moral indispensabil
formării personalităţii. De asemenea, el pledează pentru educaţia femeii în spiritul politeţii şi al bunelor
moravuri. În “Educarea principelui creştin”, Erasmus expune o serie de principii educative cu privire
la educaţia arhiducelui Carol, viitorul Carol Quintul, reguli referitoare la direcţiile de formare a
viitorului conducător. Contrar principiilor lui Machiavelli, Erasmus pledează nu numai pentru o
educaţie fizică şi militară, ci şi pentru formarea intelectuală şi morală cu scopul de a putea face faţă
sarcinilor viitoare. Principele trebuie să servească intereselor celorlalţi, să-şi părăsească propriul

7
egoism şi să fie un om al păcii şi bunei înţelegeri. Erasmus a fost unul dintre primii sustinatori ai
instruirii sistematice a profesorilor. Sarcina lui este de a-l ajuta pe elev, nu de a-si etala cunostintele.
Erasmus din Rotterdam recomanda profesorilor un comportament stimulativ: sa utilizeze lauda si
recompensa si sa renunte la pedepse, sa recurga la jocuri si exercitii antrenante si sa renunte la acel
“sclavaj al inteligentei” care e memorarea mecanică. Continuturile educatiei sunt cele specifice
educatiei umaniste. Programa este orientata spre dezvoltarea îndeosebi a intelectului, ca centru al
omului, si se inspira din trei surse: clasicii, scrierile Parintilor bisericii si Biblia. Cunoasterea nu este
un scop în sine; rostul acesteia este de a dezvolta copilului diverse competente, în special de
comunicare orala si scrisa.
Erasmus propune o educatie literara, estetica, axata pe dezvoltarea capacitatii de exprimare.
Claritatea si eleganta stilului sunt exersate în limba latina, nu în limba nationala, vie, mai bogata si mai
necesara celor ce urmau a fi instruiti. Unii istorici ai pedagogiei considera ca aceasta este principala
limita a educatiei umaniste. Pe de alta parte, Erasmus propune ca în învatarea latinei sa se porneasca de
la studiul direct al autorilor antici, îndeosebi al lui Cicero si Quintilian.
Pedagogia implicită a lui Rabelais secondează critica socioculturală pe care o realizează şi se
ridică împotriva educaţiei sterile, de tip scolastic. Având în minte principiile umaniste, Rabelais scoate
în evidenţă racilele didactice pe care se baza învăţământul în colegiul parizian Montaigu, instituţie
emblematică pentru pedantismul şi artificialitatea educaţiei vremii. El întrevede viitorul educaţiei
pentru ştiinţe, în special pentru ştiinţele naturii; supune spiritul nu la laborioase subtilităţi, la artificiile
complicate ale paradigmei scolastice, ci la eforturile grele de confruntare cu realitatea în vederea
asigurării unei înfloriri şi răspândiri fecunde a sufletului omenesc. Rabelais scoate în evidenţă diferenţa
notabilă dintre educaţia scolastică şi cea nouă, de tip umanist, comparând educaţia primită de
Gargantua de la un oarecare preceptor teolog cu cea administrată lui Eudemon de către noul tip de
dascăl - Ponocrates. Gargantua ajunsese doar la performanţa de a recita pe de rost idei, cărţi, fără a
pătrunde în esenţa celor învăţate şi fără a avea capacitatea de a reflecta asupra ideilor asimilate.
Eudemon, în schimb, devenise instruit cu adevărat, elegant în exprimare şi disciplinat. Rabelais
personifică prin cei doi şcolari două metode didactice opuse, una bazată pe exerciţii mecanice, de
memorare şi pe despiritualizare şi alta bazată pe libertate, pe deschidere şi francheţe în gândire şi
exprimare. Pentru a schimba cursul formării sale, Gargantua este dat şi el pe mâna preceptorului
umanist, însă elevul nu manifestă receptivitate imediat, ci se acomodează oarecum greu la noile
principii educative întrucât, argumentează Rabelais, „natura nu suferă prefaceri subite tară de-
mpotrivire mare" (1962, p. 149). El se încrede în puterea educaţiei de a-1 ridica pe om, dar arată că
orientarea primă în formare este de mare importanţă. Primul gest al noului profesor rezidă în
dezvăţarea" lui Pantagruel de „iarba nebuniilor", de încorsetările spirituale. Vechiul sistem de
învăţământ trebuia anihilat şi înlocuit cu unul nou.
Pentru Vives, izvorul cunoaşterii se găseşte nu în manualele de filosofie scolastică, nici în
interminabilele controverse dialectice pline de subtilităţi şi de futilităţi ale Universităţii din Paris, ci la
marii autori greci şi romani. Cunoaşterea se stratifică de-a lungul timpului şi trebuie să se privească
înapoi, revenind la sursele prime, purtătoare de comori ascunse, în cadrul culturii clasice latine îi
apreciază în mod deosebit pe oratori, pentru care cuvântarea nu este un joc literar gratuit, nici o
elucubraţie teoretică; discursul lor are o funcţiune publică, este menit să convingă masele, să regleze
treburile financiare; este o ipostază a cuvântuluiacţiune, care imprimă formă existenţei personale şi
sociale. Omul public fără ştiinţa cuvântului este condamnat la eşec, de unde interesul mare al lui Vives
pentru Cicero, pe care îl comentează pe multe pagini. Conformitatea cu legile naturii pare a fi crezul
său pedagogic. Rezultatul educaţiei rezidă în ceea ce rămâne în om după ce aceasta a fost exercitată,

