CUPRINS

Introducere ………………………………………………… 4
CAP. I. IMPORTANŢA STUDIULUI ZOOTEHNIEI ………… 6
Definiţia, conţinutul şi importanţa zootehniei…………………6
Importanţa socială şi economică a creşterii animalelor……. …7
Producţiile animale…………………………………………….7
Evoluţia creşterii animalelor…………………………………..8
CAP. II. SPECIILE DE ANIMALE DOMESTICE .…………. 11
Definirea noţiunii de specie ..……………………………… 11
Originea animalelor domestice…………………………….. 12
Domesticirea animalelor…………………………………… 14
CAP. III. RASELE DE ANIMALE DOMESTICE ……………. 17
Definirea noţiunii de rasă …………………………………17
Factori care au influenţat formarea raselor …………………. 17
Caractere de rasă….………………………………………… 18
Clasificarea raselor………………………………………….. 20
Aclimatizarea raselor…………………………………………21
Degenerarea raselor ……………………………………….21
CAP. IV. CREŞTEREA BOVINELOR …………………………22
Importanţa creşterii bovinelor………………………………..22
Clasificarea bovinelor……………………………………….. 23
TAURINELE…………………………………………………25
Clasificarea raselor de taurine………………………………..25
Înmulţirea taurinelor………………………………………….34
Organizarea reproducţiei vacilor şi junincilor……….34
Programarea montelor şi fătărilor……………………..35
Exploatarea taurilor de reproducţie………………….. 36
Exploatarea şi îngrijirea vacilor gestante……………. 38
Pregătirea şi supravegherea junincilor pentru fătare ……… 39
Pregătirea şi supravegherea fătărilor…………………………40
Îngrijirea viţeilor nou născuţi ……………………………… 41
Hrănirea viţeilor ……………………………………………41
Înţărcarea viţeilor ……………………………………………46
Hrănirea şi întreţinerea viţeilor după înţărcare ………………46
EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA
DE LAPTE………………………………………………….. 47
EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA
DE CARNE…………………………………………………..53
CAP. V. CREŞTEREA PĂSĂRILOR … ………………………59
Importanţa economică a creşterii păsărilor ……………….59
Situaţia actuală şi perspective în creşterea păsărilor ..………60
Criterii de clasificare a raselor de găini ……………………..61
Rase de găini …………………………………………….61
Înmulţirea păsărilor………………………………………… 65
TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A PUILOR DE CARNE.. 72
Creşterea puilor de carne pe aşternut permanent…… 72
Creşterea puilor de carne pe baterii………………… 80
TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A GĂINILOR
OUĂTOARE………………………………………………. 80
Creşterea puicuţelor…………………………………. 82
Creşterea găinilor ouătoare………………………….. 86
TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A BROILERILOR DE
CURCĂ…………………………………………………….. 97
CAP. VI. CREŞTEREA SUINELOR …………………………. 102
Importanţa creşterii suinelor………………………………..102
Evoluţia creşterii porcinelor……………………………… 102
Însuşiri biologice generale care determină importanţa
economică a creşterii porcinelor……………………………103
Clasificarea zoologică a suinelor …………………………104
Rasele de porci ……………………………………………107
Sistemele de creştere şi exploatare a suinelor………………113
Reproducţia la suine ………………………………………115
Organizarea reproducţiei……………………………………124
Tehnologia de exploatare în maternitate……………………125
Tehnologia de creştere a purceilor sugari …………………128
Înţărcarea şi creşterea tineretului porcin……………………130
Tehnologia de creştere şi exploatare a porcilor la îngrăşat…132
CAP. VII. CREŞTEREA OVINELOR …………………………134
Importanţa creşterii ovinelor ……………………………… 134
Situaţia creşterii ovinelor pe plan mondial şi în ţara noastră 134
Structura de rasă şi zonarea raselor de ovine……………….139
Rasele de ovine ……………………………………………143
Reproducţia ovinelor ………………………………………149
Tehnologia creşterii mieilor şi tineretului ovin ……………152
Tehnologia creşterii ovinelor adulte ……………………….155
Îngrăşarea ovinelor adulte …………………………………161

2
CAP. VIII. CREŞTEREA CAPRELOR ………………………163
Rasele de capre ……………………………………………..163
Tehnologia creşterii tineretului caprin ……………………164
Tehnologia creşterii caprelor adulte ………………………164
CAP. IX. CREŞTEREA CAILOR ………………………………166
Importanţa creşterii cailor ………………………………….166
Evoluţie efectivelor de cai pe plan mondial şi în ţara
noastră……………..………………………………………..167
Clasificarea zoologică a egvinelor …………………………168
Culorile cailor……………………………………………….170
Rasele de cai ………………………………………………171
Reproducţia la cai …………………………………………177
Îngrijirea mânzului nou născut …………………………….179
Îngrijirea iepelor în lactaţie…………………………………179
Îngrijirea mânjilor ………………………………………….180
Dresajul şi antrenamentul tineretului cabalin ………………183
CAP. X. CREŞTEREA IEPURILOR ………………………… 186
Importanţa creşterii iepurilor ………………………………186
Rasele de iepuri …………………………………………….186
Reproducţia iepurilor ………………………………………188
Hrănirea iepurilor …………………………………………190
Sisteme de creştere a iepurilor ……………………………192
CAP. XI. CREŞTEREA ALBINELOR …………………………197
Alcătuirea familiei de albine ………………………………197
Înmulţirea albinelor ………………………………………200
Hrănirea albinelor …………………………………………201
Caracteristici constructive ale stupilor sistematici …………202
Alegerea vetrelor de stupină ………………………………204
Desfăşurarea activităţilor în stupină în funcţie de ciclu evolutiv
al familiei de albine ………………………………………204
CAP. XII. CREŞTEREA PEŞTILOR …………………………210
Specii şi rase de peşti din apele de şes, colinare şi deal…….210
Specii de peşti din apele de munte………………………….212
Amenajări piscicole şi construcţii hidrotehnice…………….212
Tehnologia creşterii şi exploatării ciprinidelor……………..214
Clasificarea crescătoriilor ciprinicole ………………………214
Tehnologia creşterii şi exploatării crapului ……………….215
Tehnologia creşterii şi exploatării salmonidelor ..…………217
Bibliografie ……………………………………………….. 219

3
 INTRODUCERE
Creşterea animalelor domestice reprezintă una din cele mai
vechi ocupaţii ale omului. Animalul domestic a însoţit evoluţia
societăţii omeneşti, fiind rezerva sigură de hrană, mijlocul de
producţie în multe din activităţile desfăşurate de om şi chiar tovarăş de
luptă în războaiele desfăşurate în decursul istoriei.
Zootehnia este acea parte a agriculturii care are sarcina de a
realiza produsele alimentare, necesare asigurării proteinei de origine
animală pentru toată populaţia globului, să valorifice superior peste
75% din producţia vegetală, ce nu poate fi consumat direct de om, să
fie peste tot în lume o ocupaţie eficientă, rentabilă pentru toţi cei ce
practică această nobilă profesie.
Dezvoltarea zootehniei la începutul mileniului III are un rol
deosebit în asigurarea necesarului de hrană pentru societatea umană.
Creşterea animalelor domestice este o activitate care cuprinde o mare
diversitate de preocupări, este locul unde se aplică o multitudine de
tehnologii, de la cele empirice, la cele care beneficiază de cele mai noi
descoperiri ştiinţifice. Producţiile animale diferă foarte mult de la o
zonă geografică la alta, chiar în cadrul aceleaşi specii, consumul de
produse de origine animală este mult mai mare la populaţiile ţărilor
dezvoltate faţă de populaţiile ţărilor slab dezvoltate, diferind foarte
mult şi eficienţa economică a acestei ocupaţii.
Creşterea animalelor la acest început de mileniu profită de o
multitudine de cunoştinţe în ceea ce priveşte, tehnologiile de creştere
şi exploatare, selecţia şi ameliorarea animalelor, biologia reproducţiei,
nutriţia şi alimentaţia animalelor. Acestea însă sunt aplicate din păcate
numai în zonele dezvoltate, zone în care s-a ajuns la supraproducţii,
dar sunt regiuni unde acestea nu se aplică, producţiile realizate fiind
total insuficiente şi din acest motiv politicile mondiale trebuiesc astfel
gândite, încât în cel mai scurt timp să fie înlăturată criza de alimente.
Dezvoltarea tehnologiilor de creştere şi exploatare a animalelor
care au dus la intensificarea şi industrializarea producţiei, asigurând
condiţii natural biologice tot mai limitate, trebuie să aibă în vedere şi
asigurarea acestor condiţii astfel încât tehnologiile aplicate în viitor să
fie cât mai adaptate cerinţelor naturale ale organismului animal.
Activitatea de creştere a animalelor în România trece printr-un
mare impas, venind dintr-o perioadă cu o economie centralizată dar cu
realizări bune în acest domeniu, şi se îndreaptă spre o economie de

4
piaţă, unde legile concurenţei libere îşi vor pune puternic amprenta.
România beneficiază însă de un fond genetic foarte valoros, de cadre
de specialitate bine pregătite profesional, de condiţii pedoclimatice
favorabile.
Dacă programele politice vor fi bine gândite, iar măsurile luate
deja vor fi continuate şi accentuate, agricultura şi implicit zootehnia
va juca un rol important în revigorarea economică a acestei ţări, iar
ROMÂNIA v-a avea un rol important pe piaţa alimentară a Uniunii
Europene.
În acest context prin această lucrare îmi propun să preiau
cunoştinţele acumulate până la acest moment în ceea ce priveşte
creşterea animalelor, să le sintetizez şi să le prezint într-o formă
accesibilă în primul rând actualilor studenţi de la specialităţile de
profil, dar să fie de folos şi celor care deja desfăşoară activităţi de
creşterea diferitelor specii de animale.

Autorul

5
 CAPITOLUL I

IMPORTANŢA STUDIULUI ZOOTEHNIEI

Definiţia, conţinutul şi importanţa zootehniei

Noţiunea de zootehnie a fost introdusă în ştiinţă de GASPARIN
(1884) şi derivă din cuvintele greceşti zoon (animal) şi technos
(tehnică).
Definiţia şi conţinutul acestei noţiuni au evoluat paralel cu
gradul de dezvoltare a cunoştinţelor în domeniul creşterii animalelor.
Pe parcursul timpului o serie de cercetători au definit zootehnia
astfel:
A.SANSON (1886) defineşte zootehnia ca: ,,ştiinţa
producţiunii şi exploataţiunii animalelor ”;
CORNEVIN (1891), a definit-o ca „ o parte din istoria naturală
care se ocupă de animalele domestice“.
C. BERNARD (1894) apreciază zootehnia ca „o zoologie
experimentală”.
În ţara noastră G. K. CONSTANTINESCU (1930) a definit
zootehnia ca „ştiinţa cunoaşterii, înmulţirii, creşterii, ameliorării şi
exploatării animalelor domestice”. O altă definiţie este dată de Al.
FURTUNESCU (1971) care afirmă că zootehnia este „ştiinţa care pe
baza legilor biologice ce guvernează existenţa şi dezvoltarea speciilor
de animale domestice, elaborează metode de lucru privind înmulţirea,
creşterea şi ameliorarea lor’’.
Analizând toate aceste definiţii V. CREŢA şi colaboratorii (1983)
apreciază că zootehnia poate fi definită ca: „ştiinţa care se ocupă cu
cunoaşterea, creştere, ameliorarea şi folosirea animalelor de fermă”.
În raport cu:
obiectul de studiu, zootehnia este o ştiinţă biologică;
după metodele de lucru la care apelează este o ştiinţă
experimentală;
ca scop, este o ştiinţă aplicată.
În cadrul zootehniei, ca materie de studiu, se prezintă noţiunile
de specie şi rasă, originea şi formarea speciilor şi raselor de animale,
caracterele, însuşirile şi particularităţile de rasă, bazele morfologice şi
factorii care influenţează principalele însuşiri productive.

6
Importanţa studiului zootehniei rezultă din însăşi definiţia şi
conţinutul acesteia.
Prin studierea principalelor caractere şi însuşiri ale animalelor
de fermă, a legilor care guvernează evoluţia, creştere şi dezvoltarea
organismului animal, zootehnia împreună cu genetica şi tehnologia
creşterii animalelor constituie „fundamentul ştiinţific al practicii
producţiei animale”.
În prezentarea sa, zootehnia ca disciplină de studiu, are legături
strânse cu alte discipline (fundamentale şi aplicate) cum ar fi:
Anatomia, Histologia, Biochimia, Bazele nutriţiei animalelor,
Fiziologia, Genetica, Ameliorarea şi Tehnologiile de exploatare pe
specii.
Datele obţinute în unităţile de cercetare şi producţie, constituie
o sursă importantă de informaţii pe care zootehnia le aprofundează
ştiinţific şi caută căile concrete prin care aceste informaţii pot fi
generalizate.

Importanţa socială şi economică a creşterii animalelor

Creşterea animalelor domestice este o ramură importantă a
agriculturii având o pondere majoră în economia multor ţări,
produsele zootehnice fiind indispensabile în alimentaţia umană, iar
tehnologiile de exploatare asigură locuri de muncă pentru o anumită
parte a forţei de muncă active. Dezvoltarea societăţii omeneşti în
ansamblul ei face ca şi zootehnia să se dezvolte în paralel.

Producţiile animale
Produsele alimentare: carnea, grăsimea, laptele, ouăle şi
mierea.
Aceste produse sunt esenţiale în dezvoltarea normală a
organismului uman, ele fiind superioare celor de origine vegetală
prin: însuşiri gustative, valoare nutritivă şi biologică mare şi
digestibilitate ridicată.
Produse animale nealimentare: lână, piele, blănurile, mătasea,
părul, penele, fulgii, puful.
Acestea sunt materii prime pentru diferite ramuri ale industriei
uşoare cum ar fi: producerea de îmbrăcăminte, încălţăminte,
marochinărie, etc.
Subprodusele de abator: sângele, oasele, intestinele, glandele
cu secreţie internă, coarnele, ogloanele.

7
 Acestea se folosesc în industria farmaceutică, la obţinerea
nutreţurilor combinate, fabricarea cleiurilor, etc.
Producţia de muncă, sport şi agrement.
Unele specii, cum ar fi cabalinele şi bovinele, se folosesc la
transporturi şi efectuarea unor lucrări agricole. Caii sunt folosiţi atât la
lucrările agricole, dar prin specializarea raselor s-au obţinut cai pentru
sport şi agrement.
Creşterea animalelor are un rol important şi în conversia
produselor de origine vegetală.
Se apreciază că omul poate folosi numai 25% din totalul
producţiei vegetale, diferenţa de 75% (considerată producţie
secundară, cum ar fi: paiele, pleava, vrejii diferitelor plante, etc) poate
fi transformată de animale în produse alimentare foarte valoroase.
De asemenea animalele valorifică foarte bine păşunile şi
pajiştile montane, suprafeţe ce nu pot fi utilizate în alt mod.
Tot animalele valorifică superior anumite reziduuri industriale,
provenite din panificaţie, fabricile de alcool, bere, amidon, uleiuri şi
zahăr.
Gunoiul de grajd este un important îngrăşământ complex foarte
necesar în cultura plantelor, fiind ieftin şi de cea mai bună calitate.
Creşterea animalelor oferă locuri de muncă, având deci rol
social, iar prin valorificarea producţiei animale se obţin venituri
băneşti cu rol economic.

Evoluţia creşterii animalelor

Creştere animalelor reprezintă una dintre cele mai vechi
ocupaţii ale omului. A început odată cu domesticirea primelor animale
şi s-a dezvoltat continuu, paralel cu evoluţia societăţii omeneşti.
Fiecărei etape de dezvoltare a societăţii îi corespunde un anumit
nivel al creşterii animalelor.
Dacă la început nivelul creşterii animalelor era foarte scăzut
atât datorită lipsei de experienţă cât şi faptului că numărul de oameni
era destul de redus, treptat, pe baza experienţei acumulate şi creşterii
cerinţelor umane s-a înmulţit numărul de animale crescute atât pentru
carne, cât şi pentru muncă şi lupte.
Lărgirea sferei de utilizare a animalelor a avut ca efect firesc o
mai mare grijă şi atenţie pentru creşterea şi exploatarea lor.

8
 Cu toată perioada lungă de exploatare a animalelor, abia în
secolul al XVIII-lea apar primele rezultate remarcabile în realizarea
raselor.
Astfel, printr-o alimentaţie adecvată, prin selecţii şi dirijarea
împerecherilor, folosind cu pricepere împerecherile înrudite, R.
BACWEL (la începutul secolului XVIII-lea în Anglia) a reuşit să
creeze valoroase rase de ovine şi bovine pentru carne. Aplicând
aceleaşi metode de lucru, fraţii ROBERT şi CHARLES COLLINGS
au creat rasa de taurine SHORTHON; B. TOMKINS – rasa de taurine
HEREFORD, iar WATSON – rasa de taurine ABERDEEN-ANGUS.
Tot în Anglia s-a format în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea şi s-a perfecţionat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea
rasa de cabaline PUR SÂNGE ENGLEZ. În Elveţia, Olanda şi
Danemarca în secolul al XIX-lea au fost ameliorate o serie de rase de
taurine existente şi s-au creat rase noi ca: SIMMENTAL, SCHWZE,
OLANDEZĂ, etc.
Pe lângă progresele înregistrate în perfecţionarea raselor,
oamenii au îmbunătăţit continuu metodele de creştere, hrănire şi
îngrijire, având drept rezultat creşterea producţiilor realizate de la
animale.
În zilele noastre, datorită exploziei demografice şi cerinţelor
imense de produse de origine animală, creşterea şi exploatarea
animalelor este organizată pe baza unor principii noi, cum sunt:
concentrarea, specializarea, intensivizarea, industrializarea şi
integrarea producţiei animale. În aceste condiţii, producţia zootehnică
tinde să devină o producţie de tip industrial. Acest tip de producţie
implică folosirea de mijloace de muncă mecanizate şi automatizate,
tehnologii moderne de creştere şi exploatare, precum şi material
biologic de mare valoare.
In ceea ce priveşte creşterea animalelor, în ţara noastră se poate
aprecia că aceasta a avut o evoluţie relativ asemănătoare aceleia din
celelalte ţări ale Europei. Documentele istorice atestă o dezvoltare a
acestei îndeletniciri pe parcursul timpului. Se creşteau rasele de
taurine SURA DE STEPĂ şi MOCĂNIŢA, CALUL
MOLDOVENESC şi multe turme de ovine.
Aceste animale se exploatau în cantităţi însemnate, fiind bine
cunoscute şi apreciate peste hotare.
Această situaţie înfloritoare în creşterea animalelor a durat până
la Pacea de la Adrianopole (1829), eveniment după care s-a înregistrat

9
un puternic regres în creşterea animalelor, în Principatele Române.
Motivul a fost liberalizarea comerţului cu cereale, fapt ce a dus la
imense desţeleniri de pământuri şi defrişări scăzând numărul de
animale şi crescând producţia de cereale.
Prin urmare suprafaţa arabilă, între anii 1837-1916, a crescut cu
5 milioane de hectare (G. K. CONSTANTINESCU – 1930) îndeosebi
prin desţelenirea păşunilor.
Treptat producţia de cereale devine forma de producţie agricolă
aproape exclusivă, care, dublată de lipsa măsurilor stimulative, face ca
efectivele de animale să scadă şi chiar s-au înrăutăţit însuşirile
biologice şi productive ale acestora.
În perioada interbelică s-au luat câteva măsuri în vederea
stimulării creşterii animalelor, astfel s-au înfiinţat Comisiile şi
Fondurile zootehnice judeţene, iar ulterior Camerele de agricultură.
În 1926 s-a elaborat „Legea creşterii, îmbunătăţirii şi apărării sănătăţii
animalelor”.
S-au făcut importuri de reproducători de mare valoare
aparţinând unor rase amelioratoare, s-au înfiinţat noi staţiuni de montă
şi s-au organizat noi exploataţii zootehnice, mai ales pe marile
proprietăţi.
După cel de al II-lea război mondial, creşterea animalelor în
ţara noastră a avut un curs ascendent înregistrându-se creşteri
însemnate de efective, îmbunătăţirea valorii biologice a acestora şi
specializarea producţiilor.
După 1989, din păcate, zootehnia a cunoscut un puternic regres,
urmând ca prin măsurile politice adoptate, acest sector important al
agriculturii să se revigoreze şi să-şi ocupe locul meritat în economia
naţională, astfel încât producţia realizată să satisfacă cerinţele interne,
precum şi realizarea de cantităţi pentru export.

10
 CAPITOLUL II

SPECIILE DE ANIMALE DOMESTICE

Definirea noţiunii de specie

Noţiunea de specie datează din cele mai vechi timpuri şi a
apărut din necesitatea clasificării organismelor vii într-o anumită
ordine.
J. B. LAMARK (1809) şi mai ales Ch. DARWIN (în celebra
lucrare „Originea speciilor’’ (1859) fundamentează definitiv noţiunea
de specie. Referitor la studiul speciilor de animale domestice, Al.
FURTUNESCU (1971) defineşte specia ca fiind „reprezentată de
grupe de indivizi care prezintă particularităţi ontogenetice
asemănătoare şi, ca urmare, caractere morfo – fiziologice şi de
comportament specifice, reproducându-se între ei fără a se amesteca
prin reproducere cu indivizi din alte specii”. Această definiţie
elucidează limitele dintre specii prin capacitatea lor reproductivă.
Având ca bază „izolarea reproductivă” s-a dat o definiţie
obiectivă a noţiunii de specie. Astfel, conform conceptului
multidimensional despre specie formulat de E. MAYR (1963), citat de
L. METTLER şi T. GREEG (1974), specia este definită ca „un
ansamblu de populaţii variabile ce se dezvoltă ca un tot unitar, izolat
reproductiv de restul lumii biotice”.
Pe baza acestor definiţii V. CREŢA (1983) afirmă că cel mai
important criteriu de definire a speciilor este „izolarea reproductivă”.
Caracterele sistematice care servesc la diferenţierea speciilor
sunt denumite caractere de specie.
Acestea sunt: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice,
geografice.
Caracterele morfologice
Pot fi:
a) aspecte morfologice externe ca: diferite caracteristici ale formei
corpului, o anumită structură şi culoare a producţiilor piloase.
b) aspecte morfologice interne (anatomice ca: forma şi
dimensiunile oaselor, numărul vertebrelor, ale coastelor,
anumite caracteristici topografice ale organelor interne),
precum şi unele particularităţi citologice (de exemplu ale
nucleului: numărul, mărimea şi forma cromozomilor).

11
 Caracterele fiziologice
Acestea se referă la unele particularităţi metabolice, serologice,
biochimice şi ale capacităţii reproductive.
Particularităţile metabolice – servesc la identificarea speciilor
microbiene. Acestea pot fi folosite şi drept criterii de clasificare a
speciilor de mamifere şi păsări, dat fiind faptul că fiecărei specii îi
corespunde un anumit tip de metabolism.
Particularităţile serologice biochimice – se referă la faptul că fiecărei
specii îi este caracteristic un anumit tip enzimatic, care determină
sinteza unor compuşi cu anumite structuri molecular.
Capacitatea reproductivă (fecunditatea) este unul din cele mai
importante caractere de specie, care se bazează pe faptul că indivizii
aceleaşi specii se împerechează între ei şi dau naştere la produşi
fecunzi.
Caracterele ecologice – reprezintă efectele adaptării la vieţuirea
în comun şi este cel mai bine caracterizată de parazitism.
Caracterele geografice – se referă la faptul că diferitele specii
sunt răspândite pe anumite arealuri geografice, dobândind o serie de
însuşiri, care le sunt caracteristice.

Originea animalelor domestice

În ceea ce priveşte originea animalelor domestice nu s-au
descoperit până la ora actuală dovezi clare care să certifice formele
sălbatice din care au provenit speciile domestice.
Sunt însă dovezi (indirecte) furnizate de studiile paleontologice,
serologice, imunologice, de anatomie comparată, arheologice, etc, pe
baza cărora s-a putut deduce originea animalelor domestice. Pe baza
acestor dovezi se apreciază că actualele specii de animale domestice
provin din diferite forme sălbatice, din care unele trăiesc şi astăzi,
unele au dispărut şi altele sunt pe cale de dispariţie.
În aprecierea originii animalelor domestice se cunosc trei teorii:
a) Originea monofiletică – dintr-o singură formă sălbatică
b) Originea difiletică – din două forme sălbatice
c) Originea polifiletică – din mai multe forme sălbatice.

12
 CABALINELE (EGUUS CABALLUS) – provin din două forme
sălbatice şi anume:
- E. PRJEWALSKI (calul mongol) – trăieşte şi azi în
Mongolia.
- E. GMELINI sau E. PONTICUS (tarpanul) – a trăit până în
secolul al XVII-lea în stepele Rusiei.
Ambele forme au influenţat formarea raselor de cai din ţara
noastră.

TAURINELE (BOS TAURUS) – în aprecierea originii

taurinelor se aplică toate cele trei teorii.
- monofiletică – provin din BOS TAURUS – PRIMIGENIUS
(bourul) domesticit în perioada neolitică în Alpi, Balcani şi
Asia Mică.
- difiletică – provin din BOS TAURUS – PRIMIGENIUS şi
B.T.BRACHYCEROS (boul iliric).
- polifiletică - din şase forme sălbatice – B.T.
PRIMIGENIUS, B. T. BRACHYCEROS, B.T.
FRONTOSUS, B.T. BRACHYCEPHALUS, B.T.
AKERATOS, B.T. ORTHOCEROS.

OVINELE (OVIS ARIES) – origine polifiletică, din mai multe

forme care se împart în două grupe:
a) Mufloniforme
b) Argaliforme

CAPRINELE (CAPRA HIRCUS) – origine polifiletică din trei

forme sălbatice.
- CAPRA AEGAGRUS
- CAPRA FALCONERI
- CAPRA PRISCA

SUINELE ( SUS DOMESTICA ) – origine difiletică din:

- SUS SCROFA – FERUS (mistreţul european)
- SUS VITTATUS (porcul asiatic)

13
 PĂSĂRILE
- GĂINA (GALLUS DOMESTICA) – provine din găina
sălbatică (GALLUS BANKIWA) care trăieşte şi astăzi în
India.
- CURCA DOMESTICĂ (MALLEAGRIS GALLOPAVO) -
provine din curca sălbatică care trăieşte şi azi în Mexic.
- BIBILICA (NUMIDA MELEAGRIS) – provine din bibilica
sălbatică întâlnită şi azi în Africa.
- RAŢA DOMESTICĂ (ANNAS PLATIRHINCA) – provine
din raţa sălbatică.
- GÂSCA DOMESTICĂ – provine din gâsca sălbatică
(ANSER CINEREUS).

Domesticirea animalelor
Deşi s-au făcut cercetări, nu se poate preciza la ora actuală
modul concret în care s-au domesticit animalele.

Etapele domesticirii
Se presupune că în domesticire au existat 3 etape:
- captivitatea
- îmblânzirea
- domesticirea propriu-zisă
Procesul de domesticire este de foarte lungă durată, astfel că
unele specii se consideră domesticite astăzi, iar pentru unele, cum ar
fi: struţul, fazanul, unele animale de blană, procesul de domesticire
este în desfăşurare.

Centrele domesticirii
Nivelul diferit de dezvoltare al societăţii omeneşti în diferite
perioade ale istoriei a făcut ca şi domesticirea animalelor să se facă în
anumite centre. Se consideră că sunt patru mari centre de domesticire
a animalelor:
- Centrul asiatic (Asia Centrală şi de Sud – Est)
- Centrul Africa de Nord şi Asia Mică
- Centrul european
- Centrul american
Cele mai multe animale s-au domesticit în Centru asiatic şi cele
mai puţine în Centrul american. Primele forme domesticite se
păstrează foarte puţin, doar în zonele izolate. Datorită circulaţiei

14
(migraţiei) popoarelor însoţite de animalele pe care le aveau, acestea
s-au amestecat rezultând forme noi, foarte puţin asemănătoare cu
formele iniţiale. În acest caz este foarte greu de precizat provenienţa
animalelor.

Importanţa domesticirii animalelor

Domesticirea animalelor a influenţat foarte mult dezvoltarea
societăţii umane. S-au creat rezerve sigure de hrană şi îmbrăcăminte,
s-au dezvoltat ocupaţii noi, s-au folosit animalele pentru muncă.
După domesticire animalele au fost supuse unor condiţii noi de
viaţă (hrănire, adăpostire, îngrijire). Intervenţia omului prin metode
noi de selecţie şi ameliorare a făcut ca animalele să sufere o serie de
modificări morfo - fiziologice.

Modificările morfologice
- Dimensiunile şi greutatea corporală. Unele specii de animale
au mărimea şi greutatea foarte diferită de la o rasă la alta,
astfel: caii, câinii, etc.
- Conformaţia corporală. Animalele pentru viteză (caii) au
trunchiul înscris într-un trapez cu baza mare în partea
anterioară a trunchiului. Animalele pentru lapte (vaci)
trunchiul este înscris într-un trapez cu baza mare în partea
dorsală (la nivelul feselor) a trunchiului. La animalele de
carne (bovine, ovine şi cai de muncă) trunchiul este înscris
într-un dreptunghi.
- Scheletul – s-a modificat devenind mai fin, mai puţin
compact.
- Sistemul muscular – s-a modificat în funcţie de tipul
productiv.
- Glanda mamară – s-a mărit la taurine şi ovin.
- Pielea şi producţiile piloase. Pielea a devenit mai fină, iar
producţiile piloase s-au dezvoltat în funcţie de specializarea
raselor.

Modificări fiziologice
- Capacitatea productivă – a crescut foarte mult (vacile ajung
până la 20.000 l lapte / lactaţie).
- Capacitatea de valorificare a hranei – a crescut considerabil,
scăzând consumul pe unitate de produs.

15
- Funcţia de reproducţie – s-a modificat faţă de formele
iniţiale, nu mai este legată de anotimp, fătările pot avea loc
pe tot parcursul anului.
- Prolificitatea – s-a reuşit obţinerea unui număr de produşi
mai mare faţă de formele sălbatice.
- Rezistenţa la boli – s-a redus datorită condiţiilor asigurate de
om.
- Reflexele (apărare, agilitate, auzul, văzul, mirosul) – s-au
diminuat.
- Temperamentul – a devenit mult mai liniştit, animalele fiind
mai blânde.

16
 CAPITOLUL III
RASELE DE ANIMALE DOMESTICE

Definirea noţiunii de rasă

În secolul al XVII-lea italienii foloseau noţiunea de „razza”
pentru a desemna un grup de animale cu origine comună. În secolul
următor francezii foloseau cuvântul „race” iar nemţii „rasse” pentru
a desemna un grup de animale cu origine bună.
Prin rasă se nominalizează o subdiviziune a speciei, proprie
numai animalelor domestice, care a fost formată de om în anumite
condiţii naturale şi artificiale de mediu, dintr-un nucleu de indivizi
relativ redus, foarte asemănători între ei.
Datorită originii comune şi a condiţiilor asemănătoare în care s-
au format şi au evoluat, indivizii unei rase prezintă, pe lângă caractere
comune speciei, anumite caractere care îi fac să se asemene între ei
dar îi şi deosebeşte de indivizii altei rase.
Al. Furtunescu (1971) defineşte rasa astfel: o grupă de animale
domestice din aceiaşi specie, având origine comună şi anumite însuşiri
ereditare asemănătoare, formată de om în aceleaşi condiţii naturale şi
artificiale de mediu, în vederea unor scopuri economice determinate.
C. Drăgănescu (1979) defineşte rasa ca „un agregat de populaţii
(rar o populaţie simplă), formată de om şi care are un efectiv destul de
mare pentru a evolua sub influenţa selecţiei. Spre deosebire de specie
ea nu posedă un mecanism de izolare, fiind deci un sistem deschis
(ce poate schimba gene cu alt sistem) şi reversibil (migraţiile pot
şterge diferenţa dintre rase)“.

Factori care au influenţat formarea raselor

Ambele definiţii scot în evidenţă rolul deosebit al omului în
formarea şi ameliorarea raselor.
Factori care au avut rol în formarea raselor sunt factori naturali-
istorici şi factori sociali-economici sau artificiali.
Factori naturali – istorici au acţionat încă din momentul
domesticiri şi sunt:
- originea polifiletică a unor specii de animale
- domesticirea aceleiaşi forme sălbatice în mai multe centre de
domesticire şi în epoci diferite

17
 - migraţia animalelor în grup
Factorii naturali-istorici au determinat formarea unui număr
redus de rase, de regulă rase primitive, puţin productive cum ar fi Sura
de stepă la taurine şi Ţurcana la ovine.
Factorii sociali – economici sau artificiali.
Aceştia sunt: alimentaţia, adăpostirea şi îngrijirea animalelor,
dirijarea activităţii de reproducţie, selecţia, încrucişarea, creşterea
dirijată a tineretului, etc.
Aceşti factori au determinat formarea unui număr mare de rase.

Caractere de rasă
Însuşirile prin care indivizii aceleiaşi rase se aseamănă între ei
şi prin care se deosebesc de indivizii altor rase reprezintă caractere de
rasă.
Acestea sunt grupate în caractere morfologice şi caractere
fiziologice.
Caractere morfologice sunt: înălţimea la greabăn, greutatea şi
conformaţia corporală, diferite caracteristici ale pielii şi ale
producţiilor piloase etc.
- Înălţimea la greabăn sau talia şi greutatea corporală sunt
reprezentate prin valori medii caracteristice fiecărei rase în
parte.
- Conformaţia corporală, sau modul în care se prezintă corpul
animalelor în ansamblul său, sau diferite regiuni corporale,
reprezintă un important caracter de rasă. Astfel există diferenţe
între rase care se referă la: conformaţia de ansamblu,
conformaţia capului, mărimea şi portul urechilor (la porcine,
ovine şi iepuri etc.), mărimea şi forma coarnelor sau absenţa
acestora (la bovine, ovine şi caprine), mărimea şi forma crestei
(la găini), etc.
- Pielea prezintă unele caracteristici prin care se deosebesc mai
ales grupele de rase. Astfel părul poate fi diferit ca direcţie
(zburlit, creţ, ondulat, neted), ca lungime (scurt, lung),
pigmentaţie (pigmentat, nepigmentat) etc. La fel lâna la ovine
şi penajul la păsări prezintă caracteristici diferite de la o rasă la
alta.
- Culoarea părului, a lânii şi penajul este un important caracter,
care la unele specii serveşte la diferenţierea raselor. Astfel,
taurinele din rasa Friză au culoarea bălţată negru cu alb, cele

18
 din rasele Simmental şi Bălţata Românească au culoarea bălţată
alb cu galben etc. La cabaline şi ovine, culoarea în general, nu
constituie un caracter de rasă, spre deosebire de porcine, unde
rasele Marele Alb, Landrace au culoarea albă, rasele Cornwall
şi Berk au culoarea neagră, porcul Bazna şi rasa Hampshire au
culoarea neagră cu un brâu alb, şi de păsări, la care culoarea
penajului serveşte în deosebi la diferenţierea raselor
amelioratoare.
Caractere fiziologice: producţia, temperamentul, precocitatea,
capacitatea de valorificare a hranei, prolificitatea, rezistenţa, etc.
prezintă o importanţă mai mică pentru diferenţierea raselor. Aceste
caractere sunt utilizate în deosebi la aprecierea gradului de ameliorare
a raselor de animale.
Analiza definiţiei noţiunii de rasă, scoate în evidenţă faptul că indivizii
unei rase au două caractere esenţiale şi anume, asemănarea dintre ei
deci rasa este omogenă şi asemănarea de-a lungul generaţiilor, deci
rasa este constantă sau stabilă. Din fericire cele două caracteristici nu
au un caracter absolut astfel în cadrul raselor pot fi identificate grupuri
cu caractere diferite de a altor grupuri de indivizi din cadrul aceleiaşi
rase. Aceste grupuri dau naştere unor subgrupuri în cadrul rasei
numite linii.
Linia este o populaţie simplă, care evoluează sub influenţa
selecţiei şi este izolată reproductiv.
În funcţie de ponderea consangvinizării există patru tipuri de linii:
- Linia neconsangvinizată este o populaţie simplă ce evoluează
sub influenţa selecţiei, evitând special consangvinizarea, aceste
linii diferind mai mult prin însuşirile lor productive decât
morfologice. Aceste linii sunt destinate încrucişărilor
industriale.
- Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă, care
evoluează sub influenţa selecţiei şi a unei consangvinizări
moderate (3% pe generaţie) Aceasta se aplică pentru a se
menţine un grad mare de asemănare cu un reproducător valoros
al cărui nume îl şi poartă linia.
- Linia consangvinizată este cea mai mică populaţie având o
creştere a consangvinizării mai mare de 6% pe generaţie. Se
aplică în general la animalele de laborator.
- Linia stabilă genetic este o populaţie simplă nesupusă selecţiei
sau consangvinizării, fiind stabilă genetic. Aceste populaţii

19
 reprezintă un etalon de comparaţie cu liniile pe care se lucrează
şi-n acelaşi timp o rezervă de gene.

Clasificarea raselor
Pentru studierea sistematică a numărului mare de rase existente
este necesară clasificarea lor pe baza unor criterii:
- După forma sălbatică de origine: pot fi rase de taurine
primigene, brachicefale, brachicere, etc; ovine
mufloniforme şi argaliforme.
- După locul de formare pot fi: rase locale (autohtone) şi de
import.
- După talie şi greutatea corporală pot fi: mari, mijlocii şi
mici respectiv rase grele, mijlocii şi uşoare.
- După tipul de producţie pot fi: specializate (pentru lapte,
carne, ouă, lână, etc.) şi mixte (lapte şi carne, ouă şi carne,
lână şi carne).
- După precocitate pot fi: precoce şi tardive.
- După gradul de ameliorare, izolare reproductivă şi
diferenţierea fenotipică se disting următoarele tipuri de rase:
perfecţionate, suprarase, semirase şi rase locale. Rasele
perfecţionate sunt rasele a căror evoluţie este controlată de
selecţia artificială, sunt în general izolate reproductiv, sunt
mai bine adaptate nevoilor omului decât cerinţelor naturale.
Sunt cele mai productive şi cele mai răspândite. Suprarasele
sunt grupuri monofiletice de rase, fenotipic prea diferite
pentru a fi incluse într-o singură rasă ca de exemplu:
Merinos, Friză, Marele Alb, etc. Semirase (rase de tranziţie
sau ameliorate) sunt rasele care compun suprarasa. Rasele
locale (naturale, primitive) sunt mai bine adaptate cerinţelor
de mediu decât cerinţelor omului şi sunt în general slab
productive.
- După criterii anatomice care se referă la lungimea şi
formatul cozii la ovine, lungimea şi portul urechilor la
porcine etc.
- Cel mai important criteriu de clasificare a raselor este însă
gradul de ameliorare.

20
 Aclimatizarea raselor
Formarea raselor în anumite zone geografice a făcut ca indivizii
acelor rase să fie bine adaptaţi la condiţiile pedoclimatice din acea
zonă.
Mutarea unor indivizi din rasa respectivă în altă zonă
geografică cu alte condiţii pedoclimatice obligă animalele să se
adapteze acelor condiţii; proces numit aclimatizare. Animalele aduse
în noi condiţii trec prin criza de aclimatizare.
Capacitatea de aclimatizare variază în funcţie de gradul de
ameliorare, vârstă: astfel rasele specializate se aclimatizează mai greu
decât cele mixte, iar animalele adulte se aclimatizează mai greu decât
cele tinere.
Intervenţia omului face ca aclimatizarea să se facă mai uşor.
Cerinţele biologice ale animalelor faţă de condiţiile de mediu şi
posibilitatea satisfacerii acestora reprezintă dezideratul principal în
zonarea raselor şi alcătuirea, hărţilor zootehnice elaborate pe fiecare
specie în parte.

Degenerarea raselor
Degenerarea raselor este fenomenul opus aclimatizării datorită
crizei de aclimatizare. În general semnele de degenerare apar după
câteva generaţii dar pot apărea şi la prima generaţie.
La degenerarea raselor mai pot contribui şi alţi factori cum ar
fi: condiţiile necorespunzătoare de alimentaţie, de adăpostire,
exploatarea excesivă a animalelor, selecţia necorespunzătoare pentru
reproducţie, dirijarea defectuoasă a împerecherilor etc.
Mijloacele de prevenire a degenerării raselor constau în
îndepărtarea cauzelor care o determină.

21
 CAPITOLUL IV
CREŞTEREA BOVINELOR

Importanţa creşterii bovinelor

În ansamblul producţiei animale, bovinele deţin cea mai mare
pondere, ele participând prin produsele lor la satisfacerea nevoilor
alimentare ale populaţiei.
Creşterea bovinelor este importantă datorită varietăţii
produselor pe care le furnizează.
Produsele realizate de bovine sunt:
- principale: lapte, carne
- secundare: piei, bălegar
- subproduse de abator: unghii, coarne, sânge, etc.
Laptele este cel mai important produs al bovinelor datorită
compoziţiei chimice complexe, valorii biologice şi gradului înalt de
digestibilitate. El conţine peste 100 substanţe necesare organismului
uman, toţi cei 20 aminoacizi, 10 acizi graşi, 25 de vitamine şi 45
elemente minerale. Exprimat in calorii, valoarea nutritivă a unui litru
de lapte este echivalentă cu cca. 400g carne porc, 750g carne viţel,
7-8 ouă, 500g peşte şi 2600g varză.
Importanţa laptelui constă nu numai în valoarea lui nutritivă
deosebită, ci şi în faptul că poate fi transformat în peste 1000 de
produse lactate, ceea ce contribuie, în mod deosebit, la diversificarea
alimentaţiei omului.
Vacile transformă în lapte în modul cel mai economic hrana
consumată, astfel la acelaşi consum de hrană vacile de lapte dau o
producţie echivalenta din punct de vedere energetic cu 1000 kcal, pe
când cele puse la îngrăşat produc prin depunere de carne şi grăsime
cca. 140kcal.
Din cantitatea totală de lapte produsă pe glob, peste 90% este
obţinută de la vaci.
Bovinele asigură şi peste 52% din producţia mondială de carne,
peste 90% din producţia de piei utilizată în industrie şi 75% din
gunoiul de grajd.
Creşterea bovinelor prezintă însemnătate şi prin faptul că
valorifică superior produsele secundare obţinute în cultura mare.

22
 Clasificarea bovinelor
Din punct de vedere al sistematicii zoologice, bovinele fac
parte din:
- clasa Mammalia
- subclasa Eutheria
- ordinul Ungulata
- subordinul Artiodactyla
- grupa Ruminantia
- familia Cavicorene ( Bovideae )
- subfamilia Bovinae – genul Bos
- genul Bubalus

Genul Bubalus – Bubalus asiaticus

- B. arni - B. macroceros
- B. Microcero
- B. mindorensis (bivolul de Mindora)
- B. depresicornis (bivolul de Anoa)
- Bubalus africanus – B. caffer ( bivolul de Cafria)
- B. caffer nanus (b. Roşu de Congo)
- B. echinoctialys (bivolul abisianian)

Genul Bos - Subgenul Bison – Bison bonassus (bizonul

european )
- Bison bison ( bizonul american )
- Subgenul Bibos – Bibos sondaicus ( Bantengul )
- Bibos frontalis (Gaialul )
- Bibos gaurus ( Gaurul )
- Subgenul poephagus – Poephagus gruniens (Yakul )
- Subgenul Bos – Bos zebu ( Zebul )
- Bos taurus ( taurinele )
Bovinele sunt animale de talie mare sau mijlocie prezentând
trunchiul lung, larg şi adânc, dimorfism sexual accentuat. Sunt
ierbivore, rumegătoarea şi cu stomacul compartimentat pentru a folosi
bine celuloza. Au membre puternice care se termină prin două unghii
(ongloane).

23
 Genul Bubalus (bivolii)
Bivolii se întâlnesc sub formă domestică şi sălbatică, provin din
aceeaşi formă sălbatică ce a trăit cu mii de ani în urmă în sudul
Asiei – Bubalus sivalensis.
Bivolii sălbatici trăiesc în Asia şi Africa, şi, deşi provin din
aceeaşi formă sălbatică, se deosebesc între ei ca dezvoltate şi
conformaţie.
Bivolii domestici. Pe glob sunt aproximativ 60 milioane de
bivoli din care peste 90% trăiesc in China. În ţara noastră se găsesc
aproximativ 180.000. capete, în special în Transilvania (75%).
Caractere morfologice
Bivolul are capul mare, fruntea bombată, coarnele în formă de
seceră şi îndreptate înapoi, gâtul subţire, orizontal, trunchiul în general
scurt şi larg, grebănul mai înalt decât spinarea şi şalele, membrele sunt
scurte şi puternice, părul este lung, gros şi rar. Culoarea bivolului este
neagră, apar rar bălţături şi cazuri de albinism.
Caractere productive
Bivolul este un animal cu creştere tardivă (se termină la 6 ani).
Este puternic, bun pentru tracţiune, puţin pretenţios, rezistent, însă
slab productiv. Producţia de lapte este în medie de 700-800kg cu 7-8%
grăsime, dar sunt şi plus variante care dau 1500-2000kg şi chiar 3000.
Producţia de carne comparativ cu cea de vaca este, în general, mică şi
calitativ inferioară. Carnea are fibra groasă şi este mai puţin gustoasă.
Greutatea corporală a bivoliţelor adulte este de 400-500kg, iar
randamentul la tăiere sub 50%. Durata gestaţiei este de 300-315 zile.