8
mai precis ceea ce elevul demonstrează că a achiziţionat prin comportamentele şi faptele sale. Forţa
educaţiei constă în stimularea acelor potente care există în om, care pot deveni realitate sau se pot
pierde. Idealul educativ este de esenţă religioasă. Educatorul va sădi în copil germenele religiozităţii,
căci fără puterea lui Dumnezeu - crede Vives - nimic nu se poate face. Omul este creat pentru a
participa la natura divină, şi nu pentru a se deda plăcerilor sau speculaţiilor ieftine. Pietatea şi
supunerea faţă de divinitate sunt căi pentru a ajunge spre perfecţiunea omului şi singurele condiţii
necesare. Dar iubirea şi adorarea lui Dumnezeu nu înseamnă contemplaţie mistică, ci activitate şi
mobilizare conştientă pentru a atinge acest scop. Ne apropiem de divinitate când acţionăm într-un mod
plăcut şi cerut de ea. Iubirea pe care divinitatea ne-o pretinde trebuie să se reverse, mai întâi, asupra
aproapelui. Educaţia religioasă predetermină la Vives educaţia morală şi pe cea civică. Educaţia în
familie, continuată chiar dacă se începe frecventarea şcolilor publice, este preferată sistemului de
internat al şcolilor mănăstireşti. Şcolile de stat trebuie să fie astfel concepute încât să-şi găsească locul
aici şi copiii nevoiaşi. In fiecare sat ar fi necesară o şcoală elementară, iar în fiecare provincie s-ar fi
înfiinţat o academie.
O atenţie deosebită trebuie acordată recrutării şi formării dascălilor. Ar fi de preferat, după
Vives, să avem mai puţini profesori decât mulţi şi cu defecte. In opinia sa, copiii nu pot fi lăsaţi pe
mâna unor nepricepuţi: profesorul va poseda o cultură bogată, va dovedi dragoste şi ataşament faţă de
tineri, va comunica şi va accesibiliza cât mai mult cunoştinţele dobândite, va învăţa permanent. El
trebuie să posede capacitatea şi dexteritatea predării, dar şi un comportament moral ireproşabil. Vives
aborda, printre primii în istoria pedagogiei, chestiunea influenţei pe care o poate avea profesorul asupra
performanţelor elevilor. Subliniază ideea că, o dată elevul orientat spre o anumită activitate, tatăl
acestuia, precum şi dascălul trebuie să încurajeze speranţele cele mai înalte. Ei trebuie să se încreadă în
progresele copiilor pe planul cunoaşterii şi al comportamentului. Profesorul trebuie să recunoască
tendinţele bune şi rele, trăsăturile positive pentru a le încuraja şi cele negative pentru a le schimba. Este
important ca elevul să se simtă apreciat şi evaluat. Vives admite că este necesară şi prezenţa în şcoală a
unor bătrâni experimentaţi, pentru ca întregul suflet să fie format. El cere ca localul şcolii să fie plasat
la distanţă de locuri zgomotoase, dacă s-ar putea pe malul mării, în vecinătatea „negustorilor
cumsecade". Vives consideră că jocul poate fi şi un prilej de a cunoaşte natura intimă şi înclinaţiile
originare ale fiinţei umane. Educaţia se va face într-o atmosferă destinsă, prin apelul la istorioare,
glume, prin evitarea constrângerilor şi atitudinilor inhibitoare. Spre deosebire de Erasmus, care
pretindea studierea latinei la început, Vives este de părere că mai trebuincioasă este limba maternă şi
chiar dialectul comunităţii. Pe la 15 ani sunt introduse ştiinţele pe baza metodei intuitive. Activitatea
practică este considerată o modalitate de încorporare şi aplicare a celor învăţate. Pentru prima dată în
istoria pedagogiei, se aminteşte despre orientarea şcolară a elevilor pentru accesul la o anumită
meserie.
Michel de Montaigne a folosit printre primii termenul modern de educaţie. Pedagogia sa este
cea a unui fin moralist, a unui om format în cultul lecturilor şi al experienţei vieţii. El crede că educaţia
joacă un rol hotărâtor în viaţa omului, dar este conştient de dificultăţile pe care le comportă punerea ei
în practică. Fără a aluneca într-un optimism exagerat, consideră că buna educare poate ajuta şi întări
înclinaţiile pe care omul le moşteneşte de la natură, dar care nu pot fi schimbate sau învinse din
temelii. Educaţia nu poate „să facă pe orb să vadă", ci călăuzeşte pe calea cea bună o însuşire care
există deja într-o anumită măsură. Ca şi alţi umanişti ai vremii, critică învăţarea mecanică şi aspectele
cantitative ale asimilării, fără a se avea grijă de calitatea celor învăţate. Este un adversar înverşunat al
pedantismului şi al formalismului scolastic, ironizând exagerările şi deformările educaţiei medievale.
Idealul educativ este cuprins în noţiunea de gentilom, de personalitate armonioasă trupească şi
sufletească, dornică de a cunoaşte şi a respecta adevărul, de a se supune normelor bunei purtări faţă de