Genul Bos
Subgenul Bison cuprinde bizonii sau zimbrii cu cele două
forme: bizonul european şi bizonul american.
Bizonii sunt animale de talie mare (150-180cm), cu trenul
anterior mai dezvoltat decât cel posterior, grebănul mult mai înalt
decât crupa, trunchiul lung, adânc, membrele scurte şi puternice. Părul
este foarte abundent pe părţile declive ale gâtului şi trunchiului.
Culoarea e brună - castanie, brună -cenuşie. Împerecheat cu taurinele,
zimbrul dă hibrizi numiţi „Catalos“, femelele fiind fecunde şi masculii
infecunzi.
Subgenul Bibos are trei specii: Bantengul – trăieşte atât în stare
sălbatică şi domestică; Gaialul – numai domesticit; Gaurul – nu a fost
domesticit până în prezent.

24
 În hibridări cu taurinele dau femele fecunde şi masculi
infecunzi.
Subgenul Poephagus este reprezentat de Yak sau Boul
grohăitor. Trăieşte sub formă sălbatică şi domestică în ţările din
centrul Asiei. Yakul este un animal de talie mare (140-150cm), cu
trenul anterior foarte dezvoltat faţă de cel posterior. Părţile declive ale
corpului, trunchiului şi coada sunt acoperite cu un păr abundent,
asemănător ca fineţe cu lâna oilor din rasele primitive. Yakul aleargă
foarte repede fiind folosit la tracţiune. Producţia de lapte este mică
(500-600kg) cu procent ridicat de grăsime. Producţia de carne este
mică, greutatea femelelor este de 300-350kg, iar masculii de
450-500kg, iar randamentul la tăiere de 50%. Hibrizii între yak şi
taurine – femelele fecunde şi masculi sterili.
Subgenul Bos (taurus). De aici fac parte două tipuri distincte:
taurine propriu-zise şi Zebul (Bul cu cocoaşă). Zebul trăieşte numai în
stare domestică în Africa şi Asia. Cel asiatic este denumit Brahma, iar
cel african Şanga. Producţia de lapte este mică: 500-700 litri cu 4,5-
5% grăsime. Prin încrucişarea Zebului indian cu taurinele s-au format
rase de carne valoroase, cum sunt: Santa Gertruda şi Charbray.

TAURINELE
Taurinele propriu-zise trăiesc doar sub formă domestică.
Asupra lor s-a îndreptat atenţia omului pentru ameliorarea continua a
capacităţii lor productive.

Clasificarea raselor de taurine

Datorita faptului că taurinele domestice provin din mai multe
forme sălbatice domesticite şi crescute pe arii geografice diferite, dar
datorită intervenţiei omului, în cadrul acestei specii s-au diferenţiat un
număr mare de rase.
Pentru a putea face un studiu sistematic a celor peste 120 de
rase existente, este necesara o clasificare a lor. Criteriile clasificării
pot fi diferite: originea, provenienţă, gradul de ameliorare, producţia,
etc.
După origine rasele taurine se pot clasifica în: primigene,
brachicere, etc. Aceasta clasificare nu are o bază sigură.
După felul producţiei taurinele se clasifică în: rase de carne, de
lapte şi mixte (carne şi lapte).

25
 După gradul de ameliorare: rase primitive, ameliorate şi
perfecţionate.
Rase autohtone
- primitive: Sura de stepă şi Rasa de munte ( Mocăniţa )
- ameliorate: - mixte: Bălţată Românească, Brună, Pinzgau de
Transilvania.
- de lapte: Roşie Dobrogeană.
Rase importate
- de lapte: Friză, Roşie daneză, Jersey, etc.
- mixte: Simmental, Schwyz, Pinzgau, Red Pol.
- de carne: Hereford,Aberdeen Angus, Charolaise,
Santa Gertruda
Rase locale neameliorate
Rasa Sură de stepă
Este cea mai veche rasă de
la noi. Provine din forma sălbatică
Bos taurus primigenius (boul).
În urma încrucişărilor
practicate cu rase ameliorate, aria
ei de răspândire s-a redus foarte
mult. Azi se mai întâlneşte izolat
în estul Moldovei, Muntenia,
Oltenia şi Dobrogea.
Iniţial au existat 3 varietăţi:
Moldovenească, Transilvăneană şi
Dobrogeană.
Varietatea Transilvăneană este practic dispărută. Era de talie
mare (135-140cm) şi o greutate de 450-480kg la vaci.
Varietatea Dobrogeană este pe cale de dispariţie. Este un
animal de talie mai mică: 115-120cm şi o greutate de 280-300kg.
Varietatea Moldovenească este cea mai răspândită. Are talia de
125-135cm şi greutatea de 400-450kg. Culoarea este vânătă cu o
nuanţă mai deschisă pe regiunile superioare ale trunchiului, faţa
internă a membrelor şi abdomen, fiind mai închisă pe restul corpului.
Producţia de lapte este mică: 700-1000 litri/lactaţie, 4,5-4,6 %
grăsime. În condiţii bune de hrănire, producţia de lapte poate ajunge la
1500-2000 litrii. Producţia de carne este scăzută datorită greutăţii vii
mici şi randamentului mic la tăiere (40-50%).

26
 Rasa de munte (Mocăniţa)
Provine din Bos taurus brachyceros. În prezent este pe cale de
dispariţie; se mai găsesc exemplare izolate în localităţile de munte din
judeţele Gorj, Argeş, Buzău.
Însuşiri morfologice şi productive: talia 110-115cm, greutatea
corporală 250-300kg. Culoarea este vânătă, mai închisă pe părţile
laterale ale corpului. Producţia de lapte: 1200-1500 litri/lactaţie cu
4,4-4,5% grăsime. Producţia de carne este mică, randamentul la tăiere
fiind de 45%.
Atât Sura de stepă cât şi Mocăniţa sunt animale foarte puţin
pretenţioase, rezistente, valorifică bine nutreţurile fibroase şi păşunile
de munte. Reprezintă un fond genetic ce poate fi utilizat cu succes în
ameliorarea taurinelor de la noi din ţară.

Rase de taurine importate

Primele importuri de rase perfecţionate sau făcut după anul
1960 în special în Transilvania şi Bucovina din Germania şi Elveţia.
S-au importat în general tauri din rase mixte: Simmental, Schwyz şi
Pinzgau. Din încrucişarea acestor rase cu taurinele locale au rezultat
rasele locale ameliorate: Bălţata românească, Brună şi Pinzgau de
Transilvania.
După 1950 în România s-a importat tauri şi vaci din rase
specializate în direcţia producţiei de lapte: Friză, Roşie daneză, Jersei,
Roşie de stepă şi rase specializate pentru carne: Hereford, Aberdin
Angus, Charolaise, Santa Gertruda.

Rase de lapte importate:

Rasa Friză
Aparţine grupului de rase
bălţate cu negru derivate din Rasa
olandeză. Este cunoscută sub
denumiri diferite, de la ţară la
ţară: în Anglia – Friză britanică;
în Canada – Holstain canadiană;
în Germania – Ostfriză; în ţările
foste URSS – Bălţată cu negru.
Datorită însuşirilor productive
este rasa cu cea mai mare
răspândire pe glob.

27
 În Europa 32% din efectivele taurine aparţin acestei rase.
Această răspândire se datoreşte atât producţiei mari de lapte cât şi
capacităţii mari de adaptare. Friza de la noi din ţară a fost importată
din Anglia, Danemarca, Canada, Germania, Olanda, Israel şi Polonia.
Însuşiri morfologice şi productive.
Este o rasă cu dezvoltare mijlocie spre mare, talia ei fiind 132-
135cm şi greutatea de 550-650kg. conformaţia corporală e
caracteristică tipului de lapte, terenul posterior e mult mai larg şi mai
adânc decât cel anterior, capul fin, gât lung, musculatura slab
dezvoltată. Linia superioară a trunchiului e dreaptă şi orizontală,
toracele adânc, crupa lungă, largă, ugerul mare şi glogulos bine extins
abdominal, sferturile simetric dezvoltate, membrele sunt uscăţive
puternice cu aplomburi corecte.
Se disting două varietăţi de culoare: bălţată cu negru cea mai
răspândită şi bălţată cu roşu.
Producţia de lapte e 4500-5000l cu 3,6-4% grăsime.
Recordul mondial este de 89l lapte pe zi şi 20400l pe lactaţie.
Primul viţel se obţine la vârste de 24-26 luni, iar producţia la
lactaţia întâia reprezintă 70-74% din producţia pe lactaţie maximă.
Rasa Roşie daneză
Însuşiri morfologice şi productive.
Are talia de 130-135cm şi greutatea de 600kg. Culoarea este
roşie uniformă cu nuanţă mai închisă pe cap şi pe laturile gâtului.
Producţia de lapte este de 4000-5000l cu 4,1-4,2% grăsime. În
cadrul rasei sunt foarte multe plus – variante care depăşesc 8000l
lapte. Recordul rasei este de 13614l lapte cu 5,04% grăsime.

Rasa Jersey
Este cunoscută în toată
lumea ca rasa de unt datorită
conţinutului mare de grăsime din
lapte. S-a format în Anglia în
insula cu aceleaşi nume de unde s-
a răspândit în întreaga lume.
Însuşiri morfologice şi
productive. Este o rasă cu
dimensiuni corporale mici, talia
120-150cm, greutate 350-450kg.

28
 Prezintă o conformaţie caracteristică tipului de lapte specializat,
are aspect uscăţiv. Ugerul e voluminos, cu sferturile simetric
dezvoltate. Culoarea e brun gălbuie sau cafenie – deschisă. Producţia
de lapte pe lactaţie e de 3200-3600l cu 5,5 - 6,5% grăsime.

Rase mixte importate

Rasa Simmental
S-a format în Elveţia în cantonul Berna, pe valea râului
Simmen. Este răspândită aproape în toate ţările europene: Franţa,
Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Iugoslavia şi
fostele tări din URSS.
Însuşiri morfologice şi productive.
Este o rasă mixtă de carne şi lapte cu o dezvoltare corporală
mare, talia 140-145cm, şi greutatea vie de 600-750kg vacile şi
800-1000kg taurii. Are o conformaţie armonioasă, capul bine
dezvoltat, trunchiul este lung, larg şi adânc, cu osatura şi musculatura
bine dezvoltate. Ugerul globulos bine dezvoltat dar se întâlnesc cazuri
cu sferturi asimetric dezvoltate. Culoarea este bălţată alb cu galben,
capul şi membrele în general albe. Deşi este o rasă mixtă dă producţii
mari de lapte, media fiind de 3500l cu 3,8% grăsime. Este o rasă
foarte bună pentru carne fiind apreciată din acest punct de vedere.
Tineretul pus la îngrăşat dă un spor mediu zilnic de peste
1000g ajungând la 12 luni la 400kg. randamentul la tăiere este de
55%, iar carnea de cea mai bună calitate.

Rasa Schwyz
S-a format în Elveţia de unde s-a răspândit în Germania,
Austria, Italia şi Franţa. Rasa Schwyz se creşte astăzi în multe ţări
europene precum şi în alte continente.
Însuşiri morfologice şi productive.
Este o rasă de carne lapte, foarte valoroasă pentru ambele
producţii. Are talia mijlocie spre mare 130-132cm, greutatea vie fiind
de 550-650kg. Are o conformaţie corporală armonioasă, capul bine
dezvoltat, trunchiul lung, larg şi adânc, ugerul e mare globulos cu
sferturile simetric dezvoltate. Membrele scurte puternice cu ongloane
tari de culoare închisă aplomburi corecte. Culoarea este brună, de
diferite nuanţe, cu zone mai deschise în jurul botului, pe linia
superioară a botului, pe partea internă a pavilioanelor urechilor şi pe
părţile interne ale membrelor.

29
 Producţia de lapte este de 3200-3500l lapte cu 3,7% grăsime,
dar în cadrul rasei sunt plus variante cu peste 6000l lapte şi 4%
grăsime. Producţia de carne este bună tineretul se îngraşă bine şi dă un
randament la tăiere de 53-54%. Spre deosebire de rasa Simmental este
mai rezistentă, mai puţin pretenţioasă se aclimatizează mai uşor.

Rasa Pinzgau
S-a format în Austria.
Însuşiri morfologice şi productive.
Are o talie de 132-135cm şi greutate de 550-650kg. Trunchiul
este adânc nu întotdeauna suficient de larg. Culoarea este
caracteristică, bălţată cu roşu; zona albă care se întinde pe linia
superioară a spinării, şalelor şi crupei trecând şi pe abdomen, formând
de obicei inele albe în dreptul membrelor. Este o rasă cu aptitudini
mixte, carne-lapte-tracţiune. Producţia de lapte este de 2500-3000l cu
3,7-4% grăsime. Animalele îngrăşate dau un randament de 52-53%.

Rase de carne importate

Primele rase specializate pentru carne s-au format în Anglia la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui deal XIX-lea. De aici
s-au răspândit în toată lumea.
Rasa Hereford.
S-a format în comitatul cu
acelaşi nume din Anglia. Cel mai
mare număr de animale din
această rasă se creşte în SUA,
Canada precum şi în Argentina şi
alte ţări sud-americane.
Însuşiri morfologice şi
productive.
Prezintă o conformaţie
specifică de carne: talie mică,
corpul lung, larg şi adânc.
Pieptul, larg este mult coborât între membrele anterioare.
Greutatea vie este de 500-600kg la vaci şi 800-900kg la tauri. Are
culoarea bălţată alb cu roşu. Reprezintă rasa de carne cea mai
rezistentă care se pretează la creştere extensivă pe păşune. Animalele
îngrăşate însă peste vârsta de doi ani dau carne cu cantităţi prea mari
de grăsime puţin apreciată. Pentru evitarea acestui neajuns tineretul se

30
îngraşă în sistem intensiv şi se sacrifică la 400-450kg când produce
carnea cu cea mai puţină grăsime randamentul la sacrificare fiind de
60%. Vacile dau cantităţi mici de lapte, nu se mulg, tot laptele fiind
supt de viţei.

Rasa Aberdeen Angus

S-a format în Scoţia, are talia mică de 110-115cm, membrele
scurte, trunchiul foarte larg, adânc lung şi rotund, scheletul în general
fiind şi musculatura dezvoltată, astfel că procentul oaselor în carcasă
nu e mai mare de 15-16%. Greutatea vacilor este de 450-500kg,
culoarea este neagră uniformă, nu au coarne. Se îngraşă foarte bine şi
dau randament de 60-62% la tăiere. Carnea cea mai bună se obţine de
la tineretul îngrăşat până la 400kg. Peste această greutate carnea
pierde mult din calitate.

Rasa Charolaise
S-a format în Franţa şi
este cea mai apreciată rasă de
carne pe plan mondial.
Vacile au talia de 132cm
şi greutate de 700-750kg, iar
taurii 950-1000kg. Are
trunchiul foarte mult dezvoltat
în lungime lărgime şi
adâncime, în special trenul
posterior are o dezvoltare mare
a musculaturii. Culoarea este galbenă uniformă cu diferite nuanţe. În
condiţii de hrănire intensive tineretul dă un spor zilnic de 1300-1400g
şi ajunge uşor în 18 luni la greutatea de 550-600kg. În ţara de origine
au existat tăuraşi care au depăşit greutatea de 600kg la vârsta de un an
(cu un spor mediu zilnic de 2kg pe zi). Randamentul la tăiere este de
60% şi produce o carne de calitate superioară.

Rasa Santa Gertruda

S-a format în SUA (Texas) prin încrucişarea vacilor locale cu
rasa Shorthorn (de carne) şi cu Zebul asiatic. Încrucişarea cu Zebul s-a
făcut pentru a imprima rasei rezistenţă la condiţiile de climă din acea
zonă.

31
 Are conformaţie caracteristică raselor de carne. Taurii au o
cerbicie foarte dezvoltată imprimată de Zebu. Trunchiul este lung, larg
şi relativ adânc, vacile au greutate de 500-550kg, taurii 800-900kg.
Culoarea este roşie uniformă. În condiţiile creşterii intensive tineretul
se dezvoltă mai bine decât cel din rasele englezeşti de carne cunoscute
dând un randament la tăiere de 60-65%.

Rasele locale ameliorate

Rasa Bălţată românească.
S-a format prin încrucişarea
de absorţie a taurinelor Sură de
stepă, varietatea transilvăneană cu
rasa Simmental. Este răspândită
aproape în toată Transilvania
exceptând partea de nord-vest a
Maramureşului ocupată de rasa
Brună.
Însuşiri morfologice şi
productive.
Este de talie mare 130-145cm şi o greutate de 550-700kg.
Culoarea este bălţată cu balben de diferite nuanţe asemănătoarea cu a
rasei Simmental. Conformaţia corporală este armonioasă, capul larg şi
potrivit ca lungime, gâtul în general scurt şi musculos. Trunchiul este
lung, larg şi adânc. Musculatura bine dezvoltată, ugerul globulos bine
prins cu sferturi în general bine dezvoltate. Membrele sunt puternice
cu osatura şi musculatura dezvoltate şi cu aplomburi corecte. Pielea
este groasă, densă şi elastică. Rasa aparţine tipului mixt de lapte-carne,
dar sunt şi exemplare care aparţin tipului carne-lapte.
În condiţii bune de întreţinere se obţin uşor producţii de
3500-4000l cu 3,7-3,8% grăsime. Recordul rasei a fost realizat de vaca
Zana de la staţiunea zootehnică Bonţida care a dat în 365 zile 13246l
lapte, iar pe lactaţie normală (305 zile) 12851l lapte cu 4% grăsime.
Animalele se îngraşă uşor, tineretul supus îngrăşării intensive
ajunge la 400kg la vârsta de un an şi dă un randament la tăiere de
50-58% cu o carne de calitate superioară.

Rasa Brună

32
 S-a format prin încrucişarea
de absorţie a taurinelor din rasa
Sură de stepă şi Mocăniţa cu tauri
Schwyz. Importul de tauri şi vaci
de rasă Schwyz au început după
1880 când sau adus tauri şi vaci
din Germania şi după 1900 din
Elveţia.
Rasa Brună este răspândită
în partea nord-vestică a judeţului
Maramureş în jurul oraşelor Sighet
şi Vişeu şi mai puţin în zona sub
carpatică a Munteniei, Olteniei şi Moldovei.
Însuşiri morfologice şi productive.
Talia este de 124-128cm, iar greutatea de 400-550 kg la vaci şi
700-850 kg la tauri. Conformaţia este armonioasă, capul scurt şi larg,
gâtul potrivit de lung şi gros. Trunchiul este lung larg şi adânc, ugerul
globulos bine dezvoltat, membrele scurte şi puternice. Producţia de
lapte este de 3500l cu 3,7% grăsime. Rasa Brună este bună şi pentru
carne, tineretul se îngraşă rapid ajungând la un an la 370-380 kg cu un
randament la tăierede 54-55%.

Rasa Pinzgau de Transilvania

S-a format prin încrucişarea de absorţie a taurinelor din rasa
Sură de stepă şi Mocăniţa cu tauri Pinzgau importaţi din Austria. Este
răspândită în zona de munte a judeţelor Suceava şi Bistriţa-Năsăut, în
sudul Transilvaniei în judeţele Sibiu şi Hunedoara, în zona munţilor
Apuseni în judeţele Bihor, Cluj şi Alba.
Însuşiri morfologice şi productive.
Are o dezvoltare corporală mijlocie, vacile au talia de
125-130cm şi greutatea de 350-550kg, iar a taurilor de 700-800kg.
Producţia de lapte este de 2000-2500l lapte cu multe plus variante care
ajung la 3000l.
Taurinele Pinzgau de Transilvania se pretează bine la
îngrăşarea semiintensivă şi sunt rezistente la condiţiile aspre din zona
de munte.

ÎNMULŢIREA TAURINELOR

33
 Organizarea procesului de reproducţie la taurine urmăreşte
obţinerea unui viţel de la o vacă în fiecare an. Organizarea acestui
proces prezintă la această specie o dublă importanţă, deoarece duce la
obţinerea unui număr cât mai mare de produşi necesari pentru sporirea
efectivelor şi realizări efectivelor destinate producţiei de carne pe de o
parte, dar şi realizării producţiei de lapte pe de altă parte.

Organizarea reproducţiei vacilor şi junincilor

Pentru realizarea procesului de reproducţie la taurine, trebuie
alcătuit un plan de monte şi fătări. Planificarea montei vacilor şi
junincilor se poate face numai cunoscând termenul optim pentru
montă sau însămânţare a junincilor şi vacilor.
- termenul optim pentru monta junincilor şi vacilor
Vârsta optimă pentru monta junincilor, variază în funcţie de
precocitatea rasei şi de modul cum a decurs procesul de creştere. Dacă
rasa este precoce şi condiţiile de creştere au fost satisfăcătoare, monta
se poate realiza timpuriu, fapt ce poate duce la realizarea unei
producţii sporite pe durata perioadei de exploatare. Vârsta şi greutatea
indicate pentru efectuarea montei sunt redate în tabelul nr.1
Tabel nr.1
Vârsta şi greutatea optimă pentru efectuarea montei
Rasa Vârsta Greutatea Greutatea
(luni) (kg) medie a vacilor
(kg)
Bălţata 16 – 19 380 – 400 600
românească
Brună 16 – 19 360 – 380 550
Friză 15 – 19 380 – 420 570
Friză + B.Rom. 16 – 18 370 – 400 580

Monta la o vârstă prea tânără, atunci când greutatea este

prea mică, are o serie de consecinţe negative: întârzieri în creştere,
debilitatea organismului femelei, fătări grele, sterilitate, produşii
obţinuţi sunt debili cu greutate mică la naştere, producţie mică de lapte
pe toată durata vieţii productive.
Monta junincilor la o vârstă mai înaintată decât cea optimă
are atât consecinţe biologice cât şi economice. Repetarea de multe ori
a căldurilor determină tulburări în funcţiunea aparatului de
reproducţie. Producţia globală a acestora va fi mai mică datorită

34
dezvoltării slabe a ţesutului glandular al ugerului. Preţul de cost al
laptelui în cazul acesta este mai ridicat.
După cum s-a arătat, de la fiecare vacă în fiecare an trebuie să
se obţină un viţel, deci intervalul dintre două fătări să nu fie mai mare
de 12 luni. În acest caz, în primele trei luni după fătare, vaca trebuie să
fie montată. Dacă fătarea decurge normal uterul involuează normal,
căldurile apar după fătare la 3 – 4 săptămâni şi se repetă în medie la
intervale de 3 săptămâni.
Ţinând seama că involuţia completă a uterului are loc în
majoritatea cazurilor după 40 – 45 zile de la fătare, nu este indicat ca
vacile să fie date la montă la primul ciclu de călduri. Cele mai bune
rezultate se obţin când vacile sunt montate la ciclul al II-lea sau al III-
lea. Dacă se pierd aceste cicluri vaca rămâne tot mai greu gestantă iar
pierderile economice devin mai mari.

Programarea montelor şi fătărilor

Vaca este un animal poliestric, adică ciclul sexual se repetă
periodic în tot cursul anului. Din această cauză montele şi fătările pot
avea loc în tot cursul anului. Când montele sunt repartizate uniform, şi
fătările vor fi eşalonate uniform pe trimestre caz în care vorbim de
fătări eşalonate sau pot fi grupate în anumite sezoane când se zice că
sunt sezoniere.
Realizarea fătărilor eşalonat sau sezoniere este influenţată de
mărimea fermei (de numărul de vaci), de condiţiile de întreţinere ce
pot fi oferite animalelor, de modul cum poate fi desfăcut pe piaţă
laptele în funcţie de cerere şi preţ, sau de modul cum poate fi realizată
producţia de carne planificată.
Având în vedere aceste caracteristici în desfăşurarea activităţii
de reproducţie în cadrul unei ferme de vaci este bine să se întocmească
un plan de montă şi fătări. Acest plan dacă este respectat are o mare
influenţă atât asupra producţiilor realizate, cât şi din punct de vedere
al ameliorării efectivului în direcţia dorită de crescător.
Pentru realizarea obiectivelor propuse prin planul de montă şi
fătări trebuiesc avute în vedere următoarele: - vacile şi viţelele să fie
observate atent astfel încât să nu se piardă ciclul de călduri iar monta
sau însămânţarea să se facă la momentul optim – starea de întreţinere
să fie corespunzătoare, astfel încât vacile să se refacă în timpul optim
după fătare, să dea producţia de lapte conform cu potenţialul ei
biologic, şi să susţină noul produs de concepţie.

35
 Tot prin planul de montă şi fătări se prevede modul de realizare
a perechilor astfel încât produşii obţinuţi să fie cât mai valoroşi din
punct de vedere biologic.

Exploatarea taurilor de reproducţie

Obţinerea unor produşi cu potenţial productiv superior
generaţiei din care provine, este condiţionată în mare măsură de
valoarea genetică a părinţilor. Un rol de maximă importanţă în
transmiterea caracterelor genetice, necesare realizării producţiei
scontate îl au taurii, datorită faptului că dau un număr mare de urmaşi.
Din aceste considerente în reproducţia taurinelor nu se utilizează decât
tauri de mare valoare. Pentru a-şi pune în valoare acest potenţial
biologic taurii trebuie să beneficieze de cele mai bune condiţii de
hrănire şi întreţinere.

Hrănirea taurilor de reproducţie

Structura raţiilor furajere destinate taurilor de reproducţie diferă
în funcţie de greutatea corporală, intensitatea utilizării la reproducţie şi
de sezon.
În perioada de iarnă, fânurile trebuie să intre în raţie în cantitate
de 0,8-1,5kg/100kg masă vie. Aceste fânuri trebuiesc să fie de cea mai
bună calitate fiind alcătuit în proporţii egale din fân natural şi fân de
leguminoase (lucernă şi trifoi). Alături de fânuri se vor administra si
furaje suculente (de preferat morcov) în cantitate de 1-1,5kg/100kg
masă vie. Furajele concentrate reprezintă un sortiment obligatoriu în
raţia taurilor, reprezentând un procent de 40-50% din valoarea
nutritivă a raţiei. Cantitatea de concentrate administrată se prezintă
sub formă de amestecuri, fiind în cantitate de 0,4-0,5kg/100kg masă
vie. Pentru acoperirea nevoilor de proteine şi vitamine se poate
administra zilnic unul din următoarele sortimente furajere: 6-7kg lapte
smântânit, 200-300g făină de carne, 7-8 ouă de pasăre.
În perioada de vară, masa verde poate înlocui 50% din
cantitatea de fânuri administrată, asigurând 50-60% din valoarea
nutritivă a raţiei, care se administrează sub formă pălită, în cantitate de
15-25kg. Dacă se poate asigura păşunatul acesta este indicat timp de
4-5 ore, în perioada mai răcoroasă a zilei.
În cea ce priveşte adăparea taurilor aceasta trebuie asigurată prin
adăpători automate, iar în lipsa acestora prin 3-4 adăpări pe zi.

36
 Întreţinerea şi îngrijirea taurilor de reproducţie
Spaţiile de întreţinere a taurilor de reproducţie trebuie să
asigure confortul maxim de spaţiu şi microclimat. Dacă ferma deţine
un număr mic de tauri (2-5capete), aceştia vor fi întreţinuţi în acelaşi
grajd cu vacile, separaţi de acestea prin pereţi de scândură înalţi de
1,7-1,8m şi lungi de 1,8-2m, iar standurile dintre tauri sunt delimitate
de bare metalice.
În staţiunile de însămânţări artificiale unde se exploatează un număr
mult mai mare de tauri, aceştia sunt întreţinuţi fie liberi în boxe
individuale, fie în adăposturi comune în sistem legat în standuri
delimitate de bare metalice.
Adăposturile utilizate trebuie să asigure condiţiile optime de
microclimat astfel: temperatura optimă să fie de 12-15 C; umiditatea
de 70-80%, iar viteza aerului să nu depăşească 0,3m/s în sezonul de
iarnă, respectiv 1-1,5m/s în timpul verii. Pentru menţinerea condiţiilor
de microclimat, este necesar să se asigure un volum de 25-30m 3 aer şi
înlocuirea acestuia din trei în trei ore, dar fără a crea curenţi.
Îngrijirea taurilor de reproducţie trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
- îngrijirea corporală care se realizează prin ţesălare şi periere
zilnică, precum şi îmbăierea şi dezinfectarea periodică cu
ajutorul instalaţiilor de duşare. Datorită faptului că taurii
stau o perioadă mare de timp în stabulaţie o mare atenţie
trebuie acordată întreţinerii ongloanelor. Acestea trebuie
verificate permanent, o dată la 2 – 3 luni sau de câte ori este
necesar să se realizeze toaleta şi scurtarea acestora.
- programul de mişcare trebuie să cuprindă 2 – 3 ore de
mişcare zilnică. Această mişcare se poate realiza prin
plimbări individuale în cazul în care există un număr mic de
tauri, sau acolo unde există un număr mare de tauri prin
legarea după căruţă sau cu un aparat special numit carusel.
- comportamentul îngrijitorului trebuie să fie blând dar şi
ferm, violenţa şi brutalitatea pot determina retivitatea
animalului, refuzul de a efectua saltul pentru montă sau
pentru recoltarea spermei.

Regimul de utilizare a taurilor

Utilizarea taurilor la montă sau pentru recoltări de material
seminal trebuie să se facă în funcţie de: sistemul de montă, vârsta

37
taurului, condiţiile de întreţinere etc. În acest sens în cazul montei
naturale taurii tineri (primul an de activitate) se utilizează de 2 – 3 ori
pe săptămână, iar taurii adulţi de 4 – 5 ori pe săptămână. În cazul
recoltărilor artificiale de material seminal se vor folosi de două ori
taurii tineri si de 3 – 4 ori taurii adulţi.

Exploatarea şi îngrijirea vacilor gestante

Realizarea unei producţii bune de lapte dar şi obţinerea unui
produs viguros şi sănătos, impune asigurarea unor condiţii deosebite
de exploatare a vacilor gestante. După o perioadă de 305 zile cât
reprezintă o lactaţie normală, vaca trebuie înţărcată deoarece rezervele
organice se epuizează, iar creşterea fătului înregistrează un ritm
deosebit de activ, solicitând organismului femel cantităţi însemnate de
substanţe proteice, grăsimi şi săruri minerale.
În vederea realizării acestor deziderate, vacile gestante trebuie
pregătite pentru fătare, prin luarea unor măsuri în privinţa hrănirii şi
îngrijirii, astfel încât să se asigure o creştere şi dezvoltare normală a
viitorului produs, refacerea rezervelor organismului şi a ugerului,
pentru realizarea unei bune producţii de lapte.
Programul de pregătire a vacilor gestante trebuie să cuprindă:
- acordarea repausului mamar necesar – care reprezintă
perioada de timp cuprinsă între înţărcarea vacii şi fătare.
Acest repaus este obligatoriu pentru refacerea organismului
femelei. Durata repausului mamar trebuie să aibă în medie
60 zile, dar poate fi variabilă de la o vacă la alta. Astfel la
vacile adulte şi cu producţii scăzute durata repausului
mamar este de 45 – 50 zile, la cele cu producţii medii
repausul mamar este de 50 – 60 zile iar vacile cu producţii
mari pot fi înţărcate cu 60 – 70 zile înainte de fătare, şi chiar
80 – 90 zile vacile recordiste.
- hrănirea vacilor gestante – trebuie să asigure nevoile
specifice ale vacii pentru întreţinerea funcţiilor vitale, să
asigure dezvoltarea normală a fătului, corespunzător
ritmului susţinut de creştere în ultima parte a gestaţiei, şi
depunerea de rezerve în organism.
După înţărcarea vacii, la 2 – 3 zile, trebuie să se revină la raţia
normală de furajare care se calculează în funcţie de masa corporală şi
potenţialul maxim de producţie. Normele de furajare sunt redate în
tabelul nr.2.

38
 Tabel nr. 2
Norme de furajare în funcţie de masa corporală
Masa S.U. U.N. P.B. Ca P Sare Carote
corporal (kg) (kg) (g) (g) (g) (g) n
ă (kg) (mg)
500 10 - 14 8,0 850 40 40 48 200
600 12 - 16 9,0 950 40 40 54 225

Norme de hrănire pentru vacile gestante (în repaus mamar).

În timpul verii, hrana de bază a vacilor în repaus mamar o
constituie masa verde, iar iarna fânul de calitate care trebuie să ajungă
la 8 – 10 kg/zi, din care 3 – 4 kg trebuie să fie fân de lucernă sau trifoi.
Dintre suculente se pot administra morcovi 2 – 4kg sau 5 – 20 kg
sfeclă furajeră. Raţia se va complecta cu concentrate 1 – 4 kg
reprezentate de amestecuri de: tărâţe, uruială de porumb, şroturi de
soia sau floarea soarelui.
Furajele administrate, trebuie să fie de cea mai bună calitate, nu
sunt admise fânurile mai vechi de un an, cele degradate sau sărace în
vitamine şi săruri minerale. De asemenea este contraindicată hrănirea
cu borhoturi şi cu siloz.
Din raţie nu trebuie să lipsească sărurile minerale
120 – 150g/zi, şi în plus, vacile trebuie să aibă bulgări de sare pentru
lins. În ultimele zile înainte de fătare se pot scoate din raţie
concentratele mai ales dacă se observă un edem exagerat al ugerului.
- întreţinerea vacilor gestante – trebuie să beneficieze de o atenţie
deosebită. Vara vacile vor fi scoase la păşune deoarece vacile care fac
mişcare fată mai uşor, nu fac retenţii placentare, viţeii sunt bine
dezvoltaţi şi cu viabilitate mare. În timpul iernii vacile gestante vor fi
adăpostite în grajduri corespunzătoare, fiind scoase la plimbare în
zilele fără viscol, pe un teren fără gheaţă, 2 – 3 ore pe zi.
Pregătirea şi supravegherea junincilor pentru fătare
Junincile pregătite pentru fătare trebuie să beneficieze de o
alimentaţie corespunzătoare astfel încât de la acestea să se obţină un
viţel sănătos şi viguros, dar şi o producţie de lapte în conformitate cu
potenţialul ei genetic. Raţia de bază va fi alcătuită în special de
fibroase şi concentrate, suculentele din raţie fiind reduse treptat iar cu
două luni înainte de fătare vor fi eliminate complect.

39
 Un rol important în obţinerea unei producţii mari de lapte îl are
masajul ugerului, care se execută de 2 – 3 ori pe zi, la început
superficial apoi mai profund.

Pregătirea şi supravegherea fătărilor

Perioada de gestaţie la vaci este de 285 zile, cu variaţii cuprinse
între 270-300 zile, dar poate fi mai scurtă cu 1 – 3 zile când vaca este
la prima fătare sau fată doi viţei, dar şi mai lungă atunci când vaca fată
mascul.
În fermele care dispun de un efectiv mai mare de vaci fătarea
nu trebuie să aibă loc pe standul obişnuit de întreţinere a vacii, ci
într-un adăpost special amenajat numit maternitate. Fătarea în
maternitate are drept scop asigurarea unor condiţii de igienă
superioare celor din adăpost, evitarea răspândirii unor boli cum ar fi
bruceloza şi leptospiroza prin lichidele fetale, precum şi asigurarea
unei mai bune supravegheri a fătării. Capacitatea unei maternităţi
trebuie să fie de 11% din efectivul de vaci din fermă, iar vacile
gestante vor fi introduse aici cu 10 zile înainte de fătare şi vor rămâne
10 zile după fătare.
Dacă ferma are un număr mai mic de animale şi nu are
maternitate atunci se va organiza un spaţiu de fătare în acel capăt de
grajd în care lipsesc curenţii de aer. Aici se vor organiza boxe de
fătare, care înainte de fătare vor fi dezinfectate, văruite şi aşternute cu
un strat gros de paie uscate şi curate.
Indiferent de locul unde are loc fătarea, vacile care urmează să
fie introduse la fătare vor fi curăţate şi dezinfectate.
Apropierea momentului fătării poate fi dedus după câteva
semne caracteristice: cu câteva zile înainte de fătare abdomenul vacii
se lasă mult în jos, mai ales în partea dreaptă, flancurile se adâncesc,
de o parte şi de alta a cozii se formează două adâncituri, ugerul se
congestionează, în ultimele 2 zile vulva se tumefiază, iar la comisurile
ei apar scurgeri incolore. Cu 2 – 3 ore înainte de fătare apar durerile
determinate de contracţiile uterine, vaca este neliniştită, se culcă şi se
scoală mereu, nu mai consumă raţia de furaj.
Când se observă aceste semne se va trece la spălarea regiunilor
din jurul vulvei cu apă călduţă şi se vor dezinfecta cu soluţie de
permanganat de potasiu 1 0/00, iar aşternutul de paie va fi împrospătat.
Îngrijirea viţeilor nou – născuţi

40
 Viţelul proaspăt fătat trebuie să fie primit pe o pânză de sac sau
o prelată curată. Cel care supraveghează fătarea trebuie să elimine
mucozităţile de pe căile respiratorii, gură, ochi, iar dacă observă că
respiraţia întârzie să se instaureze, trece la realizarea unei respiraţii
artificiale prin îndoirea membrelor anterioare pe cavitatea toracică.
Cordonul ombilical se poate rupe de la sine iar dacă nu acesta se taie
cu un foarfece steril la o lungime de 10 – 15cm de abdomen. Acesta se
stoarce se introduce în tintură de iod, şi tot cu tintură de iod se
badijonează şi baza de prindere de abdomen, operaţiune care se repetă
de 2 – 3 ori pe zi, timp de 3 – 4 zile. După aceasta viţelul este şters cu
o pânză de sac fiind contra indicat lingerea viţelului de către vacă,
fiindcă acesta rămâne ud, dar mai mult creşte instinctul matern şi vaca
poate să nu mai dea lapte decât în prezenţa viţelului. Datorită acestui
fapt viţelul va fi mutat întru-un spaţiu care să asigure o temperatură
medie de 23C unde va fi ţinut 30 – 60 minute, după care va fi mutat
în profilactoriu.
Profilactoriul este spaţiul de întreţinere a viţelului timp de
7 – 15 zile în funcţie de tehnologia de creştere aplicată. Întreţinerea în
profilactoriu se face în boxe individuale care sunt lungi de 1,2 – 1,3 m,
late de 0,6 – 0,9m şi înalte de 1,1m. Aceste boxe trebuiesc bine
curăţate şi dezinfectate, ele putând fi realizate din bare metalice,
stinghii de lemn sau plasă de sârmă, şi sunt prevăzute cu dispozitive
de fixare a vaselor pentru alăptare.
De reţinut este faptul că viţelul nou-născut va fi identificat prin
tatuaj sau crotaliere primind un număr specific care va fi trecut în
registrul de evidenţă a efectivelor.

Hrănirea viţeilor
Perioada de la naştere şi până la înţărcare se numeşte perioada
de alăptare, fiindcă alimentul de bază folosit în hrana viţeilor este
laptele. Această perioadă cuprind două subperioade şi anume
„colostrală” şi de „alăptare propriu-zisă”. Perioada colostrală durează
o săptămână de zile şi este foarte importantă pentru sănătatea şi
dezvoltarea ulterioară a viţelului. Importanţa folosirii colostrului în
hrana viţelului rezidă din calităţile deosebite pe care le are acesta în
comparaţie cu laptele obişnuit şi anume: conţine de 2 – 4 ori mai
multe proteine şi grăsimi, o cantitate mai mare de săruri minerale şi
vitamine, în special vitamina A.

41
 Rolul deosebit al laptelui în alimentaţia viţeilor se datorează
proprietăţilor sale antimicrobiene, deoarece conţine cantităţii mari de
anticorpi, care trec uşor din intestin în corpul viţelului, asigurând
imunitatea organismului împotriva agenţilor patogeni, până la
consolidarea capacităţii proprii de apărare imunologică. Hrănirea
viţelului, cât mai repede după fătare, este esenţială deoarece mucoasa
intestinală permite trecerea gamaglobulinelor care asigură imunitatea
organismului doar în primele 24 ore de viaţă.
Întrucât şi compoziţia colostrului se modifică cu fiecare oră
care se scurge de la fătare, este indicat ca prima alăptare să se
realizeze la 40 – 60 minute după fătare. Viţelul trebuie alăptat în prima
săptămână de viaţă de 5 – 6 ori pe zi. La fiecare tain se vor administra
0.5 – 0,75 l, astfel încât cantitatea totală de colostru să ajungă la 4 – 6 l
pe zi în funcţie de greutatea vie.
Înainte de primul supt sau muls, ugerul vacii va fi spălat, iar
primele jeturi de lapte nu vor fi date viţelului ci înlăturate. În cazul în
care vaca moare în timpul fătării viţelul nou născut va primi colostru
de la o altă vacă care a fătat în acelaşi interval de timp, iar dacă acest
lucru nu este posibil se va utiliza un înlocuitor de colostru. Acesta va
fi preparat din: 0,28 litri apă fiartă şi răcită la 37C, în care se
amestecă un ou, se adaugă 0,5 l lapte la aceeaşi temperatură şi
olingură de ulei de ricin. În acest caz viţelul va primi timp de 10 zile
un tratament cu antibiotice cu spectru larg de acţiune. Cantitatea de
înlocuitor de colostru este pentru un singur tain.

Hrănirea viţeilor după perioada colostrală

Hrănirea viţeilor în subperioada de alăptare propriu-zisă are la
bază laptele dar şi introducerea treptată a furajelor vegetale astfel încât
viţelul să poată fi înţărcat la vârsta propusă.
În conformitate cu scopul urmărit, cu baza materială existentă
şi cu tehnologiile de creştere adoptate, modul de hrănire a viţeilor este
foarte diferit şi poate fi grupat în următoarele categorii de sisteme:
sisteme clasice sau tradiţionale şi sisteme moderne sau intensive.

Sisteme clasice de hrănire a viţeilor

Acest sistem asigură o creştere şi dezvoltare corporală rapidă a
viţeilor, dar prezintă dezavantajul unor consumuri foarte ridicate de
lapte, reducând astfel cantitatea de lapte marfă (lapte vândut).

42
 - alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral.
Reprezintă sistemul de hrănire a viţeilor din rasele de carne
unde vacile nu se mulg, dar se practică şi în gospodăriile populaţiei
indiferent de rasa crescută.
Acest sistem are următoarele caracteristici: după perioada
colostrală, în prima lună de viaţă, laptele se administrează în 4 (patru)
tainuri sau reprize de supt şi numai 3 (trei) tainuri după 30 zile de
viaţă. Cantitatea zilnică de lapte consumat de viţel este de 4,5 – 5,5 l
în prima lună de viaţă şi de 5 – 7 l după această vârstă.
Perioada de alăptare durează 6 – 7 luni la viţeii din rasele de
carne, iar la rasele de lapte sau mixte durata este de 3 – 4 luni pentru
femelele destinate reproducţiei şi de 4 – 5 luni sau chiar mai mult
pentru tăuraşii destinaţi reproducţiei. În funcţie de durata alăptării,
cantitatea zilnică de lapte administrat se reduce din luna a 3-a sau a 4-
a, pentru a determina viţelul să consume un volum sporit de furaje
vegetale cu care viţelul trebuie obişnuit din a 2-a săptămână de viaţă.
În acest sistem consumul de lapte variază între 450 – 600 l şi chiar mai
mult, în funcţie de durata alăptării.

- alimentaţia viţeilor pe bază de lapte normalizat.

Laptele normalizat este un lapte cu un conţinut de 2% grăsime,
care poate fi utilizat cu succes în alimentaţia viţeilor fără a avea
influenţe negative asupra metabolismului energetic al viţelului.
Utilizarea laptelui normalizat are influenţe economice pozitive ducând
la obţinerea a 4,5 – 7kg substanţe grase în plus pe lactaţie.

- alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral şi smântânit.

Acest sistem de hrănire a viţeilor are la bază tot tendinţa de a
obţine o cantitate mai mare de substanţe grase care să poată fi
valorificate pe piaţă. Acesta este un sistem semiintensiv, care are în
vedere folosirea laptelui integral numai în prima lună de viaţă, după
care se trece la utilizare laptelui smântânit. În practică se pot utiliza
mai multe variante de alăptare în funcţie de tehnologia de creştere
adoptată tabel nr.3.

43
 Tabel nr.3
Sisteme de alăptare pe bază de lapte integral şi smântânit
Vârsta Lapte (l)
în integral smântânit
zile a b c a b c
1–7 5 5 5 - - -
8 – 20 6 6 6 - - -
21 – 30 6 3 4 - 5 5
31 – 40 3 - 1 5 8 8
41 – 50 - - - 8 8 9
51 – 60 - - - 9 8 8
61 – 70 - - - 8 7 7
71 – 80 - - - 8 7 6
81 – 90 - - - 8 7 4
91 – 100 - - - 7 6 2
101 – - - - 5 4 -
110 - - - 3 2 -
110 –
120
Total 200 140 163 610 620 490

Aplicarea acestui sistem de alăptare se realizează în trei etape:

etapa de alăptare cu lapte integral până la vârsta de 30 zile, etapa de
trecere de la lapte integral la lapte smântânit cu o durată de 10 zile (de
la 31 zile la 40 zile) şi etapa hrănirii cu lapte smântânit (de la 41 zile
până la înţărcare). În prima lună de viaţă laptele se administrează în 2
– 3 tainuri câte 2 – 3 litri la un tain. În etapa de trecere laptele integral
se substituie zilnic câte un litru lapte smântânit la 0,5 litri lapte
integral. După vârsta de 40 zile viţelul poate consuma până la 8 litri
lapte smântânit zilnic, până la finele lunii a 3-a, după care scade
treptat până la 2 litri în luna a 6-a.
De la vârsta de 10 zile viţeii trebuie să primească în raţie furaje
concentrate, fibroase, iar mai târziu suculente.

Sisteme moderne sau intensiv industriale de hrănire a

viţeilor
În cadrul acestui sistem viţelul primeşte până la vârsta de
7 – 14 zile colostru şi lapte integral de la mamă, iar după această
vârstă până la 1,5 – 2 luni un substituent de lapte. După vârsta de
7 – 14 zile în hrana viţeilor se introduce furajul combinat tip “starter”

44
şi fân de cea mai bună calitate. Nutreţul combinat se administrează de
trei ori pe zi, în cantităţi mici, pentru a se evita alterarea lui prin
umectare cu apă şi salivă. Viţeii se înţarcă la 40 zile, cu condiţia ca la
această vârstă să consume cel puţin 700g/zi furaj combinat şi fân.
Viţeii care nu consumă această cantitate primesc în continuare
substituent de lapte timp de 5 – 15 zile.

Metode de alăptare a viţeilor

Modalitatea de administrare a laptelui pentru viţeii sugari
poartă numele de metode de alăptare şi acestea pot fi: naturală,
artificială şi mixtă.
Alăptarea naturală, reprezintă sistemul de administrare a
laptelui prin supt. Acest sistem se utilizează într-un număr mic de
cazuri, doar în unele ferme mici de vaci cu lapte, dar este aplicat cu
succes la rasele de carne.
Alăptarea naturală la vaci mame este cea mai veche metodă de
alăptare a viţeilor, care se restrânge în exploatarea vacilor de lapte,
având dezavantajul că se pierde o mare cantitate de lapte marfă fără
influenţe semnificative asupra viţelului.
Alăptarea naturală la vaci doici constă în repartizarea a 2 – 4
viţei la o vacă doică în funcţie de producţia de lapte pe care o are vaca
aleasă ca doică. Vacile doici sunt vaci sănătoase dar au o producţie
mai mică de lapte, se mulg greu sau nu se pretează la mulsul mecanic.
Repartizarea viţeilor la vaci doici se face după perioada colostrală şi
între aceştia să nu fie o diferenţă mai mare de 7 zile sau 8 – 10kg masă
vie. Durata alăptării este de 90 zile sau mai mare la cei cu o dezvoltare
mai redusă la înţărcare.
Alăptarea artificială, este o metodă mult mai eficientă şi larg
utilizată în hrănirea viţeilor. Alăptarea artificială prezintă avantajul că:
permite cunoaşterea exactă a cantităţii de lapte consumată de viţel şi
implicit cantitatea de lapte produsă de vaca respectivă, de asemenea se
poate administra lapte numai de la vaci sănătoase. Avantajul acestei
metode constă şi în faptul că o parte din laptele ce trebuie consumat de
viţel poate fi înlocuit cu substituenţi.
Alăptarea artificială se poate face prin trei metode: alăptarea la
găleată, alăptarea la biberon şi alăptarea la un dispozitiv special de
alăptare.
Pentru buna reuşită a alăptării artificiale trebuiesc respectate
câteva norme de bază:

45
 - vasele din care se face alăptarea (găleţi, biberoane etc.) să
fie păstrate în cea mai mare curăţenie, să fie spălate şi
dezinfectate după fiecare utilizare.
- laptele să fie administrat imediat după muls, iar pregătirea
substituentului se va face la o temperatură de 39 - 40C,
astfel ca acesta la administrare să fie la temperatura de
37 - 38C, temperatura pe care o are laptele matern când
este muls.
- să fie respectat programul de alăptare a viţelului conform
schemei de alăptare adoptate.
Alăptarea mixtă este o metodă care constă în alăptarea viţeilor
primele 10 – 15 zile prin supt direct de la vacă urmând ca treptat să fie
obişnuit la găleată sau biberon. Dezavantajul acestei metode constă în
faptul că viţeii se obişnuiesc mai greu cu alăptarea la biberon sau
găleată, iar producţia de lapte a vacii poate scădea după retragerea
viţelului.

Înţărcarea viţeilor
Se realizează atunci când viţelul a fost obişnuit să consume
cantităţile necesare de furaje fibroase şi concentrate, iar renunţarea la
lapte nu creează probleme de sănătate. Înţărcarea se poate realiza la 6
luni, la 4 luni sau chiar la 45 de zile când viţelul a fost alăptat cu
substituenţi de cea mai bună calitate şi a avut la discreţie furaje
combinate şi fân vitaminos.
Înţărcarea viţeilor are în vedere şi destinaţia productivă a
viţelului: - producţia de lapte, - producţia de carne, - reproducţie.
Viţeii din rasele de carne pot suge pe toată perioada lactaţiei vacii, iar
tăuraşii destinaţi reproducţiei vor avea o perioadă mai lungă de
alăptare.

Hrănirea şi întreţinerea viţeilor după înţărcare

Hrănirea viţeilor înţărcaţi se face în funcţie de destinaţia
viţelului şi de sporul planificat. Ponderea în furajare pe timpul verii o
constituie masa verde, iar iarna fânul de bună calitate şi suculentele.
Viţelele destinate reproducţiei după vârsta de 6 luni trebuie să fie
întreţinute vara pe păşune şi să primească un supliment de 1 – 1,5 kg
furaj concentrat. În timpul iernii furajarea este reprezentată de fânuri şi
suculente complectate cu nutreţuri concentrate.

46
 În perioada 12 – 18 luni tipul de furajare a femelelor diferă de
cel al masculilor; furajarea femelelor se bazează pe fibroase şi
suculente putându-se renunţa la concentrate atunci când păşunea este
de bună calitate. Hrănirea masculilor trebuie să urmărească sporul
planificat astfel raţia lor va fi alcătuită din fibroase, suculente şi
concentrate.
Întreţinerea viţeilor înţărcaţi se face în adăposturi adecvate (sau
în spaţii special amenajate) separaţi pe sexe. Viţelele destinate
reproducţiei pot fi întreţinute în sistem legat dar cea mai indicată
formă de întreţinere o reprezintă stabulaţia liberă cu boxe individuale
de odihnă.
Tăuraşii destinaţi reproducţiei vor fi întreţinuţi în boxe
individuale care să le asigure suficient spaţiu de mişcare.
În perioada de vară este indicat ca tineretul de ambele sexe să
fie întreţinut pe păşune în tabere de vară.

EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA

DE LAPTE
Importanţa producţiei de lapte
Laptele este un produs principal obţinut de la taurine.
Importanţa creşterii taurinelor constă tocmai în modul deosebit de
rentabil în care această specie transformă produsele vegetale în lapte,
produs de o esenţială valoare nutritivă şi biologică. Pentru producţia
unui kg. de carne, care conţine circa 1600 – 2000 kcal, taurinele
consumă 4 – 6 U.N., pentru producţia a 2,5 – 3 l de lapte, care are
aceeaşi valoare energetică, se consumă doar 2,5 – 3 U.N.
Datorită rolului important pe care îl are laptele ca aliment în
hrana oamenilor este de dorit creşterea cantităţii de lapte obţinut şi-n
special creşterea calităţii acestuia.
Creşterea producţiei cantitative de lapte se poate realiza prin
creşterea numărului de vaci aflate în exploatare, dar şi prin creşterea
capacităţii productive a vacilor.
Îmbunătăţirea calităţii laptelui se realizează prin creşterea
condiţiilor de igienă în care se obţine şi se păstrează laptele, dar şi prin
îmbunătăţirea compoziţiei chimice a acestuia.

47
 Factori care influenţează producţia de lapte
Producţia de lapte pe care o dă o vacă depinde atât de factori
genetici, cât şi de condiţiile de mediu în care a crescut animalul şi în
care este exploatat.
Factorii care influenţează producţia de lapte se împart în:
a) factori care influenţează producţia individuală de lapte;
b) factori care influenţează producţia totală (globală) de lapte.

a) Factori care influenţează producţia individuală de lapte

Deosebim două categorii de factori care influenţează producţia
de lapte: factori interni şi factori externi (factori legaţi de condiţiile de
mediu).
Factori interni
Tipul fiziologic sau mai precis morfofiziologic la toate speciile
de animale se caracterizează printr-o anumită structură internă şi o
anumită intensitate funcţională a organelor şi aparatelor. La taurine se
deosebesc trei tipuri: respirator, digestiv şi mixt.
Tipul respirator se caracterizează la taurine printr-o slabă
dezvoltare a scheletului şi musculaturii, aparat respirator şi digestiv
bine dezvoltate, o puternică dezvoltare a aparatului circulator,
metabolism de tip catabolic, deci arderi foarte intense.
Tipul digestiv este tipic vacilor de carne şi este opus celui
respirator (prezintă metabolism anabolic). Activitatea organismului
este orientată spre producţia de carne şi grăsime.
Tipul mixt este caracteristic raselor de lapte – carne. Acest tip
este în general cel dorit, fiind caracteristic animalelor care dau
producţii mari.
Rasa. Fiecare rasă are un potenţial genetic diferit, chir dacă
aparţine aceluiaşi tip productiv. Există rase foarte bune de lapte ca,
Friza şi Roşia daneză; rase bune de lapte ca B. R. şi Bruna dar şi rase
slab productive ca Sura de stepă şi rasele de carne.
Individualitatea. În cadrul fiecărei rase, caracterizată printr-o
anumită medie a producţiei, există o variabilitate individuală. Fiecare
rasă are plus variante care pot depăşi de câteva ori media rasei, dar şi
minus variante care dau producţii mult mai mici decât media rasei.
Vârsta. La lactaţia I producţia este mai mică, ea crescând până
la lactaţia a V-a – a VII-a, în funcţie de precocitatea rasei. La rasele
foarte precoce producţia maximă se obţine la lactaţia a IV-a, a V-a, iar
la cele tardive la lactaţia aVI-a, aVII-a şi apoi scade.

48
 Dezvoltarea corporală. Există o corelaţie pozitivă între
producţia de lapte şi greutate. În general, vacile mai mari dau producţii
mai mari decât cele mici. Creşterea producţiei paralel cu creşterea
greutăţii însă, se realizează numai în limitele tipului morfo-productiv.
La vacile care depăşesc greutăţile caracteristice tipului morfo-
productiv producţia de lapte scade crescând depunerile de carne şi
grăsime.
Exteriorul, conformaţia corporală reflectă aptitudinea
principală de producţie, fiecărui tip morfo-fiziologic îi corespunde un
anumit tip productiv, deci între înfăţişarea exterioară şi tipul de
producţie există o strânsă legătură.
Constituţia corporală a animalului influenţează producţia în
măsura în care ea condiţionează rezistenţa organismului la îmbolnăviri
şi longevitatea productivă. Vacile cu o constituţie robustă – fină, dau
producţii mai mari decât cele cu o constituţie debilă sau grosolană.
Starea de sănătate influenţează în cel mai mare grad producţia
ce se obţine, numai o vacă pe deplin sănătoasă poate da producţii
mari.
Factori externi
Vârsta la prima fătare influenţează producţia pe care o va da o
vacă în decursul vieţii. Dacă viţelele se montează prea devreme, la o
greutate mică, ele vor rămâne nedezvoltate şi vor produce o cantitate
mai mică de lapte; dacă se montează prea târziu, de asemenea pe toată
viaţa productivă vor da o producţie mai mică.
Repausul mamar este perioada de timp în care vacile nu se
mulg şi sunt pregătite pentru viitoarea lactaţie. Lipsa repausului
mamar sau o perioadă prea scurtă a acestuia duce la o scădere mare a
producţiei în lactaţia următoare şi la scăderea viabilităţii şi vitalităţii
viitorului produs. În perioada de repaus mamar vacile sunt hrănite şi
îngrijite în mod deosebit pentru refacerea organismului şi pentru
formarea unor rezerve pentru lactaţia următoare.
Hrana este factorul cel mai important care influenţează
producţia. Laptele este produs de glanda mamară din anumiţi principii
nutritivi aduşi de sânge din tubul digestiv. Dacă vaca nu este hrănită
corespunzător nu poate da producţii mari, chir dacă are un potenţial
productiv valoros.
Hrana vacilor trebuie să fie echilibrată, atât cantitativ cât şi
calitativ.

49
 Adăparea are o influenţă deosebită asupra producţiei,
neadăparea duce la scăderi importante de producţie.
Mulgerea influenţează atât cantitatea cât şi calitatea laptelui
obţinut. Prin muls energic şi rapid se obţine o producţie mai mare de
lapte decât în cazul unui muls încet. O influenţă mare asupra cantităţii
de lapte muls are şi pregătirea mulsului, masajul şi, de asemenea,
respectarea programului de muls, îndeosebi mulgerea la intervale
egale.
Odihna vacilor. Numai când se respectă odihna lor, vacile pot
rumega tainul consumat astfel ca digestia şi secreţia laptelui să se
desfăşoare normal.

b) Factori care influenţează producţia globală de lapte

Producţia totală de lapte depinde de trei factori şi anume:
numărul vacilor la 100 ha teren, producţia medie obţinută pe cap de
vacă furajată, realizarea planului de montă şi fătări.

Furajarea vacilor de lapte

Producţia de lapte a unei vaci este direct legată de cantitatea şi
calitatea de furaj pe care o primeşte. Din acest motiv trebuie bine
calculate raţiile de furajare astfel încât vaca să nu primească prea
puţine furaje fiindcă astfel nu-şi va pune în valoare tot potenţialul
genetic, dar nici cantităţi mai mari fiindcă astfel se face risipă şi creşte
preţul de cost pe unitatea de produs.
Furajarea vacilor în perioada de 100 zile după fătare.
După fătare producţia de lapte a unei vaci creşte în primele 20 – 40
zile rămâne o perioadă constantă 40 – 60 zile după care scade treptat.
Cunoaşterea dinamicii producţiei de lapte (a curbei de lactaţie) ajută
la realizarea unei producţii cât mai apropiate de capacitatea productivă
a animalului; fapt pe seama căruia se poate stabili modul de furajare în
ultima sută de zile înainte de fătare şi prima sută de zile după fătare
ştiut fiind faptul că modul de furajare în această perioadă are o
influenţă majoră asupra producţiei de lapte realizată.
Hrănirea vacilor pe timpul verii – se realizează pe bază de
nutreţ verde care poate reprezenta 70 - 100 din valoarea nutritivă a
raţiei în funcţie de producţia realizată. Dacă producţia vacii este de
12 – 15l lapte păşunea sau masa verde poate asigura necesarul de
principi nutritivi. Dacă producţia este mai mare se administrează
250 – 350 g concentrate pentru fiecare litru de lapte produs în plus.

50
 Trecerea la furajarea cu masă verde sau la păşunat după
perioada de iarnă (perioada da stabulaţie) se face treptat astfel, cu o
săptămână înainte de a fi scoase la păşunat se reduc fibroasele şi se
măresc suculentele, iar în prima săptămână de păşunat vor primi în
raţie şi fânuri. Durata păşunatului creşte progresiv de la o oră în prima
zi la 5 – 6 ore la sfârşitul primei săptămâni, urmând să ajungă la o
perioadă normală de 10 – 12 ore pe zi. Păşunea nu asigură în general
necesarul de masă verde motiv pentru care este necesar să se cultive
plante furajere care să asigure un supliment de masă verde. Obţinerea
acestor culturi se poate face pe baza realizării unui plan de culturi aşa
numitul conveier verde. Culturile din conveier sunt diferite în funcţie
de diferiţi factori dar în special de zona geografică.
Un rol important în realizarea producţiei de lapte îl are
adăparea, pe perioada verii animalele trebuie să bea 40 – 80l apă
vacile fiind adăpate din 3 în 3 ore.
Hrănirea vacilor pe timpul iernii – este perioada cuprinsă în
general între 15 octombrie şi 15 aprilie când vacile sunt întreţinute în
grajd.
Trecerea de la regimul de furajare de vară la cel de iarnă se va
face treptat căutând ca acesta să nu influenţeze negativ cantitatea de
lapte obţinută de la vaci. În perioada de trecere scade treptat cantitatea
de masă verde administrată şi creşte treptat cantitatea de siloz, fân şi
rădăcinoase astfel încât în jurul datei de 25 noiembrie vacile sunt
trecute la furajarea de iarnă.
În timpul iernii raţiile furajere care sunt administrate vacilor de
lapte trebuie să conţină 70 – 85% fânuri, suculente, rădăcinoase şi 15
– 30% concentrate. Cantitatea de furaje concentrate este variabilă în
funcţie de perioada de lactaţie şi capacitatea productivă a vacii
respective. Furajele concentrate folosite în raţiile furajere pot
cuprinde: 25% uruială de porumb, 30% tărâţe de grâu, 10% uruială de
ovăz, 25% şroturi de floarea soarelui, 8% şrot de soia, 2% amestec
mineral complex.
Adăparea vacilor trebuie făcută atent deoarece animalele
consumă cantităţi mari de substanţă uscată. Apa este bine să fie
administrată cu ajutorul adăpătorilor automate fiindcă astfel se poate
asigura o apă curată şi o temperatură optimă adăpării.

51
 Mulsul vacilor
Cantitatea, şi chiar calitatea laptelui muls, depind în mare
măsură de modul cum se execută mulsul vacilor. În practică se
utilizează atât mulsul manual cât şi mulsul mecanic, mulsul manual
fiind aplicat în gospodăriile populaţiei care au una sau un număr mic
de vaci, iar mulsul mecanic se aplică în exploataţiile agricole cere
deţin un număr mai mare de animale.
Mulsul manual cuprinde următoarele etape: pregătirea vacilor,
pregătirea mulgătorului şi mulsul propriu- zis.
Pregătirea vacilor se realizează prin curăţarea locului unde se
execută mulgerea, spălarea ugerului cu apă călduţă şi ştergerea
acestuia.
Pregătirea mulgătorului constă în spălarea pe mâini cu apă şi
săpun, îmbrăcarea unui halat şi bonete albe şi aşezarea pe scăunelul de
muls în partea dreaptă a vacii.
Mulsul se realizează în două etape şi anume: masajul ugerului
şi mulsul propriu-zis. Masajul se realizează cu scopul de a pregăti
ugerul pentru muls, stimulând secreţia laptelui. Masajul se execută atât
la începutul mulsului (1 – 3 minute) cât şi la final de muls (1 – 2
minute).
Mulsul manual se poate realiza prin mai multe metode:
- mulsul cu mâna plină
- mulsul cu nod
- mulsul cu două degete.
Aplicarea uneia din aceste metode este determinată de mărimea
sfârcurilor şi de uşurinţa cu care se mulge vaca respectivă.
Mulsul mecanic este forma cea mai răspândită în cadrul
fermelor, fiind mult mai avantajos şi mai igienic. Şi acest tip de muls
se poate aplica în mai multe sisteme: mulsul la bidon cu ajutorul
aparatului individual de muls, sistem utilizat în fermele cu un efectiv
de până la 20 vaci.
Mulsul la bidon cu instalaţie centralizată de producere a
vacumului se aplică în fermele cu un număr mai mare de animale şi
mulsul în sistem centralizat este utilizat în săli destinate special
acestei operaţiuni.
Indiferent de modalitatea de muls aplicată, aceasta trebuie
efectuată cu respectarea unor reguli obligatorii: mulgerea să se facă la
ore fixe; înainte de muls este obligatoriu pregătirea vacii şi a

52
mulgătorului; mulsul să înceapă imediat după masaj, iar mulgerea să
fie energică şi completă; în timpul mulsului se va menţine liniştea.
Întreţinerea vacilor de lapte
Întreţinerea vacilor de lapte este influenţată de mai mulţi factori
cum ar fi: mărimea fermei şi numărul de animale, tipul de adăpost
existent, anotimpul în care se face exploatarea vacilor, existenţa
păşunii, existenţa taberei de vară, modalitatea de furajare si tehnologia
de muls aplicată.
Întreţinerea vacilor pe timpul verii se poate face pe păşune cu
introducerea vacilor în adăpost numai pentru muls, sau în tabere de
vară. De reţinut că în ambele sisteme de întreţinere trebuiesc asigurate
umbrare pentru odihna vacilor şi sursă de apă potabilă.
Întreţinerea vacilor la grajd pe timpul verii se aplică acolo unde
lipseşte păşunea, dar în acest caz se distribuie masă verde la iezle sau
se utilizează furajul unic pe toată perioada vieţii productive.
Vacile cu producţii foarte mari de lapte vor fi întreţinute
obligatoriu în adăpost.
Întreţinerea vacilor pe timpul iernii se face în adăposturi special
amenajate. În cadrul acestor adăposturi se pot aplica mai multe
tehnologii de întreţinere şi anume: întreţinerea legată la iezle pe un
singur rând sau pe două rânduri când poate fi cu legare cap la cap sau
crupă la crupă.
În cazul acestui sistem se poate aplica mulsul la bidon
individual sau centralizat şi animalele au o mai mică libertate de
mişcare; întreţinerea în stabulaţie liberă (animalele nu sunt legate), caz
în care posibilitatea de mişcare este mult mai mare, iar mulsul se
realizează centralizat în camere de muls speciale.

EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA

DE CARNE
Taurinele produc peste 50 – 52% din producţia de carne care se
consumă, fiind bine apreciată în toate zonele globului, excepţie făcând
acele zone unde consumul de carne de vită este interzis religios.
Deşi taurinele nu au un randament la sacrificare la fel de mare
cu a altor specii, faptul că realizează a carne de bună calitate şi bine
apreciată de consumatori le recomandă pentru această producţie.

53
 Factori care influenţează producţia de carne
Factorii care influenţează producţia de pot fi:
a) factori care influenţează producţia globală de carne;
b) factori care influenţează producţia individuală de carne.

a) Factorii care influenţează producţia globală de carne

sunt: numărul de animale la 100 ha. teren; producţia medie de carne pe
cap de animal sacrificat.
Plecând de la aceste considerente se poate afirma faptul că un
număr mai mare de taurine pe ha. asigură prin sacrificare o cantitate
mai mare de carne.
Producţia medie pe cap de animal poate fi influenţată de
greutatea la care se sacrifică animalul, caz în care se recomandă
sacrificarea la o greutate cât mai mare dar fără ca acest fapt să
influenţeze negativ calitatea cărnii. Un rol important în realizarea unei
cantităţi sporite de carne îl are şi randamentul la sacrificare, astfel
rasele specializate pentru producţia de carne au un randament la
sacrificare de 60 – 65%, iar animalele specializate pentru producţia de
lapte au un randament de 40 – 45%.

b) Factori care influenţează producţia individuală de carne.

Producţia individuală de carne este influenţată atât de factori interni
(genetici) cât şi de factori externi.
Factorii genetici sunt: tipul fiziologic, rasa şi individualitatea.
Tipul fiziologic digestiv şi cel digestiv-respirator este
caracteristic animalelor cu aptitudini pentru producţia de carne având
un torace lung, rotund, adânc, cu o dezvoltare mare a musculaturii.
Rasa. Rasele specializate pentru producţia de carne dau o
cantitate mai mare de carne având un randament bun la sacrificare şi o
carne de calitate superioară. Rasele mixte dau tăuraşi care prin
îngrăşare realizează producţii bune de carne de o calitate superioară,
iar rasele specializate pentru lapte au cel mai mic randament la
sacrificare, rezultând o cantitate mai mică de carne având şi o calitate
mai slabă.
Individualitatea. În cadrul aceleiaşi rase există indivizi care
valorifică mai bine hrana, au un randament superior la sacrificare,
producând o cantitate mai mare de carne în aceleaşi condiţii de
exploatare cu alţi indivizi.

54
 Vârsta. Animalele adulte dau cea mai mare producţie de carne.
Animalele tinere dau o cantitate mică de carne, greutatea lor fiind
mică. Vârsta influenţează şi calitatea cărnii, astfel: de la animalele
prea tinere se obţine o carne de o calitate inferioară, de la cele adulte
carnea este mai slabă calitativ decât de la tineretul special îngrăşat
pentru producţia de carne.
Sexul. Masculii dau o cantitate mai mare de carne decât
femelele, aceştia având o dezvoltare corporală mai mare şi un
randament la sacrificare superior.
Precocitatea are o influenţă atât asupra calităţii cât şi asupra
cantităţii de carne obţinută. Animalele precoce realizează o cantitate
mare de carne într-un timp mai scurt cu un spor de creştere în greutate
superior realizând un preţ de cost scăzut pe unitatea de producţie.
Starea de sănătate influenţează puternic producţia de carne
obţinută de la un animal. Animalele bolnave dau producţii scăzute şi
de calitate inferioară.

Factorii externi care influenţează producţia de carne sunt:

sistemul de întreţinere, furajarea şi adăparea, condiţiile pedoclimatice.
Sistemul de întreţinere are un rol deosebit în exploatarea
animalelor pentru producţia de carne, acesta fiind variabil de la o
fermă la alta în funcţie de scopul urmărit, condiţiile pe care le oferă
ferma, numărul de animale supuse îngrăşării, categoria de vârstă a
animalelor, etc. În practica îngrăşării animalelor se poate realiza
îngrăşarea tineretului bovin până la 200 kg pentru carne albă sau
îngrăşarea tineretului mascul pentru abatorizare la greutăţi mai mari.
Ştiind că toate animalele de producţie şi reproducţie se sacrifică la
sfârşitul perioadei de exploatare este indicată recondiţionarea lor prin
îngrăşare înainte de sacrificare.
Furajarea şi adăparea. Modul cum se asigură furajele din
punct de vedere al cantităţii şi calităţii acestora, este esenţial asupra
producţiei realizate de la aceste animale. O furajare insuficientă sau cu
furaje de proastă calitate va influenţa negativ producţia de carne
precum şi calitatea cărnii obţinute. Alături de furajare, şi adăparea
animalelor are un rol deosebit. Lipsa apei, asigurarea acesteia în
cantităţi insuficiente sau a unei ape nepotabile duce la nedezvoltarea
animalului, la îmbolnăvirea sau chiar moartea acestuia, diminuând
astfel producţia de carne realizată.

55
 Condiţiile pedoclimatice. Exploatarea pentru producţia de carne
se poate realiza, aşa cum s-a arătat, în mai multe sisteme de întreţinere
şi exploatare realizându-se în ferme mai mult sau mai puţin
specializate. Pentru a se asigura condiţiile necesare, amplasarea fermei
şi tipul de adăposturi utilizate trebuiesc să corespundă cerinţelor
animalelor şi să fie în concordanţă cu condiţiile pedoclimatice pe care
le oferă zona respectivă.

Sisteme de îngrăşare
Sistemul intensiv de îngrăşare
Obţinerea unei cantităţi mari de carne şi de bună calitate a făcut
ca în practică să se aplice o tehnologie care să permită realizarea
acestor deziderate. Tineretul taurin poate realiza 60 – 65% din
greutatea de adult, în condiţii optime de întreţinere, în primul an de
viaţă prin sacrificare rezultând o carne de calitate superioară foarte
bine apreciată de consumatori.
În cadrul sistemului intensiv de îngrăşare se cunosc două tipuri
de tehnologii: tehnologia de îngrăşare pentru producţia de carne albă
şi tehnologia de îngrăşare intensivă a tineretului taurin.
Tehnologia de îngrăşare pentru carne albă constă în
sacrificarea la vârsta de 12-13 săptămâni, respectiv 90-100 de zile,
când se realizează o masă corporală de aproximativ 150kg. În general,
pentru această tehnologie de exploatare se utilizează viţei (masculi)
din rasele de carne şi mixte, sau metişi ale acestora, care pot realiza un
spor mediu zilnic de 1,2-1,3kg şi un randament la tăiere de peste 60%,
iar carnea rezultată este de culoare roz-sidefie.
Creşterea acestor viţei se realizează în unităţi amenajate special
în acest scop, care pot avea o capacitate de 30-200 capete pe serie şi în
funcţie de vârsta de sacrificare se pot realiza 3-4 serii pe an.
La preluare, viţeii au vârsta de 7-12 zile şi o greutate minimă de
40kg.
Hrănirea viţeilor se face numai cu lapte integral sau diferiţi
înlocuitori ai acestuia, administrarea altor nutreţuri fiind interzisă,
deoarece influenţează negativ calităţile cărnii şi implicit valoarea de
comercializare a acesteia.
Realizarea de carne albă este destul de costisitoare şi de aceea
este indicat utilizarea ei numai în condiţiile existenţei unor comenzi
ferme.

56
 Tehnologia de îngrăşare intensivă a tineretului taurin
Tehnologia de îngrăşare intensivă reprezintă cea mai rentabilă
valorificare a viţeilor proveniţi din fermele de exploatare a taurinelor
pentru producţia de lapte, fiind un sistem de activitate specializată,
utilizându-se ca bază furajeră nutreţurile prelucrate şi combinate.
Materialul biologic care e supus îngrăşării variază de la o ţară
la alta, în funcţie de tipul populaţiilor aflate în exploatare. Rasele
pretabile îngrăşării sunt rasele foarte precoce de carne, cum sunt:
Hereford, Aberdeen Angus, Shorthorn şi metişii acestora cu rasele
mixte sau de lapte. Rezultate bune se obţin şi de la tineretul din rase
mixte cum ar fi Simmental şi Brună. Sub raportul sexului sunt
preferaţi masculii deoarece aceştia realizează în aceeaşi perioadă de
timp un spor de greutate cu 15-25% superior femelelor, iar carnea are
calităţi organoleptice superioare.
La rasele de carne se practică alăptarea la mamă până la vârsta
de 6-7 luni, hrănirea fiind suplimentată cu nutreţuri concentrate şi
fibroase. După înţărcare se realizează o furajare masivă cu nutreţ
concentrat şi cantităţi reduse de fânuri de lucernă. În acest fel se
realizează sporuri medii zilnice de 1,2-1,5kg, astfel că la vârsta de 12-
13 luni se obţine o greutate de 420-450kg cu un randament la
sacrificare între 60-68%, iar carnea întruneşte însuşiri calitative foarte
apreciate.
La rasele mixte, hrănirea în perioada de alăptare se face cu
cantităţi reduse de substituenţi de lapte, dar cu nutreţ concentrat la
discreţie. După înţărcare se realizează o furajare intensă pe bază de
porumb siloz, fân de lucernă şi nutreţ concentrat, obţinând sporuri
medii zilnice de 1,1-1,2kg astfel că la vârsta de 12-13 luni realizează o
greutate corporală de 400-450kg. Randamentul la tăiere este de 58-
60% obţinându-se o carne de calitate superioară bine apreciată de
consumatori.

Sistemul semiintensiv de îngrăşare

Acest sistem constă în îngrăşarea tineretului până la vârsta de
18 luni, când se realizează o greutate corporală de peste 450-500kg,
precum şi îngrăşarea bovinelor adulte, în condiţii care să asigure
recondiţionarea şi finisarea lor rapidă. În ceea ce priveşte regimul de
hrănire acesta are la bază nutreţurile de volum (fibroase şi suculente),
unele produse secundare provenite din industria alimentară, deci, în

57
general, furaje mai ieftine fiind suplimentate cu cantităţi reduse de
concentrate.
Îngrăşarea semiintensivă începe la vârsta de 12 luni; până la
această vârstă tineretul e crescut în fermele de provenienţă cu aceleaşi
raţii furajere ca şi viţelele de prăsilă. În perioada 0-6 luni se foloseşte
un sistem de hrănire economic, cu cantităţi minime de lapte integral şi
smântânit, respectiv 150-180 l lapte integral şi 450-500 l lapte
smântânit. Prin această furajare se realizează un spor mediu zilnic de
650-800g. sistemul de hrănire din perioada 0-6 luni urmăreşte
obişnuirea cu consumul unor cantităţi mari de nutreţuri fibroase şi
suculente pe timp de iarnă şi masă verde sau păşune pe timp de vară.
În perioada de îngrăşare se deosebesc trei faze: pregătitoare,
îngrăşării propriuzise şi de finisare.
În faza pregătitoare 45-50% din raţie este reprezentată de
nutreţul de bază (nutreţ murat, borhot, rădăcinoase, masă verde), 20-
25% concentrate şi 25-30% fânuri.
În faza de îngrăşare propriuzisă furajele de bază vor intra în
proporţie de 55-65%, concentratele 25-30%, iar fânurile 10-15%.
În faza de finisare nutreţul de bază va ocupa o proporţie de 35-
40%, concentratele 40-50% şi fânurile 10-25%.
După cum se poate observa, în faza de finisare consumul de
concentrate creşte, având un rol deosebit în ameliorarea calităţii cărnii
obţinute prin sacrificare.

Recondiţionarea animalelor adulte are drept scop obţinerea

unor cantităţi superioare de carne, atât din punct de vedere cantitativ
cât şi calitativ, de la animale care şi-au încheiat viaţa productivă.
Perioada de recondiţionare durează între 80-100 zile, fiind influenţată
de starea de întreţinere iniţială a animalelor, precum şi de felul şi
calitatea furajelor folosite.
În recondiţionarea animalelor se pot utiliza mai multe sisteme
de îngrăşare: îngrăşarea cu reziduri industriale, îngrăşarea cu
rădăcinoase, tuberculi, porumb murat şi îngrăşarea cu nutreţ verde. În
toate cele trei sisteme de îngrăşare alături de nutreţul de bază se
administrează şi nutreţuri concentrate şi fibroase.

58
 CAPITOLUL V

CREŞTEREA PĂSĂRILOR

Importanţa economică a creşterii păsărilor

Importanţa creşterii păsărilor rezidă atât din însuşirile
productive ale acestora, cât şi în particularităţile lor biologice. De la
păsări se obţin ca produse principale: ouăle, carnea şi ficatul gras,
grăsimile, iar ca produse secundare: penele, puful, fulgii şi dejecţiile.
Ouăle sunt un aliment complet. Datorită compoziţiei chimice şi
a valorii biologice generale, este superior laptelui. Oul are în
componenţa sa (în proporţie mai mare decât laptele) protide, lipide,
vitamine (A, D, E, B2, B3, B7), săruri minerale. Digestibilitatea oului
este comparată cu cea a laptelui (100% pentru gălbenuş şi 97% pentru
albuş). Ouăle sunt utilizate nu numai în consumul populaţiei, ci şi în
industria farmaceutică, chimică, în tăbăcărie etc.
Carnea diferitelor specii şi rase de păsări deţine o pondere în
continuă creştere în alimentaţie, datorită calităţilor sale, fiind un
produs dietetic, cu valoare nutritivă şi digestibilitate superioară.
Grăsimea produsă de palmipedele îngrăşate este apreciată pentru
calitatea ei. Ficatul gras reprezintă un produs cu o mare valoare
alimentară, fiind materia primă pentru producerea diferitelor preparate
culinare.
Puful şi fulgii sunt o materie primă pentru industrie.
Subprodusele avicole, reprezentate de resturile de abator, se
administrează în stare proaspătă sau sub formă de făină animală în
alimentaţia animalelor de blană.
Dejecţiile sunt utilizate în alimentaţia altor animale (bovine).
Cojile de ouă pot reprezenta un furaj mineral valoros, cu mare
digestibilitate.
Importanţa creşterii păsărilor este sporită şi de următoarele
particularităţi biologice ale acestora: au o intensitate de creştere foarte
mare: puii de carne realizează la o lună ( 30 zile ) circa 1,5 kg, prin
mărirea greutăţii avute la ecloziune de peste 30 ori; consum specific
redus: astfel, în producţia de ouă se înregistrează un consum de
1,8-2 kg furaj combinat pentru 1kg masă ou, iar în producţia puilor de
carne se constată o continuă creştere a sporului mediu zilnic şi o
scurtare a duratei perioadei de creştere, asociată cu scăderea

59
consumului specific. Precocitate sexuală ridicată, puicuţele încep
ouatul la 18-20 săptămâni, se înmulţesc foarte rapid, putându-se obţine
într-un an, pe cap numeroşi produşi: 60 la curcă, peste 250 la găină şi
raţele uşoare, aceştia ajungând să producă anual între 30-60 kg carne,
pentru un kilogram greutate vie. Păsările au o mare adaptabilitate la
diferite sisteme de întreţinere, putând fi crescute cu succes în sisteme
intensiv – industrial.

Situaţia actuală şi perspective în creşterea păsărilor

Creşterea păsărilor este o îndeletnicire cu veche tradiţie în ţara
noastră. Preocupările pentru creşterea păsărilor pe baze ştiinţifice şi de
a transforma creşterea extensivă a acestora într-o ramură economică a
producţiei agricole datează încă din secolul al XIX-lea, datorită unor
savanţi cu renume mondial ca Ion Ionescu de la Brad, N. Filip,
Gh. Maior, G.K. Constantinescu şi alţii.
În perioada antebelică, efectivul de păsări a scăzut
(27 milioane). Păsările erau întreţinute exclusiv în sistem gospodăresc,
aveau greutate şi producţie de ouă scăzută. În timpul celui de-al doilea
război mondial efectivul s-a redus şi mai mult, ajungând la
15 milioane.
Între anii 1949 şi 1989 avicultura în România a cunoscut o
puternică dezvoltare pe baze noi, moderne şi ştiinţifice. Începând din
anul 1949 s-au înfiinţat primele ferme avicole de stat cu capacitate de
2-5 mii găini şi 5-15 mii pui. În acelaşi an s-au făcut importuri de
material biologic valoros: pui din rasele Rhode-Island, Leghorn şi
boboci din rasa Campbell, cu scopul de a se putea difuza reproducători
de valoare pentru ameliorarea raselor locale. S-a dezvoltat sistemul de
incubaţie artificială, s-a iniţiat formarea cadrelor de specialişti. Anul
1962 marchează trecerea aviculturii la sistemul de exploatare pe baze
industriale, prin înfiinţarea primului combinat avicol de la Crevedia –
Ilfov.
Efectivul de păsări a înregistrat o creştere de la un an la altul.
Odată cu sporirea efectivului a crescut şi producţia de ouă; în anul
1980, media producţiei de ouă pe cap de pasăre furajată, în numeroase
ferme avicole, a depăşit 220 bucăţi.
Cu toate că avicultura românească a reuşit să atingă
performanţe de invidiat chiar de către firme cu renume şi însemnate
realizări pe plan mondial, după 1989 a cunoscut o decădere
importantă. Multe unităţi specializate în producţia de carne şi ouă au

60
fost desfiinţate şi chiar distruse. În aceste condiţii producţiile au scăzut
o dată cu efectivele.
Din fericire unităţile de reproducţie unde a fost cazat materialul
biologic de mare valoare, au supravieţuit, mai mult din voinţa
specialiştilor şi a personalului din aceste ferme, decât prin hotărârea
conducătorilor agriculturii din ultima perioadă. În aceste condiţii cu o
gândire corectă şi puţin sprijin avicultura românească poate fi uşor
revigorată. Iniţiativa trebuie să aparţină specialiştilor, iar fermele
particulare de mai mică sau mai mare capacitate, trebuie să asigure
necesarul de ouă şi carne de pasăre, atât pentru nevoile interne cât şi
pentru export.

Criterii de clasificare a raselor de găini

Cele mai folosite criterii de clasificare a raselor de găini sunt:
specializare, locul de origine, greutatea corporală, caracterele
morfologice.

Rasele de găini
În caracterizarea raselor ce găini se utilizează următoarea
clasificare:
- rase combatante – care sunt caracterizate prin rusticitate,
intensitate mare de creştere, carne de calitate superioară,
greutate corporală la masculi de 4 - 6 kg, la fermele
2,5 - 4 kg, producţie de ouă de 100-150 buc/cap;
- rase grele – au carnea de calitate superioară, sunt tardive,
consum specific de hrană ridicat, greutatea la masculi 4,5-
5,5 kg, la femele 3,5-4,0 kg, producţia de ouă 80-150
buc/cap.
- rase uşoare – au greutate corporală mică 2 kg la femele cu o
variabilitate mare şi o producţie de ouă destul de ridicată
(220 buc.).
- rase intermediare – se caracterizează prin producţii mixte
ouă – carne sau carne – ouă, au greutatea corporală de 2,5-
3,5 kg la femele şi 3-4 kg la masculi, producţia de ouă 150-
240 buc.

61
 Rase combatante
Combatantă de Assel este originară din India, poate avea
culoarea albă, roşie, pestriţă; culoarea ciocului galbenă – roşie; creasta
bătută; dezvoltare corporală mică cu picioare scurte.

Combatantă malaieză este originară din Asia, culoarea neagră

– roşcată; culoarea ciocului galbenă – roşie; creasta bătută; dezvoltare
corporală mare cu piept larg şi picioare lungi.

Combatantă indiană este originară din India, culoarea neagră –

roşcată; culoarea ciocului galbenă – roşie; creasta bătută; dezvoltare
corporală mare cu picioare scurte.

Combatantă engleză de tip vechi este originară din Anglia,

culoarea roşu cu negru; culoarea ciocului şi picioarelor albă – roză;
creasta simplă; membre de înălţime mijlocie, trunchi slab dezvoltat.
Combatantă engleză de tip modern este originară din Anglia, culoarea
roşu-cărămiziu, culoarea ciocului şi a picioarelor cenuşie-roşie, creasta
simplă, talie înaltă cu gât şi membre foarte lungi.

Corniş este originară din

Anglia, culoarea albă, roşie cu
alb, galbenă; culoarea ciocului şi a
picioarelor galbenă-roşie, creastă
bătută triplă, trunchi de formă
ovoidală cu muşchii pectorali
puternic dezvoltaţi.

62
 Rase grele

Cochinchina este originară

din China, are culoarea galbenă-
potârnichie, albă, neagră-barată,
culoarea ciocului şi a picioarelor
galbenă-roşie, creasta simplă,
aspect globulos, coadă mică
rotunjită, picioare încălţate.

Brahma este originară din

Asia, are culoarea herminat închis
sau herminat deschis, culoarea
ciocului şi a picioarelor galbenă,
roşie, creasta triplă mică,
asemănătoare la corp cu
Cochinchina.

Dorking este originară din Anglia, are culoarea argintie sau

albă, ciocul şi picioarele de culoarea albă-roză, roşie, creasta simplă,
iar la varietatea albă bătută, trunchiul dreptunghiular, spinarea lungă
cu membre scurte care au 5 degete.

Langshan este originară din nordul Chinei, are culoarea neagră

sau albă, ciocul şi picioarele au culoarea neagră, albă-roză sau roşie,
creasta este simplă, talia mare cu picioare foarte lungi, trunchi
dreptunghiular cu spinarea mai largă decât la celelalte rase asiatice.

Faverolles este originară din Franţa, are culoarea albă, ciocul şi

picioarele de culoare alb-roză, roşie, creasta simplă sau bătută.
Prezintă barbă şi favoriţi, trunchiul asemănător cu a rasei Dorking, cu
picioare subţiri şi lungi cu 5 degete.

63
 Rase uşoare
Leghorn este originară din S.U.A., dar răspândită în multe ţări
având mai multe tipuri: american, german, danez, olandez. Culoarea
prezintă 11 varietăţi, dar cea mai răspândită este cea albă. Culoarea
ciocului şi a picioarelor galbenă-albă, creasta simplă. Creasta este
mare, dreaptă la cocoş, aplecată la găini, capul cu aspect fin,
urechiuşele mari, ovale, bărbiţe lungi şi fine, trunchiul se înscrie într-
un trapez, spinarea dreaptă, abdomen dezvoltat, picioarele relativ
lungi.

Rase intermediare
Rhode-Island este
originară din S.U.A., de culoare
roşie sau albă, cu ciocul şi
picioarele de culoare galbenă,
roşie. Creasta simplă, capul fin,
ciocul mic, gâtul mijlociu,
trunchiul are forma
dreptunghiulară, este larg, adânc
şi foarte lung.
New-Hampshire originară
din S.U.A., de culoare roşie sau
cărămizie, ciocul şi picioarele de
culoare galbenă, roşie, iar creasta
simplă. Există două tipuri: de carne şi de ouă.
Este asemănătoare cu rasa Rhode-Island, dar mai masivă.

Sussex originară din Anglia, de culoare herminat-deschis, roşie,

roşie-pestriţă, ciocul şi picioarele de culoare albă-roză, roşie, creasta
simplă. Are capul de mărime mijlocie, gâtul bine dezvoltat, trunchi
lung, larg, spinarea lungă şi dreaptă, largă, picioarele lungi.

Plymouth Rock este

originară din S.U.A., are 6
varietăţi de culoare, cele mai
importante albă şi barată. Ciocul
şi picioarele de culoare galbenă,
roşie. Creastă simplă.