9
superiori. Vocaţia trebuie să orienteze traseul formativ al copilului. Ceea ce întreprinde individul
trebuie să realizeze cu plăcere şi în concordanţă cu înclinaţiile originare. E nevoie de un om cu
judecată, care prelucrează şi reflectează asupra a ceea ce primeşte. A avea o opinie proprie despre ceea
ce se asimilează este mult mai important decât a mima ideile altora. Interogaţia proprie reprezintă
semnul cel mai evident al faptului că spiritul este viu şi lucrează. Nu contează cât ştim, ci ceea ce
putem face cu ceea ce ştim. În locul unui cap plin de cunoştinţe este de preferat, după Montaigne, o
minte bine sistematizată. Cultivarea spiritului se va face astfel încât să predomine prelucrarea a ceea ce
se primeşte, înainte ca ceva să devină proprietatea subiectului, aşa cum mierea este prelucrată din
polenul pe care albinele îl adună de la multitudinea de flori. Cunoaşterea acumulată trebuie să devină
acţiune, potenţialitate de a acapara mai mult şi de a valorifica la maximum ceea ce individul află mai
departe. Nu învăţătura are greutate, ci folosul acestei învăţături. Se pare că Montaigne a renunţat prea
uşor la studiul ştiinţelor, condamnându-le pentru aportul lor în ceea ce priveşte „conţinutul" capului.
Erasmus este considerat cel mai mare umanist si cel mai influent om al tuturor timpurilor.
Robert Ulich, într-o remarcabila monografie consacrata conceptiei pedagogice a lui Erasmus, considera
ca putini oameni au avut o influenta atât de mare asupra învatamântului european, precum Erasmus. El
a încurajat o mai buna metoda de predare, o mai mare întelegere si o atitudine mai toleranta fata de
elev.
Compayré considera ca ideile pedagogice ale lui Rabelais constituie expresia unui “realism în
instructie, împotriva formalismului scolastic” (1889, p. 74). Realismul de care vorbeste Compayré este
expresia necesitatii întoarcerii la realitate, la studiul concret al lumii, dar nu si expresia posibilitatii de a
pune în practica un proiect educativ de tipul celui conturat de Rabelais.
Montaigne considera mai eficienta educatia cu un preceptor, departe de casa, în diverse
localitati, care sa valorifice si virtutile educative ale calatoriilor. Alegerea profesorului este lucrul cel
mai important pentru educatia unui copil, pentru ca de el depinde evolutia sau degradarea trupeasca si
sufleteasca a copilului. Mai importanta decât eruditia profesorului este întelepciunea lui.
Vives subliniaza importanta mediului în educatie; în acest context arata importanta familiei si
este împotriva internatului, care poate constitui un mediu vicios. Alegerea profesorului este una dintre
cele mai importante probleme ale educatiei; crede că aceasta profesie este prea importanta pentru a fi
lasata pe seama unor oameni nepregatiti; de aceea, este de preferat sa existe profesori mai putini dar
bine pregătiți.

2. Prezentați și argumentați valoarea și limitele scrierilor utopice ale lui Morus și

Campanella.

Thomas Morus a devenit celebru datorita lucrarii Cartea de aur, pe cât de folositoare, pe atât de
distractiva, despre cea mai buna forma de organizare a statului si despre noua insula, Utopia (ou-
negatie; topos-loc: loc inexistent). Initial, Utopia a fost intitulata Nusqama (de la latinescul nusquam-
nicaieri). Concepția pedagogica Intentia lui Morus nu era în primul rând de a întemeia o cetate ideala,
cât de a condamna nedreptatile sociale ale timpului sau. Reforma sociala presupune întemeierea unei
noi societati politice.
Baza societatii utopice o constituie familia, grupata în jurul unui pater familias, care duce la
îndeplinire prevederile justitiei. Morus considera ca oamenii sunt în mod natural înzestrati cu simtul
binelui si trebuie educati în spiritul virtutii, al tolerantei. Educatia este deci foarte importanta în
constituirea noii societati, în principal educatia morala si educatia profesionala. Nu trebuie ignorate
nici studiile clasice, pentru ca utopienii sunt oameni cultivati; educatia intelectului se realizeaza însa
numai dupa îndeplinirea “normei” de munca.

10
 Educatia este generala si obligatorie pentru toti copiii. Componenta profesionala a educatiei
este analizata îndeosebi în capitolul Despre arte si meserii: copiii primesc cunostintele teoretice de la
batrânii învatati si-si formeaza deprinderi prin actiuni specifice diverselor meserii (zidarie, fierarie,
dulgherie, activitati agricole etc.). Fetele primesc aceeasi educatie ca si baietii. Copiii cu înclinatii
intelectuale deosebite primesc o educatie speciala: în urma selectarii lor prin vot secret, sunt scutiti de
munci fizice si orientati catre aprofundarea cunoasterii în diverse domenii. Trecerea dintr-o categorie
în cealalta este posibila pe baza aptitudinilor si rezultatelor dovedite de fiecare.
În Utopia si adultii participa la o educatie specifica, dupa orele de munca, al carei scop este
îmbogatirea mintii si a sufletului fiecarui utopian.
Educatia utopienilor îmbina deci activitatea fizica si activitatea spirituala, în scopul dezvoltarii
armonioase.
Societatea pe care o prezinta Campanella este localizata pe o insula din Oceanul Indian.
Cetatea Soarelui se prezinta sub forma unui dialog între un marinar genovez si membrul unui ordin
calugaresc (Ospitalierul). Toate bunurile apartin statului; Campanella e convins ca sursa tuturor viciilor
si nedreptatilor sociale o constituie proprietatea privata. Conducatorul cetatii este Metafizicianul, cel
mai întelept dintre solarieni, care este ajutat de Pop, Sin si Mor (Puterea, Întelepciunea si Iubirea).
Campanella acorda o importanta deosebita mediului social si educatiei. Proprietatea private
genereaza egoism si individualism; desfiintarea proprietatii private duce si la schimbarea fizionomiei
morale a oamenilor. În Cetatea Soarelui învatamântul este general, obligatoriu si gratuit. Educatorii
sunt alesi de catre toti cetatenii cu drept de vot.
- începând de la 2 ani, copiii sunt dati în grija acestor educatori. Pâna la trei ani învata alfabetul
si limba.;
- între 3 si 7 ani, primesc cunostinte elementare de matematica si practica educatia fizica si
gimnastica. Tot acum dobândesc primele elemente de experienta în atelierele mestesugaresti,
pentru a-si descoperi vocatia, care trebuie dezvoltata în etapele urmatoare;
- dupa 7 ani îsi însusesc cunostinte din stiintele naturii, învata matematicile superioare si
medicina, limbile straine, teologia si astrologia. Toti copiii muncesc la câmp sau în ateliere si
învata cât mai multe meserii cu putinta. Munca nu este pentru solarieni o obligatie
împovaratoare, ci prilej de bucurie, izvor de viata si fericire.
Strategia de predare este bazata pe intuitie. Paralel si independent de Comenius, Campanella
are meritul de a fi aratat valoarea metodei intuitive în învatare. Întreaga cetate este un muzeu-scoala;
zidurile cetatii redau desene, figuri de plante, animale, arbori, unelte de munca, forme geometrice,
teoreme, harti ale diverselor regiuni ale lumii etc. care le sunt prezentate elevilor în functie de treapta
pe care se situeaza în procesul educatiei.
Campanella este considerat primul pedagog care a enuntat necesitatea înfiintarii muzeelor cu
scopuri didactice. În muzeele din Cetatea Soarelui copiii pot vedea minerale, pietre pretioase, diverse
metale etc. care îi ajuta sa înteleaga si sa-si însuseasca mai usor cunostinte despre natura. Activitatile
de învatare se desfasoara într-o maniera atractiva si antrenanta, iar pedepsele sunt excluse.