64
 Este asemănătoare ca aspect cu Rhode-Island, dar cu gâtul şi
spinarea mai scurte.
Wyandotte este originară din America de Nord, se cunosc
12 varietăţi, cea mai răspândită este cea albă. Culoarea ciocului şi a
picioarelor este galbenă, roşie, iar creasta bătută. Trunchiul de formă
pătrată, spinarea scurtă şi largă, penaj abundent şi înfoiat.
Orpington este originară din Anglia, are culoarea galbenă,
neagră sau albă. Ciocul şi picioarele de culoare albă-roză, roşie, cu
creastă simplă. Trunchi de formă pătrată, pieptul şi abdomenul largi,
spinarea scurtă, în formă de şa, penajul înfoiat.
Australorp originară din Australia, de culoare neagră cu reflexe
verzui, culoarea ciocului şi a picioarelor neagră, roşie, cu creastă
simplă. Trunchiul lung, larg şi adânc, de formă pătrată.
Minorca este originară din Spania, are culoarea neagră, albă,
galbenă sau barată. Ciocul şi picioarele au culoarea neagră la
varietatea neagră si alb-roz la varietatea albă şi barată. Creasta este în
general simplă, dar sunt şi subvarietăţi cu creastă bătută. Conformaţie
asemănătoare cu a raselor uşoare, dar cu forme mai largi şi adânci.
Gât golaş de Transilvania este originară din România, are
culoarea albă, neagră, roşie sau barată, ciocul şi picioarele de culoare
albă la varietatea albă şi neagră la varietatea neagră şi roşie. Creasta
simplă, capul are mărime mijlocie, faţa golaşă, gât de lungime
mijlocie fără pene, curbat în formă de S, trunchi cilindric cu format
dreptunghiular.

ÎNMULŢIREA PĂSĂRILOR
Dezvoltarea embrionului de pasăre se realizează în afara
organismului matern, lucru care face posibil ca înmulţirea păsărilor să
se poată realiza în mod artificial, sub control strict, în aparate speciale
numite incubatoare.
Obţinerea unor rezultate bune depinde în mare măsură de
calitatea ouălor folosite la incubaţie.
Factori care influenţează calitatea oului de incubaţie
Formarea lotului de reproducţie la găini trebuie să se facă cu
cel puţin 4-6 săptămâni înainte de recoltarea ouălor pentru incubat,
când puicuţele au 18-22 săptămâni. La gâşte, care sunt monogame,
pentru a obţine indici de incubaţie, loturile se formează cu 2-3 luni
înainte de începerea ciclului de ouat.

65
 Numărul de masculi şi raportul între sexe influenţează în mod
deosebit procentul de fecunditate. În practică se repartizează un cocoş
la 10-12 găini din rase uşoare, la 8-10 din rase intermediare şi la
5-6 găini din rase grele. La curcan se repartizează 12-15 curci; la
gâscan 3-4 gâşte şi la răţoi 5-7 raţe.
Însămânţarea artificială se practică din ce în ce mai mult având
avantajul obţinerii unui număr mare de produşi de la reproducători de
mare valoare.
Sisteme de împerechere şi metodele de creştere influenţează
atât procentul de fecunditate cât şi capacitatea de ecloziune.
Împerecherile înrudite duc la o scădere a indicelui de incubaţie şi se
constată o mortalitate mare a embrionilor în ultima săptămână de
incubaţie.
Încrucişarea între rase şi hibridarea liniilor care duc la apariţia
fenomenului de heterozis, determină o fecunditate mare şi un procent
ridicat de ecloziune.
Vârsta păsărilor influenţează atât fecunditatea cât şi
capacitatea de ecloziune. Cel mai bun procent de fecunditate şi
ecloziune se obţin de la găinile aflate la primul ciclu de ouat. De
reţinut este faptul că ouăle obţinute de la puicuţele tinere au un
procent scăzut de ecloziune şi dau pui de calitate scăzută.
Sistemul de întreţinere şi adăpostire influenţează în mod
deosebit fecunditatea, motiv pentru care condiţiile de microclimat din
interiorul adăpostului trebuie să fie cât mai apropiate de cerinţele
biologice ale păsărilor.
Regimul de lumină influenţează atât numărul de ouă obţinute
cât şi fecunditatea acestora. Se observă o corelaţie între creşterea
indicilor de incubaţie şi creşterea zilei lumină.
Hrănirea. Un factor deosebit care influenţează calitatea ouălor
de incubat este alimentaţia. Pentru ca puiul să se dezvolte normal oul
trebuie să conţină toate substanţele nutritive necesare, lucru posibil în
condiţiile asigurării unei furajări echilibrate.
Recoltarea ouălor trebuie să se facă cu multă atenţie pentru a
evita deteriorarea ouălor, prin murdărire sau fisurarea cojii. Recoltarea
ouălor se va face de 2-3 ori pe zi.
Păstrarea ouălor. Păstrarea ouălor până la introducerea în
incubator trebuie să se facă în depozite speciale, în care se vor asigura
condiţii de microclimat optime. Temperatura de păstrare este de 8-
10C şi umiditatea de 70-80%. Păstrarea ouălor în depozite se face pe

66
stelaje speciale în poziţie orizontală şi se vor întoarce de două ori pe
zi.
Transportul ouălor se face pe cofraje în lăzi speciale de
transport, iar în timpul transportului trebuiesc evitate mişcările bruşte
care pot duce la spargerea ouălor.
Vechimea ouălor. Ouăle de găină puse la incubat trebuie să fie
cât mai proaspete şi să nu depăşească 7 zile perioada de stocare.
Pentru ouăle de raţă, vechimea maximă este de 3-4 zile, iar pentru cele
de curcă este de 6-7 zile.
Sortarea ouălor de incubaţie.
Examenul exterior. Prin acesta se urmăreşte calitatea cojii,
aceasta trebuie să fie întreagă, fără spărturi sau fisuri, eliminând ouăle
care nu au coaja întreagă. De asemenea, se apreciază forma ouălor,
urmărind raportul dintre diametrul longitudinal şi cel transversal, care
trebuie să fie de 1,25-1,35, un vârf trebuie să fie mai ascuţit, celălalt
mai rotunjit, eliminând ouăle prea ascuţite, rotunde, turtite sau
strangulate. Suprafaţa cojii trebuie să fie netedă, ouăle cu depuneri
neregulate de calciu, aspre sau murdare vor fi eliminate.
Examenul ovoscopic. Alături de aprecierea exteriorului ouălor
un rol deosebit în obţinerea unor procente ridicate de ecloziune îl are
şi aprecierea interiorului ouălor. Acest examen se realizează cu un
aparat special numit ovoscop. La ovoscop se examinează grosimea
cojii, mărimea camerei de aer, gălbenuşul, albuşul, şalazele,
membranele cochiliere. Coaja ouălor alese trebuie să fie groasă şi să
nu prezinte un aspect marmorat. Camera de aer trebuie să fie la
capătul rotunjit la oului, având un diametru de până la 1,5cm. Ouăle
care prezintă camera de aer pe lateral sau în capătul ascuţit vor fi
eliminate de la incubaţie. Gălbenuşul trebuie să fie întreg şi puţin
mobil; albuşul vâscos, fără cheaguri de sânge sau corpuri străine.
Ouăle care nu prezintă aceste caracteristici vor fi eliminate de la
incubaţie.

Incubaţia
Incubaţia este procedeul prin care se asigură condiţiile necesare
dezvoltării embrionului din ou într-o perioada caracteristică fiecărei
specii de păsări.
Incubaţia poate fi naturală, când condiţiile de incubaţie sunt
asigurate de cloşcă şi artificială, când condiţiile de incubaţie sunt
asigurate în aparate speciale numite incubatoare.

67
 Durata perioadei de incubaţie variază de la o specie la alta,
fiind de 21 de zile la găini, 28 de zile la curci, 27 de zile la bibilici,
17 zile la prepeliţă, 28 de zile la raţă, 30 de zile la gâşte şi 17 zile la
porumbei.
Incubaţia naturală este un procedeu care se aplică numai în
cazuri izolate, de tip experimental şi în gospodăriile populaţiei.
Incubaţia artificială s-a extins foarte mult atât pe plan mondial,
cât şi la noi în ţară, fapt ce a făcut să se dezvolte creşterea păsărilor în
sisteme intensive de exploatare. Capacitatea incubatoarelor poate fi de
la câteva zeci de ouă la peste 80000 bucăţi, amenajate în adevărate
staţii de incubaţie. Aceste staţii sunt deservite de ferme de reproducţie,
producând pui de o zi pentru fermele de găini ouătoare, sau fermele
pentru pui de carne.
Realizarea unei performanţe deosebite în cadrul incubaţiei
artificiale este condiţionată de respectarea unor parametri de incubaţie.

Incubaţia ouălor de găină

Temperatura de incubaţie. La ouăle de găină temperatura de
incubaţie este cuprinsă între 37,5 şi 37,9C. La începutul perioadei
de incubaţie temperatura este mai mare urmând ca ea să scadă treptat
începând cu ziua a 10-a de incubaţie, când căldura biologică a
embrionilor, începe să se facă simţită.
Umiditatea relativă a aerului. Deşi asupra umidităţii relative
din perioada de incubaţie există păreri deosebite, practica a demonstrat
că rezultatele cele mai bune s-au obţinut când umiditatea s-a menţinut
în jurul valorii de 60 cu abateri de 5 – 10 (15%) în diferite perioade
ale incubaţiei. La ecloziune umiditatea trebuie să fie de 65 – 75%.
Schimbul de gaze (Ventilaţia). Pentru obţinerea unui
microclimat optim de incubaţie este nevoie ca incubaţia să fie activă,
datorită faptului că ouăle sunt aşezate în sertare cu maxim de folosire
a spaţiului. Prin incubator trebuie să treacă aer încălzit şi umidificat,
cu un conţinut de 21% oxigen şi nu mai mult de 0,03 – 0,04% CO. În
eclozionatoare cantitatea de CO2 poate creşte până la 0,2%. Viteza de
circulaţie a aerului trebuie să fie cuprinsă între 0,1 – 1,8m/sec.
Poziţia şi întoarcerea ouălor. Pentru a se realiza o bună
uniformizare a factorilor de microclimat, cu consecinţe benefice
asupra dezvoltării embrionare, se impune realizarea întoarcerii ouălor
pe parcursul incubaţiei. Întoarcerea ouălor poate să înceapă din prima
zi de incubaţie dar şi din a tria zi. Suspendarea întoarcerii se face în

68
momentul când ouăle se transferă în eclozionator cu trei zile înainte
de ecloziune.
Scurtarea intervalului dintre întoarceri sporeşte procentul de
ecloziune, astfel s-a demonstrat că la 2 întoarceri pe zi se obţine un
procent de ecloziune de 67,4%, pe când la 8 întoarceri pe zi se poate
obţine un procent de 78.1%, experienţa fiind făcută pe ouă de rasă
Leghorn alb.
Unghiul de întoarcere al ouălor este de 180 în incubatoarele de
suprafaţă şi de 42 - 45 în cele de volum.
În vederea obţinerii unor rezultate bune în procesul de incubare
a ouălor, este necesară respectarea unor reguli înainte ca ouăle să
ajungă în incubatoare. După recoltare în cel mult 2 ore, ouăle vor fi
fumigate în spaţii speciale cu 50 ml formol, 30%, 25 g hipermanganat
de potasiu sau var cloros şi 2 ml tinctură de iod pentru fiecare m 3.
Acest procedeu poartă denumirea de formolizare şi trebuie executat la
temperatura de 20C şi la umiditate relativă de 80-85% timp de
30 min. Acelaşi tratament se aplică ouălor şi în staţia de incubaţie.
Preincubaţia ouălor este necesară şi se realizează la o
temperatură de la 28,5 la 32,5C şi o umiditate relativă de 75%.
Preincubaţia trebuie să înceapă cu 12 ore înainte de introducerea
ouălor în incubator.
La incubarea ouălor de găină se disting 4 etape, fiecare etapă
având cerinţe diferite faţă de factorii de incubaţie. (tabel nr.4).
Tabel nr.4
Parametri de incubaţie la ouăle de găină
Etapa de Zile de Parametri de incubaţie
incubaţi incubaţie Temperatur Umiditate Întoarcerea
e a a ouălor din
C % oră în oră.
I 1–6 37,5 – 37,8 56 – 60 Da
II 7 – 12 37,5 – 37,8 45 – 50 Da
III 13 – 18 37,5 – 37.8 45 - 50 Da
IV 19 – 21 37,2 – 37,4 70 - 75 Nu

După 18 zile de incubaţie ouăle sunt transferate în eclozionator.

Timpul optim de transfer este atunci când 5% din ouă sunt ciocnite.
Eclozionarea ouălor de găină se produce, în general, la 21 zile
şi 6 ore la găinile aparţinând raselor uşoare şi la 21 zile şi 9 ore la cele
din rasele grele, iar în cazul în care s-a făcut preincubaţia la 21 zile.

69
 Incubaţia ouălor de curcă
Ouăle de curcă se transportă din fermă la staţia de incubaţie în
timpul cel mai scurt, deoarece ovogeneza la curcă se manifestă şi la
temperatura mediului ambiant de 21C. Cele mai bune rezultate se
obţin atunci când perioada de stocaj nu depăşeşte 3 – 4 zile.
Preincubarea ouălor de curcă se face la temperatura de 28C şi
umiditatea relativă de 75% timp de 10 – 12 ore.
Dacă ţinem cont de faptul că incubaţia la curcă este de 28 zile
transferul ouălor în eclozionator se face la 26 zile de incubaţie.
Parametrii tehnici ce trebuie asiguraţi în incubator sunt
următorii: temperatura de 37,5 – 37,8C şi umiditatea de 86F, iar
ouăle se întorc din 2 în 2 ore la 180.
În eclozionator temperatura va fi de 36,6 – 36,8C iar
umiditatea relativă de 84F în primele 8 ore, de 86F de la 9 la 16 ore
şi de 92F în restul perioadei, iar ouăle nu se mai întorc.

Incubaţia ouălor de palmipede

Recepţia si fumigarea ouălor de palmipede se face după aceeaşi
tehnologie de lucru cu cea folosită în cazul ouălor de găină. Ouăle
murdare se spală şi se dezinfectează cu o soluţie de cloramină 1% la
temperatura de 30C, după care se clătesc cu apă curată la temperatura
de 38C.
Ouăle spălate şi dezinfectate sunt introduse în camera de uscare
la temperatura de cel puţin 22C, uscarea făcându-se cu un curent de
aer cald. În continuare, ouăle se aseptizează prin iradiere cu raze
ultraviolete. În acest sens se folosesc lămpi de 30W cu radiaţia de
2537 Å, care trebuie sa funcţioneze timp de 20 de minute pentru
fiecare şarjă de ouă. Distanţa optimă faţă de sursa de ultraviolete este
de 20 cm.
În vederea stocării, ouăle se aşează pe cofraje cu capătul ascuţit
în jos. Pe parcursul perioadei de stocaj se vor respecta următorii
parametrii: pentru primele 3-4 zile se va asigura o temperatură de
11-12C, o umiditate relativă de 70-75%, fără a face o întoarcere a
ouălor. Pentru perioada de la 4-7 zile, ouăle vor fi menţinute la
temperatura de 10-11C, umiditatea relativă de 80% şi nu vor fi
întoarse. Pentru vârsta de peste 7 zile a ouălor se va asigura o
temperatură de 7-10C, o umiditate relativă de 80% şi 2-4 întoarceri
pe zi. În camerele de stocaj se realizează fumigaţii zilnice cu o soluţie

70
conţinând următoarele substanţe pentru fiecare metru cub de volum:
20ml aldehidă formică (concentraţie 30%); 1ml tinctură de iod; 10g
hipermanganat de potasiu.
Înainte de a fi introduse la incubat, ouăle se preincubează la
temperatura de 28-30C şi umiditate relativă a aerului de 75%, timp de
12ore.
Aşezarea ouălor pe sită în incubator se face în poziţie
orizontală la ouăle de gâscă şi verticală la ouăle de raţă, cu vârful
ascuţit în jos.
Temperatura de incubaţie este de 37,5C, iar umiditatea relativă
a aerului de 58-60%. Ouăle se întorc din oră în oră, alternând
întoarcerea sub un unghi de 42-45 cu întoarcerea sub un unghi de
180.
În ziua a 28-a de incubaţie, ouăle se transferă în eclozionator.
În prima zi de ecloziune se asigură o umiditate relativă a aerului de
70%, după care aceasta creşte la 80%, menţinându-se o temperatură
constantă de 37,2C.

TEHNOLOGII DE EXPLOATARE A HIBRIZILOR DE

GĂINĂ
Exploatarea găinilor în rasă curată nu prezintă un avantaj
economic, motiv pentru care prin munca de cercetare, selecţie şi
ameliorare s-au creat linii în cadrul raselor care, combinate între ele,
dau naştere unor hibrizi de la care se obţin rezultate superioare atât în
producţia de carne cât şi în producţia de ouă. Realizarea acestor hibrizi
a necesitat o muncă imensă, dar rezultatele obţinute justifică această
muncă, iar performanţele acestor hibrizi se îmbunătăţesc într-un ritm
accelerat, astfel, dacă la nivelul anilor 90 se realizau producţii de
1600 – 1800g la 56 zile (8 săptămâni) cu un consum specific de
2,5-3 kg furaj/kg spor în greutate, în anul 2004 sunt hibrizi specializaţi
în producţia de carne care realizează 2000g la vârsta de 42 zile cu un
consum specific de 1,6-1,8kg furaj/kg spor în greutate.
Principalii hibrizi aflaţi în exploatare pe plan mondial sunt:
ARBOR ACRES, AVIAN, COBB, HYBRO, LOHMANN, ROSS,
SHAVER, ISA, hibrizi obţinuţi în marele centre avicole din Europa
fiind răspândiţi atât în marile cât şi în micile unităţi de exploatare
avicolă.

71
 Hibrizii de ouă sunt reprezentaţi de găini cu o greutate de
aproximativ 1,5-2kg având penaj de culoare neagră, roşie sau albă.
Hibrizii roşii şi negrii produc ouă pigmentate de culoare roşie (mai
bine apreciate în Europa), iar hibrizii de culoare albă produc ouă de
culoare albă bine apreciate în Asia şi America.
De remarcat este faptul că şi hibrizii ouători au cunoscut o linie
ascendentă în ceea ce priveşte performanţele productive. În ultimul
deceniu s-a trecut de la o producţie de 250-270 ouă pe ciclu de ouat
(57 săptămâni) cu un consum specific de 150-160g furaj/ou la
performanţe de 300-330 ouă pe ciclu de ouat cu un consum specific de
140-145g furaj/ou. Principalii hibrizi aflaţi în exploatare sunt: ISA
BROWN, SHAVER, TETRA SL, LOHMANN, BOVANS.

TEHNOLOGII DE CREŞTERE A PUILOR DE CARNE

Exploatarea puilor pentru producţia de carne se poate face prin
creştere la sol – pe aşternut permanent sau pe baterii specializate
pentru creşterea puilor broiler. La ora actuală tendinţa este spre
creşterea broilerilor pe aşternut permanent, modalitate de exploatare,
care deşi asigură o densitate mai mică pe unitate de suprafaţă, oferă
posibilitatea obţinerii unor carcase de pui de o calitate superioară mult
mai bine apreciate de consumator.

Creşterea puilor de carne pe aşternut permanent

Halele destinate creşterii broilerilor sunt pregătite în vederea
populării. Perioada de pregătire durează în mod normal 3 săptămâni.
În prima săptămână se efectuează primele lucrări:
- evacuarea aşternutului
- demontarea echipamentului tehnologic şi scoaterea lui din
hală.
- spălarea halei cu un jet de apă sub presiune
- curăţarea echipamentului tehnologic
- repararea şi completarea echipamentului tehnologic
- dezinfecţia halei
- dezinfecţia incintei şi a căilor de acces.
În săptămâna a doua se execută:
- controlul sanitaţiei sub raportul germenilor şi a încărcăturii
de fungi
- repetarea lucrărilor de dezinfecţie, dacă rezultatele de
sanitaţie obţinute de la laborator o impun

72
 În săptămâna a treia se execută:
- deschiderea şi aerisirea halei
- introducerea aşternutului în hală (coji de floarea soarelui,
paie, talaj, ciocălăi tocaţi, etc.) şi dispunerea lui într-un strat
uniform gros de 10cm.
- introducerea şi montarea în hală a echipamentului
tehnologic
- dezinfectarea prin fumigaţie
- deschiderea halelor în vederea recepţiei puilor de o zi.
De remarcat este faptul că la ora actuală existenţa pe piaţă a
unor tehnologii moderne de adăpare, furajare şi condiţionare a
microclimatului face posibilă scurtarea perioadei de vid sanitar la
aproximativ 14 zile.
Transportul puilor din staţia de incubaţie la halele de exploatare
se realizează cu mijloace auto speciale în lădiţe de plastic cu capacităţi
de 80 de pui pe lădiţă. Aceste mijloace de transport trebuie să fie
prevăzute cu sisteme de încălzire şi condiţionare a aerului specifice
puilor de o zi.

Condiţii tehnologice necesare exploatării puilor de carne în

hale pe aşternut permanent

În vederea recepţionării puilor de o zi, adăposturile vor fi

pregătite în prealabil. Se va distribui aşternutul permanent pe toată
suprafaţa adăpostului în grosime de 10cm. Se vor monta eleveuzele în
număr suficient, în jurul acestora se vor realiza ţarcuri din plăci de
PFL, ţarc având diametrul mai mare cu un metru decât diametrul
eleveuzei. În interiorul ţarcului se vor distribui intercalat hrănitori şi
adăpători specifice puilor de o zi.
Cu o zi înainte de populare se va porni încălzirea, astfel că în
momentul populării să se asigure o temperatură de 30 - 32C.
Fotoperioada va fi de cel puţin de 23 de ore de lumină şi se
menţine aşa până la sfârşitul perioadei de creştere. Este recomandată şi
o perioadă de întuneric de o oră, deoarece dacă intervine o pană de
curent păsările vor fi obişnuite cu întunericul şi nu vor intra în panică.
În cazul puilor de carne nu trebuie modificată durata luminii, ci se
modifică numai intensitatea luminii care scade treptat odată cu
înaintarea în vârstă. Iniţial intensitatea luminoasă va fi de 3 – 3,58
W/mp ca la vârsta de 4 săptămâni să coboare la 1 W/mp. Intensitatea

73
luminii se poate regla prin reducerea numărului de surse de lumină şi
prin schimbarea puterii becurilor folosite.
Asigurarea frontului de furajare şi adăpare.
În primele două săptămâni de creştere se vor folosi tăviţe de
plastic sau tablă zincată în care se vor pune un strat de furaj cu o
grosime de 1-1,5cm. De reţinut este faptul că este obligatoriu să se
îndepărteze permanent resturile de aşternut şi dejecţiile din ele. Pentru
o sută de pui se calculează o tăviţă de furajare, tăviţe care se aşează în
primele două săptămâni în jurul eleveuzelor.
Dispozitivele de furajare destinate puilor mari se vor introduce
în mijlocul săptămânii a doua, introducerea fiind treptată,
apropiindu-se tăviţele de furajare folosite anterior, cât mai mult de ele,
urmând ca tăviţele să se scoată din adăpost. În cazul jgheaburilor sau
dispozitivelor cu lanţ de furajare, se va ţine seama de ambele părţi,
calculând un front de furajare de 2cm/pui. În cazul hrănitorilor
circulare se calculează 50-60 pui la un hrănitor cu diametrul de 40cm.
Furajul se pune în hrănitor până la jumătatea acestuia.

Adăparea puilor se realizează cu o apă adusă la temperatura

de 20C pentru prima săptămână de viaţă, iar în celelalte faze de
creştere apa va avea temperatura de 16-18C.
Până la vârsta de 1,5-2 săptămâni adăparea se face cu adăpători
conice asigurând o adăpătoare de 2 litri pentu 50 de pui. Adăpătorile
vor fi curăţate bine în fiecare zi. Trecerea la sistemul de adăpat pentru
vârste mai mari se face începând cu săptămâna a doua. Acest sistem
poate fi cu niplu, adăpători cu contra greutate sau jgheab cu nivel
constant, cele mai moderne fiind adăpătorile cu niplu. Pentru un pui se
calculează 2,5cm front de adăpare la jgheab sau 15 pui la un niplu
(picurător).
Atât dispozitivele de furajare cât şi cele de adăpare vor fi
menţinute permanent la nivelul înălţimii spatelui puilor.

Densitatea
La stabilirea densităţii de populare se vor lua în calcul
următoarele: greutatea vie dorită la tăiere, frontul de adăpare şi
furajare de care dispunem, precum şi capacitatea de ventilaţie a
adăpostului.

74
 Astfel se pot popula între 16-22 de pui/mp în funcţie de
greutate, însă un calcul la modul general se referă la un optim de
30-32kg greutate vie/mp.
Densitatea la populare se poate realiza conform datelor din
tabelul nr.5
Tabel nr.5
Densitatea la populare în funcţie de greutatea planificată
Greutate vie (kg) Pui/mp
1,20 – 1,50 22
1,50 – 1,70 18
 1,70 16

Temperatura
În creşterea puilor trebuie să se asigure o temperatură
corespunzătoare fiecărei categorii de vârste. Pentru puii de o zi este
nevoie de o temperatură mai ridicată fără variaţii semnificative.
Temperatura se controlează la înălţimea puilor. Temperatura poate fi
realizată cu ajutorul eleveuzelor sau cu suflante prin încălzirea întregii
hale sau combinaţia acestora.
În funcţie de vârsta puilor, temperaturile necesare de realizat
sunt cele din tabelul nr.6

Tabel nr.6
Evoluţia temperaturii în funcţie de vârsta puilor
Vârsta Sub eleveuze Temp. Încălzirea întregii
(zile) aerului din hale la temperatura
adăpost de(C)
0-7 32 – 33 27 32 – 33
8 – 14 29 – 32 26 29 – 30
15 – 21 27 25 27 – 29
22 – 28 24 24 24 – 26
29 – 35 - 22 22 – 24
36 – 42 - 21 21
 42 - 18 18

În condiţii de iarnă cu temperaturi scăzute se poate izola jumate

din adăpost pentru a economisi energia necesară pentru încălzirea
spaţiului. Puii vor sta în spaţiul astfel creat până la vârsta de
1-2 săptămâni, când spaţiul de vine deja insuficient, moment în care se

75
deschide şi cealaltă jumătate a încăperii. Sub o eleveuză cu diametru
de 1,5m se pot încălzi 500-800 de pui/ţarc, iar la 10 zile se pot uni câte
două ţarcuri, până la 14 zile când ţarcurile se demontează.

Ventilaţia
În prima săptămână de creştere se menţine temperatura optimă
şi nu avem nevoie de o ventilaţie semnificativă. Din a doua săptămână
creşte treptat nivelul ventilaţiei pentru că păsările au nevoie de o
cantitate mai mare de oxigen datorită creşterii. Necesarul de aer
proaspăt este de aproximativ 4 – 7 m³/oră/kg viu în funcţie de tipul de
hibrid crescut. Prin ventilaţie se asigură totodată şi umiditatea aerului
adăpostului, sunt eliminate gazele nocive şi pătrunderea aerului
proaspăt care ajută şi la menţinerea igienică a aşternutului. Intrarea
aerului în încăpere este asigurată prin guri de admisie, iar evacuarea
prin guri de ventilaţie. Gurile de admisie vor fi prevăzute cu
dispozitive de dirijare a aerului. Este recomandat ca gurile de admisie
şi cele de evacuare a aerului să fie prevăzute cu site pentru
împiedicarea pătrunderii în adăpost a păsărilor sălbatice, rozătoarelor
şi chiar a insectelor în perioadelor în care acestea sunt prezente în aer.
În situaţiile în care creşterea puilor se face în adăposturi de mare
capacitate gurile de evacuare sunt prevăzute cu ventilatoare a căror
capacitate se calculează în funcţie de necesarul de aer din interiorul
adăpostului.

Furajarea
În creşterea puilor de carne se pot utiliza mai multe tipuri de
furajare.
La ora actuală cele mai bune rezultate se realizează prin
aplicarea furajării pe trei faze de creştere: faza starter, faza de creştere,
faza de finisare. De remarcat este faptul că pentru fiecare fază de
creştere se utilizează un furaj specific care trebuie să asigure principii
nutritivi specifici vârstei respective.

Faza starter (1 – 21 zile)

În această fază pui au un necesar energetic proteic şi de
aminoacizi mai mare, de aceea se va folosi un furaj tip starter.
Conţinutul în aceste elemente este redat în tabelul nr.7

76
 Tabelul nr. 7
Raţie furajeră - Faza Starter
Compoziţie Unitate de măsură Cantităţi
Substanţă uscată % 88,00
EM păsări Cal/kg 3010,00
Proteină brută % 22,01
Grăsime brută % 3,90
Celuloză brută % 3,48
Sodiu % 0,15
Cloruri % 0,24
Calciu % 1,10
Fosfor % 0,61
Lizină % 1,40
Methionină % 0,57
Methionină+cistină % 0,93
Acid linoleic % 1,76
++Salinomycin mg/kg 60,27
++Flavofosfolipol mg/kg 4,00
Vitamina A UI/g 10,00
Vitamina D3 UI/g 3,30
Vitamina E mg/kg 30,01

Faza creştere (22 – 35 zile).

În această fază se va folosi furaj de creştere. Conţinutul în
elemente nutritive este redat în tabelul nr.8

77
 Tabelul nr.8
Raţie furajeră - Faza Creştere
Compoziţie Unitate de măsură Cantităţi
Substanţă uscată % 87,77
EM păsări Cal/kg 3061,036
Proteină brută % 20,01
Grăsime brută % 3,76
Celuloză brută % 3,26
Sodiu % 0,15
Cloruri % 0,24
Calciu % 0,96
Fosfor % 0,61
Lizină % 1,15
Methionină % 0,52
Methionină+cistină % 0,85
Acid linoleic % 1,76
++Salinomycin mg/kg 60,06
++Flavofosfolipol mg/kg 4,00
Vitamina A UI/g 10,00
Vitamina D3 UI/g 3,30
Vitamina E mg/kg 30,03

De remarcat că furajele caracteristice primelor 2 faze conţin

coccidiostatice, elemente care au remanenţă de 5 zile în organism de
aceea în ultima fază (faza de finisare) furajul nu va mai conţine
coccidiostatice.

Faza de finisare (35 zile - sacrificare).

În această fază se va folosi un furaj de finisare mai bogat în
energie metabolizabilă, dar mai săracă în proteine. Conţinutul în
elemente nutritive al acestui furaj este redat în tabelul nr.9

78
 Tabelul nr.9
Raţie furajeră - Faza Finisare
Compoziţie Unitate de măsură Cantităţi
Substanţă uscată % 87,75
EM păsări Cal/kg 3075,00
Proteină brută % 19,78
Grăsime brută % 3,95
Celuloză brută % 3,31
Sodiu % 0,15
Cloruri % 0,22
Calciu % 1,04
Fosfor % 0,54
Lizină % 1,13
Methionină % 0,49
Methionină+cistină % 0,81
Acid linoleic % 1,87
++Salinomycin mg/kg -
++Flavofosfolipol mg/kg 4,00
Vitamina A UI/g 5,01
Vitamina D3 UI/g 0,75
Vitamina E mg/kg 7,51
În furajarea broilerilor se pot utiliza şi alte tipuri de reţete
furajere, dar în genere ele respectă conţinutul indicat în tabelele
prezentate şi poartă diferite denumiri în funcţie de firma producătoare.

Tratamente sanitar veterinare

Pe lângă asigurarea unui spaţiu de cazare cât mai igienic cu
putinţă, aducerea unor pui sănătoşi din staţii de incubaţie libere de boli
este necesar ca pe perioada creşterii asupra puilor să se intervină cu
tratamente sanitar veterinare.
Tratamentele sanitar veterinare obligatorii şi modul de
administrare acestuia sunt redate în tabelul nr.10
Tabelul nr.10
Protocol sanitar-veterinar
Vârsta Vaccin contra bolii... Administrarea
1 zi Boala lui Marek La staţia de incubaţie
Bronşita infecţioasă Aerosoli
aviară
9 – 16 zile Pseudopestă aviară Aerosoli sau în apa de băut

79
 Bursită infecţioasă În apa de băut
4 săpt. Bursita infecţioasă În apa de băut
Creşterea puilor de carne pe baterii
Marile ferme avicole practică creşterea puilor de carne pe
baterii. Aceste baterii au avantajul că asigură o densitate mai mare pe
unitate de suprafaţă şi implicit obţinerea unei cantităţi de carne
superioară.
La noi în ţară se utilizează baterii tip BP – 4 (baterii piramidale
pe 4 nivele). Aceste baterii sunt dispuse în tronsoane de 8 cuşti câte 54
tronsoane pe o linie de baterie, asigurând spaţiu pentru un număr de
aproximativ 4500 pui pe o linie.
Condiţiile de microclimat sunt identice cu cele de la creşterea
pe aşternut permanent.
Popularea cu pui de o zi se face în cuştile de la nivelul 2 şi 3
asigurându-se câte 18 pui pe fiecare cuşcă. De remarcat că bateriile au
dispozitiv de adăpare cu niplu acesta fiind la nivelul puilor şi ridicat
pe măsură ce puii cresc. Furajarea puilor se face în primele zile pe
covoraşele din baterie urmând ca după prima săptămână furajarea să
se execute în jgheaburile de furajare prin distribuire automată.
Am precizat că popularea se face cu 18 pui pe cuşcă care după
12 – 14 zile vor fi împărţiţi pe 2 cuşti, respectiv nivelul 1 şi 4.
Cu toate că acest sistem de exploatare este economicos el este
înlocuit la ora actuală de sistemul de întreţinere pe aşternut, fapt
motivat atât de cerinţele Organizaţiilor de Protecţie a animalelor (care
au o influenţă destul de mare în Europa), cât şi de obţinerea unei
carcase de calitate superioară.

TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A GĂINILOR

OUĂTOARE
Creşterea găinilor ouătoare este o activitate larg răspândită
deoarece se pot asigura condiţiile necesare în diverse locuri.
Exploatarea găinilor ouătoare se clasifică în două perioade
principale:
- perioada de creştere a puicuţelor (tineretului de înlocuire)
- perioada producţiei de ouă
Se pot deosebii două sisteme de creştere a găinilor, respectiv
într-o singură fază şi în două faze.
În cadrul creşterii într-o singură fază, creşterea puicuţelor şi a
găinilor ouătoare se face în acelaşi adăpost începând cu puii de o zi şi

80
până la depopulare. În creşterea cu două faze la vârsta de 17 – 18
săptămâni puicuţele sunt mutate în alt adăpost, când se realizează aşa
numitul transfer.
După tehnologia de întreţinere vorbim de creşterea pe aşternut
permanent şi în baterii. Există posibilitatea de a combina aceste tipuri
de creştere astfel:
- creştere atât a tineretului cât şi a adultelor pe aşternut
permanent
- creşterea tineretului pe aşternut permanent şi a adultelor în
bateri
- creşterea ambelor categorii în baterii.
Alegerea sistemului de creştere este determinată în mare
măsură de posibilităţile materiale şi financiare ale fermierului.
Ambele sisteme prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje, astfel
creşterea în baterii prezintă următoarele:
avantaje:
- mecanizarea recoltării ouălor
- pericolul de infecţie mai mic
- exploatarea mai bună a adăpostului
- igiena ouălor
dezavantaje:
- cheltuieli mari de instalare şi întreţinere a utilajelor
- apariţia accidentelor mecanice şi pierderea unui număr mai
mare de găini
- menţinerea într-un mediu artificial ceea ce atrage critici din
partea OPA.
Şi creşterea pe aşternut permanent prezintă atât avantaje cât şi
dezavantaje.
avantaje:
- investiţii mai mici în tehnologie
- imitarea condiţiilor naturale
dezavantaje:
- murdărirea şi spargerea unui număr mai mare de ouă
- pericolul apariţiei unor infecţii datorită întreţinerii îndelungate
pe aşternut permanent.
Adăposturile destinate creşterii şi exploatării hibrizilor ouători
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie amplasate în zone
ferite de persoane străine, animale sălbatice, să fie împrejmuite, cu
acces la căile rutiere, cu sursă de apă şi curent electric. Aceste

81
adăposturi să aibă înălţimea de 2,5m, cu perţii drepţi uniformi astfel
încât dezinfecţia să se poată face cât mai uşor. Mărimea adăpostului
va fi realizată în funcţie de numărul de găini planificate a fi crescute
ţinând cont de faptul că pe 1 mp în sistemul pe aşternut permanent se
pot caza 5-7 găini, iar pe pardosea cu grătare suspendate la 40cm
deasupra pardoseli se pot caza 10-12 găini. În cazul utilizării bateriilor
pentru găini ouătoare numărul găinilor cazate creşte foarte mult. La
noi în ţară se găsesc în exploatare baterii piramidale pe trei nivele
(BP-3). Aceste baterii sunt alcătuite din tronsoane cu cuşti, pe fiecare
tronson putând fi cazate 72 de găini ouătoare, câte 4 găini pe cuşcă, un
tronson având deschiderea de 2m şi lungimea de 1,2m.

Creşterea puicuţelor
Perioada de creştere a puicuţelor se împarte în trei faze:
1. Perioada de start cuprinde primele 3-4 săptămâni de viaţă.
2. Perioada de creştere cuprinde perioada de la terminarea fazei
de start până la vârsta de 13 săptămâni.
3. Perioada de pregătire pentru intrare la ouat cuprinde perioada
între 14 şi 18 săptămâni.

Condiţiile tehnologice necesare exploatării hibrizilor

ouători

Temperatura
La popularea cu pui de o zi în adăpost trebuie să fie o
temperatură de 32 - 33C, iar aceasta se poate realiza fie prin
încălzirea întregului adăpost, fie cu eleveuze. Această temperatură se
modifică pe măsura înaintării în vârstă a puicuţelor respectându-se
valorile redate în tabelul nr.11
Tabel nr.11
Evoluţie temperaturii tineret în locuire 1-119 zile
Vârsta (zile) Temperatura (C)
1–4 32 - 33
5–7 30
8 – 14 28
15 – 21 26
22 – 28 24
29 – 35 22
36 – 119 20

82
 Nerespectarea condiţiilor de temperatură pot avea consecinţe
negative asupra stării de sănătate a puilor precum şi asupra
performanţelor productive pe întregul ciclu de producţie.

Aşternutul
În cazul aplicării tehnologiei de creştere a puicuţelor pe aşternut
permanent, acesta poate fi din talaj, paie tocate, coji de floarea
soarelui, etc. Indiferent din ce este format aşternutul trebuie să fie
proaspăt, curat, fără urme de mucegai şi să nu conţină praf.

Sisteme de adăpare şi furajare

Adăparea se poate realiza în perioada de vârstă 1 – 14 zile cu
adăpători vacumatice, câte 50 pui la o adăpătoare de 2 litri. Furajarea
se realizează cu ajutorul tăviţelor, câte o tăviţă la 100 pui. După
10 – 12 zile în adăpost se introduc adăpătorile cu contra greutate sau
cele cu niplu şi de asemenea sistemul de furajare cu jgheab sau
sistemul de furajare cu hrănitoare circulare, urmând ca la 14 zile
vechile adăpători şi hrănitori să fie scoase din adăpost.
Asigurarea frontului de adăpare şi furajare este redată în tabelul nr.12

Tabel nr.12
Parametri front de adăpare şi furajare
Specificare Front de adăpare Front de furajare
Vârsta Pui/ Adăpătoare Suprafaţa Pui/hrănito
1adăpător cm/pui jgheab/pui r
(D=40cm)
0-2 50 - 100 pui/tavă 70
săptămâni pui/adăpător
3-18 - 2,5 cm 7 cm 35
săptămâni
 19 - 4,5 cm 10 cm 30
săptămâni

Furajarea puicuţelor
Modul de furajare şi compoziţia furajului au un rol determinant
în dezvoltarea puicuţelor, precum şi asupra producţiei realizate în
perioada de exploatare.

83
 Orice furaj se compune din apă şi substanţă uscată. Cu cât un
furaj are substanţă uscată mai multă cu atât are şanse să aibă o valoare
nutritivă mai ridicată şi este mai puţin perisabil. Substanţa uscată se
compune din substanţe organice şi anorganice. Dintre substanţele
organice unele conţin azot, altele nu.
Proteine, aminoacizi – dintre substanţele cu conţinut de azot
(N) cele mai importante sunt proteinele, care se compun din
aminoacizi. Aminoacizii esenţiali pentru păsări sunt: Lizina,
Methionina şi Cistina.
Din categoria substanţelor fără azot fac parte: glucidele,
lipidele, vitaminele şi sărurile minerale.
Glucidele: sunt furnizori de energie pentru organismul
păsărilor. Componentul furajer cel mai bogat în glucide folosit în
reţetele furajere la păsări este porumbul.
Lipidele: sunt furnizori de energie şi au rol în absorbţia
vitaminelor liposolubile (A, D, E, K). Conţinutul de energie al
furajelor pentru păsări se exprimă în energie metabolizabilă (EM).
Unitatea de măsură este Cal/kg.
Vitaminele: sunt necesare în cantităţi mici în raţiile furajere, dar
lipsa lor poate duce la multe afecţiuni nedorite şi chiar la moarte.
Sărurile minerale: intră în structura organismului şi au rol în
desfăşurarea metabolismului. Organismul are nevoie de cantităţi mai
mari de Ca, P, Na, Cl, S, Mg care alcătuiesc grupa macroelementelor,
şi cantităţi mici de Fe, Cu, Co, I, F, Zn, Se, Mo, Ni, Si, aceasta
alcătuind grupa microelementelor. Cerinţele organismului în
microelemente şi macroelemente creşte odată cu dezvoltarea corporală
şi cu creşterea producţiei. Hibrizii ouători apăruţi recent pe piaţă, cu
producţii mari, au necesarul de micro si macroelemente crescut.
Principalul obiectiv ce trebuie realizat prin programul de
furajare este obţinerea sporului în greutate corelat cu vârsta respectivă,
ceea ce constituie baza procesului de creştere, prin care se ajunge la
maturitate sexuală şi la declanşarea ouatului la vârsta optimă pentru
fiecare hibrid în parte. Aceasta se poate obţine numai cu o furajare
diferenţiată pe faze de creştere şi vârstă.
În furajarea puicuţelor se pot utiliza mai multe sisteme de
furajare, dar în general se aplică furajarea în trei faze:
- furajarea puilor până la 6 săptămâni
- furajarea puicuţelor între 6-18 săptămâni
- furajarea puicuţelor în faza de preouat între 18-20 săptămâni.

84
 Pentru fiecare fază de furajare se utilizează reţete caracteristice
având conţinut variabil în elemente nutritive, scăzând pe măsura
înaintării în vârstă atât conţinutul în proteine, cât şi conţinutul în
energie metabolizantă.
Pentru cele trei faze de furajare, în conformitate cu hibrizii
ouători aflaţi în exploatare se pot utiliza următoarele tipuri de reţete,
conform tabelului nr.13
Tabel nr.13
Reţete furajare tineret înlocuire. Faza I-II-III
Compoziţie UM Faza I Faza II Faza III
0-6 săpt. 6-18 săpt. 18-20 săpt.
Substanţă % 87,72 87,00 87,64
uscată
EM păsări Cal/kg 2925,81 2842,77 2838,54
Proteină % 19,96 15,63 16,48
brută
Grăsime % 2,87 2,51 2,77
brută
Celuloză % 4,29 3,99 4,15
brută
Sodiu % 0,15 0,15 0,15
Cloruri % 0,24 0,26 0,24
Calciu % 0,97 0,92 2,03
Fosfor % 0,67 0,63 0,63
Lizină % 1,10 0,51 0,77
Methionină % 0,41 0,30 0,35
Methionină+ % 0,77 0,61 0,66
cistină
Acid linoleic % 1,41 1,10 1,40
++Ampro- mg/kg 125,03 81,84 -
lium
++Ethopa- mg/kg 8,00 5,24 -
bate
Vitamina A UI/g 10,01 10,01 10,00
VitaminaD3 UI/g 3,72 2,50 2,50
Vitamina E mg/kg 15,00 15,01 20,00

Deoarece furajul pentru puicuţe are un conţinut de energie şi

proteine mai mic decât furajul pentru puii de o zi, ritmul de dezvoltare
al păsărilor este încetinit şi nu permite îngrăşarea excesivă a puicuţelor

85
înainte de începerea ouatului, deoarece ar întârzia debutul ouatului.
Dacă puicuţele nu prezintă semne de îngrăşare se poate utiliza formula
de furajare ad libitum (la discreţie). Din aceste motive este indicat să
se realizeze cântărirea săptămânală a puicuţelor, această operaţiune
făcându-se prin alegerea la întâmplare a mai multor puicuţe din toată
hala de creştere.

Creşterea găinilor ouătoare

Nivelul producţiei de ouă depinde de mai mulţi factori. Dintre
aceşti factori amintim pe cei mai importanţi.
Adăpostul
Deoarece producţia de ouă este dependentă de lumină,
intensitatea şi durata acesteia, trebuie să excludem condiţiilor naturale
şi să alegem un adăpost fără geamuri (hala oarbă). În aceste adăposturi
avem posibilitatea de a regla perioada de lumină în mod artificial.
Găinile pot fi crescute pe aşternut permanent sau în baterii.
Lumina
Respectarea programului de lumină este tot atât de importantă
ca şi furajarea. Dirijarea luminii în tehnologia de creştere şi pentru
producţia de ouă se face cu următorul scop:
- dirijarea dezvoltării sexuale în corelaţie cu dezvoltarea
corporală şi producţia
- obţinerea producţiei maxime de ouă
- obţinerea de ouă cu greutate corespunzătoare
- dezvoltarea corporală.
De remarcat este efectul luminii care, prin creşterea perioadei
de iluminat, duce la scăderea perioadei de creştere şi ajungere la
maturitate sexuală, iar scăderea perioadei de iluminat prelungeşte
durata necesară ajungerii la maturitate sexuală.
În exploatarea găinilor ouătoare există două principii obligatorii
de respectat în legătură cu lumina.
- în timpul creşterii puicuţelor, numărul orelor de lumină şi
intensitatea acesteia să nu crească niciodată.
- în cursul perioadei de ouat, numărul orelor de lumină şi
intensitatea acesteia să nu scadă niciodată.
Numărul orelor de lumină şi intensitatea acesteia se schimbă
odată cu schimbarea tipului de furaj, respectiv când se trece de la o
fază de furajare la alta.

86
 În practica curentă, fiecare hibrid ouător are un anumit program
de lumină indicat de firma producătoare.
Pentru exemplificare prezentăm programul de lumină pentru
hibridul Tetra SL şi hibridul Shaver 579 conform tabelului nr.14
În primele 3 zile, folosim o lumină de 23-24 ore, cu intensitate
de 20 lucşi, respectiv 3,54 W/mp suprafaţă hală. Puii au nevoie de
această fotoperioadă ca să se poată dezvolta corespunzător. După
această perioadă este necesar să se reducă fotoperioada conform
programului, totodată intensitatea luminii va scădea la 5 lucşi, care se
va menţine şi în continuare până la începerea ouatului (18-20
săptămâni).
Durata luminii de 8-11 ore, care este limita inferioară, se va
menţine câteva săptămâni, apoi mărim fotoperioada treptat până la
durata maximă de 16 ore, care rămâne până la sfârşitul perioadei de
ouat. Intensitatea luminii pe perioada de ouat este de 20 lucşi.
Tabel nr.14
Programul de lumină Hibridul Tetra SL; Shaver 579
Tetra SL Shaver 579
Vârsta Durata de Vârsta Durata de
lumină (h) lumină (h)
1-3 zile 23 1-3 zile 23
4-5 zile 21 4-14 zile 21
5-13 zile 21 3 săpt. 19
14-21 zile 18 4 săpt. 17
3 săpt. 13 5 săpt. 15
4-17 săpt. 8 6 săpt. 13
18-19 săpt. 9-10 7-17 săpt. 11
19-20 săpt. 11 18 săpt. 12
21 săpt. 12 19 săpt. 12,5
22 săpt. 13 20 săpt. 13
23-47 săpt. 14 21 săpt. 13,5
48 săpt. 14,5 22 săpt. 14
49 săpt. 15 23 săpt. 14,5
50 săpt. 15,5 25 săpt. 15,5
51-72 săpt. 16 26 săpt. 16
27-72 săpt. 16

În vederea asigurării unei iluminări corespunzătoare, trebuie să

se respecte următoarele condiţii:

87
 - becurile pentru iluminat se montează la o distanţă de 3 m unul
de altul, în fiecare direcţie şi la o înălţime de 2-2,5 m, becuri cu
putere de 25W, asigurându-se astfel 5 lucşi
- se recomandă becuri de putere mai mică, dar în număr
suficient, becuri de 25-40W. Becurile de 40W se folosesc în
număr de 1buc/10mp
- să nu se utilizeze tuburi de neon, pentru că lumina intermitentă
emisă de acestea, stresează păsările
- lumina în adăpost să fie uniform distribuită, fără ca să rămână
locuri întunecoase, pentru că aceasta stimulează păsările la
clocit
- dacă la adăpost există geamuri, iar becurile sunt folosite doar
pentru completarea iluminatului, becurile trebuiesc să fie cu
lumina asemănătoare cu cea naturală
- becurile să fie curăţate periodic pentru a genera o lumină
uniformă
- se respectă întotdeauna programul de lumină indicat pentru
hibridul populat, care poate să aibă cerinţe diferite faţă de cele
prezentate anterior.

Furajarea
La apariţia primului ou, în jurul vârstei de 18 săptămâni, se
trece la o furajare specifică perioadei de ouat, administrându-se un
furaj caracteristic fazei de preouat (18-20 săptămâni). După vârsta de
20 săptămâni, în furajarea păsărilor se disting trei faze de furajare:
1. furajarea în faza maximă de producţie a găinilor
2. furajarea la mijlocul perioadei de ouat
3. furajarea in faza de scădere a producţie

Conţinutul în elemente nutritive a reţetelor folosite pe cele trei

faze de furajare este redat în tabelul nr.15.

88
 Tabel nr.15
Raţii furajere la găini ouătoare. Faza I-II-III
Compoziţie UM Faza I Faza II Faza III

Substanţă uscată % 88,65 88,44 88,22

EM păsări Cal/kg 2769,12 2752,23 2760,40
Proteină brută % 17,89 16,70 15,75
Grăsime brută % 2,89 2,75 3,57
Celuloză brută % 3,94 3,93 3,58
Sodiu % 0,15 0,15 0,15
Cloruri % 0,23 0,23 0,23
Calciu % 3,90 3,90 3,72
Fosfor % 0,58 0,58 0,59
Lizină % 0,88 0,78 0,72
Methionină % 0,37 0,36 0,33
Methionină+ % 0,69 0,67 0,64
cistină
Acid linoleic % 1,39 1,31 1,22
Vitamina A UI/g 10,00 10,00 10,00
Vitamina D3 UI/g 2,50 2,50 2,50
Vitamina E Mg/kg 20,00 20,00 20,00

Aşa cum am amintit exploatarea găinilor ouătoare se poate

realiza la sol pe aşternut permanent sau pe baterii.

Creşterea găinilor ouătoare la sol

În cazul exploatării la sol, trebuie să se respecte următoarele
condiţii:
Aşternutul – trebuie să fie de cea mai bună calitate, zilnic se
vor îndepărta porţiunile aglutinate de dejecţii şi periodic se va
împrăştia aşternut nou peste cel uzat mai ales în jurul cuibarelor de
ouat. Materialul utilizat iniţial ca aşternut îşi modifică treptat
compoziţia, atât datorită încărcării cu dejecţii cât şi transformărilor
fizice şi biochimice care au loc. Ca urmare, aşternutul se depreciază
structural, acumulează umiditate, îi creşte temperatura, emană gaze
(CO2, NH3, H2S, gaz metan), rezultate din descompuneri biochimice,

89
poate produce praf, cu un număr extrem de mare de microorganisme
influenţând în mod hotărâtor microclimatul din adăpost.
Menţinerea aşternutului uscat, afânat, la umiditatea
corespunzătoare întârzie procesul de descompunere, iar aşternutul
umed neafânat şi care prezintă crustă favorizează descompunerile
anaerobe cu produceri de CO2, NH3, H2S, gaz metan etc. Când
umiditatea aerului din adăpost creşte peste 72% atunci umiditatea
aşternutului creşte peste 30-40%, accelerând astfel procesele
fermentative, iar degajarea de amoniac devine foarte puternică.
Amoniacul, deşi este un gaz mai uşor decât aerul, având tendinţa de a
urca, datorită umidităţii relative a aerului din hală nu se ridică
rămânând astfel la nivelul păsărilor şi expunându-le la acţiunea lui
nocivă.
În această situaţie trebuie intervenit prin: - răscolirea puternică
a aşternutului pentru distrugerea crustei şi aerarea lui; - scoaterea în
afara adăpostului a porţiunilor de aşternut umed din jurul adăpătorilor,
cuibarelor sau de lângă pereţi; - încorporarea de praf de var şi/sau
superfosfat în aşternut în cantităţi de 150-200g/mp; - completarea
stratului existent de aşternut, cu cantităţi noi de aşternut proaspăt,
uscat şi amestecarea acestuia cu aşternutul existent pentru scăderea
umidităţii acestuia la 20-30%. Dacă nu se intervine în acest mod,
umiditatea aşternutului creşte la peste 40% când procesul de
fermentare şi respectiv de autouscare încetează, crusta rece şi umedă
se îngroaşă, iar microclimatul din adăpost este compromis.
Calea principală de eliminare a excesului de umiditate din
adăpost o reprezintă ventilaţia.
Ventilaţia – temperatura – găinile au un necesar de aer
proaspăt de 4-5 m³/oră/kg greutate vie. Aceasta nu se poate realiza
decât cu ajutorul ventilatoarelor şi a gurilor de aerisire. Ventilatoarele
trebuie să aspire aerul de la nivelul înălţimii păsărilor, lucru care se
poate realiza cu ajutorul unor tuburi de ventilaţie confecţionate din:
tablă, lemn, plastic, etc.
Ventilaţia este necesară pentru a asigura: temperatura şi
necesarul de oxigen al păsărilor, îndepărtarea CO 2, a NH3 şi a
vaporilor de apă.
Atenţie să nu apară curenţi de aer, o circulaţie intensă a aerului
în interiorul adăpostului cauzează probleme deosebite în privinţa
sănătăţii animalelor. Din acest motiv este indicat ca ventilatoarele să
fie instalate într-o extremitate a halei, iar în cealaltă extremitate să fie

90
gurile de admisie. De asemenea şi pe pereţii longitudinali se pot
amplasa guri de aerisire care vor fi deschise în funcţie de necesarul de
aer şi temperatura din hală. Aceste guri de aerisire vor fi prevăzute pe
exterior cu site pentru a evita pătrunderea păsărilor sălbatice,
rozătoarelor şi a altor elemente nedorite.
Ventilaţia are un rol important în menţinerea temperaturii
optime în interiorul halelor de producţie. Temperatura de confort
termic pentru găinile ouătoare cu producţie maximă de ouă şi consum
minim de furaje este cea cuprinsă între 13-18C (13C este optimă
pentru un ouat intens şi 18C este optimă pentru valorificarea
furajului). Găina poate să producă ouă foarte bine şi la temperatura de
+10C şi la 15C, însă cu un consum mult mai ridicat de furaje.
Practic cu fiecare grad de temperatură sub 14C, pasărea consumă în
plus 1 gram de furaj şi chiar mai mult, pentru a-şi menţine temperatura
corporală constantă. De aici rezidă un aspect practic foarte important
şi anume faptul că în zilele geroase de iarnă trebuie să se asigure
încălzirea suplimentară a adăpostului care este mult mai ieftină, decât
administrarea zilnică a încă 10-15g furaj/cap în plus care este scump.
Tot atât de inconfortabilă pentru păsări este şi temperatura prea
ridicată, deoarece cu cât creşte temperatura peste limita superioară a
zonei de confort termic, cu atât pasărea îşi reduce consumul de furaje.
Creşterea temperaturii reduce consumul voluntar de nutreţ al găinilor
ouătoare cu 1,5% la 1C între 22-30C şi cu 4,6% între 32-38C. Se
constată de asemenea modificări importante ale calităţii ouălor în
sensul reducerii greutăţii cu până la 9g/ou când temperatura creşte de
la 19C la 30C, iar ca urmare a polipneei termice (se elimină cantităţi
mari de CO2 care modifică metabolismul calciului), coaja devine mai
subţire.
Cuibarele pentru ouat – acestea sunt locuri importante intr-un
adăpost de păsări. Cuibarele se aşează într-un colţ sau un loc mai puţin
luminat. La 5-6 şase păsări se calculează un cuibar de ouat. Cuibarele
trebuie întreţinute corespunzător cu aşternut proaspăt, ca ouăle să nu
se deterioreze şi să rămână curate. Aşternutul din cuib să fie lipsit de
praf, mucegaiuri fiind recomandat să se utilizeze talaj, paie tocate,
coceni de porumb tocaţi sau coji de seminţe de floarea soarelui.
Cuibarele pot fi construite din scândură, metal sau plastic,
având dimensiunile de 25-30 cm. Ele se pot aşeza pe mai multe
rânduri dar, nu mai mult de trei. La nivelul 2 şi 3 se montează o bară

91
orizontală, pentru ca găinile să poată avea acces mai uşor la cuibare.
Ouăle se recoltează de 2-3 ori pe zi atât din cuibare cât şi ouăle depuse
în aşternut.
Creşterea găinilor ouătoare pe baterii
Suprafaţa bateriei trebuie calculată astfel încât să asigure
400-450cmp/pasăre. Programul de iluminat trebuie să fie asemănător
ca şi la creşterea la sol, cu precizarea că pentru fiecare dintre nivelele
din baterii va fi aceiaşi intensitate luminoasă.
Ouăle se colectează de mai multe ori pe zi, cele murdare se
curăţă şi se aşează pe cofraje separate. Pentru a preveni şi apăra
integritatea efectivului se vor folosi cofraje noi de fiecare dată, cele
vechi care au ieşit din fermă nu se vor mai reintroduce în hală.
Ventilaţia trebuie să fie corespunzătoare, astfel încât fiecare
nivel al bateriei să fie bine ventilat.
Furajarea păsărilor în baterie este identică cu creşterea la sol, cu
respectarea normelor de hrană şi a condiţiilor igienice.

Intensitatea de ouat
Curba de ouat la găinile bine întreţinute are o distribuţie
gausiană, adică are o fază ascendentă, un platou şi o fază descendentă.
Curba ascendentă de ouat (de la producerea primului ou şi până la
atingerea vârfului de ouat) la hibrizii performanţi este de numai
6-7 săptămâni, de la 19 săptămâni când intensitatea de ouat este de
circa 5% la 24-25 de săptămâni când intensitatea de ouat depăşeşte
90%. În continuare, de la vârsta de 24-25 săptămâni când curba de
ouat atinge intensitatea maximă, procentul de ouat se menţine la un
nivel ridicat de peste 85% o perioadă relativ lungă de timp, respectiv
până la vârsta de 45-48 săptămâni (4 luni). Curba descendentă începe
de regulă după vârsta de 45-50 săptămâni, iar ritmul de scădere este de
aproximativ 1% la 2 săptămâni. Datele unei curbe normale de ouat
sunt redate în tabelul nr.16

92
 Tabelul nr.16
Evoluţia curbei de ouat
Vârst Producţia de ouă- Greut Vârst Producţia de ouă- Greutate
a bucăţi . a bucăţi a medie a
(săpt) % media medie (săpt) % media ouălor
săp cumulată/ca a săp cumulată/ca
t p ouălo t p
r
19 5,0 0,4 44,0 49 84, 179,4 63,5
5
20 25, 2,1 47,0 50 84, 185,1 63,6
0 0
21 60, 6,3 50,0 51 83, 190,7 63,7
0 5
22 85, 12,2 52,0 52 83, 196,4 63,8
0 0
23 90, 18,5 54,0 53 82, 201,9 63,9
0 5
24 91, 24,8 55,5 54 82, 207,5 64,0
0 0
25 92, 31,2 56,5 55 81, 213,0 64,1
0 5
26 93, 37,7 57,3 56 81, 218,4 64,2
0 0
27 93, 42,4 58,0 57 80, 223,9 64,3
0 5
28 93, 50,6 58,6 58 80, 229,2 64,3
0 0
29 93, 57,1 59,2 59 79, 234,5 64,4
0 5
30 93, 63,5 59,8 60 79, 240,0 64,4
0 0
31 93, 69,9 60,2 61 78, 245,1 64,5
0 5
32 93, 76,4 60,6 62 78, 250,4 64,5
0 0
33 92, 82,7 61,0 63 77, 255,6 64,6
5 5

93
 34 92, 89,1 61,3 64 77, 260,7 64,6
0 0
35 91, 95,4 61,5 65 76, 265,8 64,7
5 5
36 91, 101,6 61,7 66 76, 270,9 64,7
0 0
37 90, 107,9 61,9 67 75, 275,9 64,8
5 5
38 90, 114,0 62,1 68 75, 280,9 64,8
0 0
39 89, 120,2 62,3 69 74, 285,9 64,9
5 5
40 89, 126,3 62,5 70 74, 290,8 64,9
0 0
41 88, 132,3 62,7 71 73, 295,7 65,0
5 5
42 88, 138,4 62,8 72 73, 300,5 65,0
0 0
43 87, 144,3 62,9 73 72, 305,3 65,1
5 5
44 87, 150,3 63,0 74 72, 310,0 65,1
0 0
45 86, 156,2 63,1 75 71, 314,8 65,2
5 5
46 86, 162,0 63,2 76 71, 319,5 65,2
0 0
47 85, 169,9 63,3 77 70, 324,1 65,3
5 5
48 85, 173,6 63,4
0

Pe parcursul perioadei de exploatare trebuie să se execute o

serie de operaţiuni, care au un rol important asupra cantităţii şi calităţii
producţiei obţinute.
1. Operaţiuni zilnice
- verificarea alimentării cu apă şi a corectitudinii reglării
picurătorilor.
- furajarea în mai multe tainuri şi urmărirea modului cum se
consumă furajul pentru a putea determina calitatea furajului şi
starea de sănătate a găinilor

94
 - evacuarea dejecţiilor de câte ori este necesar pentru a evita
infestarea microclimatului
- verificarea şi reglarea instalaţiilor de climatizare, în vederea
menţinerii unui microclimat corespunzător
- recoltarea şi înregistrarea găinilor moarte
- curăţarea sistemelor de furajare
- recoltarea, sortarea şi înregistrarea producţiei zilnice de ouă

2. Operaţiuni periodice
- calcularea procentului de ouat săptămânal, înregistrarea
acestuia şi compararea cu curba de ouat specific hibridului la
vârsta respectivă, (luarea măsurilor ce se impun dacă procentul
de ouat nu este corespunzător)
- calcularea consumului de furaje în funcţie de hibrid şi perioada
de vârstă
- controlul producţiei de ouă şi eliminarea găinilor neproductive
- calcularea procentelor de mortalităţi
- efectuarea acţiunilor profilactice din protocolul sanitar-
veterinar.

Recoltarea, sortarea şi valorificarea ouălor

Recoltarea ouălor trebuie să se realizeze de 3 ori pe zi,
deoarece lăsate în adăpost, mai ales în condiţiile creşterii la sol ouăle
pot fi murdărite, sparte şi chiar consumate de păsări, situaţie
nefavorabilă din punct de vedere economic.
La recoltare sau după efectuarea acestei operaţiuni, ouăle vor fi
sortate pe mai multe categorii în funcţie de cerinţele pieţei.
Recoltarea ouălor se poate realiza pe cofraje de carton cu
menţiunea că acestea trebuie să fie noi neutilizate în alte ferme, sau
cofraje din plastic care pot fi reutilizate deoarece se pot dezinfecta
după fiecare recoltare.
După sortare ouăle sunt preambalate pe cofraje a câte 30 de
ouă, sau pe cofraje-cuib cu capac de 4, 6, 8, 10, 12 ouă.
Transportul ouălor la beneficiar se realizează cu mijloace de
transport termoizolante în timpul cel mai scurt.
Depozitarea ouălor atât în fermă cât şi în reţeaua de distribuţie
se face în următoarele condiţii:
- temperatura este determinată de durata de păstrare a ouălor, dar
cea mai indicată temperatură de păstrare este de 14C

95
 - depozitul trebuie să fie curat dezinfectat şi bine aerisit
- umiditatea relativă trebuie să fie de 70-75%, o umiditate
scăzută determinând scăderea greutăţii ouălor, iar o umiditate
prea mare determină mucegăirea ouălor mai ales dacă timpul de
păstrare este mare
- depozitarea ouălor trebuie să se facă pe grupe de prospeţime,
iar livrarea spre consum să se facă în ordinea intrării în depozit.
Perioada maximă de păstrare a ouălor este de 6 luni, situaţie în
care ouăle trebuie depozitate în camere frigorifice la
temperaturi de 1-1,5C.

Lichidarea găinilor
Această operaţiune se execută la vârsta de 77-80 săptămâni în
funcţie de hibridul exploatat, când producţia de ouă nu mai este
eficientă din punct de vedere economic.
Exploatarea găinilor ouătoare trebuie să fie astfel planificată
încât producţia cea mai mare de ouă să se realizeze în perioada de
iarnă când oul are preţul cel mai bun. Din acest motiv este indicat ca
puicuţele să intre în ouat în luna septembrie, realizând vârful de ouat
în cele 4-6 luni de piaţă favorabilă, adică din octombrie până în
martie-aprilie. Curba economică de ouat începe la vârsta de 37-38 de
săptămâni a găinilor, aproximativ în luna ianuarie când se recuperează
valoarea iniţială a găinilor şi producţia începe să aducă profit, după
această perioadă curba de ouat scade, dar scade şi preţul de vânzare al
ouălor.
În aceste condiţii de exploatare, după încheierea ciclului de
ouat găinile pot fi livrate la abator, pentru sacrificare sau se poate
aplica năpârlirea forţată situaţie în care găinile vor mai putea fi
exploatare încă un ciclu de producţie. Alegerea uneia dintre cele două
formule este stabilită de către fermier în funcţie de posibilităţile
financiare, posibilitatea populării cu puicuţe şi cerinţele de ouă ale
pieţei.
În cazul în care se alege varianta năpârlirii forţate, aceasta este
indicat să se realizeze în perioada de vară, când desfacerea ouălor este
nefavorabilă, iar temperatura exterioară nu afectează sănătatea găinilor
care îşi pierd penele, dimpotrivă acestea beneficiind de un bun confort
termic. Producţia de ouă realizată la al doilea ciclu de ouat este cu 10-
20% mai mică decât la primul ciclu, dar în general se obţin ouă mai
mari.

96
 Durata perioadei de năpârlire forţată poate dura între 4 şi 9
săptămâni, cu menţiunea că producţia de ouă realizată în al doilea
ciclu de ouat este direct proporţională cu durata perioadei de năpârlire.
În practică se utilizează programul de năpârlire de 6-7
săptămâni, care se desfăşoară astfel:
- realizarea selecţiei efectivelor de găini, fiind eliminate cele
tarate sau bolnave
- se reduce programul de lumină de la 16 la 8 ore pe zi
- nu se administrează furaj pe o perioadă de 7-11 zile în funcţie
de starea de întreţinere a găinilor. Dacă procentul de mortalitate
depăşeşte 1,5% se va scurta perioada de înfometare
- pe parcursul perioadei de înfometare apa se va asigura la
discreţie
- timp de 2 săptămâni după perioada de înfometare se
administrează uruială de porumb la discreţie
- după această perioadă timp de 2-3 zile se administrează 45
grame nutreţ combinat pe cap şi zi cu 12-13% P.B.D.
- în continuare se trece la furajarea cu nutreţ combinat cu 17%
P.B.D. şi se creşte treptat programul de lumină ca la puicuţele
de 18 săptămâni, care intră în ouat. De la începerea furajării
abundente, în 2-3 săptămâni se ajunge la o intensitate de ouat
de peste 50%. În timpul perioadei de năpârlire forţată păsările
pierd normal 25-30% din greutatea corporală.

Vaccinarea
Pentru prevenirea unor boli infecţioase se realizează imunizarea
efectivului. Cele mai multe vaccinuri se administrează prin apa de
băut. Pentru realizarea eficientă a imunizării efectivului este indicat să
se realizeze un protocol de vaccinare. Acest protocol se va realiza în
conformitate cu cerinţele hibridului crescut, dar şi cu situaţia
epizootologică din zona respectivă. În condiţiile administrării
vaccinului în apa de băut se va realiza un repaus hidic de 3-4 ore.
Pentru vaccinarea efectivelor de hibrizi ouători indicăm
următorul protocol (tabel nr.17).
Tabel nr.17
Program vaccinare tineret înlocuire
Vârsta Vaccin contra bolii.… Administrarea
1 zi Boala lui Marek la staţia de incubaţie

97
 Bronşita infecţioasă aviară aerosoli
9-16 zile Pseudopestă aviară aerosoli sau în apa de
Bursită infecţioasă băut
în apa de băut
4 săpt. Bursită infecţioasă în apa de băut
7 săpt. Bronşita infecţioasă aviară aerosoli
8-9 săpt. Pseudopestă aviară în apa de băut
13 săpt. Pseudopestă aviară în apa de băut
15 săpt. Bronşita infecţioasă aviară aerosoli
18 săpt. Pseudopesta aviară în apa de băut, aerosoli
Sindromul scăderii sau injectabil
ouatului(EDS) - metoda cu ace de cusut
Difterovariola aviară

TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A BROILERILOR DE

CURCĂ
În realizarea necesarului de carne de pasăre, un rol important îl
are şi creşterea şi exploatarea hibrizilor de curcă (broilerul de curcă).
Nici în cazul exploatării pentru carne a curcilor nu se folosesc rase
curate, ci în cadrul raselor s-au selectat linii bine conturate prin
caracterele lor şi care încrucişate între ele produc hibrizi de carne
foarte productivi.
De reţinut este faptul că în România sau creat doi hibrizi de
curcă foarte productivi la Avicola Bacău şi anume hibridul PRIMA şi
DIAMANT.
La ora actuală pe piaţă se găsesc hibrizi produşi de două mari
companii: Hybrid Turkeys Inc. din Canada şi B.U.T. din Marea
Britanie care produc hibrizi grei şi super grei.
Broilerul de curcă se creşte în general pe aşternut permanent,
fiind şi cazuri în care se creşte până la vârsta de 5 săptămâni în baterii
după care urmează să fie transferat la sol pe aşternut permanent. În
exploatarea broilerului de curcă pe aşternut permanent trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

Aşternutul este indicat să fie din talaj aşezat în strat uniform,

de 10cm vara şi de 15cm iarna.

98
 Eleveuza se poziţionează central în mijlocul ţarcului fiind
înzestrată cu 2 rezistenţe de 100W. Din a cincia zi aceste rezistenţe pot
fi înlocuite cu altele de putere mai mică.

Ţarcurile se confecţionează din plăci de P.F.L. cu înălţimea de

50 cm având diametru de 3 m la populare şi de 3,6 m când puii
împlinesc vârsta de 8 zile. Din ziua a patra ţarcul începe să se
lărgească, iar la 14 zile el se desfiinţează. Într-un ţarc se distribuie 400
pui de curcan.

Adăpătorile de tip start

Folosite în primele două săptămâni de viaţă a puilor sunt
vacuumatice, de culoare roşie sau verde deschisă; la 50 pui de o zi
revine o adăpătoare vacuumatică. Apa trebuie să aibă o temperatură de
18-20C. Menţionăm că în cazul puilor de o zi prea vioi apare
pericolul şocului hidric deoarece beau prea multă apă, acest şoc se
manifestă prin diaree şi tulburări nervoase. Cu toate acestea la
popularea halei se recomandă ca toţi puii să fie introduşi cu ciocul în
apă, fapt ce determină vidanjarea vezicii biliare şi apariţia reflexului
de foame.

Hrănitoarele de tip start. Utilizate întocmai ca şi adăpătorile

de tip start, în primele două săptămâni de viaţă a puilor se dispun
intercalat cu acestea. Ele se prezintă sub forma unor tăviţe de material
plastic. La 50 de pui de o zi revine o tăviţă pentru furaj urmând ca de
la vârsta de 5 zile puii să se obişnuiască cu consumul de furaj din
hrănitori tronconice.
Puii de curcă la ecloziune sunt mai mult sau mai puţini orbi şi
puţini activi, cu toate că sunt flămânzi. Ei sunt atraşi de tot ce
străluceşte şi de aceea atât adăpătorile cât şi hrănitorile trebuie să fie
de culoare roşie sau verde deschis.
În exploatarea broilerului de curcă trebuie să respecte
următoarele condiţii (tabel nr.18)
Tabel nr.18
Parametri necesari exploatării broilerilor de curcă
Temperatura Lumină

99
Vârst Sub Ambiental Front Front de Densitat Or Intensi
a eleveuz ă de adăpare e e -tate
ă furajar (cm) (W/m2
e (cm) )
1 zi 36 22-24 8 8 400 pui/ 24 6
2 zile 36 22-24 tăviţe adăpători/ţar ţarc 24 6
3 zile 36 22-24 /ţarc c 23 6
4 zile 36 22-24 23 6
5 zile 34 22-24 22 4
6 zile 34 22-24 22 4
7 zile 34 22-24 22 4
2 săpt. 32-35 20 18 2
3 săpt. 39-31 18-19 3cm/ca 2,5 cm/cap 17 2
p
4 săpt. 23-27 17-18 3cm/ca 2,5 cm/cap 14 1
p
5 săpt. 20 15-17 6cm/ca 2,5 cm/cap 14 1
p
6-14 15-20 13-16 10 3,0 cm/cap 6cap./m2 14 1
săpt. cm/cap

În sezonul călduros, pentru sporirea eficienţei în creşterea

broilerului de curcă la sol se poate recurge la o tehnologie modificată,
în sensul asigurării unui demaraj de 6 săptămâni în adăposturi cu
mediu controlat, după care efectivul se transferă în tabere de vară.
Furajarea broilerilor de curcă trebuie să fie în conformitate cu
cerinţele nutriţionale ale hibridului crescut, aceste cerinţe fiind
satisfăcute de reţete furajere caracteristice broilerului de curcă şi care
au în general valorile cuprinse în tabelul nr.19

100
 Tabel nr.19
Raţii furajere - broiler curcă
Specificare Vârsta (săptămâni)
0-4 5-8 9-12 13-16 17-
sacrificar
e
E.M. 2800 2900 2950- 3000- 3100-3200
(kcal/kg) 3000 3100
P. B.(%) 28,0- 25.0-25,5 22.0 19,0-19,5 16,0-16,5
28,5
Lizină(%) 1,80 1,60 1,30 1,10 0,85-0,90
Metionină(% 0,75 0,63 0,58 0,47 0,30-0,33
)
Met.+Cist. 1,15 1,00 0,95 0,80 0,60-0,62
(%)
Ca (%) 1,35 1,30 1,15 1,10 0.70-0,80
P (%) 1,00 0,87 0,77 0,72 0,50-0,60
Na. (%) 0,16 0,15 0,15 0,15 0,15
Vit.A 12.000 10.200 10.200 10.200 8.480
(U.I./kg)
Vit.D3 4800 4080 4080 4080 3390
(U.I./kg
Vit.E 40,0 34,0 34,0 34,0 28,0
(mg/kg)
Raport 100 111-116 136-138 163-165 194-200
energie/
proteină

Perioada de creştere a puilor de curcă în sistem intensiv de

exploatare este de 14 – 18 săptămâni la femele când ating greutatea de
8.0-10,5 kg şi de 20-24 săptămâni la masculi când ajung la greutatea
de 17,5-22.0kg.
În condiţiile aplicării unei furajări adecvate şi exploatării în
condiţii tehnologice normale broilerul de curcă poate realiza un spor
în greutate foarte bun.

101
 Evoluţia greutăţii corporale şi consumul de furaje este redat în
tabelul nr.20
Tabel nr.20
Evoluţia greutăţii corporale masculi/femele
Vârsta Masculi Femele Vârsta Masculi Femele
(săpt) (săpt)
1 0,12 0,12 20 18 -
4 1,00 0,90 22 20,0 -
8 4,2 3,1 24 22,2 -
12 8,8 6,7 Consum 62,9 29,3
14 11,3 8,3 total N.C.
(kg)
16 13,6 9,7 Consum 3,0 2,68
18 - 11,0 specific
(kgN.C./k
g spor)
tabelul redă date privind evoluţia greutăţii corporale la hibridul de
curcă BIG-G de la Brifish United Turkeys Ltd. (date preluate după D.
Mierliţă 2003).
În exploatarea curcilor pentru producţia de carne este necesar să
se respecte un program de profilaxie sanitar-veterinară, redat în tabelul
nr.21

Tabel nr.21
Profilaxie sanitar-veterinară - Broiler curci
Perioada Tratamentul
0-5 zile Medicatie-antistres-antibiotice-
vitamine A,D3,E.
10zile VaccinareaI-aP.P.A. în apa de băut
 vitamineA.D3.E.
28-30 zile Vaccinarea a II-a P.P.A. în apa de
băut vitamine A.D3.E.
65-70 zile Vaccinarea a III-a P.P.A.în apa de
băutvitamine A.D3.E.

102
 CAPITOLUL VI

CREŞTEREA SUINELOR

Importanţa creşterii suinelor

Creşterea porcinelor este una din ramurile principale ale
producţiei zootehnice din ţara noastră. Ea trebuie să asigure peste 50%
din consumul total de carne al populaţiei şi cantităţi pentru export.
Specia porcină asigură o prolificitate şi precocitate deosebită.,
consum specific redus, adaptabilitate rapidă la condiţiile de mediu şi
sistemele de creştere intensive, însuşiri biologice care asigură
producţia unor cantităţi mari de carne la un preţ de cost redus.
Carnea de porc are o mare valoare nutritivă datorită
conţinutului bogat în proteine şi grăsimi; este fragedă gustoasă fiind
mult apreciată şi solicitată de consumatori, atât în stare proaspătă cât
şi conservată.

Evoluţia creşterii porcinelor

Importanţa creşterii porcilor pentru asigurarea necesarului de
carne pe glob rezultă din creşterea rapidă a efectivelor în toate ţările
unde se consumă carnea acestei specii. După datele FAO pe glob se
cresc peste 780 milioane de porci. La populaţia actuală a globului,
revin circa 19 porci la 100 locuitori. Creşterea rapidă a numărului de
porci se observă în mod deosebit în ţările europene cu populaţie densă:
Danemarca, Germania, Polonia, Franţa. Cel mai mare consum de
carne de porc pe locuitor pe an se înregistrează în Germania peste 55
kg ; carnea de porc reprezintă peste 60% din carnea consumată în
această ţară.
În ţara noastră există condiţii optime pentru dezvoltarea
creşterii porcinelor, datorită factorilor pedo-climatici favorabili, a
asigurării bazei furajere şi aprecierii de care se bucură produsele
obţinute. În trecut, atât la noi cât şi în alte ţări, se urmărea să se obţină
de la porci o cantitate cât mai mare de grăsime; în prezent, se cere o

103
carcasă cu producţie redusă de grăsime. Specializarea porcilor pentru
producţia de carne slabă a avut consecinţe importante din punct de
vedere economic, deoarece prin creşterea raselor specializate pentru
producţia de carne se obţine o producţie mai ieftină şi mai apreciată de
consumator. Ţinând seama de cerinţele actuale ale pieţei interne şi
externe, eforturile specialiştilor sunt îndreptate spre perfecţionarea
raselor de porcine în direcţia obţinerii mei carcase cu proporţie redusă
de grăsime, mărirea sporului zilnic de creştere şi scăderea consumului
specific pentru 1 kg spor. Pentru realizarea într-un timp scurt a
efectivelor care să prezinte aceste însuşiri, s-au importat vieri şi
scroafe din rase specializate pentru carne: Landrace, Marele Alb,
Petrain, Duroc, Hampshire. Aceste rase se cresc în stare pură, vierii
obţinuţi în nucleele de rasă pură sunt folosiţi la ameliorarea porcinelor
din rasele locale şi la încrucişări de tip industrial.

Însuşirile biologice generale care determină importanţa

economică a creşterii porcinelor
Importanţa economică a creşterii porcilor se datorează
însuşirilor biologice deosebite pe care le prezintă această specie:
prolificitate şi fecunditate mare, precocitate deosebită şi o capacitate
ridicată de folosire a hranei. Astfel, o scroafă poate da la o fătare 8-18
purcei. Perioada de gestaţie fiind scurtă (114 zile), într-un an se pot
obţine uşor două fătări.
Datorită precocităţii deosebite, greutatea la naştere a purceilor
se dublează după prima săptămână, în timp ce la viţel această greutate
se dublează la 1-2 luni. La vârsta de 8-10 luni, scrofiţele şi vierii de
prăsilă se pot folosi la reproducţie. Datorită prolificităţii, fecundităţii şi
precocităţii folosirii la reproducţie, după calculele specialiştilor, de la
o scroafă prin descendenţa ei, se pot obţine în 9 ani un efectiv de
3900000 capete. Tineretul porcin pus la îngrăşat imediat după
înţărcare, care la vârsta de 6-7 luni ajunge la 100 kg greutate vie,
produce o carne de calitate superioară. În cazul în care îngrăşarea
continuă până la 10-12 luni, porcii ajung la 150-160 kg, producând o
carcasă mai bogată în grăsime. În ceea ce priveşte puterea de folosire a
hranei, porcii ocupă primul loc între speciile de animale domestice
mari şi mijlocii. Pentru 1 kg spor de greutate vie, ei consumă, în

104
medie, 4,5 U.N., iar rasele foarte precoce 3,2-3,5 U.N.; faţă de
taurinele adulte care consumă 8-10 U.N. şi de ovine 6-10 U.N.
În perioada de îngrăşare, un porc dă un spor mediu de
500-600 g, iar în unele perioade chiar 700-800 g. Animalele reformate
puse la îngrăşat pot da sporuri de peste 1 kg pe zi.
Deşi s-au realizat progrese însemnate în ameliorarea porcinelor,
există încă rezerve serioase pentru creşterea principalilor indici:
procent de carne în carcasă (700/0), indicele de valorificare e hranei (2
kg), vârsta la care se atinge greutatea de 90 kg (100 zile), spor mediu
zilnic (1360 g), număr purcei la o fătare (30), număr purcei crescuţi
(20). Toate datele trecute în paranteză reprezintă limita biologică a
acestei specii.
Porcii dau un randament la tăiere de 70-80%, mult superior
celorlalte specii (40-60% la taurine, 40-55% la ovine). La animalele
adulte foarte grase, randamentul poate depăşi 85%. Valoare nutritivă a
cărnii de porc, exprimată în calorii este superioară tuturor specii lor: 1
kg carne de porc conţine circa 2700 calorii faţă de 1500-1700 calorii
cât conţine carnea de vacă şi 1400-1500 calorii cât conţine carnea de
oaie. Fiind un animal cu putere mare de adaptare porcul se poate
creşte şi îngrăşa pretutindeni. Datorită însuşirilor biologice şi
economice menţionate, cheltuielile cu întreţinerea porcinelor se
amortizează mult mai repede decât în cazul creşterii altor specii.
Clasificarea zoologică a suinelor
Din punct de vedere al sistematicei zoologice, porcul se
încadrează în:
- încrengătura Vertebrata
- clasa Mammalia
- ordinul Ungulatae
- subordinul Paricopitatae
- familia Suideae
- subfamilia: - Tayasuinae
- Babirusinae
- Suinae:
- genul: - Phacocherus
- Potamocherus
- Sus:

105
 - specia: - Sus scrofa-ferus ( mistreţul european )
- Sus vittatus ( mistreţul asiatic)
- Sus verrucocuss
Subfamilia Tayasuinae nu a dat forme domestice. Este
reprezentată printr-un animal de talie mică denumit “Pecari”, care
trăieşte în America de Sud.
Subfamilia Babirusinae este reprezentată prin Sus babiruss
denumit şi „Porcul cerb”, care trăieşte în insulele din sudul Asiei.
Subfamilia Suinae cuprinde trei genuri mai importante:
Phacocherus Potamocherus şi Sus. Din genul Phacocherus face parte
porcul african cu negi “Le”, iar din genul Potamocherus speciile
Potamochcrus larvatus şi Potarnocherus penicilllatus, animale de
mărime mijlocie ce trăiesc sub formă sălbatică în vestul Africii. Genul
Sus cuprinde trei specii: Sus scrofa-ferus (mistreţu1 european), Sus
vittatus (mistreţu1 asiatic) şi Sus verrucoccus. Porcii domestici actuali
provin din primele două specii.

Strămoşii sălbatici ai porcilor domestici

Rasele de porci actuale atât de diferenţiate, sunt rezultatul unui
îndelungat proces evolutiv al formelor sălbatice din care provin.
Pentru aprecierea nivelului evolutiv al acestei specii până în zilele
noastre, este necesară cunoaşterea însuşirilor celor două specii
sălbatice originale.
Mistreţul european a dat naştere raselor primitive de porci din
Europa. Trăieşte îndeosebi în sud-estul continentului, de unde s-a
extins şi în Africa de Nord.
Ca exterior, prezintă următoarele caracteristici: corpul turtit
lateral, cu partea anterioară mai dezvoltată decât cea mijlocie şi
posterioară, capul lung, îngust, cu profil aproape drept, râtul lung şi
ascuţit, puternic, urechile mici, drepte. Greabănul este înalt şi ascuţit,
crupa teşită şi îngustă, abdomenul supt, membre lungi şi puternice.
Corpul este acoperit cu păr lung, des şi aspru, de culoare brună, cu
nuanţe mai deschise sau mai închise după sezon. Purcelul, la naştere,
prezintă dungi longitudinale de culoare brună-închis pe fond deschis.
Aceste dungi dispar la câteva luni după naştere. Greutatea corporală
este de circa 100 kg, prezentând o mare variabilitate, masculii bătrâni

106
pot ajunge la greutatea de 300 kg.
Femelele intră în călduri o singură dată pe an , toamna. Gestaţia
are o durată mai mare decât la porcul domestic, fiind de 120-140 zile
(faţă de 114 zile). Prolificitatea este de 4-8 purcei, iar durata perioadei
de alăptare este de 3-4 luni.
Fiind un animal omnivor, se hrăneşte cu ghindă, jir, rădăcini,
melci, râme, reptile. Face adesea incursiuni păgubitoare în culturile de
porumb şi cartofi.
Mistreţul asiatic a participat în foarte mare măsură la formarea
actualelor rase de porci. Din el provin rasele primitive din Asia, şi în
special “porcul chinezesc cu mască”, importat în secolul al XVIII-lea
în Europa, contribuind la formarea raselor perfecţionate, actuale. Are
o talie şi o greutate corporală mai mică decât mistreţul european,
trunchiul mai puţin turtit lateral, aproape cilindric, trenul anterior şi
posterior au o dezvoltare asemănătoare, membrele mai scurte. Are
îmbrăcămintea piloasă mai puţin abundentă, culoare brună închisă,
uneori neagră. Este mai precoce decât mistreţul european, Însă mai
puţin prolific: scroafa produce 3-4 purcei la o fătare, o singură dată pe
an, aceştia prezentând aceleaşi dungi longitudinale caracteristice
mistreţului european.

Situaţia actuală şi structura efectivelor

În ultimele decenii structura de rasă s-a modificat substanţial.
Dacă în 1938 predominau rasele locale Mangaliţa, Stocli şi metişii
acestora, în ultimii ani ponderea cea mai mare o au rasele albe: Marele
Alb, Landrace şi metişii lor, care reprezintă 90% din efectiv. În
gospodăriile populaţiei din Transilvania cât şi zona subcarpatică a
Olteniei şi Munteniei, rasa Mangaliţa, este înlocuită treptat cu rasa
Bazna, datorită consumului din ce în ce mai mic de untură de porc, cât
şi superiorităţii porcului Bazna în privinţa prolificităţii şi precocităţii.
În perspectivă, în ţara noastră se preconizează creşterea raselor
albe cu producţie ridicată de carne cum ar fii : Marele Alb, Yorkshire,
Landrace, LS, 345 Periş, rase pigmentate : Hampshire, Duroc,
CornwaIl, Wessex. Din totalul efectivelor de porci din ţara noastră se
vor creşte numai 8% în rasă pură restul vor fi metişi si multipli, care
vor fi produşi sistematic pentru valorificarea fenomenului de

107
heterozis.

Clasificarea raselor de porci

Pentru clasificarea raselor de porci se folosesc mai multe
criterii ca: diferite particularităţi morfologice, gradul de ameliorare,
tipul productiv, locul de formare, etc.
După mărimea taliei şi greutate rasele de porci au fost grupate
în: rase mari, mijlocii şi mici.
După lungimea urechilor: rase cu urechi mari şi aplecate
(blegi), rase cu urechi mici şi drepte şi rase cu urechi mijlocii.
După culoarea părului: rase albe, negre, roşii şi bălţate.
După origine: rase europene şi rase asiatice.
După gradul de ameliorare: rase primitive, ameliorare şi
perfecţionate.
După tipul productiv, adică după modul în care predomină
producţia de carne sau grăsime, rasele de la noi din ţară pot fi
clasificate astfel: rase de carne: Landrace, Marele Alb, Yorkshire,
Cornwall, porcul Alb de Ruşeţu, Duroc, Pietrain; rase mixte: Berk,
Albul mijlociu, Albul de Banat, porcul Bazna; rase de grăsime:
Mangaliţa.
În descrierea raselor din ţara noastră se foloseşte următoare
clasificare:
Rase locale. În această grupă deosebim: rase primitive locale:
rasa Stocli; rase locale ameliorate: rasa Mangaliţa, porcul de Strei,
porcul Alb de Banat, porcul Alb de Ruşeţu.
Rase importate perfecţionate: Marele Alb, Landrace, Albul
mijlociu, Berk, Cornwal, Pietrain, Duroc, Hampshire, Cester- White.

Rasele de porci
La noi în ţară se creşte un număr mare de rase de porci. Ele pot
fi clasificate astfel :
- rase locale :
- primitive (rasa Stocli)
- ameliorate (rasa Mangaliţa, porcul Bazna, porcul de
Strei, porcul Alb de Banat şi porcul Alb de Ruşeţu)
- rase importate perfecţionate (Marele alb, Landrace. Albul

108
 mijlociu, Berk, Cornwall, Pietrain, Duroc, Hampshire, Chester
White)

Rase locale primitive

Rasa Stocli provine din Sus scrofa-ferus, este o rasă locală
neameliorată. Are talia mică, conformaţie caracteristică raselor
primitive: cap mare, urechi drepte, profil drept, gât lung, trunchi scurt,
turtit lateral, şunci slab dezvoltate, părul bogat formează o coamă de
culoare asemănătoare cu a mistreţului. Prolificitatea de 6-8 purcei ;
consumă 6-7 U. N. pe 1 kg spor, este tardiv, la 1 an ajunge la 80-100
kg, porcii adulţi au greutatea de 160-180 kg. Este în curs de dispariţie,
se transformă prin încrucişări de absorţie.