11
 TC4
1. Explicați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei clasice.
2. Argumentați valoarea și actualitatea sisitemului normativ comenian. Faceți referire la
principiile dezvoltate de Comenius în capitolele XV-XIX din lucrarea Didactica Magna (DEP,
București, 1970)
3. Explicați conceptul de educație negativă la J.J. Rousseau. Arătați valoarea și limitele
acestei idei în plan educațional.
4. Analizați critic teoria herbartiană a treptelor formale.

1. Explicați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei clasice.

Secolul al XVII-lea este secol al geometriei, al mecanicii, al rationalismului, al metodei, în

stiinta si filosofie, secolul al XVII-lea este si un secol al didacticii, datorita celebrei lucrari Didactica
Magna, a pedagogului ceh Comenius.
Comenius inaugureaza etapa pedagogiei clasice, o pedagogie ce ramâne în esenta filosofica,
dar cunoaște un grad din ce în ce mai înalt de autonomizare si specializare a preocuparilor vizând
educatia. Specificul acestei etape consta în aparitia unor sisteme închegate de idei pedagogice,
depasind etapa elementelor, sau a ideilor izolate despre educatie.
Comenius a scris prima lucrare de pedagogia familiei, Informatorul scolii materne, o lucrare
destinata parintilor, care precizeaza scopul, continutul si metodele educatiei în primii sase ani din viata
copilului. A elaborate manuale, între care Janua aurea linguarum reserata (Poarta de aur deschisa
limbilor) a devenit celebra. Scris în limbile ceha si latina, manualul a cunoscut peste 100 de editii si a
fost tradus în 12 limbi europene si 4 limbi asiatice, inclusiv în persana si mongola.
Optimismul pedagogiei clasice consta în îmbunatatirea naturii umane, în scoaterea omului din
starea de decadere originara si perfectarea naturii umane prin cunoastere.
Cunoasterea totală, universală, pansofică. Pansofia este cunoașterea universală. Cunoasterea
întregului este, în fapt, o tripla cunoastere: cunoasterea lui Dumnezeu, cunoasterea lumii înconjuratoare
si cunoasterea de sine. Izvoarele cunoasterii sunt deci: lumea înconjuratoare, spiritul nostru si Sfânta
Scriptura. Aceste trei izvoare alimenteaza: simturile, ratiunea si credinta. Cele trei surse duc la
cunoașterea întregului, la pansophie.
Comenius a construit un sistem de învatamânt ierarhizat pe principii psihologice. Comenius
identifica patru etape de vârsta: prima copilarie, a doua copilarie, adolescenta si tineretea si patru etape
corespunzatoare ale educatiei sau școli: schola materna sau educatia realizata în familie (pâna la 6 ani),
schola vernacula sau scoala populara (6-12 ani) unde Comenius identifica 12 finalitati ale acestui
învatamânt, între care: sa citeasca usor tot ce este scris si tiparit în limba materna; sa scrie curat, apoi
repede si, în sfârsit corect, conform gramaticii limbii materne; sa calculeze în scris si cu abac; sa
masoare exact cu orice mijloc etc, schola latina sau gimnaziul (12-18 ani) și academia sau
învatamântul superior, scoala de pansofie care are ca scop desavârsirea si completarea tuturor stiintelor
si facultatilor superioare.
Școlile materne trebuie sa existe în fiecare sat, scoala latina în fiecare oras iar academia în
fiecare provincie sau tara. În afara de aceste institutii Comenius vorbeste de necesitatea unui
“collegium didacticum”, o scoala a scolilor, o institutie pentru formarea viitorilor educatori.

12
 2. Argumentați valoarea și actualitatea sisitemului normativ comenian. Faceți referire la
principiile dezvoltate de Comenius în capitolele XV-XIX din lucrarea Didactica Magna (DEP,
București, 1970)

Aproape toate principiile didactice actuale îsi au originea în scrierile pedagogului Comenius.
Principiile fundamentale ale procesului didactic au fost exprimate de Comenius în Didactica Magna:
- principiul conformitații cu natura: ”sa urmam natura, s-o imitam”; ”sa educam omul la timpul
potrivit, în primavara vieții”;
- principiul conformitații cu vârsta, o idee prezenta de-a lungul întregii istorii a gândirii
pedagogice, careia Comenius s-a straduit sa îi confere un fundament pedagogic și psihologic;
- principiul intuiției, considerat ”regula de aur a didacticii”; în repetate rânduri, Comenius
recomanda ieșirea din labirintul scolasticii și utilizarea simțurilor în realizarea cunoașterii;
Capitolele XV-XIX din Didactica Magna dezvolta, în ordine: Principiile prelungirii vietii,
Cerintele generale ale predarii si învatarii, adica ale predarii si învatarii în asa fel încât efectul sa fie
sigur, Principiile predarii si învatarii lesnicioase, Principiile predarii si învatarii temeinice, Principiile
învatarii concise si rapide. Toate principiile didactice sunt inspirate din exemplul pe care natura ni-l
ofera în tot ceea ce întreprinde.
Comenius propune noua principii ale predarii si învatarii sigure; de asemenea, zece principii ale
învatarii lesnicioase; urmând calea pe care o arata natura și zece principia ale predarii si învatarii
temeinice.
Fiecare principiu este explicat, dar si exemplificat. Comenius i-a îndrumat pe educatori ca în tot
demersul didactic sa urmeze exemplul naturii. Menirea educatorului este de a arata elevului cum se
aplica adevarurile învațate în scoala în viața de toate zilele. Indiferent de obiectul de învațamânt,
ignorarea relevanței si a aplicabilitații cunostințelor are efecte negative; daca nu ținem seama de
caracterul practic al învațăturii.
Disciplina este foarte importanta. Fără disciplină nu se poate învăța nimic sau nimic cum
trebuie.

3. Explicați conceptul de educație negativă la J.J. Rousseau. Arătați valoarea și limitele

acestei idei în plan educațional.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este “pedagogul ce a descoperit copilul”. Pornind de la

premisa că omul este bun, dar societatea îl strică, Rousseau considera educaţia ca o creştere conformă
cu natura “interioară” a copilului, o educaţie liberă, negativă. Educaţia “negativă” presupune
excluderea a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a copilului.
Natura, libertatea și egalitatea sunt termenii cheie ai filosofiei sociale și educaționale a lui
Rousseau. Emil este un roman pedagogic. Ideea unei educații care sa respecte natura copilului,
susținută de argumentul bunatății umane originare, strabate întreaga lucrare. ”Totul este bun când iese
din mâinile Creatorului, totul degenereaza în mâinile omului”; așa debuteaza primul capitol din Emil.
Pe acest argument se cladește concepția educației negative, dupa care educația constă nu în a oferi
copilului cunoștințe, tipare sau modele de urmat, ci în a îndeparta tot ceea ce ar putea constitui un
obstacol în calea dezvoltarii naturale a copilului.
Ideile pedagogice ale lui Rousseau au inspirat teoreticienii “educaţiei noi” şi încă sunt
valoroase. Subliniem câteva dintre aceste idei:
- necesitatea ca pedagogia să fie fundamentată pe datele şi observaţiile psihologiei;

13
 - existenţa unor etape distincte ale dezvoltării copilului (0-2 ani, îngrijirea fizică a copilului; 2-
12 ani, dezvoltarea fizică, educarea simţurilor şi primele repere morale; 12-15 ani, formarea
intelectuală, instruirea propriu-zisă; 15-20 de ani, educaţia morală şi religioasă);
- accentuarea importanţei educaţiei prin intuirea lucrurilor, comparativ cu cea bazată pe
cuvinte; rolul metodelor active şi intuitive în accederea la cunoaşterea veritabilă; stimularea interesului
copilului în învăţare.
Rolul educatorului este acela de a face tot posibilul pentru înlăturarea oricărui obstacol, care ar
împiedica dezvoltarea liberă a naturii individuale şi de a ajuta la  producerea circumstanţelor favorabile acestei
dezvoltări. Laisser faire este singura regulă de conduită pentru educator. El nu va da nici ordine, nici sfaturi arbitrare.
Cu cât va interveni mai puţin, cu atât personalitatea copilului dezvolta mai  bine. Adevăratul său rol este de a
veghea ca nimic din exterior să nu împiedice dezvoltarea autentică a copilului. Acțiunea îl va instrui pe
copil și nu educatorul. De fapt scopul educației este acela de a facilita dezvoltarea naturii copilului: „Cea
dintâi educaţie trebuie să fie, aşadar, pur negativă. Ea constă nu în a transmite virtutea sau adevărul, ci în a păzi inima
de viciu şi spiritul de eroare”. Această educaţie negativă nu împiedică însă manifestarea unei atitudini active,
căci, de fapt, natura copilului și a educatorului se sprijină reciproc: natura face totul, dar sub îndrumarea educatorului, iar
educatorul influențează, dar numai prin mijlocirea naturii.