Rase locale ameliorate

Mangaliţa este o rasă ameliorată, s-a format în Iugoslavia. Talie
mijlocie, conformaţie tipică raselor de grăsime, profilul uşor concav,
urechi mijlocii şi blegi, trunchiul scurt, insuficient dezvoltat în
lungime, spinarea convexă, şunci slab dezvoltate, abdomen lăsat,
osatura slabă, păr abundent, creţ, culoarea poate fi blondă, neagră,
roşie. Prolificitatea medie este de 5-8 purcei, purcei înţărcaţi 3-5
capete. Capacitatea de alăptare 33 kg, consumă 5-6 U.N. pe kg spor,
produce multă grăsime, raportul carne-grăsime 1: 1. Se creşte în
gospodăriile populaţiei din Transilvania şi Banat. Efectivul este foarte
redus şi în scădere.
Bazna s-a format la sfârşitul secolului XIX în România, din
scroafe Mangaliţa încrucişate cu vieri Berk. Talia este mijlocie,
conformaţia tipului mixt: capul mic, profil uşor concav, urechi uşor
aplecate trunchiul de lungime mijlocie, cilindric, linia spinării uşor
convexă, şuncile satisfăcător dezvoltate, părul neted, abundent,
culoarea neagră cu brâu alb în dreptul spetelor. Prolificitatea este
medie 8-9 purcei cu 7-8 purcei înţărcaţi, capacitate de alăptare de 43
kg, consum pentru 1 kg spor este de 4,5-5 U.N., valorifică bine
păşunea şi furajele suculente. Pentru mărirea precocităţii, prolificităţii
şi calităţii cărnii se încrucişează cu Wessex.
Porcul de Strei s-a format din încrucişarea porcului local cu
rasa Cornwall şi Berk, în judeţul Hunedoara. Are talia mijlocie,
conformaţie caracteristică tipului mixt, cap mijlociu, profil concav,

109
urechi mari şi blegi, trunchi turtit lateral, spinarea convexă, şuncile
slab dezvoltate, membre puternice, păr negru neted, abundent.
Prolificitatea este de 9-10 purcei. Precocitatea slabă, consum 5,6 U.N.
pe kg spor, valorifică bine păşunea. Se ameliorează prin încrucişări cu
Cornwall.
Alb de Banat s-a format din încrucişarea porcului local cu York
mijlociu, Edelschhwein şi Marele Alb. Are talia mijlocie spre mare,
tip productiv mixt, cap mic, profil concav, urechi mici, îndreptate în
sus sau uşor aplecate, trunchi mijlociu ca lungime, aproape cilindric,
larg, abdomen uşor lăsat, spinare dreaptă, şunci dezvoltate, păr rar,
neted, culoare albă. Proliticitatea este de 9-10 pureci la fătare si înţarcă
7-8, capacitatea de alăptare 38,8 kg. Consumul pe kg spor 4,2-4,.5
U.N. Se ameliorează pin încrucişări de infuzie cu Landrace şi Marele
Alb.
Porcul de Ruşetu s-a format din încrucişarea porcului Stocli cu
Marele Alb şi Landrace la S.C.Z. Ruşeţu. Conformaţie caracteristică
porcului de carne, capul mare, profilul uşor concav, urechi mari
îndreptate în sus, trunchiul larg, cilindric, şunci bine dezvoltate,
membre puternice, părul des, alb, pielea prezintă pete pigmentate.
Prolificitatea medie este de 10 purcei la naştere cu 8 înţărcaţi, având o
capacitate de alăptare de 41,8 kg. Consumul este de 4,1-4,3 U.N. pe
kg spor. Se ameliorează prin încrucişări cu rasa Landrace.

Rase importate perfecţionate

Marele alb s-a format în

Anglia. Este o rasă de talie mare,
tip de carne, capul mare, larg,
profil uşor concav, urechi mijlocii
îndreptate în sus sau uşor înainte,
trunchi cilindric, lung, larg, linia
superioară dreaptă, şuncile foarte
bine dezvoltate, musculoase,
membrele cu schelet foarte bine
dezvoltat, pielea de culoare albă-roză, părul neted, puţin abundent.
Prolificitate medie, 10-11 purcei, înţarcă 8-9, cu o capacitate de
alăptare de 41,7 kg. Realizează greutatea de 90 kg la vârsta de 183 de

110
zile, cu un consum specific pe kg spor de 3 U.N. Spor mediu zilnic de
630 g. Se ameliorează prin selecţie şi se utilizează la încrucişări
industriale cu celelalte rase.

Landrace s-a format în

Danemarca. La noi s-a importat
din Anglia, Canada, Suedia şi se
creşte în rasă curată în ferme
specializate. Rasă de talie mare,
specializată pentru carne, capul
mic, profilul concav, urechile
mari, subţiri şi aplecate înainte,
trunchiul foarte lung, cu două
coaste în plus, trenul mijlociu şi posterior dezvoltate, şuncile foarte
musculoase, rotunjite, membrele rezistente cu osatură fină, pielea de
culoare albă-roză, părul alb, neted, puţin abundent. Prolificitate medie
10-11 purcei la fătare cu 8-9 purcei înţărcaţi şi o capacitate de alăptare
de 43,4 kg. Realizează greutatea de 90 kg la 188 zile cu un spor mediu
de 600 g, la un consum pe kg spor de 3,3 U.N. Se ameliorează prin
selecţie şi se utilizează la încrucişări industriale.

Albul mijlociu s-a format în Anglia din încrucişarea Albului

Mic cu Marele Alb. Este o rasă de talie mijlocie, cu conformaţia
tipului de carne grăsime: cap mic, profil concav, urechi scurte şi
drepte, trunchi cilindric, şuncile bine dezvoltate, membrele cu schelet
fin, pielea albă-roză, părul fin, scurt. Prolificitate medie de 8-9 purcei
la fătare, precocitate bună, consum pe kg spor 4-4,1 U.N., produce
carne grasă. Se creşte mai puţin în rasă pură.

Berk (Negrul mijlociu) s-a format în Anglia prin încrucişări

multiple şi selecţie. Este o rasă de talie mijlocie, cu o conformaţie
caracteristică tipului mixt: cap mic, profil concav, urechi mici, purtate
în sus, linia spinării dreaptă, crupa largă, şuncile dezvoltate, membre
cu scheletul fin, culoarea pielii neagră, cu păr fin, scurt, prezintă
depigmentări la extremităţile membrelor, vârful cozii şi rât.
Prolificitatea este medie, de 7-8 purcei la fătare, scroafele au
capacitate bună de alăptare, precocitate bună, rustic, rezistent, dă carne
grasă.

111
 Cornwall (Marele negru) s-a format în Anglia prin încrucişarea
porcului local cu porcii chinezeşti. Este o rasă de talie mare,
conformaţie caracteristică raselor mixte: cap mic, profil concav, urechi
mari şi blegi, trunchi plat, linia superioara convexă, şuncile bine
dezvoltate, pielea groasă, încreţită la animalele adulte, de culoare
neagră, părul lung, negru. Prolificitatea medie 9 purcei cu 7,7 purcei
înţărcaţi. Capacitatea de alăptare este de 40,6 kg, spor mediu zilnic
611 g, la un consum de 4 U.N. pe kg spor. Se utilizează la ameliorarea
porcului de Strei.
Pietrain s-a format în
Belgia. Este o rasă de talie
mijlocie, specializat pentru carne:
cap mic, profil drept, urechi mici,
drepte, trunchi cilindric, larg, linia
spinării dreaptă, crupa şi şuncile
foarte dezvoltate, membre bine
dezvoltate, osatura fină, culoare
bălţată cu negru.

Prolificitate medie 9- 10 purcei fătaţi cu 7-8 înţărcaţi,

capacitate de alăptare 35,2 kg, realizează greutatea de 90 kg la 209
zile, spor mediu zilnic 541 g, consum pentru un kg spor 3,7 U.N. Se
utilizează la încrucişări industriale pentru calitatea deosebită a cărnii.
Wessex s-a format în Anglia, din încrucişarea porcului local cu
rase chinezeşti. Rasă de talie mijlocie, conformaţie caracteristică
raselor de carne, cap mic cu profil concav, urechi mari şi blegi, trunchi
lung, mai puţin larg, şuncile bine dezvoltate, culoare neagră, cu brâu
alb în dreptul spetelor. Prolificitate medie, 10-11 purcei la fătare, cu 8-
9 înţărcaţi, capacitate de alăptare de 40,4 kg, consum pe 1 kg spor în
greutate de 3,4 U.N. spor mediu zilnic de 581 g. Este o rasă utilizată la
încrucişări industriale.
Hampshire s-a format în America; la baza formării ei stau
rasele englezeşti Wessex şi Essex. Rasă de talie mare, conformaţie
caracteristică rase-lor de carne, cap mic, alungit cu profil drept
(asemănător mistreţului), urechi mici, drepte, trunchi de lungime
mijlocie, cu linia superioară convexă, crupa şi şuncile dezvoltate,

112
membrele puternice, drepte, culoarea neagră cu brâu alb în dreptul
spetelor. Prolificitate medie 9-10 purcei la fătare cu 6-7 înţărcaţi;
capacitatea de alăptare 37kg, realizează greutatea de 90 kg la 195 zile
cu un consum pe 1 kg spor de 3,32 U.N., spor mediu zilnic 558 g. Se
creşte în rasă pură, vierii fiind folosiţi la încrucişări industriale.
Duroc s-a format în
America. Rasă de talie mare,
specializată pentru carne, cap
mic, profil drept, urechi mici,
uşor aplecate înainte, trunchi
lung, larg, ascuţit, şunci bine
dezvoltate, membre puternice,
drepte, culoarea roşie-cărămizie,
închisă.
Prolificitatea medie 10-11
purcei la fătare cu 7-8 înţărcaţi.

Ajunge la greutatea de 90 kg în 185 zile cu un consum pe 1 kg

spor de 2,85 kg furaje. Spor mediu zilnic de 580 g. Se creşte în rasă
pură în ferme de selecţie, iar vierii sunt folosiţi la încrucişări
industriale.
Chestter-White s-a format în America (Pensilvania), din
încrucişarea porcului local cu York mare şi Lincoln. Rasă de talie
mare, cu conformaţie caracteristică porcului de carne, cap mic, profil
uşor concav, urechi mici fine, aplecate, trunchi cilindric, şuncile bine
dezvoltate, membre rezistente, culoare albă. Prolificitatea medie, 10-
11 purcei la fătare, cu 7-8 înţărcaţi, capacitate de alăptare 32,5 kg,
spor mediu zilnic 521 g, consum pe 1 kg spor de 32,5 kg furaje. Se
creşte în rasă pură.
Yorkshire provine din Marele Alb englezesc selecţionat in
America, de unde a fost importat la noi in ţară. Rasă de talie mare,
conformaţie caracteristică raselor specializate pentru carne, cap mic
profil concav, urechi mici drepte, trunchi lung, şunci bine dezvoltate,
osatura mai fină decât la Marele Alb, pielea albă-roză, părul alb.
Prolificitatea medie, 10-11 purcei la fătare, cu 8-9 înţărcaţi,
capacitatea de alăptare 39 kg. Realizează greutatea de 90 kg la 180

113
zile, cu un spor mediu zilnic de 639 g, la un consum de 2,78 kg furaje
pe 1 kg spor. Se creşte în rasă pură, în ferme de selecţie, se utilizează
în încrucişări industriale.
Sisteme de creştere şi exploatare a suinelor
Determinarea sistemelor de creştere are la bază o seamă de
elemente cum ar fi: gradul de tehnicitate aplicat, nivelul şi
componenţa raţiilor furajere, vârsta de realizare a masei de sacrificare,
mărimea şi gradul de specializare a fermelor de porci, tehnologia
aplicată şi măsura în care fluxul tehnologic asigură o ritmicitate a
producţiei pe tot anul.
Avându-se în vedere aceste elemente, s-au stabilit trei grupe
mari de sisteme de creştere şi exploatare a suinelor şi anume:
- sistemul de exploatare extensiv
- sistemul de exploatare semiintensiv
- sistemul de exploatare intensiv

Sistemul de exploatare extensiv este cel mai vechi sistem

practicat de om încă de la domesticirea porcului, sistem în care
investiţiile sunt minime şi contribuţia omului la nevoile de furajare şi
cazare pentru animale este redusă.
Principalele caracteristici ale acestui sistem se pot grupa astfel:
- Folosirea de rase sau metişi de rase locale, tardive, puţin
productive, rezistente la condiţiile vitrege de cazare şi hrănire.
- Utilizarea unor adăposturi foarte simple, în care furajarea,
adăparea şi evacuarea dejecţiilor se face manual, iar spaţiul
destinat creşterii animalelor nu este în concordanţă cu numărul
de capete cazate.
- Folosirea în hrana porcilor, în principal, a unor surse furajere
locale cum ar fi: păşunea pe timp de vară, masa verde, iarbă,
colete de sfeclă, lucernă, trifoi, dovleci, cartofi, sfeclă, gulii,
pepeni, ghindă, jir, etc. Acestea pot fi completate cu deşeuri
menajere şi un minim de nutreţuri concentrate.
- Durata mare pentru realizarea masei de sacrificare a porcilor,
care poate ajunge la 12-16 luni.

Sistemul de exploatare semiintensiv este aplicat în majoritatea

gospodăriilor populaţiei. În cadrul acestui sistem se fac investiţii, iar
omul intervine în asigurarea unor condiţii de cazare şi furajare.

114
 Principalele caracteristici ale sistemului de exploatare
semiintensiv sunt următoarele:
- Folosirea raselor de porcine ameliorate cu potenţial productiv
ridicat, care pot asigura producţii bune de carne, în condiţiile
unei cazări şi furajări nu prea pretenţioase.
- Folosirea de adăposturi corespunzătoare, care pot asigura
condiţii bune de microclimat pe timp de iarnă, numai pe baza
căldurii biologice a animalelor, iar vara fără ventilaţie
artificială.
- Folosirea în hrana porcilor a unor reţete pe bază de cereale
completate cu furaje suculente, masă verde, deşeuri de la
industria alimentară şi alte resurse locale.
- Ritmicitatea producţiei de carne este condiţionată de cele două
cicluri de producţie sezonieră, respectiv o fătare de toamnă şi
una de primăvară, care duc, în majoritatea cazurilor, la
finalizarea îngrăşării, de asemenea, de două ori pe an.
- Durata creşterii şi îngrăşării porcilor este mai scurtă decât în
sistemul extensiv, fiind corelată direct cu nivelul proteic din
raţiile folosite atât la tineret, cât şi la îngrăşare.

Sistemul de exploatare intensiv industrial constituie cel mai

raţional şi modern sistem de creştere al porcilor. Acest sistem are la
bază concentrarea, specializarea şi intensificarea producţiei.
În cadrul acestui sistem se aplică tehnologii moderne de
exploatare şi se urmăreşte valorificarea potenţialului biologic al
animalelor, precum şi o cât mai raţională utilizare a furajelor,
adăposturilor, utilajelor, forţei de muncă, realizându-se producţii mari,
constante, ritmice şi rentabile. În general, sistemul de exploatare
intensiv industrial se aplică în unităţi mari, în care activitatea se
desfăşoară pe patru sectoare: sector montă-gestaţie, sectorul
maternitate, sectorul creşă, sectorul îngrăşare-finisare.
Principalele caracteristici ale sistemului intensiv industrial sunt:
- Creşterea şi exploatarea porcilor din rase ameliorate şi din linii
specializate. Principalele rase care se folosesc sunt: Marele
Alb, Landrace, Yorkshire, Duroc, Hampshire, Linia sintetică
345 Periş, etc., rase cu potenţial productiv ridicat, adaptate
condiţiilor de exploatare intensiv industrială.
- Folosirea unor adăposturi prevăzute cu utilaje şi dotări
interioare, cu mecanizarea şi automatizarea principalelor

115
 procese de muncă. Acestea asigură un confort biologic apropiat
de optim şi pun în valoare potenţialul genetic al animalului.
- Folosirea în hrana porcilor a unor reţete bazate, în principal, pe
furaje concentrate care să asigure toate elementele nutritive la
nivelul cerinţelor fiecărei rase sau linii specializate şi a fiecărei
categorii de porcine, reţete care să dea posibilitatea obţinerii
unor producţii maxime într-un timp minim.
- Ritmicitatea şi constanţa producţiei de carne pe tot parcursul
anului.

Reproducţia la suine
Maturitatea sexuală la suine apare în momentul în care aparatul
genital este complet dezvoltat, capabil să producă celule sexuale
mature apte pentru fecundare.
La scrofiţe maturitatea sexuală apare, în general, la vârsta de 6-
7 luni când au o greutate de 70-100 kg, dar este influenţată şi de
precocitatea rasei, dezvoltarea corporală şi particularităţile
individuale.
Maturitatea sexuală se manifestă prin apariţia căldurilor însoţite de
ovulaţie.
La vieruşi maturitatea sexuală apare la vârsta de 6-7 luni fiind
influenţată şi de precocitatea rasei, sistemul de întreţinere şi
particularităţile individuale şi se manifestă prin posibilitatea obţinerii
primelor ejaculate.
Folosirea la reproducţie a vieruşilor şi a scrofiţelor în momentul
apariţiei maturităţii sexuale, nu este indicată fiindcă are influenţă
negativă atât asupra vieţii productive a reproducătorilor cât şi a
produşilor obţinuţi.
În aceste condiţii se recomandă utilizarea vieruşilor şi a scrofiţelor
când au organele genitale normal dezvoltate şi au atins 65-70% din
masa corporală a animalelor adulte. Practica a demonstrat că
rezultatele cele mai bune se obţin la vârsta de 8-9 luni şi masa
corporală de 120-130 kg pentru vieruşi şi vârsta de 8 luni cu masa
corporală de 110-120 kg pentru scrofiţe. Nerespectarea acestor limite
şi utilizarea mai rapidă la reproducţie a animalelor duce la epuizarea
rapidă a vieruşilor, iar de la scrofiţe se obţin un număr mic de purcei,
neviabili, neuniformi, iar scrofiţa va fi incomplect dezvoltată pe toată
durata vieţii productive.

116
 Manifestarea căldurilor la scroafe şi alegerea momentului
optim pentru efectuarea montei
Scroafele sunt animale poliestrice, la care ciclurile sexuale se
repetă pe toată durata anului. Căldurile apar la câteva zile după
înţărcare, fiind influenţate şi de vârsta la care se înţarcă purcei şă de de
durata perioadei de alăptare. Durata medie a ciclului sexual este de 21
zile cu variaţii între 16-25 zile. Stadiile ciclului sexual şi durata
acestora sunt: proestru 2-3 zile; estru 2-3 zile; metestru 7 zile; diestru
8 zile. Din punct de vedere reproductiv, din cadrul ciclului sexual,
interesează stadiul de estru, care durează 2-3 zile şi care corespunde
cu manifestarea intensă a căldurilor, reprezentând momentul optim
pentru efectuarea montei. În această perioadă se maturizează 16-18
foliculi de Graaf cu variaţii între 3 şi 30, în funcţie de rasă şi vârsta
scroafelor, existând o corelaţie pozitivă între numărul de foliculi
maturaţi, numărul ovulelor fecundate şi numărul purceilor obţiniţi.
Din punct de vedere al comportamentului, căldurile la scroafă se
manifestă printr-un zgomot aparte, animalul este agitat, se plimbă prin
boxă, sare pe alte scroafe, iar uneori la nivelul comisurii vulvare se
scurge un mucus transparent, filant.
Durata căldurilor reprezintă perioada în care scroafa acceptă
efectuarea actului sexual şi are trei etape:
- stadiul de pregătire – ultima parte a proestrului – în care scroafa
manifestă interes pentru vier dar nu-l acceptă.
- stadiul de montă – corespunzător estrului – în care excitaţia
sexuală este mare şi scroafa acceptă vierul
- stadiul de postestru – perioada de trecere de la estru la metestru
în care scroafa mai manifestă semne de călduri dar nu mai
acceptă vierul

Monta se execută numai în stadiul de estru, care durează circa

48 ore, iar pentru a stabili momentul optim pentru efectuarea montei
trebuie să se ţină seama de ovulaţie. Ovulaţia apare la 30-40 ore după
momentul în care scroafa acceptă vierul durează 1-6 ore; capacitatea
ovulului de a fi fecundat este de 6-8 ore, timp în care acesta coboară
mai mult de treimea superioară a oviductului, loc unde are loc
fecundarea. Durata maximă a capacităţii de fecundare a
spermatozoidului în organul genital al scroafei este de circa 24 ore.

117
 Luând în considerare aceste elemente monta se poate efectua la
12-36 ore după momentul în care scroafa acceptă vierul.
În cazul montei simple se recomandă ca monta să se efectueze
la 24-36 ore de la momentul în care scroafa acceptă vierul.
Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin în
cazul realizării montei duble, tehnică aplicată în aproape toate unităţile
de producţie. În acest caz, ţinând seama că apariţia estrului nu se poate
stabili cu exactitate, se procedează la depistarea scroafelor în călduri
care acceptă vierul, de două ori pe zi: dimineaţa şi după amiază.
Scroafele depistate în călduri dimineaţa vor fi montate seara iar cele
depistate seara vor fi montate dimineaţa, dar în ambele cazuri se va
repeta monta la un interval de 12 ore de la prima montă.
O altă tehnică de lucru constă în efectuarea montei imediat
după depistare, urmând ca a doua montă să se repete la 18-20 ore de la
prima.
De reţinut este faptul că la suine se pot aplica trei tipuri de
montă:
- monta liberă – aplicată pe scară redusă numai în micile
gospodării, când animalele sunt întreţinute în turmă cu un
număr mic de vieri. Avantajul acestei monte constă în faptul că
scroafele sunt montate la momentul optim, dar prezintă multe
dezavantaje deoarece nu se cunoaşte momentul montei, nu se
cunoaşte paternitatea purceilor, determină epuizarea rapidă a
vierilor şi se pot transmite diferite boli.
- monta în grup (în harem) – se poate realiza pe grupe de 10-12
scroafe cărora li se repartizează un vier care stă în grupa de
scroafe 3-4 săptămâni. În cazul acestei monte se cunoaşte
paternitatea purceilor dar prezintă celelalte dezavantaje ca şi în
cazul montei naturale.
- monta dirijată – este sistemul cel mai indicat spre a fi utilizat şi
constă din efectuarea ei în spaţii special amenajate (boxe de
montă) cu vieri conform listei de planificare a împerecherilor şi
sub supravegherea specialistului.
Acest sistem prezintă mai multe avantaje: posibilitatea dirijării
împerecherilor, cunoaşterea partenităţii purceilor, cunoaşterea datei
când s-a efectuat monta, folosirea judicioasă a vierilor pentru a nu se
ajunge la epuizarea acestora, controlarea stării de sănătate, etc.
În cadrul montei dirijate se practică tehnica montei repetate,
putându-se utiliza acelaşi vier pentru ambele monte; procedeu utilizat

118
pentru unităţile de selecţie, sau cu vieri diferiţi pentru unităţile de
producţie.
Tehnica efectuării montei constă în mai multe etape. Scroafele
înţărcate vor fi repartizate în grupe pentru montă – excepţie fac acele
scroafe care în urma alăptării pot fi epuizate şi trebuie să treacă printr-
o perioadă de recondiţionare, urmând ca după această perioadă să fie
repartizate în grupe de montă. În cadrul acestor grupe se vor depista
zilnic scroafele în călduri cu ajutorul unui vier încercător, cele
depistate urmând a fi montate. Monta se va efectua în spaţii
speciale – boxe de montă – sau în cazul fermelor mici, chiar în boxa
vierului. Aceste boxe trebuie să fie curate şi ferite de zgomote
puternice. Actul montei poate dura 10-15 minute, din care ejacularea
4-8 minute. După efectuarea montei, acestea vor fi trecute în grupa de
scroafe gestante. Este indicat ca o grupă să cuprindă animale montate
în aceeaşi zi sau maxim în două zile pentru a nu avea diferenţe mari la
introducerea la fătare.
De remarcat este faptul că în unităţile de producţie, atât ferme
mari cât şi ferme mici, trebuie să se ţină o evidenţă strictă a montelor
astfel că în cazul în care se aleg scrofiţe de reproducţie din prăsila
proprie acestea să nu se monteze cu acelaşi vier fiindcă împerecherile
înrudite au urmări nedorite în procesul de producţie.
În ultimele două decenii s-a extins foarte mult realizarea montei
artificiale. Această tehnică bine aplicată are o serie de avantaje:
utilizarea la reproducţie numai a vierilor de mare valoare, întreţinerea
unui număr de vieri mult mai mic, deci o reducere a costurilor de
întreţinere, posibilitatea supravegherii atente a stării de sănătate a
vierilor.
Pentru a obţine rezultate bune în cazul însămânţărilor artificiale
trebuie să se parcurgă anumite etape cum ar fi: recoltarea spermei,
controlul, diluarea, conservarea spermei şi însămânţarea scroafelor.
Recoltarea spermei se face cu ajutorul ,,vaginului artificial’’.
Sperma se recoltează într-un pahar colector prevăzut cu un filtru
pentru separarea secţiunii gelatinoase.
Controlul spermei se realizează prin examen macroscopic şi
microscopic evidenţiindu-se următoarele însuşiri: volum, culoare,
mirosul, desimea spermei, mobilitatea, viabilitatea, pH-ul spermei şi
rezistenţa spermatozoizilor.
Diluarea spermei se face cu scopul de a asigura viabilitate
spermatozoizilor în afara organismului, pe o perioadă cât mai mare de

119
timp pentru a mării volumul ejaculatului şi pentru a putea însămânţa
un număr cât mai mare de femele. Cei mai utilizaţi diluanţi pentru
spermă sunt pe bază de glucoză, citrat de sodiu, gălbenuş de ou şi
lapte proaspăt.
Conservarea spermei de vier. Sperma diluată se poate păstra
timp de 48 de ore la temperatura de 18-19C, după acest interval
spermatozoizii pierzându-şi capacitatea de fecundare.
Însămânţarea scroafelor. Se face la momentul optim, care
prezintă aceleaşi reguli ca şi în cazul montei naturale.
Înainte de însămânţarea artificială se efectuează igiena
organelor genitale ale scroafei.
În practica creşterii suinelor, diagnosticul gestaţiei se face prin
următoarele metode: cu ”vieri încercători”, prin inspecţie şi cu ajutorul
ultrasunetelor.
Metoda cu “vieri încercători” se face pentru depistarea scroafelor
negestante care manifestă călduri după 16-25 zile de la însămânţare.
Această metodă are unele dezavantaje, în sensul că unele scroafe
manifestă slab călduri, iar altele au cicluri sexuale neregulate neputând
fi identificate ca negestante.
Metoda inspecţiei se utilizează numai din a treia lună de
gestaţie, când se pot observa glande mamare bine conturate; abdomen
mărit şi deschis, vulvă hiperemiată.
Metoda de diagnostic a gestaţiei cu ajutorul ultrasunetelor. În
cazul scroafelor gestante ultrasunetele sunt reflectate de mişcarea
lichidelor fetale şi a feţilor, de pulsaţiile cordului şi a ombilicului.
Cu ajutorul aparatelor cu ultrasunete scroafele se examinează în
boxe comune sau individuale în poziţie normală pe partea stângă a
abdomenului. Aceste aparate se folosesc cu rezultate foarte bune în
diagnosticarea timpurie a gestaţiei după 30-35 zile de al însămânţare
având o precizie de 95%.
Pentru diagnosticarea gestaţiei se pot folosi şi alte metode cum
ar fi: metoda palpaţiei, metoda transrectală, metode biochimice,
metode histologice.
Metoda palpaţiei se utilizează începând din a treia lună de
gestaţie, când se pot palpa pe peretele abdominal fetuşii deasupra
ultimelor două glande mamare.
Metoda transrectală se foloseşte la scrofiţe adulte, la care se
poate palpa artera uterină medie având un puls vibrator în perioada
gestaţiei.

120
 Metodele biochimice au la bază dozarea hormonilor estrogeni
şi a progesteronului din sânge.
Metodele histologice constă din examinarea histologică a
biopsiilor vaginale, epiteliul vaginal suferind modificări în funcţie de
starea fiziologică a scroafei.
Mijloacele tehnologice care duc la intensificarea reproducţiei
suinelor sunt:
- depistarea scroafelor în călduri şi însămânţarea acestora la
momentul optim
- diagnosticarea timpurie a scroafelor montate, care nu au rămas
gestante şi reintroducerea lor în circuitul reproducţiei sau
reformarea lor
- depistarea şi reformarea scroafelor care după 3 monte nu au
rămas gestante
- depistarea scroafelor cu anestru prelungit şi stimularea intrării
acestora în călduri prin administrarea de gonadotropine serice
- furajarea stimulativă a scroafelor şi scrofiţelor înainte de montă
şi în primele zile de montă.
Folosirea însămânţărilor artificiale la suine constă în
accelerarea procesului de ameliorare prin folosirea la reproducţie
numai a vierilor testaţi ca fiind cei mai valoroşi.

Tehnologia de creştere şi exploatare a vierilor

Vierii au un rol important în realizarea unei fecundităţi ridicate
şi a obţinerii unui număr mare de purcei la fătare.
La alegerea vieruşilor de reproducţie trebuie sa se aibă în
vedere: originea, conformaţia şi constituţia şi capacitatea de
reproducţie.
Alimentaţia vierilor şi vieruşilor de reproducţie este unul din
factorii de bază care determină potenţa sexuală şi, mai ales,
producerea materialului seminal de calitate superioară. Consumul
mediu zilnic de nutreţ combinat este de 2-2,5 kg în perioada de repaus
şi 2,5-3,5 kg în cea de montă (în funcţie de vârstă şi intensitatea
activităţii), ceea ce înseamnă un consum anual pe cap de vier de
1000-1300kg. Nutreţul combinat se poate administra sub formă uscată
sau umedă în două sau trei tainuri. Administrarea tainului de amiază
se face sub formă uscată la care se poate adăuga 0,2-,4 kg pastă de ouă
pe cap de animal. Raţia furajeră utilizată în hrana vierilor de
reproducţie trebuie să aibă următoarea componenţă, tabelul nr.22

121
 În vederea asigurării numărului necesar de vieri şi înlocuirii
acestora în momentul reformării, se impune creşterea vieruşilor de
înlocuire. Furajarea vieruşilor de reproducţie se realizează pe baza
normelor de hrană prezentate în tabelul nr.23.
Tabelul nr.22
Norme furajare vieri de reproducţie
Vârst Masa SU U.N. Pd Ca P Sar Carote
a corporal (kg) (g) (g) (g) e n
(luni) ă (g) (mg)
(kg)
1. Rase precoce
a) în perioada de repaus şi activitate moderată
10-12 100-140 3,0 3,6-3,8 396-425 25 19 12 36
12-16 140-180 3,5 3,8-4,2 425-450 28 20 16 48
16-24 180-220 4,0 4,2-5,5 450-520 30 22 20 60
2ani 220-260 4,5 3,4-3,6 360-380 25 18 24 72
2ani 260-300 5,0 3,6-6,8 380-400 26 19 28 84
b) în perioada de montă intensă
10-12 100-140 3,0 3,8-4,5 540-650 30 25 12 72
12-16 140-180 3,5 4,2-4,9 600-710 33 28 16 96
16-24 180-220 4,0 4,7-5,3 680-760 35 30 20 120
2ani 220-260 4,5 4,4-4,8 576-630 33 28 24 144
2ani 260-300 6 4,9-5,2 660-690 36 31 28 168
2. Rase semiprecoce
a) în perioada de repaus şi activitate moderată
10-12 90-120 2,5 3,3-3,6 363-396 25 18 12 34
12-16 120-150 3,0 3,6-3,9 396-430 27 19 14 40
16-24 150-180 3,5 4,4-4,9 540-580 33 28 16 99
2ani 180-210 4,0 4,2-4,5 580-610 31 26 20 117
2ani 210-250 4,5 4,4-4,6 600-700 32 27 23 135
b) în perioadă de montă intensă
10-12 90-120 2,7 3,7-4,0 544-580 28 24 12 66
12-16 120-150 3,4 4,0-4,5 586-640 30 26 14 81
16-24 150-180 4,1 4,4-4,9 640-688 33 28 16 99
2ani 180-210 4,9 4,2-4,5 572-660 31 26 20 117
2ani 210-250 5,7 4,4-4,6 650-700 32 27 23 135

122
 Tabel nr. 23
Norme furajare vieruşi reproducţie
Vârst Masa SU U.N. Pd Ca P Sare Caro
a corporal (kg) (g) (g) (g) (g) -ten
(luni) ă (mg)
(kg)
2 14-16 0,72 1,2-1,3 160- 6 5 3 5
175
3 22-25 1,10 1,4-1,6 180- 9 7 4 7
190
4 27-32 1,33 1,6-1,9 195- 11 8 6 8
210
5 42-50 1,70 2-2,15 215- 13 10 8 10
230
6 54-65 2,01 2,2-2,3 235- 16 12 8 13
240
7 66-80 2,24 2,4-2,7 245- 17 13 10 15
255
8 78-95 2,56 2,6-2,9 260- 18 14 10 19
270
9 90-110 2,86 2,9-3,1 275- 19 15 12 22
290
10 104-125 3,12 3,3-3,7 295- 20 16 12 25
340

În sezonul de vară, pe lângă nutreţuri concentrate, raţia vierilor

de reproducţie mai poate cuprinde nutreţuri verzi în cantităţi de 4-6 kg
(lucernă, trifoi) şi un supliment mineral format din 20-23 g sare, 30-35
g făină de oase, cretă furajeră, fosfat dicalcic. În raţia de iarnă, pe
lângă concentrate – 2-3 kg – se ma pot adăuga suculente 3-6 kg
(sfeclă, morcovi, cartofi) şi 0,3-0,6 kg făină de lucernă. În perioada de
montă intensă, raţia vierilor poate cuprinde şi 0,1-0,3 kg făină de
origine animală, 2-4 bucăţi ouă sau 2-4 l zăr sau zară.

Întreţinerea vierilor de reproducţie

Vierii pot fi cazaţi în boxe individuale sau în boxe comune, în
funcţie de capacitatea fermei şi sistemul de exploatare folosit.

123
Întreţinerea vierilor în boxe individuale oferă posibilitatea furajării
diferenţiate a acestora în funcţie de vârstă, masă corporală şi
intensitatea utilizării. Dezavantajul întreţinerii vierilor în boxe
individuale constă în faptul că pentru fiecare vier se alocă o suprafaţă
mare din spaţiul de cazare, motiv pentru care acest sistem este indicat
numai în cazul vierilor de mare valoare reproductivă şi în fermele
foarte mici.
Întreţinerea vierilor în boxe comune constă în formarea unor
grupe de vieri alcătuite din indivizi de aceeaşi vârstă şi dezvoltare
corporală. Dacă în cazul boxelor individuale, pentru fiecare vier se
alocă 1,3-3 mp, în cazul vierilor deţinuţi în boxe comune se alocă
1,5 mp, iar într-o boxă se cazează 8-14 vieri. Acest sistem de
întreţinere se practică în fermele cu un număr mare de vieri.
Asigurarea unui microclimat corespunzător în adăpost are o
importanţă deosebită pentru manifestarea capacităţii de reproducţie.
Temperatura optimă trebuie să fie cuprinsă între 15-18C, umiditatea
relativă 70-75%, iar concentraţi maximă a aerului în gaze nocive de
0,3%CO2 şi 0,03‰NH3. Aceste condiţii de microclimat se pot realiza
prin curăţenie şi printr-o ventilaţie corespunzătoare pentru
împrospătarea aerului, dar fără să se creeze curenţi de aer puternici.
Pentru menţinerea condiţiilor de reproducător, o importanţă
deosebită o are plimbarea vierilor în aer liber. Mişcarea influenţează
de asemenea menţinerea unor aplomburi corecte şi evitarea stării de
îngrăşare. Pentru efectuarea mişcării se construiesc padocuri
amplasate în apropierea adăpostului, iar suprafaţa unui padoc este de
5-6 mp pentru fiecare vier.

Exploatarea vierilor de reproducţie

În general, vierii se pot folosi la reproducţie până la vârsta de 4-
5 ani. Reformarea vierilor se realizează în procent de 40-60% pentru a
evita fenomenul de consangvinizare. În unităţile de selecţie, vierii se
înlocuiesc în proporţie de 50-100% cu vieruşi care au performanţe
superioare generaţiei anterioare.
Intensitatea de folosire la reproducţie a vierilor este determinată
de vârstă, starea de întreţinere şi particularităţile individuale ale
acestora.
- Vieruşii, în vârstă de 9-11 luni, efectuează o montă pe zi după
care primesc un repaus de 3 zile, aceştia efectuând 8 monte pe
lună.

124
 - Vierii tineri, în vârstă de 12-15 luni, efectuează o montă pe zi,
după care primesc 2 zile de repaus, realizând 10-15 monte pe
lună.
- Vierii adulţi pot efectua o montă la două zile sau mai mult,
realizând 15-20 monte pe lună.

Tehnologia creşterii şi exploatării scroafelor

Scroafele de reproducţie reprezintă circa 10% din efectivul
total de suine, constituind categoria de bază prin care se asigură
obţinerea purceilor necesari pentru creştere şi îngrăşare. Prin
intensificarea folosirii le reproducţie, ponderea efectivului de scroafe
se poate reduce până la 7% sau mai puţin din efectivul total de suine.
Acest lucru se poate realiza prin obţinerea a 2,2-2,4 gestaţii pe an,
rezultând o înţărcare a purceilor la vârsta de 21-28 zile şi prin
obţinerea unui număr de minim 10 purcei înţărcaţi la o fătare.

Pregătirea pentru montă

Categoria de scroafe şi scrofiţe în perioada de pregătire pentru
montă, cuprinde scrofiţele care intră pentru prima dată la reproducţie
şi scroafele în perioada de la înţărcare până la montă. În această
perioadă, printr-o hrănire şi îngrijire corespunzătoare, se urmăreşte ca
scroafele şi scrofiţele să intre în călduri într-o perioadă cât mai scurtă
de timp. Se ştie că desfăşurarea normală a ciclului sexual, deci şi
maturarea foliculilor de Graaf şi ovulaţia, este influenţată, pe lângă
factorii interni, şi de factori externi: alimentaţie, întreţinere, regim de
exploatare, mişcare, climă, etc. În perioada de pregătire pentru montă,
scroafele şi scrofiţele sunt cazate în grup, în boxe comune, lotizate în
funcţie de vârstă, mărime şi dezvoltare corporală. Boxele cu scroafe şi
scrofiţe în aşteptarea montei se pot amplasa în adăposturi distincte sau
în acelaşi adăpost cu grupele de scroafe gestante dacă ferma are o
capacitate mai mică. Număr de scroafe cazate într-o boxă diferă în
funcţie de mărimea boxei, dar pentru fiecare scroafă trebuie să se
asigure 1,3-1,5 mp. Grupele pot avea o mărime de 12-15 capete în
fermele mai mici sau 20-25 de capete în fermele mai mari.
Amenajarea interioară a boxei constă în asigurarea unei
pardosele de beton pe 1/3 din suprafaţa boxei şi 2/3 grătar ( din beton
armat, fontă, oţel îmbrăcat în material plastic). Grătarele sunt
amplasate deasupra unui canal cu pernă de apă. Hrănirea se face cu

125
ajutorul hrănitorilor semiautomate din beton sau metal, iar adăparea cu
sistemul pipă sau suzetă amplasată deasupra grătarului.
În vederea asigurării unui microclimat corespunzător,
temperatura optimă în adăpost trebuie să fie de 15-18C, umiditatea
relativă de 70-75%, iar concentraţia aerului în gaze nocive nu trebuie
să de păşească 0,3%CO2 şi 0,03‰NH3.

Organizarea reproducţiei
Organizarea reproducţiei şi modul de desfăşurare al acestea au
o importanţă deosebită pentru unităţile de creştere şi exploatare a
porcilor. După înţărcare, scroafele sunt trecute în sectorul de montă,
pentru a intra întru-un nou ciclu de reproducţie, excepţie făcând
scroafele reformate după înţărcare. În sectorul de montă sunt introduse
si scrofiţele care au realizat vârsta şi masa corporală corespunzătoare,
intrând în grupa de scrofiţe pregătite pentru montă.
Căldurile apar la scroafele înţărcate în perioada de 4-10 zile
după înţărcare, în funcţie de vârsta la care s-au înţărcat purceii şi
starea de întreţinere. Fiindcă nu toate scroafele intră în călduri în
această perioadă ele vor fi comasate, urmând a fi întreţinute încă 21
zile. Dacă nici după această perioadă nu toate scroafele au intrat în
călduri, ele vor fi întreţinute încă 21 zile. Cele care nici după această
perioadă nu s-au montat vor fi considerate sterile şi vor fi reformate.
În aceeaşi situaţie se găsesc şi scrofiţele care, după 50-60 zile de la
introducerea în grupele de aşteptare nu s-au montat, vor fi considerate
sterile şi vor fi reformate.
După efectuarea montei scroafele vor fi trecute în grupe de
scroafe gestante. În continuare asupra scroafelor şi scrofiţelor din
grupele considerate gestante se vor face depistări, urmând a selecta
scroafele care nu au rămas gestante. Aceste animale se vor monta din
nou, dar în cazul în care nu au rămas gestante după trei monte, vor fi
reformate.
Mărimea grupei de scroafe gestante este determinată de
capacitatea spaţiului de fătare şi de numărul de monte efectuate într-o
zi. Întreţinerea grupelor de scroafe gestante se realizează în boxe
comune. Numărul de scroafe gestante cazate într-o boxă este
determinat de suprafaţa boxei, ţinând seama că pentru o scroafă
gestantă este necesară o suprafaţă de 1,3-1,5 mp. În practică se
recomandă cazarea într-o boxă a 7-8 scroafe. Scroafele care se cazează
în aceeaşi boxă este indicat să fie cât mai uniforme în privinţa vârstei

126
şi a stării de întreţinere. Ca regulă generală, scrofiţele gestante sunt
cazate în boxe aparte de scroafele multipare.
Condiţiile de microclimat trebuie să fie în concordanţă cu
cerinţele scroafelor în această fază fiziologică. Temperatura aerului
este indicat să fie de 15-18C, umiditatea relativă de 70-75%, iar
concentraţia maximă a aerului în gaze nocive este de 0,3%CO 2 şi
0,03‰NH3. Aceste condiţii de microclimat se menţin prin curăţenie şi
ventilaţie corespunzătoare.

Tehnologia de exploatare în maternitate

Scroafele au gestaţia de 114 zile (3 luni, 3 săptămâni, 3 zile).
Cu 2-3 zile înainte de fătare, scroafele vor fi introduse în maternitate.
Maternitatea este acel spaţiu din cadrul fermei, unde are loc
fătarea şi unde trebuie să se asigure microclimatul corespunzător atât
pentru scroafe, cât şi pentru purcei. Din aceste motive, maternitatea va
fi prevăzută cu dotări speciale care să asigure temperatura, umiditatea
şi ventilaţia. În cadrul maternităţilor se pot utiliza mai multe tipuri de
boxe de fătare. Indiferent care tip de boxă ar fi utilizat, aceasta trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii: să asigure spaţiu pentru scroafă
şi spaţiu pentru purcei, să fie prevăzută cu grătar pentru evacuarea
dejecţiilor. Spaţiul de furajare şi adăpare să fie diferenţiat pentru
scroafă şi purcei. În mod obligatoriu boxa trebuie să dispună de spaţiu
cald pentru odihna purceilor.

Microclimatul în maternitate
Temperatura este principalul factor de microclimat, în special
pentru purceii sugari a căror sistem de termoreglare este deficitar până
la vârsta de 5-6 zile, având un rol hotărâtor atât în păstrarea sănătăţii,
cât şi în realizarea unui spor mediu ridicat. Temperatura mediului
ambiant poate fi cuprinsă între 16-25C, temperatură bine tolerată de
scroafe, dar la nivelul cuibului trebuie să se asigure 31-32C în
momentul fătării, temperatura care scade cu 2 după fiecare săptămână
de viaţă.
De reţinut este faptul că temperaturile în jurul valorii de 30 sau
mai mari produc agalaxii la scroafe.
Umiditatea relativă trebuie să fie menţinută în jurul valorii de
80%, excesul de umiditate putând fi eliminat prin reglarea
corespunzătoare a sistemului de adăpare şi o bună ventilaţie.

127
 Curenţii de aer trebuie sa fie astfel reglaţi încât mişcarea
aerului să se facă cu o viteză de 0,1-0,2 m/s la nivelul purceilor.