4. Analizați critic teoria herbartiană a treptelor formale.

Herbart considera că “scopul educaţiei este acela de a forma un om moral sub aspectul
caracterului şi universal sub raportul cunoaşterii”. Pentru realizarea acestui scop va impune principiul
învăţământului educativ, primatul dimensiunii formative, faţă de cea informative.
Predarea cunoștințelor presupune parcurgerea unor etape distincte. Pedagogul german identifica
patru etape sau ”trepte formale” ale lecției:
- percepția clară, care implica expunerea logica a cunoștințelor de catre profesor și intuirea
obiectelor și fenomenelor studiate de catre elev;
- asocierea sau realizarea de conexiuni între noile cunoștințe și cele deja asimilate;
- sistemul sau generalizarea cunoașterii, pe baza cazurilor studiate;
- metoda sau aplicarea cunoștințelor însușite în diverse situații.
Discipolii lui Herbart și adepții herbartianismului au exagerat rolul treptelor formale în
desfășurarea lecției, sporind nejustificat numarul acestora și transformându-le într-un tipar sau șablon
ce se aplica întocmai, fara nici o interpretare. Referindu-se la aceasta exagerare, V. Bancila apreciază
ca treptele formale au devenit ”un mod de a rastigni lecția, fara sa urmeze o înviere de a treia zi”, ”un
nou pat al lui Procust”, care conduce la lecții ”anatomice, nu spirituale”. Intenția lui Herbart a fost de a
propune o abordare logica și sistematica a lecției; el însuși, reflectând asupra experiențelor sale
educative diferite, avea sa spuna profesorilor ca uneori trebuie sa dea la o parte planurile de lecție și sa
reduca pretențiile față de elev; un profesor bun își concepe programul educațional în funcție de
capacitățile și situația de viață a elevului.
Dincolo de rigiditatea care a rezultat din interpretarea teoriei treptelor formale, ”planurile de
lecții clar alcatuite au dat dascalilor speranța și direcție”.
Contribuţia lui Herbart la circumscrierea obiectului didacticii se poate rezuma prin următoarele
idei :
- una dintre preocupările fundamentale ale didacticii este activitatea de predare a cunoştinţelor în
conformitate cu anumite legităţi psihologice de asimilare a lor. În acest fel obiectul didacticii este
procesul de învăţământ.

14
 - cele două componente ale procesului de învăţământ, predarea şi învăţarea, se află într-o strânsă
interdependenţă, realizarea obiectivelor predării depinzând de substratul psihologic al învăţării.
- importanţa didacticii ca ştiinţă pentru profesor impune necesitatea studierii organizate a
acesteia.
- rolul formării şi cultivării interesului, ca motor al dezvoltării personalităţii; şi accentuarea
caracterului moral educaţiei se integrează dimensiunii formative a învăţământului.
- raţionalizarea procesului de predare a condus la delimitarea unei succesiuni de momente,
fundamentate psihologic în desfăşurarea lecţiei: claritatea (expunerea de către profesor a lecţiei, în
baza intuirii obiectelor şi fenomenelor), asocierea (realizarea unei conexiuni între materialul nou şi cel
vechi), sistemul (avansarea unor generalităţi precum definiţiile, legile, normele), metoda (extinderea şi
aplicarea noilor cunoştinţe).
Influenţa lui Herbart asupra dezvoltării didacticii a fost limitată de puternica formalizare a teoriei
sale despre învăţământ.

TC5
1. Precizați și argumentați patru trăsături definitorii ale curentului ”educației noi”,
făcând referire la reprezentanții studiați în această unitate de curs și alternativele educaționale
propuse de aceștia.
2. Ce este antroposofia? Analizați consecințele fundamentării antroposofice a educației
asupra finalităților, conținuturilor și strategiilor de realizare a educației.

1. Precizați și argumentați patru trăsături definitorii ale curentului ”educației noi”,

făcând referire la reprezentanții studiați în această unitate de curs și alternativele educaționale
propuse de aceștia.

Curentul ”educatiei noi” pleaca de la ideile pedagogice ale lui J.J. Rousseau și s-a afirmat în
diverse variante care exprima, în esenta, acelasi mesaj, acela de a pleca în educatie de la cunoasterea
individualitatii copilului, a intereselor, a trebuintelor sale reale, de a lasa copilului mai multa libertate
de manifestare, renuntându-se la autoritarismul educatiei traditionale, de a utiliza metode active de
educatie, renuntându-se la metodele clasice, îndeosebi la metoda expunerii.
Transmiterea culturii pornind de la fortele reale ale copilului, facilitează dezvoltarea forțelor
sinelui copilului. Copilul are nevoi, interese și o energie creatoare. Copilaria este o valoare prin ea
insasi, copilul actioneaza și exista o dezvoltare integrala la nivelul educatului.
Programul graviteaza in jurul copilului, iar interesele copiilor determina programul, ca structura
si continut. Programul este unul realist, continutul este legat de mediul de provenienta al copilului.
Profesorul ghideaza, consiliaza, trezeste setea cunoasterii la copil. Este o persoana-resursa,
copilul este in centrul actiunii, exerseaza și experimenteaza. Maria Montessori , adeptă a educației
libere - fiinta umana se caracterizeaza printr-un impuls organic catre dezvoltare prin autoformare.
Acest impuls se manifesta ca dupa un plan divin. Fiecare etapa, numita si senzitiva, presupune o nevoie
vitala, iar satisfacerea acestei nevoi creeaza drumul aparitiei alteia. edagogul italian arata ca
educatoarele nu trebuie sa-si impuna vointa in fata elevilor, transmitandu-le fortat idei sau
introducandu-le preferinte si interese nespecifice. Ele vor asista si-i vor ajuta pe copii sa-si satisfaca
trebuintele proprii. Metoda propusa de pedagogul italian se fundamenteaza pe ideea asigurarii unui
mediu organizat, in care pedagogul italian se fundamenteza pe ideea asigurarii unui mediu organizat, in

15
care copilul va fi lasat sa se desfasoare liber, in concordanta cu dorintele si interesele lui naturale. La
ea, libertatea devine o componenta a metodei de educatie. Relationarea copilului la mediu este foarte
activa. O mare importanta este acordata materialului didactic. Acesta este dimensionat pentru fiecare
simt in parte. A indicat dimensiuni, forme, culori, asperitati sau netezimi pentru corpurile ce se adresau
vazului si pipaitului. A alcatuit materiale de lucru, capabile sa stimuleze activitatile de invatare a scris-
cititului si socotitului. A experimentat diferite jocuri simple in calitate de pre-exercitiu pentru
activitatea serioasa de mai tarziu (de pilda jocul de-a incheiatul-descheiatul nasturilor la papusi, in
perspectiva obisnuirii de a se imbraca singuri). Pedagogul italian a impus in pedagogia secolului XX, o
metoda de educatie bazata pe respectarea libertatii copilului intr-un mediu organizat, bogat in stimuli
dimensionati in functie de interese si dorinte naturale. Rolul educatorului este de a pregati mediul
favorabil pentru autoformare. Calitatile mediului educational, pentru ca acesta sa devina educogen , in
opinia Mariei Montessori sunt urmatoarele: mediul sa fie ordonat, fiecare lucru poseda un loc al lui
unde poate fi gasit in permanenta, mediul sa fie atragator, placut si imbietor. In acest mediu, copilul va
gasi un ajutor in efortul lui de a clasifica si a folosi limbajul potrivit pentru a denumi obiectele
respective. Mobilierul sa fie facut pe masura copilului pentru ca acesta sa aiba suficienta libertate de
miscare. Copilul sa poata reincepe sau repeta o activitate, sa fie incurajat sa-si rafineze gesturile prin
atitudini de politete si de curtoazie. Intregul mediu sa fie impregnat de prezenta limbajului. Copilul sa
fie incurajat in a-si dezvolta vointa si sociabilitatea prezentandu-se un singur lucru pentru activitatea
data, intarindu-se astfel priceperea respectiva.
Dupa Decroly, scoala ar trebui sa ofere conditii in care copilul sa traiasca situatii autentice de
viata, cu dificultatile aferente, capabile sa-i satisfaca dorintele si sa-i stimuleze motivatia. Decroly
propune o noua modalitate pedagogica de invatare – denumita metoda centrelor de interes, ce porneste
de la presupozitia ca psihicul copilului are o mare apetenta pentru compreehensiunea (intelegerea)
intregului. Decroly incearca sa il puna pe acesta in contact cu situatii de ansamblu. Scoala
contemporana, prin secventierea cunostintelor pe discipline de invatamant, formeaza o imagine
artificiala, fragmentata, dand impresia de separare a lucrurilor si evenimentelor. De aceea, el grupeaza
cunostintele didactice in ansambluri de cunoastere corespunzatoare unor trebuinte fundamentale,
denumite centre de interes. Pedagogul belgian propune urmatoarele centre: de hranire ssi consum
(corespunzatoare expresiilor ,,mi-e foame’’, ,,mananc’’, ,,beau’’, ,,respir’’), de aparare contra
diverselor pericole (descrise prin ,,mi-e teama’’, ,,ma apar’’), de munca si de odihna (exprimate prin
,,lucrez’’, ,,ma joc’’, ,,ma recreez’’). Prin aceasta grupare a cunostintelor se suprima notiunea de
programa de invatamant si se favorizeaza introducerea perspectivei interdisciplinare de asimilare a
cunostintelor.
Freinet pune accentul pe manifestarea libera, spontana a copiilor. El acorda un mare credit
exprimarii prin intermediul textelor si al desenelor, introducand in scoala o tehnica noua - imprimeria.
Tipografia este considerata nu numai o metoda de individualizare a invatarii sau de autoeducare, ci si o
cale de instruire generala, de formare a unor comportamente si deprinderi (agilitatea mainilor, finetea
miscarilor, memoria, deprinderea de a scrie corect etc.). Renunta la manualele clasice in beneficiul
unor ,,carti’’ sau fise compuse de elevi. Freinet infiinteaza la Vence o scoala bazata pe introducerea
imprimeriei si tot aici va realiza o serie de cursuri pentru educatorii cara au adoptat noul sistem de
instruire. Un loc aparte il ocupa corespondenta scolara, respectiv schimbul de texte libere realizate de
copiii din mai multe scoli si prin care se puteau imbogati experientele lor curente. Pe langa cele doua
tehnici invocate, Freinet a mai utilizat urmatoarele mijloace in practica instructiv-educativa: desenul
liber, fisierul scolar, cooperativele scolare, studiul mediului local, jurnalul de perete, gradina si
atelierul scolar, proiectiile de filme, discurile, radioul si televiziunea. Apelul la mai multe mijloace va
modifica raportul traditional dintre profesor si elevi. Copilul dobandeste mai multa autonomie, luand