Furajarea scroafelor
Pe parcursul perioadei de reproducţie, care cuprinde aşteptarea
pentru montă, perioada de gestaţie şi perioada de alăptare, furajarea
scroafelor este diferenţiată, având un rol esenţial în menţinerea
funcţiilor biologice, precum şi în obţinerea unor purcei viguroşi şi
buna dezvoltare a acestora în perioada de alăptare.
Administrarea furajelor pentru scroafe trebuie să se facă ţinând
cont de următoarea schemă de furajare:

Modul de administrare a furajelor în funcţie de starea fiziologică a

scroafei

După cum rezultă din această schemă, consumul pe scroafă este

de:
- de la înţărcare până la montă: 2,8-3 kg/zi
- de la montă până în a 80-a zi de gestaţie: 1,8-2,2 kg/zi
- din ziua 80 până în ziua 110-a a gestaţiei: 2,8-3,2 kg/zi
- din ziua 110 până în ziua fătării: 3kg/zi
- de la fătare până la înţărcare: 5-6 kg/zi

128
 Compoziţia raţiilor furajere utilizate în furajarea scroafelor pe
perioada ciclului de reproducţie este redată în tabelul nr.24.

Tabel nr.24
Norme furajare scroafe reproducţie
Compoziţie U.M. N.C.scroafe N.C. scroafe în
gestante lactaţie
Substanţă uscată % 87,08 87,40
ED suine MJ/kg 12,80 13,20
Proteină brută % 14,28 16,40
Grăsime brută % 2,95 2,75
Celuloză brută % 5,32 4,35
Sodiu % 0,21 0,21
Cloruri % 0,33 0,32
Calciu % 0,91 1,06
Fosfor % 0,67 0,72
Lizină % 0,58 0,79
Metionină % 0,24 0,27
Metionină+cistin % 0,54 0,59
ă
Vitamina A UI/g 15,00 15,02
Vitamina D3 UI/g 2,00 2,00
Vitamina E mg/kg 60,00 60,06
Arome mg/kg 20,00 20,02

Fătarea
Fătarea este actul fiziologic care se produce la încheierea
perioadei de gestaţie şi are o durată de 2-4 ore, în unele cazuri
ajungând la 6-8 ore. În maternităţi scroafele pot făta pe toată durata
zilei dar, în general, 60% din fătări se produc în timpul nopţii. În
timpul fătării, persoana care asistă fătarea trebuie să ia fiecare purcel,

129
îl şterge cu o cârpă curată, îi curăţă orificiile nazale şi gura de
mucozităţi pentru a evita asfixierea, efectuează stimularea respiraţiei,
taie ombilicul la 4-5 cm lungime, îl tamponează cu o soluţie de
tinctură de iod sau alcool şi pune purceii sub sursa de căldură. De
reţinut este faptul că în prima oră de viaţă, purceii trebuie să execute
primul supt, fiindcă conţinutul în anticorpi al colostrului este cel mai
bogat in această perioadă, scăzând pe măsura îndepărtării de actul
parturiţiei. Tot în această perioadă se execută tăierea colţilor cu un
cleşte special şi codotomia ( tăierea cozii ).

Tehnologia de creştere a purceilor sugari

Numărul de purcei obţinuţi la o fătare este cuprins, în mod
normal, între 8 şi 14 capete. Sunt excepţii când la o fătare se pot
obţine un număr mult mai mic de purcei, fapt determinat de
capacitatea de reproducţie a scroafei, vârstă şi momentul efectuării
montei, dar se pot obţine şi un număr mult mai mare de purcei, având
în vedere că o scroafă are capacitatea de a expulza până la 30 ovule.
La fătare purecii au masa corporală cuprinsă între 0,8-2 kg.
Greutatea purceilor este influenţată atât de vârsta scroafei, cât, mai
ales, de modul cum a fost hrănită în perioada de gestaţie. Există o
corelaţie strânsă între masa corporală a purceilor la fătare şi cea de la
înţărcare, în sensul că purceii cu masă corporală mare la fătare,
realizează şi o masă corporală mare la înţărcare. După fătare, purceii
cei mai mici sunt aşezaţi la sfârcurile pectorale pentru a suge colostru
şi sunt ajutaţi ori de câte ori îşi pierd sfârcul pentru a nu pierde nici un
supt. Supravegherea purceilor în timpul suptului este obligatorie
deoarece, dacă pierd 1-2 supturi, nu numai că nu-şi asigură hrana, dar
suferă şi de sete întrucât laptele din primele zile asigură atât
substanţele nutritive, cât şi apa.
Apa trebuie să fie distribuită purceilor începând cu a 6-a, 7-a zi
şi aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă o
temperatură asemănătoare cu aceea a ambientului, să fie curată, lipsită
de agenţi patogeni şi ouă de helminţi, să fie inodoră şi incoloră, să aibă
un pH cuprins între 3,8-4,2.

Alimentaţia purceilor sugari

Colostrul – primul aliment al purcelului. Rezistenţa şi
supravieţuirea purceilor depinde în mare măsură de cantităţile de
colostru primite în primele ore după naştere. Purceii, datorită structurii

130
caracteristice a învelitorilor fetale, nu primesc anticorpi materni în
timpul vieţii intrauterine, iar după naştere, prin consumarea
colostrului, au posibilitatea de a prelua anticorpi specifici. Absorbţia
anticorpilor se reduce la jumătate la intervale de 3-5 ore şi absorbţia
lor este semnificativă pentru purcei numai în primele 24 ore de la
fătare. Colostrul este bogat şi în alte substanţe nutritive, fiind un
aliment ideal pentru nou născuţi.
Laptele de scroafă. Purceii în prima perioadă de viaţă au o
capacitate mare de creştere. În primele 4 săptămâni de viaţă
echipamentul enzimatic al purceilor este adaptat consumului de lapte.
În general, laptele asigură necesarul nutritiv pentru 10-11 purcei până
la circa 3 săptămâni de viaţă. Producţia de lapte a scroafei după
această perioadă, acoperă numai o parte din necesităţile puceilor
datorită creşterii rapide a acestora şi datorită reducerii progresive a
producţiei de lapte. În această perioadă tubul digestiv al purceilor
utilizează cel mai bine laptele scroafei sau alimentele cu compoziţie
asemănătoare. De la vârsta de 10-14 zile se vor administra în hrana
purceilor aşa numitele furaje prestarter care conţin, mai ales,
înlocuitori de lapte si materii prime de cea mai bună calitate prelucrate
după tehnologii specifice. Un astfel de furaj prestarter poate avea
compoziţia prezentata în tabelul nr.25.
Înţărcarea şi creşterea tineretului porcin
În fermele performante înţărcarea se realizează la 4 săptămâni
(28 zile), însă aceasta este indicată doar acolo unde se pot respecta
toate condiţiile deoarece în această perioadă, rezistenţa împotriva
bolilor este cea mai mică şi imunitatea pasivă pe care au preluat-o
purceii din colostru nu conferă o protecţie prea mare, iar anticorpii
proprii încă nu dau rezistenţă totală împotriva diferitelor
microorganisme. Din aceste considerente, în fermele mai mici,
înţărcarea se poate realiza şi la 6 săptămâni (42 zile). Într-o fermă în
care se urmăreşte şi aspectul economic, vârsta optimă de înţărcare
trebuie să fie cuprinsă între 28-35 zile.
Înţărcarea purceilor se realizează respectând principiul “totul
plin – totul gol“. Prin aceasta şi respectarea regulilor de igienă şi
dezinfecţie înainte de populare, se reduce flora bacteriană din adăpost.
La înţărcare şi trecerea în noul adăpost (creşă) se lotizează
purceii după masă corporală şi sex. Aceasta reduce stresul rezultat din
luptele între indivizi şi oferă şanse egale în concurenţa pentru furaj şi
apă. Randamentul maxim al purcelului se obţine atunci când numărul

131
lor în boxe este de 8-10 capete. Pentru stimularea consumului este
importantă suprafaţa de hrănire, ceea ce înseamnă că, în acelaşi timp,
cel puţin jumătate din lot să poată să se hrănească.
Condiţiile de microclimat
Condiţiile de microclimat sunt deosebit de importante. Este
obligatorie asigurarea unui adăpost cald, uscat, fără curenţi de aer.
Perioada de întreţinere a purceilor în aceste spaţii este cuprinsă între
momentul înţărcării şi 90-100 zile. În creşă, în prima săptămână,
purceii au nevoie de o temperatură constantă de 26-28C şi curenţi de
aer cât mai reduşi. Odată cu creşterea lor scade şi necesarul de
căldură, datorită acestui fapt temperatura se poate reduce cu 1,5-2C
pe săptămână aşa încât la vârsta de 9 săptămâni temperatura să fie de
18-20C. În vederea asigurării unor condiţii de întreţinere cât mai
bune, bateriile de întreţinere a purceilor trebuie să fie dispuse la o
înălţime de 20-25 cm deasupra solului, pentru a evita influenţa
negativă a gazelor toxice. Pardoseala acestor baterii este constituită
din bare metalice acoperite cu material plastic şi au aspectul de
grătare.
Întreţinerea purceilor după înţărcare până la vârsta de
90-100 zile se poate realiza şi la sol, pe pardosea încălzită, dar practica
a demonstrat că rezultate superioare s-au obţinut în cazul utilizării
bateriilor suspendate.

Alimentaţia tineretului
Alimentaţia corectă este bazată pe programul de înţărcare.
Nutreţul combinat trebuie administrat în funcţie de masa corporală şi
vârsta purceilor. La furajarea purceilor din creşă se va utiliza furaj
caracteristic sugarilor în primele 3-4 zile, urmând ca trecerea la furajul
caracteristic vârstei 40-60 zile să se facă treptat, înlocuind câte 25%
din cantitatea zilnică. De la vârsta de 60 la 90-100 zile se
administrează un furaj de tip starter. Componenţa celor trei tipuri de
furaje este redată în tabelul nr.25.
Tabel nr.25
Norme furajare tineret porcin
Compoziţie U.M. N.C.purcei N.C. purcei N.C. purcei
(10-42 zile) (42-60 zile) (60-90 zile)
Substanţă uscată % 91,52 91,22 91,59
ED suine MJ/kg 13,89 11,65 11,09
Proteină brută % 37,62 41,04 40,73

132
Grăsime brută % 7,20 2,54 2,66
Celuloză brută % 4,04 5,89 6,58
Sodiu % 0,31 0,56 0,67
Cloruri % 0,32 0,83 0,99
Calciu % 2,38 3,12 3,70
Fosfor % 1,09 1,41 1,61
Lizină % 2,61 2,84 2,82
Methionină % 0,78 0,76 0,78
Met + cistină % 1,33 1,37 1,40
Vitamina A UI/g 30,01 40,05 40,00
Vitamina D3 UI/g 5,00 6,68 8,00
Vitamina E mg/kg 75,02 100,13 120,00
Arome mg/kg 300,00 200,25 240,00

În perioada de vârstă 10-42 zile, un purcel consumă 4-5 kg

furaj. De la 42 la 60 zile un purcel consumă 12-15 kg N.C., iar de la
60 la 90 zile consumă 38-40 kg N.C.
De reţinut că modul de furajare influenţează în mod hotărâtor
greutatea purceilor, astfel încât la înţărcare să aibă greutatea de 8 kg,
iar la sfârşitul perioadei de tineret să aibă greutatea de 25 kg.

Tehnologia de creştere şi exploatare a porcilor la îngrăşat

Întreţinerea şi exploatarea porcilor la îngrăşat se realizează în
spaţii distincte. Aceste spaţii pot fi amplasate în comun cu spaţiile de
reproducţie şi tineret, dar la distanţă de acestea sau în ferme
specializate numai pe exploatarea porcilor la îngrăşat. În cadrul
adăposturilor destinate porcilor la îngrăşat, sunt amenajate boxe de
diferite mărimi şi forme în care vor fi cazate grupe de porci ţinând
cont că pentru fiecare porc la îngrăşat trebuie să se asigure 0,8-1 mp.
În practică se utilizează boxe care pot caza între 15-25 capete.

Microclimatul din halele de îngrăşare

Temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18-20C la categorie
25-55 kg şi de 17-19C la categoria 55-110 kg.
Umiditatea relativă trebuie să aibă valori de 55-70% la
categoria 25-55 kg şi 60-70% la categoria 55-110 kg.
Viteza aerului trebuie să fie de 0,5-1 m/s în perioada de vară şi
0,2-0,5 m/s în perioada de iarnă.

133
 Furajarea porcilor la îngrăşat
În tehnologia creşterii porcilor, după vârsta de 90 zile, urmează
faza de creştere de la 25 kg la 55 kg si apoi cea de îngrăşare
55-110 kg.
În ambele faze, cheltuielile sunt destul de mari şi de aceea este
important să se realizeze un spor mediu zilnic cât mai mare cu un
consum de furaj cât mai mic posibil, astfel încât furajarea să fie
eficientă şi din punct de vedere economic. În îngrăşarea porcilor se iau
în vedere următoarele elemente: obţinerea unui spor mediu zilnic cât
mai ridicat (peste 700g zilnic), consumul de furaj în îngrăşătorie să fie
cuprins între 280-300 kg/porc, consumul specific să fie de 3,2-3,5
kg/porc. Respectând aceste criterii se reduce viaţa productivă a
porcului până la 180 zile, se poate produce o carcasă de calitate
superioară în care stratul de grăsime să nu depăşească 2-2,5 cm, iar
procentul de carne în carcasă să fie de 52-55%.
Componenţa furajelor utilizate în hrana porcilor la îngrăşat, pe
cele două categorii, este redată în tabelul nr.26.

Tabel nr.26
Norme furajare porci la îngrăşat
Compoziţie U.M. N.C. pt N.C. pt
categoria categoria
25-55 kg 55-110 kg
Substanţă uscată % 87,28 87,13
ED suine MJ/kg 13,32 13,27
Proteină brută % 16,35 14,88
Grăsime brută % 2,79 2,87
Celuloză brută % 4,05 4,12
Sodiu % 0,15 0,18
Cloruri % 0,24 0,28
Calciu % 0,86 50,85
Fosfor % 0,59 0,52
Lizină % 0,77 0,65
Methionină % 0,27 0,25
Met+cistină % 0,59 0,55
Vitamina A UI/g 9,59 6,01
Vitamina D3 UI/g 1,60 1,00
Vitamina E mg/kg 23,98 15,03
Arome mg/kg 19,98 20,04

134
 De la greutatea de 25 kg până la greutatea de 55 kg, un porc
consumă 80-100 kg N.C., iar de la 55 la 110 kg consumă 180-200 kg
N.C.
Odată cu ajungerea la greutatea planificată, este indicat ca
animalele să fie livrate pentru sacrificare, astfel încât să se aplice
principiul “totul plin – totul gol“. Se recomandă ca şi animalele care
nu au atins greutatea corespunzătoare să fie livrate, deoarece transferul
lor în alte compartimente ar influenţa negativ starea de sănătate a
efectivelor.

CAPITOLUL VII

CREŞTEREA OVINELOR

Importanţa creşterii ovinelor

Creşterea ovinelor constituie o îndeletnicire străveche a
poporului român, ca şi a altor popoare. Importanţa economică a
creşterii ovinelor este determinată de particularităţile lor biologice şi
productive, de valoarea produselor alimentare (carne, lapte) şi a
materiilor prime furnizate industriei uşoare (lână, pielicele, piei etc.)
Lâna constituie produsul specific, care continuă să prezinte
importanţă datorită însuşirilor ei tehnologice şi de natură igienică,
superioare fibrelor sintetice. Carnea provenită de la tineretul îngrăşat
este apreciată, deci mult solicitată pe piaţa internă şi externă. Laptele
de oaie este prelucrat în cantităţi mari şi transformat în numeroase
sortimente de brânzeturi, beneficiind de o cerere crescută din partea
consumatori. Pielicelele de miel Karakul şi Metiş sunt foarte căutate
pentru diverse confecţii, iar pieile provenite de la tineret şi ovinele
adulte din toate rasele constituie o importantă materie primă pentru
industria de blănuri sau cea de pielărie.
Printre alte particularităţi biologice ale acestei specii, se
evidenţiază şi o serie de avantaje indirecte : valorificarea economică a
subproduselor vegetale , celulozice şi a resurselor vegetale de pe
păşunile mai slab productive şi de mare altitudine; bălegarul are o
valoare biologică ridicată, încât prin “târlire” se fertilizează însemnate

135
suprafeţe pe timpul verii; învelişul pilos le conferă rezistenţă sporită la
intemperii , încât nu necesită adăposturi costisitoare; prolificitate
ridicată, durata scurtă a gestaţiei şi energia ridicată de creştere a
mieilor permit îngrăşarea şi valorificarea lor la vârstă timpurie
(3-4 luni ).
Datorită avantajelor prezentate, creşterea ovinelor constituie o
activitate rentabilă atât în ferme organizate, cât şi în gospodăriile
personale.

Situaţia creşterii ovinelor pe plan mondial şi în ţara noastră

Creşterea ovinelor pe glob este strâns legată de condiţiile
pedo-climatice şi de factorii social-economici. Ele sunt răspândite pe
zone întinse ale globului, dar într-un areal mai restrâns comparativ cu
cel al caprinelor, întrucât climatul umed şi rece, cât şi cel umed şi cald
au influenţă negativă asupra sănătăţii lor. Zonele cele mai favorabile şi
mai intens populate cu ovine sunt acele cu climat temperat şi oceanic,
cuprinse între latitudinea nordică şi sudică de 40 grade. În zona
ecuatorială şi a tropicelor, cât şi în cele cu climă rece, se creşte un
număr mai redus de oi. Zonele cu climat cald şi semiarid sunt mai
propice pentru creşterea oilor cu lână fină şi pentru pielicele. Cea mai
largă răspândire o au oile Merinos, care s-au extins în ambele
emisfere, în jurul paralelei de 40 grade, în zone delimitate de
izotermele medii anuale de +10 şi +20 grade Celsius şi cu precipitaţii
atmosferice între 250-700 mm anual. În condiţiile climatului din
Anglia, s-au format rase precoce de carne, care ulterior s-au răspândit
în zonele prielnice ale globului, cum sunt Noua Zeelandă şi Australia.
Până prin secolul al XVIII-lea, creşterea oilor a avut un caracter
empiric. Ulterior a început specializarea lor prin creşterea, în deosebi,
a oilor cu lână fină, corespunzător cerinţelor industriei. Din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, datorită perfecţionării industriei
textile, a creşterii cerinţelor de carne pe piaţa vest-europeană şi a
perfecţionării mijloacelor de transport frigorifice, crescătorii, în
special cei din Australia şi Noua Zeelandă, s-au orientat spre obţinerea
unor rase de carne-lână şi lână-carne. În zilele noastre aproape toate
ţările dezvoltate economic (Franţa, Germania, Anglia, SUA) şi-au
orientat creşterea ovinelor în această direcţie, încât carnea a devenit
produsul principal de la această specie, reprezentând pe plan mondial
8,3% din producţia totală de carne. Evoluţia efectivelor de ovine şi a

136
producţiei de lână brută pe plan mondial a cunoscut o creştere
accentuată în ultimele decenii ale secolului XX.
Ţările cu cele mai mari efective de oi sunt: Australia, Rusia,
R.P. Chineză şi Noua Zeelandă. În Europa cele mai mari afective se
cresc în Rusia şi Anglia. Până în 1989 România se situa pe locul 3 în
Europa atât la numărul de oi crescute, cât şi la producţiile realizate.

Clasificarea zoologică şi originea raselor de oi

Oaia domestică (Ovies aries) face pate din:
- încrengătura Chordata (Vertebrata),
- clasa Mammalia,
- subclasa Eutheria,
- ordinul Ungulata,
- subordinul Artiodactyla,
- grupa Ruminantia,
- familia Cavicornae care cuprinde trei subfamilii:
- Bovinae,
- Caprovinae,
- Antilopinae.

Subfamilia Ovidae cuprinde următoarele genuri:

- Hemitragus
- Pseudovis
- Amotragus
- Capra
- Ovis, care include următoarele specii sălbatice:
- Ovis mussimon sau Muflonul european;
- Ovis orientalis sau Muflonul asiatic;
- Ovis vignei-arkar - Arkarul sau Oaia de stepă;
- Ovis vignei-cycloceros sau Uria1ul;
- Ovis ammon sau Argalul;
- Ovis montana sau Oaia de munte.
Genul Ovis cuprinde speciile sălbatice care trăiesc şi astăzi în
Europa de sud (Sicilia, Corsica, Sardinia), în Asia Mică şi nordul
Asiei, în Africa şi America de Nord.
Descoperirile arheologice, caracterele morfofiziologice
comune, au dus la concluzia că rasele de ovine actuale provin din
Muflon, Arkar şi Argal, deci ovinele au origine polifiletică.
În funcţie de posibilităţile de reproducere cu oile domestice,

137
formele sălbatice de ovine se împart în doua grupuri mari: .
- grupa formelor sălbatice care nu au afinitate reproductivă cu oile
domestice, adică în cazul împerecherii sau al însămânţărilor
artificiale nu dau produşi. Are ca reprezentant pe Amotragus
tragelaphus (Oaia cu barbă).
- grupa oilor sălbatice care au afinitate reproductivă cu oile
domestice şi care, în urma încrucişărilor (hibridărilor) dau
produşi fecunzi. Din această grupă fac parte: Ovis musimon, Ovis
vignei, Ovis ammon şi Ovis montana.

Muflonul european (Ovis mussimon)

Este cel mai mic reprezentant al oilor sălbatice; se mai găseşte
astăzi în Corsica şi Sardinia. Cuprinde două subspecii: Ovis musimon
(Muflonul european) şi Ovis orientalis (Muflonul asiatic). Trăieşte în
turme de 60-80 capete, are corpul acoperit cu păr scurt, de culoare
brun-roşcată şi talia de 60-70 cm, cu 35-50 kg masă vie. Sunt animale
fricoase, dar se îmblânzesc uşor. Prezintă coarnele răsucite îndreptate
înapoi şi înăuntru. Oile domestice care provin din Muflon sunt rase
puţin productive, primitive, au coada scurtă. Amintim aici rasa
Romanov, Heidschnucke (din Germania), oile primitive din nordul
Germaniei şi din Polonia, ca şi toate celelalte oi cu coada scurtă.

Muflonul asiatic (Ovis orientalis), este considerat strămoşul

oilor fără coarne din Asia şi Europa. Din el provin oile palustre
(O. aries-palustris).
Este răspândit în Asia Mică, fiind mai mic decât Muflonul
european.

Arkarul (Ovis vignei arkar - Oaia de stepă). Se găseşte în stare

sălbatică în stepele de la estul Mării Caspice până în Himalaia. Are o
greutate corporală de 80-90 kg, coarne mari, triunghiulare la bază. Din
el se consideră că ar proveni rasele de oi cu coada lungă ca: Ţurcană,
Ţigaie, Merinos, Karakul.

Urialul sau Ovis vignei-cycloceros. Este strămoşul unor oi

domestice din lran şi Tibet cu lână groasa. Urialul mai trăieşte în stare
sălbatică în nord-vestul Indiei.

Argalul (Arhalul sau Ovis ammon), sunt oile sălbatice cu cea

138
mai mare dezvoltare corporală, talia 1,20 m, ajunge până la 200kg.
Din el provin oile cu coada groasă din Asia Centrală (Kurdiuk).
Trăieşte în munţii Altai şi podişul Pamir

Oaia de munte (Ovis canadensis). Seamănă cu Argalul, dar are

talia mai mică decât acesta; trăieşte în N-E-ul Siberiei, în Alaska şi
Kamceatka.

Clasificarea principalelor rase de oi

Criteriile folosite în clasificarea celor peste 450 rase de oi
existente sunt multiple, dar cele mai des folosite se referă la:
aptitudinile zooeconomice principale şi locul de formare al raselor.
După criteriul zooeconomic, oile se clasifică în trei tipuri
morfoproductive principale: de lână, de carne şi de lapte, între acestea
existând tipuri mixte (de lână – carne, carne – lână, lână – carne –
lapte).
După locul de formare: rase locale şi rase importate.

Tipul de lână cuprinde animale cu tip morfologic mezomorf,

trunchi potrivit sub aspectul dimensiunilor corporale, constituţie
robustă sau robustă spre fină. Caracteristic la aceste rase este prezenţa
pliurilor cutanate la gât, uneori şi pe trunchi, şi lâna fină, uniformă, cu
extindere pronunţată pe extremităţi (cap, membre). În acest tip se
încadrează rasele importate: Merinos sovietic, Merinos de Groznensk
şi Merinos Australian, iar din cele locale: Merinos de Transilvania,
care deţine ponderea cea mai mare în grupa oilor cu lână fină din ţara
noastră.

Tipul de carne cuprinde rasele cu masivitate pronunţată,

greutate corporală mare şi constituţie în general robustă. Trunchiul se
caracterizează prin adâncimi şi lărgimi foarte pronunţate; gâtul este
scurt şi gros, membrele scurte, osatura redusă dar puternică, uger mic,
iar pielea subţire şi buretoasă. Reprezentative pentru acest tip sunt
rasele englezeşti de carne, din grupa celor cu lână lungă (în general de
talie mare şi lungimea lânii de peste 10cm, denumite oi de marsh )şi
cea cu lână scurtă (de talie mică, cu lâna de 6 –10 cm, denumite oi de
dawn ), caracterizate prin precocitate accentuată şi prolificitate
ridicată. Aceste rase au avut şi au şi în prezent un rol remarcabil în
ameliorarea multor rase din diverse ţări, în direcţia producţiei de carne

139
şi în acţiunea de încrucişare cu oile Merinos, pentru obţinerea de lână
şi de carne.
În ţara noastră se folosesc la diferite tipuri de încrucişări rasele:
Lincoln, Romney Marsh, Border Leicester, din prima grupă şi rasele
Suffolk şi Southduwn din a doua grupă.

Tipul de lapte este reprezentat prin oi cu morfologie

dolicomorfă, aspect uscăţiv şi constituţie fină sau fină spre robustă. La
acestea gâtul este alungit şi subţire, trunchiul lung, îngust, cu
adâncime mai mare la trenul posterior (formă de pară), musculatura în
general slab dezvoltată, membrele sunt relativ lungi, cu osatura fină,
dar densă, iar pielea subţire şi densă. Cea mai reprezentativă din acest
tip este rasa Friză, la care se adaugă rasele franceze: Larzac, Millery şi
Lacaune şi, în anumită măsură, rasa Awassi (oi pentru lapte şi lână
pentru covoare), importată în 1973 din Israel.

Tipul mixt. Alte numeroase rase existente au însuşiri

morfoproductive intermediare şi aparţin tipurilor mixte.
Tipul de lână – carne cuprinde oi cu dezvoltare corporală mai
bună decât cele de lână. Ele au forme corporale destul de largi şi
adânci, cu rezerve de piele mari în regiunea gâtului şi pliuri mici, dese
pe trunchi. În acest tip se încadrează şi Merinosul de Palas, iar dintre
cele importate, rasele Merinos de Stavropol, Merinos de Caucaz,
Polwarth.
Tipul de carne – lână este reprezentat prin rase cu masivitate
asemănătoare celor de carne, lâna este fină sau semifină, uniformă, iar
pliurile cutanate lipsesc, având uneori o salbă puţin dezvoltată. În
acest tip se încadrează Merinosul de carne german, de asemenea rasele
Corriedale, importată din Australia şi Noua Zeelandă, rasa Ile de
France şi altele.
Tipurile mixte lapte – carne – lână, în care se încadrează rasa
Ţigaie, de lână – carne – lapte, care cuprinde rasa Spancă, sau lână –
lapte –pielicele, în care se încadrează rasa Ţurcană sunt reprezentate
de oi locale care deţin ponderea cea mai mare în structura efectivului
din România. Toate acestea se caracterizează prin dezvoltare corporală
mijlocie şi lipsa pliurilor cutanate (exceptând oile Spancă).
Tipul de pielicele – lapte cuprinde mai multe rase, dar cea mai
reprezentativă este rasa Karakul.

140
 Structura de rasă şi zonarea raselor de ovine
În cadrul raselor de ovine de la noi din ţară se prevede o nouă
structură de rasă, avându-se în vedere păstrarea principalelor rase
crescute în prezent: Merinos, Ţigaie şi Ţurcană.
În perspectivă se urmăreşte sporirea numerică a efectivelor de oi
Merinos, prin absorbţia treptată a oilor Spancă. Oile Merinos vor fi
crescute în zona de câmpie din sudul şi vestul ţării, ponderea
principală având-o rasele Merinos de Transilvania şi Merinos de
Palas. Ovinele Merinos importate se vor creşte în continuare în rasă
pură. Rasa Ţigaie va fi crescută în zona colinară şi submontană a
arcului Carpatic, podişul Transilvaniei şi în zonele depresionare. Rasa
Ţurcană şi metişii acestea se va creşte în zona înaltă a întregului lanţ
Carpatic, iar în zona de răsărit a Moldovei se va încrucişa cu berbeci
Karakul pentru producţia de pielicele.
În luna martie a anului 2002 Institutul de Cercetare şi Producţie
Palas Constanţa a omologat patru noi rase de Merinos: pentru
producţia de lână, pentru producţia de carne, pentru producţia de lapte
şi mixtă.

Noi orientări în creşterea ovinelor la noi în ţară

Obiectivele urmărite în creşterea oilor pe termen mediu şi lung
trebuie să fie următoarele:
1. Menţinerea şi ameliorarea cantitativă şi calitativă
a producţiei de lână din cele trei categorii (în funcţie de rasă):
fină, semifină, grosieră, ca şi a producţiei de pielicele Karakul,
aceasta prin creşterea ovinelor în rasă curată, respectiv a celor
de tip Merinos, Ţigaie, Ţurcană şi Karakul, cu două posibilităţi:
a) creşterea integrală, în rasă curată, a
ovinelor în unele ferme de elită şi care, pentru asigurarea
eficienţei economice, să devină furnizoare de berbecuţi
şi mieluţe de reproducţie;
b) creşterea în rasă curată, în fiecare
fermă de dimensiune mare şi mijlocie, a 35-50% din
efectivul matcă, restul efectivului urmând a fi introdus în
schema de încrucişare industrială sau de infuzie (în nici
un caz de absorbţie), pentru producerea de hibrizi
industriali, cu însuşiri ameliorate pentru producţia de
carne sau de lapte. În acest tip de crescătorii, urmează ca
mieluţele de reproducţie să fie reţinute din cele de rasă

141
 curată, iar berbecuţii reproducători, folosiţi mai ales la
însămânţări artificiale, să fie din rasă curată, testaţi
amelioratori pentru producţia de lână şi, în acelaşi timp,
cu însuşiri îmbunătăţite, cel puţin pentru producţia de
carne, dar şi de lapte. Produsul principal însă, care se
urmăreşte a fi ameliorat în cazul de mai sus, este,
evident, lâna, fie că este vorba de lână fină, semifină sau
grosieră, pentru a nu mai discuta de pielicele;
c) o soluţie specială pentru rasa
Ţurcană ar fi încrucişarea femelelor cu berbeci din rasa
englezească Lincoln care, prin caracteristicile sale, ar
putea ameliora la rasa Ţurcană următoarele însuşiri:
- masivizarea, prin creşterea greutăţii corporale, ca şi a
dimensiunilor corporale (talie, lărgimi, lungimi şi
adâncimi);
- calităţile lânii, prin faptul că oile din rasa Lincoln au
şuviţa lungă, fire uniforme în şuviţe, ondulaţii şi caracter
mătăsos, precum şi o bună extindere a lânii pe corp.

2) Sporirea considerabilă, cantitativă

şi calitativă a producţiei de carne, la toate rasele de ovine
autohtone, prin:
a) selecţia în rasă curată a unor berbeci din rasele Merinos,
Ţigaie şi Ţurcană, care să transmită la urmaşi însuşiri
îmbunătăţite, în ceea ce priveşte creşterea, conversia
hranei, precum şi calităţile carcasei şi ale cărnii;
b) folosirea de încrucişări industriale pentru obţinerea de
metişi comerciali, atât masculii cât şi femelele urmând a
fi destinate îngrăşării şi livrării. În acest scop se pot
utiliza diferenţiat pentru monta femelelor din rasele
Merinos, Ţigaie şi Ţurcană, următoarele categorii de
masculi:
- berbeci aparţinând unor creaţii biologice autohtone, linii
specializate pentru producţia de carne, realizate de
cercetarea ştiinţifică autohtonă;
- berbeci din unele rase autohtone, cum este Oaia cu capul
negru de Teleorman, mai ales pentru ovinele de rasă
Ţigaie şi chiar Ţurcană. În acest scop, poate fi avută în
vedere Oaia cu cap negru de Plovdiv din Bulgaria.

142
 - berbeci din unele rase specializate pentru producţia de
carne, din ţări situate în vestul Europei. Dintre aceste
rase amintim: Ile de France, Texel, etc.
3) Îmbunătăţirea, mai ales cantitativă, a producţiei de lapte, cu
referire specială la rasele Ţigaie şi Ţurcană, prin:
a) desfăşurarea unei imense activităţi de selecţie în rândul
raselor autohtone şi extinderea controlului producţiei de
lapte pentru identificarea de “mame de berbeci” şi
alegerea riguroasă a acestora, în vederea folosirii lor la
însămânţări artificiale;
b) efectuarea unor încrucişări de infuzie şi industriale, cu
berbeci din rase specializate pentru producţia de lapte.
Dintre rasele specializate pentru producţia de lapte, pot
fi avute în vedere următoarele: Friză, Lacaune, Sarda,
etc.
4) În fermele comerciale, producătoare de carne sau de lapte
marfă, pot fi luate în considerare măsuri pentru aducerea din
import de femele şi berbeci, în vârstă de 18 luni, care să fie
crescute în rasă curată.
Din aceste categorii de ferme, pe lângă mieluţe şi berbecuţi de
reproducţie ce se pot livra în alte ferme pentru încrucişări industriale
cu rasele autohtone, se livrează tineret ovin îngrăşat pentru producţia
comercială de carne sau, după caz, lapte marfă ca atare sau prelucrat
în diverse sortimente de brânzeturi.
În cadrul măsurilor organizatorice pot fi avute în vedere
următoarele:
1. Redresarea creşterii ovinelor, în primul rând prin
trecerea pe primul plan a producţiei de carne.
2. Repunerea în funcţie a complexelor industriale de
creştere şi îngrăşare a ovinelor.
3. Organizarea de noi îngrăşătorii de ovine, de
dimensiuni mici şi mijlocii, prin amenajarea şi modernizarea de
capacităţi de producţie existente, construirea de îngrăşătorii noi.
4. Procurarea de efective matcă (oi, mioare şi
berbeci de reproducţie), din rase autohtone şi din import.
5. Procurarea de echipamente specifice în creşterea
şi exploatarea ovinelor.
6. Nu în ultimul rând, este imperios necesar să se
stimuleze înfiinţarea asociaţiilor profesionale ale crescătorilor

143
 de ovine , ca unică modalitate de organizare a crescătorilor şi
de sprijinire concretă a acestora, prin:
a) asigurarea factorilor necesari producţiei;
b) desfacerea producţiei obţinute;
c) acordarea asistenţei tehnice în creşterea ovinelor;
d) protecţia socială şi economică a crescătorilor de ovine.
Punerea în practică a celor prezentate ar reprezenta relansarea
creşterii şi exploatării ovinelor la noi în ţară, asigurând venituri pentru
crescători, locuri de muncă pentru cei care deservesc animalele şi
prelucrează producţiile acestora.

Rasele de ovine
În prezentarea raselor de ovine vom folosi următoare
clasificare:
- rase de oi aparţinând tipului morfo-productiv de lână,
- rase de oi importate, aparţinând tipului morfo-productiv de
carne,
- rase de oi aparţinând tipului morfo-productiv de lână-carne şi
carne-lână,
- rasele de oi aparţinând tipurilor morfo-productive mixte : lână-
lapte-carne, lână-carne-lapte, lână-lapte-pielicele şi pielicele-
lapte,
- rase aparţinând tipului morfologic de lapte.

Rase de oi aparţinând tipului morfo-productiv de lână

Merinos de Transilvania. S-a format prin încrucişarea de
absorbţie a oilor Ţigaie şi Ţurcană din vestul Transilvaniei cu Merinos
Negretti, Rambouillet Merinos precoce german. Format caracteristic
oilor de lână, tip morfologic mezomorf, cu profilul uşor convex,
berbecii, majoritatea, cu coarne mari, la gât salbă cu 3 cravate,
trunchiul în general slab dezvoltat în lărgime , membrele scurte,
puternice, talia 63 cm la oi, 65 cm la berbeci, greutatea 38-48 kg la oi,
60-80 kg la berbeci, greutatea mieilor la naştere 3-5 kg, culoarea albă.
Producţia de lână la oi 4-7 kg, la berbeci 8-12 kg, lungimea fibrei 7
cm, fineţea 22-24 microni, usuc în exces, randament 35-38%,
producţia de lapte 60-70 l, prolificitatea 115%, producţia de carne

144
nesatisfăcătoare, randament 43-45%. Se creşte în rasă pură, se
ameliorează prin infuzie cu Merinos de Stavoprol şi australian.
Merinos sovietic. S-a format prin încrucişări complexe,
Merinos Mazaiev cu rase locale X Rambouillet şi Merinos de Ascania.
Format corporal specific oilor specializate pentru lână, capul dezvoltat
cu profil drept, coarne la berbeci, lâna foarte mult extinsă pe cap şi
extremităţi, prezintă salbe şi cravate, trunchiul scurt, slab dezvoltat în
lărgime, membre lungi cu defecte de aplomb. Greutatea 40-50kg la oi
şi 60-80 la berbeci, culoarea albă uniformă. Producţia de lână 5-7 kg
la oi, 10-12 la berbeci, lungimea 7,5-8,5 cm, fineţea 22-23 microni,
randament la spălare 33-36%, producţia de lapte bună, prolificitate
115-120%, tardivă, aptitudini mediocre pentru producţia de carne. Se
creşte în rasă curată, cei mai buni berbeci se folosesc la încrucişări.
Merinos de Groznensk. Provine din încrucişarea Merinosului
Mazaiev cu Merinos australian. Prezintă conformaţie caracteristică
tipului de lână fină, cap cu profil uşor convex, berbeci cu coarne, oile
ciute, gâtul cu salbă şi 1-2 cravate, trunchiul potrivit de lung şi adânc,
membre scurte, greutate 45-50 kg la oi, 70-90 la berbeci. Producţia de
lână 6-8 kg la oi, 10-15 kg la berbeci, lungimea lânii 8-9 cm, fineţea
20-23 microni, precocitate moderată, aptitudini slabe la îngrăşare.
Berbecii importaţi se folosesc pentru ameliorarea calităţii lânii la
Merinosul transilvănean.
Merinos australian. Provine din tipurile de Merinos
Rambouillet, spaniol, american (Vermont), sub influenţa condiţiilor
favorabile din Australia. Confor-maţie caracteristică raselor de lână, în
privinţa dezvoltării corporale, există 3 tipuri distincte : fin , mediu ,
robust.
Greutatea corporală 38-48 kg la oi, iar la tipurile mai mari 45-55 kg, la
berbeci 65-80 kg, animale formate pentru păşune , rustice şi rezistente
la drumuri lungi. Produce lână de calitate superioară, uniformă,
lucioasă şi mătăsoasă, lungimea 80 cm, fineţea diferă la cele 3 tipuri
18-23; 20-25; 23-27 microni, usucul de calitatea superioară ,
randament la spălare peste 45%. Se foloseşte în ameliorarea oilor
Merinos din ţara noastră prin încrucişări de infuzie.

Rase de oi importate, aparţinând tipului morfo-productiv

de carne
Romney Marsh. S-a format în sudul Angliei, din încrucişarea
oilor locale cu rasele Leicester şi Lincoln. Conformaţie caracteristică

145
tipului de carne, greutatea oilor adulte ajunge la 60-70 kg, a berbecilor
la 110-120 kg, apreciată pentru rezistenţă şi adaptabilitatea ei la
condiţiile variate de mediu. Producţia de lână 4-5 kg la oi şi 6-7 kg la
berbeci, lungimea lânii 10-12 cm, fineţea 31-37 microni, este precoce,
prolificitatea 125-130%. S-a importat pentru încrucişarea cu Ţigaie şi
alte rase pentru îmbunătăţirea producţiei de carne.
Lincoln. Rasă veche formată în Anglia, în comitatul Lincoln,
din încrucişarea oilor locale cu Leicester. Rasă de carne de talie mare,
greutatea oilor adulte 80-90 kg, iar a berbecilor 140 kg, s-a folosit
mult la încrucişări în Australia şi Noua Zeelandă, pentru obţinerea
lânii Crossbreed. Producţia de lână 6-7 kg la oi, 10 kg la berbeci,
lungimea mare 30-40 cm, fineţea 37-45 microni, mătăsoasă, cu luciu
pronunţat, producţia de carne foarte bună, mieii îngrăşaţi la un an
ajung la 90 kg. S-a importat pentru a fi utilizată la încrucişarea
industrială; se recomandă la încrucişări de infuzie cu Ţurcană.
Suffolk. S-a format în Anglia din încrucişarea oilor Nordfolk cu
Southdown şi prin selecţie. Conformaţie caracteristică raselor de
carne, cap mic fără coarne la ambele sexe, gât scurt, gros, trunchi lung
şi adânc, greutate 60-70kg la oi, 110-120 kg la berbeci, culoarea albă,
jarul castaniu închis. Producţia de lână 3-3,5 kg la oi, 4-5 kg la
berbeci, lungimea lânii 7-8 cm, fineţea 28-30 microni, prolificitate
125-130%. Precocitate mare, bune aptitudini pentru îngrăşare, carnea
de calitate superioară, randament la tăiere 60-65%. Se ameliorează în
ţara de origine, prin selecţie. S-a importat pentru a fi utilizată la
încrucişare pentru a mari producţia de carne.

Rasele de oi aparţinând tipului morfo-productiv de

lână-carne şi carne-lână
Merinos de Palas. S-a format la
Staţiunea Palas din încrucişarea
Merinosului din Câmpia Tisei cu
Merinos Rambouillet şi Semiprecoce
germen, iar din 1954 cu Merinosul de
Stavropol şi caucazian. Conformaţie
caracteristică tipului de lână-carne.
Trunchiul lung, dezvoltare bună a
lărgimilor, capul cu profil berbecar,
berbecii au coarne, oile fără coarne,
prezintă salbă cu 1-2 cravate, membre puternice. Talia 67 cm la oi, 72

146
cm la berbeci. Greutatea 63 kg la oi şi 90 kg la berbeci. Greutatea
mieilor la naştere 5 kg. Culoarea albă uniformă. Producţia de lână 7,2
kg la oi, 12 kg la berbeci. Lungimea fibrei 7,5 cm, fineţea 20-22
microni. Randament 38-40%, usucul de calitate bună. Prolificitatea
131%. Producţia de carne este bună, precocitate mijlocie, randament
45-50%. Ameliorare prin creştere pe bază de linii – în direcţia
îmbunătăţirii atât a producţiei de lână, cât şi de carne. Se foloseşte ca
rasă amelioratoare în Dobrogea şi Câmpia Dunării.
Merinos caucazian. S-a format în regiunea Stavropol, la baza
lui stă Merinosul Novocaucazian şi cel de Ascania. Conformaţie
specifică oilor de lână-carne. Cap scurt cu profil convex, coarne
puternice la berbeci, salbă cu 1-2 cravate. Trunchiul lung, larg, adânc,
membre scurte. Greutatea 50-60kg la oi, 80-100 la berbeci, culoarea
albă. Producţia de lână 6-7 kg la oi, 11-12 kg la berbeci, lungimea
lânii 8 cm, fineţea 23-24 microni. Prolificitatea 125-130%. Aptitudini
bune de îngrăşare. Producţia de lapte 110-120 l . Se ameliorează prin
încrucişare în rasă pură, berbecii se folosesc la acţiunea de ameliorare.
Merinos de Stavropol. S-a format în regiunea Stavropol, din
Merinosul Novocaucazian şi Merinosul asutralian. Conformaţie
caracteristică oilor de lână-carne. Capul scurt, profilul uşor convex,
coarne puternice la berbeci, oile fără coarne. Gâtul cu salbă şi 1-2
cravate. Trunchi lung, larg şi adânc. Membre scurte. Greutate 47-60
kg la oi, 80-100 kg la berbeci. Culoarea albă. Producţia de lână 6-7 kg
la oi, 10-12 kg la berbeci. Lungimea lânii 8-9 cm, fineţea 22-24
microni. Producţia de lapte 120 l. Aptitudini bune la îngrăşare.
Prolificitatea 127-130%. Se ameliorează prin creştere în rasă pură. La
noi se foloseşte la ameliorarea tipurilor locale de Merinos.
Polwarth. S-a format în
Australia din încrucişarea oilor
Merinos cu berbeci Lincoln. Este o
rasă rustică, adaptată condiţiilor de
climat mai umed şi relativ rece, are
constituţie robustă, greutatea de
60-65 kg la oi şi 80-100 kg la
berbeci. Produce lână cu o fineţe
de 25-28 microni, lungă de 10-12
cm, oile dau 4,5-5 kg, berbecii 6-7
kg lână, precocitate bună, mieii la
4 luni au 35-40 kg, carne de

147
calitate, prolificitate 135%. Se preconizează folosirea ei la încrucişări
cu Merinosul de Transilvania.
Corriedale. S-a format în
Noua Zeelandă, din încrucişarea
oilor Merinos cu berbeci
Lincoln; prezintă conformaţia
oilor precoce, trunchi lung, larg
şi adânc, fără coarne, greutatea
55-70 kg la oi şi 100-110 kg la
berbeci, culoarea albă. Produc-ţia
de lână 5 kg la oi, 7 kg la
berbeci, lungimea lânii 10-12
cm, fineţea 25-59 microni,
precocitate mare, aptitudini bune
pentru îngrăşare intensivă, prolificitate 130%. S-a importat pentru
încrucişare industrială cu rasele noastre în vederea măririi producţiei
de carne.
Ile de France. S-a format în Franţa din încrucişarea oilor
Merinos cu berbeci Leicester. Conformaţie caracteristică raselor de
carne, greutatea oilor 60-65 kg, a berbecilor 85-95 kg. Producţia de
lână 4-5 kg la oi şi 7-9 kg la berbeci, lungimea 7-8 cm, fineţea 25-28
microni, produce o carne de calitate superioară, prolificitate 134-
148%. S-a importat pentru a fi folosită la încrucişare industrială.