16
cunostinta de propriile resurse sau limite. Dascalului i se cere o participare efectiva si un spirit deschis,
novator. El nu mai vine in fata elevului pregatit cu formule stiute, ci experimenteaza direct noi formule
de invatare. Freinet introduce in clasa o alta atmosfera, de incredere, de colaborare, de solidaritate
reciproca si intelegere. Competitia individualista si plafonarea colectivista sunt inlocuite cu tendinta de
a valorifica potentialul fiecarui copil, efortul si angajarea personala, recunoscandu-se fiecaruia in parte
individualitatea cu competentele si disponibilitatile diferite.
Eforturile lui Freinet se concentreaza inspre doua directii: a) cercetarea materialelor si a
tehnicilor de lucru, adaptabile oricarei situatii scolare si b) promovarea unei cooperari constante intre
oamenii din scoala, din a caror activitate trebuie sa se zamisleasca cele mai multe instrumente. In loc
de metoda, pedagogul nostru prefera termenul de tehnica. Pentru el, metoda este sinonima cu staticul,
cu imobilul; metodei ii lipseste dinamismul, capacitatea de modificare, de perfectionare, de adaptare la
varietatea si mobilitatea situatiilor. Prefera sa invoce termenul de tehnica educativa, aceasta fiind un
ansamblu de instrumente materiale, de procedee didactice ce rezulta dintr-o experimentare si activare
de catre educator.
Makarenko introduce, de asemenea, comportamentul militarizat in invatamant (salutul,
semnalele, apoartele, alinierea militara etc.), ca mijloc ,,estetic’’, care sa ,,infrumuseteze’’ atmosfera in
scoala. ,,Militaria’’ este convertita intr-o estetica a disciplinei si preciziei; este coroborata cu multe
elemente de joc si conduce la conservarea fortei colectivului, aparandu-l de miscari ,,incorecte sau
imprecise’’. Pedagogia reeducarii – inspirata din dispozitivul ideatic al lui Makarenko – este un
exemplu edificator de pervertire a educatiei in reversul ei, prin ransformarea unor strategii partial
realiste si benefice in instrument de indoctrinare si tortura psihologica. (Trebuie sa spunem ca procesul
reeducarii asa cum a fost el consumat in ,,Fenomenul Pitesti’’, nu a fost sugerat explicit de pedagogul
sovietic). Totusi, premisele acestui experiment (anti)pedagogic pot fi identificate in interpretarile aduse
de succesorii ideilor lui M akarenko si pe care propriul lui sistem pedagogic le ingaduie. Se stie ca
Makarenko a abandonat ,,pedagogia perechii’’ (educator-educat) in beneficiul educatiei ,,in si prin
colectiv’’. Colectivul, in opinia sa’’, este un grup de oameni care vizeaza acelasi scop, desfasoara o
activitate similara si au o organizare comuna, subordonata societatii existente. Colectivul este ridicat la
rangul de subiect al educatiei, adica de factor activator al sugerarii unor conduite dezirabile. Cand nu
se poate actiona direct asupra individului, se implica mediul, adica grupul, pentru schimbarea atitudinii
respectivului individ.

2. Ce este antroposofia? Analizați consecințele fundamentării antroposofice a educației

asupra finalităților, conținuturilor și strategiilor de realizare a educației.

Termenul de antroposofie provine din limba greaca (anthropos-sophia) si desemneaza

cunoasterea omului. In afara de lumea naturala, a simturilor, conform conceptiei antroposofice, mai
exista o lume spirituala la fel de reala ca si cea naturala. Prin introspectie, studiu si observatie practica,
fiecare isi poate descoperi propria natura interioara si realitatile spirituale ale lumii inconjuratoare si
ale universului. Aceasta duce la o traire mai adanca si mai profunda a vietii de fiecare zi, duce la
imbogatirea spirituala a acesteia.
Natura ascunsa a omului are urmatoarele componente:
- corpul fizic (legile lumii fizice - minerale);
- corpul vietii - corpul eteric (purtator al fortelor vietii - plante, animale);
- corpul senzatiei - corpul astral (purtatorul durerii, placerii, pasiunilor - animale, oameni);
- corpul Eu-lui (propriu numai omului, purtatoml 'sufletului omenesc superior).

17
 Telul principal al educatiei Waldorf este acela de a produce individualitati capabile de a-si gasi
menirea in viata. Educatia copilului in scollie Waldorf il abordeaza pe acesta integral: gandire, simtire
si vointa. Activitatile sunt proiectate astfel incat sa puna in echilibru cunostintele teoretice, abstracte
ale elevilor, cu activitati artistice si practice.
Profesorii de la aceste scoli pot respecta ritmul individual de dezvoltare al fiecarui copil, iar
modul de abordare a prezentarii cunostintelor oferite este adaptat varstelor copiilor. De asemenea, se
urmareste de catre profesori ca fiecare dintre copii sa-si gaseasca motivatiile interioare pentru a invata
si a se dezvolta.
Profesorul tine legatura cu parintii elevilor, astfel incat activitatea sa pedagogica are o
caracteristica mai personala; cel putin o data pe semestru, parintii elevilor se intalnesc cu toti profesorii
clasei in vederea imbunatatirii activitatii didactice.
Profesorul preda materia cu cuvinte proprii, fara a recurge la carti didactice, iar elevii isi
confectioneaza propriile 'carti', adica niste caiete bine alcatuite si ilustrate, care contin esentialul lectiei
predate, redat pe baza memoriei; astfel, fiecare caiet are amprenta personalitatii autorului.
Evaluarea in scolile Waldorf nu se bazeaza pe probe, teste, extemporale, teze sau examene, ci
are in vedere toti factorii ce permit sa fie evaluata personalitatea elevului: scrisul, dedicatia, forma,
fantezia, logica si flexibilitatea gandirii, stilul, ortografia si, desigur, cunostintele reale. Evaluarea
consta intr-o caracterizare calitativa, care evidentiaza ceea ce este pozitiv, care critica ceea ce este
negativ doar in legatura cu ceea ce elevul ar fi in stare sa realizeze. La cererea autoritatilor din
invatamant, scoala face o evaluare cantitativa, pe care o mentine secreta si o ofera elevului sau
parintilor numai in momentul in care se incheie studiile.

18