Rasele de oi aparţinând tipurilor morfo-productive mixte:

lână-lapte-carne, lână-carne-lapte, lână-lapte-pielicele şi
pielicele-lapte
Ţigaie. Este o rasă locală, tip morfo-productiv mixt; cap uşor
alungit, profil uşor convex, berbecii cu coarne, trunchi relativ larg,
talia 62 cm la oi, 66 cm la berbeci, greutatea 38-45 kg la oi, 55-75 kg
la berbeci, culoarea lânii albă, jarul pigmentat ruginiu sau castaniu.
Producţia de lână 2-3 kg la oi, 5-6 la berbeci, lungimea fibrei 8,8 cm,
fineţea 32-33 microni, randament 45-55%, producţia de lapte 80-100 l,
prolificitate 105-108%, prezintă aptitudini bune de îngrăşare, dă carne
de calitate, randament la tăiere 45-50%. Se ameliorează în zona de
creştere prin selecţie şi încrucişări cu rasa Corriedale.
Spancă ameliorată. S-a format prin încrucişarea oilor Ţigaie cu
berbeci Merinos. Conformaţie intermediară între cele două rase, fiind
mai apropiată de Merinos, cap

148
uşor convex, coarne numai la berbeci, salba de mărime mijlocie,
trunchiul potrivit de lung şi lat, greutatea 45-55 kg la oi, 70-75 kg la
berbeci, culoarea albă. Producţia de lână 4-5 kg la oi, 7 kg la berbeci,
lungimea fibrei 7,5 cm , fineţea 24-26 microni, randament 45%,
producţia de lapte 90-100 l, prolificitatea 111%, aptitudini bune la
îngrăşare. Se ameliorează prin încrucişare cu Merinos.
Ţurcană. Rasă locală care reprezintă 40% din efectivele de
ovine de la noi din ţară. Tip morfologic dolicomorf, cap alungit, cu
profil drept, berbeci cu coarne, un procent mic de oi prezintă coarne,
gâtul lung, trunchiul slab dezvoltat în lărgime, membre puternice, cu
defecte de aplomb. Talia 61 cm la oi, 67 cm la berbeci, greutatea 37
kg la oi şi 54 kg la berbeci. Culoarea albă (var. albă), brumărie (var.
brumărie), neagră (var. neagră). Producţia de lână 2,2-4 kg la oi, 3-6
kg la berbeci, lungimea fibrei 15-35 cm, fineţea fibrelor scurte: 30
microni şi a celor lungi: 45-60 microni, randamentul la spălare 60-
65%, producţia de lapte 100-120 l, aptitudini slabe pentru producţia de
carne , prolificitatea 107%. Ţurcana albă se ameliorează prin selecţie
şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire, varietatea neagră şi brumărie
prin încrucişări cu Karakul.
Karakul. S-a importat la noi din U.R.S.S. Conformaţie
caracteristică, trunchiul în formă de pară, cap berbecat, urechi mari şi
blegi, coadă cu depozit de grăsime, greutatea oilor 42-50 kg , a
berbecilor 55-70 kg, culoare neagră, brumărie, cafenie, sură. Producţia
principală este pielicica mielului, sacrificat la 3 zile după naştere ,
producţia de lapte 60-70 l, producţia de lână 1-2 kg la oi şi 2,5 kg la
berbeci, prolificitatea 105-123%. Se ameliorează prin selecţie în
vederea îmbunătăţirii calităţii pielicelelor, berbecii se utilizează la
încrucişări industriale cu Ţurcana brumărie şi neagră.

Rase aparţinând tipului morfo-productiv de lapte

Friză. S-a format în Germania. Tip morfologic dolicomorf , cap
lung, profil convex, neacoperit cu lână, fără coarne, trunchi lung şi
adânc, nedezvoltat în lungime, membre lungi puternice, uger mare.
Greutatea 50-60 kg la oi şi 85-90 kg la berbeci. Extinderea lânii slabă,
abdomenul, membrele şi coada neacoperite cu lână. Producţia de lână
2,5-3 kg, lungimea 10-12 cm, fineţea 37-40 microni, producţia de
lapte 400 l, prolificitatea 200%. S-a utilizat la încrucişarea cu Ţurcană,
pentru mărirea producţiei de lapte.

149
 Awassi. S-a importat din Israel. Este o rasă de lapte cu coadă
grasă. Talie mijlocie, format corporal trapezoidal, cu baza mare situată
posterior, capul alungit, urechi lungi, largi, aplecate, greutatea 60-70
kg la oi, 100 kg la berbeci, uger foarte bine dezvoltat. Producţia de
lână de calitate inferioară, fără importanţă economică. Mieii au
intensitate mare de creştere, producţia de lapte 280 l pe lactaţie, cu 6%
grăsime. Prolificitate 115-120%. S-a importat pentru ameliorarea
producţiei de lapte la rasa Ţurcană.

Reproducţia ovinelor
Ţinând cont că maturitatea sexuală la ovine apare mult mai
devreme decât maturitatea corporală, trebuie evitată efectuarea montei
prea de timpuriu, care ar avea consecinţe negative asupra mieilor ce se
vor obţine, a creşterii animalului şi a productivităţii lui. Vârsta optimă
pentru folosirea tineretului la reproducţie se face in funcţie de
precocitatea raselor astfel:
- rasele foarte precoce (rasele englezeşti de carne) la
9-10 luni;
- rasele precoce (rasa Friza) la 12 luni;
- rase tardive (unde intră şi rasele de la noi din ţară) la 18
luni.
Vârsta până la care se pot folosi ovinele la reproducţie este de
5-6 ani la oi şi 4-5 ani la berbeci. Vârsta la care se reformează ovinelor
este de 7-8 ani la oi si 5-6 ani la berbeci.
Ciclul sexual la oaie durează în medie 16-18 zile. După fătare,
căldurile apar la circa 6-8 săptămâni. Oile sălbatice sunt monoestrice,
având un singur ciclu sexual, care se manifesta toamna. Ovinele
domestice sunt animale poliestrice sezoniere, adică activitatea sexuală
se manifestă în mod normal, toamna (septembrie-noiembrie), când se
succed mai multe cicluri sexuale la intervale regulate, când oile intră
în călduri în proporţie de 95-100%.
Monta
În reproducţia ovinelor se poate folosi atât monta naturală cât şi
însămânţarea artificială.
Ca sisteme de montă se foloseşte monta liberă, pe clase, în
harem şi monta dirijată
În monta liberă se repartizează câte 25-30 de oi pentru un

150
berbec. Sistemul se foloseşte de către crescătorii particulari şi are
dezavantajul nerecunoaşterii paternităţii mieilor.
Monta pe clase constă în repartizarea unor berbeci din clase
superioare la oi din clase inferioare şi se asigura, astfel, ameliorarea
mai rapidă a efectivului.
Monta în harem se face tot în libertate. Se repartizează pentru
30-40 de oi câte un berbec cu valoare genotipică cunoscută. Se
cunoaşte, astfel, paternitatea grupelor de miei obţinuţi.
Monta dirijata. Acest sistem de montă permite selecţia
individuală, fiind în acelaşi timp cel mai eficient sistem. Pe baza
însuşirilor fenotipice şi genotipice, se stabileşte lista de montă; pentru
fiecare oaie se vor urmării anumite însuşiri ale descendenţei. Într-un
sezon de montă se repartizează unui berbec 50-70 de oi.
Depistarea oilor în călduri se face cu ajutorul berbecilor
încercători (vasectomizaţi sau cu „penisul deviat").

Însămânţarea artificială la ovine

Este sistemul cel mai indicat pentru reproducţia şi ameliorarea
efectivelor de ovine. Prezintă o serie de avantaje cum ar fi: se pot
folosi intensiv berbeci valoroşi, de la un berbec se pot însămânţa
1000-1500 de oi, se previne transmiterea unor boli infecto-contagioase
şi parazitare, sperma se poate transporta la distanţă mare, în diferite
recipiente, iar prin congelare poate fi păstrată timp îndelungat, testarea
masculilor după descendenţi mai rapid şi mai precis, economisirea de
reproducători.
Însămânţarea se poarte face cu material seminal brut, refrigerat
sau diluat congelat. În România se practică la ovine însămânţarea
artificială cu material seminal diluat-refrigerat.
Sistemul de însămânţare artificială cu spermă brută.
Sperma brută, recoltată de la berbeci de mare valoare, se
foloseşte la însămânţare imediat după recoltare. Încărcătura de oi pe
un berbec este de 5-6 ori mai mare decât în cazul montei naturale
dirijate. De la un berbec reproducător se pot obţine 4 ejaculate pe zi,
iar de la mior unul pe zi. Intervalul între ejaculate nu trebuie să fie mai
mic de două ore.
Însămânţarea artificială cu spermă diluată şi refrigerată
Este metoda care se foloseşte cel mai des. În cazul folosirii
spermei diluate şi refrigerate numărul de oi însămânţate creşte pe un

151
berbec, însămânţându-se până la 20 de oi cu material rezultat de la un
ejaculat.

Însămânţarea artificială cu spermă congelată

Se foloseşte spermă congelată la temperatura de -196 °C, cu
ajutorul azotului lichid, în paiete de plastic, aşezate în nişte canistre
speciale, care sunt păstrate în containere speciale.
Pregătirea reproducătorilor pentru montă se face prin aplicarea
unui regim de hrănire şi întreţinere diferenţiat în scopul declanşării
căldurilor ovulatorii la oi şi a funcţiei spermatice la berbeci.

Gestaţia
Gestaţia durează in medie 150 zile, cu variaţii între 145-155
zile.
Durata gestaţiei poate fi influenţată de vârsta mamei şi de
starea de întreţinere a acestea, de numărul fetuşilor şi de
individualitatea fiecărei oi în parte. Gestaţia este mai lungă la
multipare şi mai scurtă la primipare.
În perioada gestaţiei trebuie să se acorde mai multă atenţie
asigurării unor condiţii bune de adăpostire, hrănire şi îngrijire.
Furajele trebuie să fie de cea mai bună calitate mai ales în ultimele
două luni de gestaţie, când fetusul creşte şi se dezvoltă într-un ritm
mai rapid. De asemenea, oile gestante vor fi scoase zilnic în padoc sau
pe păşune.

Fătarea
Este actul fiziologic prin care fătul şi învelitorile fetale sunt
eliminate.
Pentru a evita unele accidente, campania de fătări trebuie să fie
organizată din timp şi constă din:
- pregătirea adăposturilor cu 2-3 săptămâni înainte;
- asigurarea inventarului necesar: cântare, truse pentru
individualizare, substanţe pentru dezinfectarea ombilicului,
felinare, cârpe etc.;
- pregătirea personalului care va supraveghea fătările; pregătirea
oilor cu circa 2-3 săptămâni înainte de fătare (se va tunde lâna
de pe uger şi în jur).

152
 Fătarea durează in jur de 30 minute. Imediat după fătare se vor
îndepărta mucozităţile din nări, gură, se taie cordonul ombilical la 6-7
cm de abdomen (dacă nu s-a rupt singur) şi se tamponează cu tinctură
de iod. După aproximativ 30 minute de la fătare mieii se ridică şi sunt
daţi la prima alăptare.

Organizarea fătărilor timpurii

Fătările timpurii sunt cele care se obţin din montele sau
însămânţările artificiale efectuate în lunile iulie sau august. Aceste
reprezintă o serie de avantaje:
- oile gestante beneficiază de păşune şi masă verde, acest lucru
având influenţă favorabilă asupra dezvoltării normale a
fetusului;
- mieii obţinuţi din fătări timpurii sunt mai rezistenţi la boli;
- obţinerea unei cantităţi mai mari de lapte pe oaie;
- realizarea unei natalităţi mai ridicate.
Cele mai bune rezultate privind organizarea fătărilor timpurii se
obţin de la rasele Merinos, Ţigaie, Spancă.
O condiţie importantă a organizării fătărilor timpurii este
asigurarea oilor şi a berbecilor de reproducţie şi a unor condiţii bune
de adăpostire, hrănire şi îngrijire.
Reproducţia oilor are un caracter mai larg, în sensul că se pot
organiza monte şi fătări tot timpul anului. În acest scop se pot organiza
fătări extratimpurii (în lunile noiembrei-decembrie), cu monta în lunile
iunie-iulie, fătări timpurii (ianuarie-februarie) cu monta în august-
septembrie, fătări târzii (martie-aprilie) cu monta în octombrie-
noiembrie şi fătări de vară (iulie-august) cu monta în martie-aprilie.

Tehnologia creşterii mieilor şi a tineretului ovin

Sporirea efectivului de ovine depinde de modul cum sunt
îngrijiţi mieii, încă din prima zi după fătare. În această perioadă
trebuie să se acorde o atenţie sporită atât hrănirii cât şi îngrijirii
mieilor.
Imediat după fătare se vor îndepărta mucozităţile din gură, nări,
de pe cap şi se taie cordonul ombilical la 6-7 cm de abdomen, dacă nu
s-a rupt în timpul fătării, după care se dezinfectează.
După 20-30 minute de la fătare, mieii sunt daţi la prima
alăptare. În primele zile de la naştere mieii consumă colostru, care este
foarte important deoarece acesta conţine o cantitate mare de anticorpi

153
care imprimă mieilor o rezistenţă mai mare la acţiunea agenţilor
patogeni. În primele zile după fătare mieii sug din 2 în 2 ore, iar la o
lună ajung să sugă de 3-4 ori pe zi. În prima săptămână de viaţă, un
miel poate consuma 500-600 g lapte zilnic, apoi această cantitate
creşte la 1000-1500 g până la vârsta de 6 săptămâni, după care scade.
Sporul de creştere realizat zilnic de miei, în primele 21 de zile, este de
circa 250-300g cu un consum de 4-5 litri de lapte pentru un kilogram
spor în greutate vie.
Parametrii de microclimat care trebuie respectaţi în saivane
sunt:
- în compartimente pentru fătări se va asigura o temperatură de
12ºC-15ºC cu un minim de 8ºC, umiditatea relativă 60-75%, iar
viteza curenţilor de aer este de 0,3 m/s.
- în compartimente pentru tineret, temperatura este de 8ºC-12ºC
cu un minim de 5ºC, umiditatea relativă 60-75%, iar viteza
curenţilor de aer de 0,3m/s.
În hrănirea mieilor sugari se disting trei etape:
Etapa de miel crud, care durează de la fătare până la vârsta de 7
zile. În această perioadă mielul suge din 2 în 2 ore şi trebuie asiguraţi
factorii optimi de microclimat
Etapa de miel mijlociu, durează de la 8 zile la 30 de zile. În
această perioadă mielul suge de 5-6 ori, fiind în acelaşi timp obişnuit
să consume fânuri, nutreţuri concentrate, care se administrează în
spaţii speciale la care au acces numai mieii
Etapa de miel zburat, durează de la 30 de zile până la 65 de
zile. În această perioada mieii sug de 3 ori pe zi.
Înţărcarea mieilor, se face de obicei la 60-65 de zile, dar pentru
mieii destinaţi pentru îngrăşare , înţărcarea se poate face şi la vârsta de
45-60 zile, cu condiţia ca greutatea vie să nu fie mai mică de 12 kg.
Înţărcarea mieilor trebuie să se facă treptat, timp de 5-6 zile. În
primele 2 zile mieii se închid seara separat de mamele lor, iar în
următoarele 2 zile mieii se lasă cu oile mame numai 2-3 ore în timpul
prânzului. Din ziua a 5-a mieii se separă definitiv de mamele lor, iar
laptele este scos complet din hrana mieilor. În timpul înţărcării şi în
primele zile după înţărcare, în hrana mieilor se vor administra aceleaşi
nutreţuri care au fost folosite în timpul alăptării, dar în cantităţi mai
mari.
Tineretul ovin înţărcat se grupează în turme, în funcţie de sex,
rasă, greutate corporală, stare de întreţinere. Se vor forma turme

154
separate de mieluţe, berbecuţi, batali. În timpul păşunatului, tineretului
ovin trebuie să i se repartizeze cele mai bune păşuni şi un supliment de
concentrate în cantitate de 100-300 g/zi/cap, format din uruieli de
ovăz, porumb, mazăre.
Pe timp de iarnă tineretul ovin se hrăneşte cu furaje
concentrate, fibroase, suculente şi minerale.
Pentru tineretul ovin raţia trebuie să fie bogată în substanţe
proteice, vitamine şi substanţe minerale, nutreţurile care alcătuiesc
raţia să fie cât mai variate, proaspete, bine preparate şi cu un gust
plăcut. Adăparea tineretului ovin înţărcat se va face de 3-4 ori pe zi cu
apă proaspătă.

Îngrăşarea tineretului ovin

Tineretul ovin supus îngrăşării realizează sporuri mari de
creştere în greutate, valorifică eficient hrana, având o precocitate
ridicată.
Tineretul ovin poate fi îngrăşat în sistem semiintensiv şi
intensiv.
Îngrăşarea în sistem semiintensiv începe după înţărcarea
mieilor şi durează circa 5-6 luni, când tineretul realizează o greutate
vie de 35 kg.
Se succed două faze:
- în prima fază, care durează circa 2 luni, mieii se ţin pe păşune,
iar raţia se completează cu cantităţi moderate de nutreţuri
concentrate (200-330 g/cap/zi).
- în a doua fază se trece la finisarea îngrăşării în adăpost, durează
3 luni. În această fază se administrează 35-40 kg fân de calitate
superioară şi 70-75 kg nutreţuri concentrate formate din:
porumb, şroturi de floarea soarelui, făină de lucernă, săruri
minerale şi vitamine.
Îngrăşarea intensivă a tineretului ovin. Prin acest sistem de
îngrăşare se urmăreşte ca într-un timp scurt să se obţină o cantitate
mare de carne de calitate superioară.
Obiectivul sistemului de îngrăşare intensivă este obţinerea
mielului îngrăşat la 45 kg, într-o perioadă de 100 de zile. Mieii se
introduc la îngrăşat la 45-60 de zile. Greutatea la care se introduc
mieii la îngrăşat este de 12 kg.
Tehnologia de îngrăşare a tineretului ovin cuprinde 3 faze:

155
 - faza I – de acomodare – care durează 10-14 zile şi are ca scop
obişnuirea mieilor cu nutreţul combinat şi noile condiţii de
viaţă. Pop A. şi colab. (1991) recomandă ca în faza de
acomodare, fânul să se administreze întreg sau tocat la
dimensiuni de peste 3 cm, iar în fazele următoare să se
administreze sub formă măcinată în amestec cu nutreţurile
concentrate.
- faza II – de îngrăşare propriu-zisă – durează până la obţinerea
unei greutăţi de 33-35 kg (85-90 zile) în cazul îngrăşării pentru
carne macră şi, respectiv, 35-40 kg la rasele autohtone şi 43-47
kg la rasele de carne şi metişii acestora în cazul îngrăşării
pentru carne grasă (Dinescu S. 1972, Taftă V. 1997). În această
fază se utilizează nutreţuri combinate în structura cărora
fibroasele pot participa în proporţie de 20-30%, restul fiind
reprezentat de concentrate. Sporul mediu zilnic realizat este de
180-220 g la rasele autohtone, iar în cazul raselor specializate
pentru producţia de carne, sporul mediu zilnic depăşeşte 350 g.
- faza III – de finisare – durează circa 3-4 săptămâni, scopul
acestei faze fiind de a îmbunătăţii însuşirile organoleptice şi
gustative ale cărnii. În faza de finisare se scot din raţie
substanţele hormonale, antibioticele, care pot influenţa negativ
calitatea cărnii.

Tehnologia creşterii ovinelor adulte

În creşterea şi exploatarea ovinelor adulte se cunosc trei
sisteme: sistemul extensiv, semiintensiv şi intensiv.

Sistemul extensiv
Sistemul extensiv de creştere şi exploatare a ovinelor reprezintă
modalitatea de folosire eficientă a păşunilor naturale din zonele de
deal şi munte, precum şi valorificarea superioară a furajelor, fibroase,
grosiere şi suculente. O caracteristică importantă a acestui sistem o
constituie practicarea organizată a transhumanţei, prin care omul şi
animalele se deplasează pe distanţe mari de la câmpie la munte, vara,
şi de la munte la câmpie toamna şi iarna. Transhumanţa prezintă două
tipuri: transhumanţa pe verticală, limitată la distanţe scurte, practicată
în judeţele Neamţ, Suceava, Vrancea, Argeş, cu folosirea păşunilor
montane vara, iar iernarea are loc în depresiunile colinare;
transhumanţa pe orizontală in care se folosesc păşunile montane şi

156
alpine în lunile iunie-august şi migrarea spre câmpie unde stau toată
iarna, iar după 20 mai are loc urcarea la munte. La acest tip de
transhumanţă rezistă doar oile din rasele cu lână grosieră.
Datorită condiţiilor de mediu şi de furajare din zonele
respective, reproducţia ovinelor are caracter sezonier, monta
efectuându-se toamna târziu, când oile au o stare de întreţinere mai
bună, pentru ca fătarea să aibă loc în lunile martie-aprilie când există
posibilitatea hrănirii cu păşune sau masă verde în cantităţi suficiente.
În timpul verii, hrănirea constă din păşune de pe pajiştile
naturale, care reprezintă sursa furajeră cea mai ieftină. Iarna furajarea
constă din nutreţuri grosiere (coceni, paie, vreji) şi fânuri de deal şi
munte în cantităţi moderate.

Sistemul semiintensiv
Sistemul semiintensiv de creştere şi exploatare a ovinelor
reprezintă o formă intermediară între sistemul extensiv şi cel intensiv.
În acest sistem, iernarea turmelor se face în interiorul fermei
sau gospodăriei, în adăposturi amenajate pentru ovine. Vara oile se ţin
pe păşuni naturale sau cultivate sub formă de conveier verde, sau se
poate folosi întreţinerea combinată pe păşune şi în stabulaţie cu
administrarea nutreţului de masă verde pe grătare în adăposturi sau
padocuri.
Când se organizează conveiere verde ca sursă principală de
asigurare a furajului verde, din primăvară până toamna târziu se pot
folosi diferite scheme în funcţie de zona geografică şi de posibilităţile
unităţilor crescătoare de oi.
Conveierul verde poate fi de trei feluri, în funcţie de resursele
care asigură furajarea:
- conveierul verde natural, care are ca sursă de furaj pajiştile
permanente în zonele de deal şi de munte.
- Conveieru verde mixt, în care furajele sunt asigurate atât de pe
pajişti naturale, cât şi de pe suprafeţe cultivate cu plante anuale
sau perene.
- Conveierul verde artificial, asigură furajarea cu nutreţ verde,
din pajişti cultivate şi culturi de plante de nutreţ.

Sistemul intensiv
Acest sistem presupune întreţinerea ovinelor în stabulaţie,
furajarea făcându-se cu nutreţuri verzi administrate la iesle pe timpul

157
verii, iar iarna furajarea se face cu furaje conservate sau cu nutreţuri
sub formă de furaj unic.
O caracteristică importantă a creşterii ovinelor în sistem
intensiv este intensificarea reproducţiei. Aceasta presupune: sporirea
procentului de fecunditate, obţinerea a 2 miei la o fătare, aplicarea pe
scară largă a fătărilor timpurii, creşterea numărului de fătări prin
obţinerea a cel puţin trei fătări la doi ani.

Hrănirea berbecilor de reproducţie

Berbecii se hrănesc şi se îngrijesc diferit, în funcţie de perioada
în care se află: pregătirea pentru montă, perioada de montă şi perioada
de repaus.
În perioada de pregătire pentru montă, raţia berbecilor de
reproducţie trebuie să cuprindă nutreţuri bogate în substanţe proteice,
săruri minerale şi vitamine, deoarece acestea favorizează funcţia de
spermatogeneză. În această perioadă necesarul de nutreţuri este mai
redus cu 9-10% decât în perioada de reproducţie propriu-zisă.
În perioada de montă, raţia trebuie să cuprindă nutreţuri bogate
în substanţe nutritive, să nu fie voluminoasă şi să asigure obţinerea
unei cantităţi mari de spermă. Dintre concentrate se folosesc: ovăz,
mazăre, porumb, orz şi mei. În perioada de montă, un berbec de
reproducţie trebuie să primească 0,6-1 kg concentrate/zi, în funcţie de
numărul de monte executate şi greutatea sa corporală.
În perioada de repaus, se pot introduce în raţiile berbecilor
cantităţi mai mari de nutreţuri fibroase şi suculente. Astfel, vara se va
administra masă verde de pe pajişti naturale. În timpul întreţinerii pe
păşune nu este necesară administrarea de concentrate, numai în cazul
în care păşunea este de slabă calitate. Iarna raţia este formată din: fân
de leguminoase (1,5 kg), vreji leguminoase (0,5 kg), ovăz boabe
(0,2 kg), suculente (1kg), sare bulgări pentru lins la discreţie.

Hrănirea ovinelor de reproducţie

Hrănirea ovinelor în această perioadă, se face în aşa fel încât să
asigure substanţele nutritive necesare pentru organismul matern,
pentru creşterea fătului şi pentru asigurarea producţiilor de lapte şi
lână.

158
 Perioada de pregătire pentru montă şi a montei propriu-zise
începe în a doua jumătate a lunii august şi se termină, la sfârşitul
primei jumătăţi a lunii octombrie. Această perioadă coincide cu
perioada de păşunat, deci hrănirea ovinelor constă în asigurarea unor
păşuni cu compoziţie floristică bogată, preferabil păşuni naturale
ameliorate sau cultivate.
În prima parte a gestaţiei (primele 3 luni), ovinele vor fi hrănite
cu nutreţuri fibroase, nutreţuri suculente şi nutreţuri însilozate. În
această parte a gestaţiei, o oaie în greutate de 40-50 kg, are nevoie
între 0,9-1,2 UN cu 80-100 g PBD. Nu se introduc în raţie nutreţuri
mucegăite sau îngheţate, fiindcă acestea pot provoca avorturi.
În a doua parte a gestaţiei (ultimele 2 luni), nevoile de hrană ale
ovinelor cresc, fiind determinate de ritmul intens de dezvoltare a
fătului; în această perioadă se pun bazele desimii firelor de lână a
viitorului produs, foliculii primari apărând la 60 de zile, iar cei
secundari la 85 de zile de gestaţie, se asigură obţinerea unor miei cu
greutăţi corespunzătoare la fătare. În această perioadă fătul realizează
circa 80% din greutatea pe care o are la fătare. O oaie, cu o greutate de
40-50 kg, va avea nevoie de 1,0-1,3 UN cu 115-140 g PBD.

Organizarea şi tehnica păşunatului

Păşunatul ovinelor este foarte important, fiindcă oferă
posibilităţi ieftine de creştere a ovinelor. Perioada de păşunat este de
7-8 luni. Păşunatul se face după anumite reguli tehnico-orgnizatorice
care să permită folosirea cât mai raţională a păşunilor.
Trecerea de la stabulaţie la păşunat se face treptat, timp de 5-7
zile, perioadă în care se reduce administrarea de nutreţuri conservate,
concomitent cu creşterea duratei de păşunat şi a cantităţii de nutreţ
verde consumat, evitându-se în acest fel şi apariţia eventualelor
tulburări gastrice. Înainte de scoaterea la păşunat se verifică starea de
sănătate a animalelor prin examen individual, se verifică ongloanele,
curăţindu-se cornul, în cazul creşterii acestuia în exces.
În scopul folosirii raţionale a păşunilor, fiecare suprafaţă de
păşune trebuie bine organizată înainte de începerea păşunatului, astfel:
- împărţirea pajiştilor pe parcele, care vor fi păşunate prin rotaţie;
- asigurarea surselor de apă pentru adăpat;
- pe păşunile aflate la distanţe mai mari de 3 km de grajduri, este
necesară amenajarea de şoproane, pentru adăpostirea ovinelor
care rămân pe păşune pe toată perioada de păşunat;

159
 - amenajarea spaţiului pentru mulsul oilor – numit strungă – care
este un padoc de o suprafaţă mai mică;
- amenajarea unor spaţii pentru cazarea îngrijitorilor, prepararea
brânzeturilor, depozitarea diverselor materiale.
Ca metodă de păşunat se recomandă ca fiind cea mai
economică, metoda păşunatului raţional pe parcele, având loc şi o
fertilizare a acestora prin aşa numita „târlire”. Acest sistem are la bază
mutarea ţarcurilor dintr-un loc în altul odată cu schimbarea parcelei de
păşunat. Astfel, pe suprafaţa ocoalelor unde stau oile, se depune o
cantitate de bălegar care fertilizează suprafaţa respectivă.
Pentru păşunat se folosesc atât păşunile naturale din zona de
deal şi munte cât şi păşunile cultivate din zona de şes. Perioada în care
plantele se pot păşuna are o mare importanţă pentru menţinerea
păşunii în stare bună. Astfel, pe păşunile naturale, păşunatul poate
începe când majoritatea plantelor au ajuns la o înălţime de 10-12 cm
şi se termină când 80% din plante au fost consumate la 2-3 cm de la
sol. Durata medie de repaus pentru o suprafaţă păşunabilă este
cuprinsă între 15-20 zile în zonele favorabile şi 20-30 zile pentru
zonele secetoase. Păşunatul trebuie să se facă în loturi compacte,
asigurând un front de păşunat de 0,40 m²/ovină adultă. Pe păşune
trebuie să existe solniţe în care se aşează bulgări de sare sau brichete
de sare pentru lins.

Adăpatul ovinelor
Asigurarea surselor de apă potabilă pe păşune se face din surse
naturale (izvoare, fântâni sau ape curgătoare), în cazul în care nu
există surse naturale de apă potabilă se pot fora puţuri din care apa se
scoate cu mijloace mecanice şi se administrează la jgheab.
Sursele de apă şi perimetrul adăpătorilor colective de pe păşune
trebuie bine întreţinute igienic, accesul animalelor să se facă uşor, iar
distanţa de adăpat să nu fie prea mare. Raza maximă de adăpare în
cazul ovinelor este de 2,5-3 km, iar în cazul terenurilor accidentate,
această distanţă va fi redusă cu 25-40%. Pentru fiecare oaie trebuie
asigurat un front de adăpare de 25-30 cm.
În timpul verii consumul de apă este mai mare decât în celelalte
anotimpuri. O oaie adultă consumă 3-4 l apă/zi, iau un miel 1,5-2 l
apă/zi. Vara adăpatul se face de trei ori pe zi, după ce oile s-au odihnit,
iar iarna adăpatul se face de două ori pe zi, dimineaţa şi seara înainte
de administrarea tainului de concentrate.

160
 Organizarea şi tehnica mulsului
Mulsul oilor începe după înţărcarea mieilor sau imediat după
sacrificarea mieilor pentru pielicele, cum este în cazul oilor Karakul.
Înainte de începerea campaniei de muls, trenul posterior al oilor
se igienizează prin tunderea lânii din jurul cozii, aşa numita
„codinire”, asigurându-se astfel recoltarea laptelui în condiţii mai
igenice.
Oile se mulg de obicei de 2 sau de 3 ori pe zi. În primele
2-5 săptămâni de muls, oile se mulg de trei ori pe zi, apoi de două ori
şi în ultimele 2-3 săptămâni o data pe zi. Turma de oi este
recomandabil să fie mulsă în 1-1, 5 ore. Durata mulgerii unei oi nu
trebuie să depăşească un minut.
Metoda de muls practicată este mulsul cu nod sau cu două
degete, iar în unităţile specializate, mulsul se poate face şi mecanic.
Vasele folosite pentru muls sunt găleţi speciale de lemn sau tablă
inoxidabilă.
Mulsul propriuzis se face în căni de tablă mai mari, fixate
deasupra găleţii de muls, cu ajutorul unor sfori răsucite, având rolul de
a evita pierderea de lapte.
Mulsul oilor se execută într-un loc special numit strungă.
Pentru muls se amenajează un ocol prevăzut cu o despărţitură în care
încap 30-40 oi. Din acest ocol, oile trec prin deschizătura strungii unde
se găsesc mulgătorii. Mulsul trebuie să se facă energic şi complet.

Tunsul oilor
Defineşte operaţiunea de recoltare a lânii care, de obicei, se
face o dată pe an, primăvara, în perioada 15 mai-10 iunie, când timpul
este călduros şi fără ploi atât la ovinele adulte, cât şi la tineret
(miţuirea). Tunsul se poate face manual sau mecanic.
Pregătirea animalelor pentru tuns constă în verificarea lânii cu
2-3 săptămâni înainte, moment în care se face şi curăţarea acestea de
impurităţi cum ar fi scaieţi, resturi vegetale colecţionate în timpul
perioadei de păşunat sau în stabulaţie. Locul unde se organizează
tunderea trebuie să fie uscat, luminos, să fie racordat la reţeaua de
curent electric, să fie dotat cu utilaje necesare pentru tuns, cântărire şi
sortare.
Înainte de tuns cu 10-12 ore, oile nu se hrănesc, fiind ţinute la
dietă.

161
 Tunsul manual se face cu ajutorul unor foarfece. Norma de oi
tunse manual pe zi de către un tunzător este în funcţie de rasă: Ţurcană
40-50 oi, Ţigaie 30-35 oi, Merinos 20-25 oi.
Tunsul mecanic, spre deosebire de cel manual prezintă o serie
de avantaje cum ar fi: lungimea firului de lână este mai mare cu
aproximativ 0,5-1 cm, se obţine o cantitate mai mare de lână de pe
fiecare oaie în parte, efortul fizic al tunzătorului este redus.
Tunsul oilor începe din regiunea sternală spre abdomen, se
continuă cu părţile interne ale membrelor posterioare, apoi partea
stângă, după care urmează tunderea de pe regiunea gâtului, a capului
şi spatelui. Tunsul se termină cu tunderea părţilor exterioare ale
picioarelor. Lâna se va tunde în cojoc, adică se va urmări păstrarea
integrală a cojocului de lână.
După tuns, are loc sortarea lânii pe categorii, se cântăreşte, se
împachetează şi se introduce în saci. Împachetarea lânii se face astfel:
cojocul se întinde pe masă cu vârful şuviţelor în sus, se îndoaie părţile
laterale pe 1/3 şi se înfăşoară de la cap la coadă către mijloc până când
cele două suluri formate se întâlnesc.

Îngrăşarea ovinelor adulte

Ovinele adulte reformate, înainte de a fi sacrificate se vor
supune unei perioade de îngrăşare, care are ca scop îmbunătăţirea
calităţii cărnii. Durata îngrăşării este de 30-60 de zile, în funcţie de
starea ovinelor în momentul introducerii la îngrăşare.
Îngrăşarea ovinelor adulte se poate face pe păşune, în stabulaţie
şi mixtă.
În cazul îngrăşării pe păşune se recomandă ca ovinele să se
constituie în turme separate care să nu fie mai mari de 100 capete.
Cele mai bune păşuni sunt cele cultivate, în care predomină
leguminoasele. Cu 15-20 de zile înainte de livrarea oilor, hrana de
bază o constituie concentratele, în vederea ridicării calităţii cărnii.
Îngrăşarea în stabulaţie constă în întreţinerea ovinelor în
adăposturi, unde li se vor administra fân de calitate bună, grosiere
tocate saramurate şi umectate cu melasă şi uree.
Îngrăşarea mixtă se face prin alimentaţia ovinelor pe păşune şi
administrarea în adăpost a nutreţurilor suculente, fibroase şi
concentrate sub formă de amestec de nutreţuri unice.

Adăposturi pentru ovine

162
 Adăposturile pentru ovine poartă denumirea de saivane.
Saivanele pot fi închise, deschise şi semideschise. Forma saivanelor
este diferită, existând trei tipuri: în formă liniară, în forma literei „U”,
şi în formă semicirculară.
Saivanele deschise, prezintă doar 3 pereţi, lateral şi în spate, cel
din faţă lipsind. Materialele din care se construiesc saivanele sunt
materiale ieftine, locale: pământ, chirpici, stuf, rareori cărămidă. Acest
tip de saivan nu are tavan, pardoseala fiind din pământ bătut, iar în
partea din faţă a saivanelor se amenajează padocul.
Saivanele semideschise prezintă în plus faţă de cele deschise, la
capătul lateral, compartimente prevăzute cu tavan, destinate pentru
fătarea şi întreţinerea oilor cu miei.
Saivanele închise prezintă toţi pereţii, aceştia fiind prevăzuţi cu
ferestre şi uşi pe peretele din faţă. Materialele folosite pentru
construcţia saivanelor închise sunt cărămida, iar acoperişul este din
ţiglă sau plăci ondulate de azbociment. În acest tip de saivan
administrare furajelor se face mecanizat.
În dotarea saivanelor trebuie să existe: panouri mobile (corlate),
uşor detaşabile, confecţionate din scândură şi care se folosesc la
amenajarea rapidă a unor compartimente (dimensiunea acestor panouri
mobile este de 1-1,2 m înălţime şi 3-4 m lungime), ţarcuri, jgheaburi
pentru administrarea concentratelor, care în partea superioară sunt
prevăzute cu iesle tip grătar; jgheaburi din lemn sau beton care se
folosesc pentru adăparea ovinelor; administrarea de bulgări de sare se
face prin intermediul unor suporţi din stâlpi de lemn, aşezaţi la 20-30
cm înălţime de la nivelul solului.
Saivanele prezintă şi o serie de anexe cum ar fi: adăposturi
pentru ciobani, cameră de prelucrare a laptelui şi depozitarea
brânzeturilor, punct de însămânţare artificială, depozit pentru păstrarea
nutreţurilor concentrate.

163
 CAPITOLUL VIII

CREŞTEREA CAPRELOR

Caprinele prezintă importanţă prin produsele care se obţin de

la acestea (lapte, carne, piei, producţia piloasă şi gunoi). Caprinele se
cresc uşor, nu sunt pretenţioase la condiţiile de hrănire, sunt rezistente
la condiţiile de mediu şi la modificările de climă. Se hrănesc cu
păşune, frunze de arbori şi arbuşti, muguri şi furaje grosiere. Sunt
rezistente la boli contagioase cum sunt tuberculoza şi bruceloza.
Laptele de capră prezintă calităţi nutritive şi valoare biologică
ridicată. Laptele de capră este de culoare albă-gălbuie datorită
grăsimilor existente şi are un miros caracteristic din cauza conţinutului
mai ridicat în acizi capronic, caprilic şi caprinic. Laptele de capră
poate fi consumat imediat după mulgere, fiindcă nu prezintă pericolul
îmbolnăvirilor de tuberculoză. Datorită valorii nutritive, laptele de
capră este foarte apropiat de laptele de femeie, de aceea se recomandă
în hrănirea copiilor sugari şi a bătrânilor.
Producţia de carne nu prezintă importanţă deosebită, deoarece
are un gust fad, lipsind grăsimea, care se depune ca seu în jurul
rinichilor. În schimb carnea de ied este foarte apreciată, acesta
sacrificându-se la vârsta de 4 săptămâni.
Pielea de capră, datorită rezistenţei, este folosită pentru
confecţionarea de haine, genţi şi alte obiecte de marochinărie. Blana
de ied se foloseşte la fabricarea de căciuli, gulere, cojoace. Din
coarnele de capră se fac diferite obiecte de artizanat, iar intestinele se
folosesc pentru fabricarea coardelor la instrumente muzicale.
Gunoiul de grajd este utilizat la fertilizarea solului, fiind indicat
în lucrările de legumicultură.

164
 Rasele de capre
Rase autohtone
Rasa Carpatină este răspândită în zonele de munte şi deal, fiind
o rasă rustică, rezistentă. Provine din forma sălbatică Prisca, de la care
a păstrat cele mai multe caracteristici. Greutatea corporală este de 55-
60 kg, producţia de lapte 200-300 l, iar producţia piloasă este formată
din păr şi puf. Lungimea fibrei de păr este de 7-10 cm. Cele mai multe
exemplare au coarne mai dezvoltate la masculi.
Rasa Albă de Banat s-a format prin încrucişarea rasei Carpatine
cu rasa Saanen şi Nobilă germană. Această rasă se creşte în Banat.
Dezvoltarea corporală este mai mare decât la rasa Carpatină, producţia
de lapte este de 480-530 l, părul este de culoare albă uniformă.

Rase Germane
Rasa Nobilă germană Albă este o rasă fără coarne, de culoare
albă, greutatea corporală este de 50-70 kg la femele şi 80-100 kg la
masculi. Producţia medie de lapte este de 700 l.

Rase Elveţiene
Rasa Saanen este recunoscută pentru producţia mare de lapte,
laptele acestei rase fiind apreciat pentru că nu are mirosul caracteristic
al laptelui de capră. Producţia medie de lapte este 770 l, părul fiind
scurt şi poate prezenta sau nu coarne. Se creşte în Anglia, Franţa,
Germania, Olanda, Italia, Australia.
Rasa Appenzeller este originală din nordul Elveţiei. Greutatea
corporală este de 45 kg la femele şi 70 kg la masculi. Este de culoare
albă, părul mai lung şi nu prezintă coarne.
Rasa Angora este recunoscută pentru producţia piloasă, care se
numeşte şi mohair. Greutatea corporală este de 30-35 kg la femele şi
45-50 kg la masculi, producţia de lapte este de 190-220 l, părul este
lung, mătăsos şi prezintă ondulaţii fine. Carnea prezintă o calitate
deosebită, asemănătoare de oaie.

Tehnologia creşterii tineretului caprin

Îngrijirea iezilor după fătare. De obicei, după fătare iedul nou-
născut se ţine într-o cameră încălzită pentru a se usca, după care se va
da la supt. În primele 4 săptămâni iezii sug de 5-7 ori pe zi, urmând ca
numărul de supturi să se reducă. De la vârsta de o săptămână, iezii se

165
separă de mamele lor şi se hrănesc la padoc cu nutreţuri de bună
calitate (fân de lucernă sau trifoi). De la vârsta de un an şi jumătate de
viaţă, iezii încep să consume şi furaje grosiere.

Tehnologia creşterii caprelor adulte

Fiind animale foarte puţin pretenţioase la condiţiile de viaţă,
caprele pot fi crescute în libertate sau în adăpost. Caprele preferă
păşunile montane, consumând cu plăcere frunzele arborilor şi
arbuştilor, muguri, lăstari. Păşunatul poate fi prelungit şi în timpul
iernii, până la căderea zăpezii.
În exploatarea intensivă a caprinelor, rezultate bune se obţin
folosind sistemul combinat de întreţinere (păşune şi adăpost).
Microclimatul din adăposturi trebuie să asigure o temperatură de 9 0C-
120C iarna, un spaţiu de circa 2 m2 pe animal. Caprele se ţin în adăpost
numai în cazul unor ierni foarte reci, în rest se scot în padoc sau la
păşune.

166
 CAPITOLUL IX

CREŞTEREA CAILOR

Importanţa creşterii cailor

Din cele mai vechi timpuri, în ţara noastră, ca pretutindeni,
calul a jucat un rol deosebit în existenţa omului; folosirea lui ca mijloc
de transport rapid a dus la scurtarea distanţelor, la uşurarea
schimburilor economice, la exploatarea de noi teritorii, etc.
În condiţiile agriculturii moderne, mecanizate, unii specialişti
au pus sub semnul întrebării utilitatea creşterii calului, a cărui
producţie principală este forţa de tracţiune. Desigur, calul nu mai
poate avea utilitatea pe care a avut-o odată în agricultură şi
transporturi şi, de aceea, se observă o scădere a numărului de cai în
aproape toate ţările din lume. Această micşorare a rolului pe care l-a
avut calul în agricultură nu înseamnă că se poate renunţa complet la el.
Experienţa ultimilor ani, când marile suprafeţe agricole au fost
scindate în mici proprietăţi, face ca la noi în ţară rolul calului în
agricultură să fie destul de important. În regiunile cu relieful
accidentat sau cu terenuri improprii pentru mijloacele mecanizate, ca
şi acolo unde drumurile devin impracticabile toamna şi iarna,
mecanizarea lucrărilor agricole nu este posibilă decât în proporţie mai
mică. În aceste zone, aportul cailor folosiţi la unele lucrări agricole şi
transporturi pe distanţe scurte este deosebit de rentabil. Prin îmbinarea
mecanizării cu tracţiunea animală se obţine o scădere a costului de
producţie. Astfel, lucrările grele ca arătura, recoltarea, transporturile
rapide şi la distanţe mari se execută cu mijloace mecanice, iar lucrările
uşoare se fac cu animale, fiind mai rentabile. În epocile cu vârf de
lucrări cum sunt, de exemplu, campania însămânţărilor de primăvară,
strângerea recoltei vara şi toamna, trebuie folosite toate mijloacele,

167
atât cele mecanice, cât şi atelajele, pentru ca lucrările să se facă în
scurt timp şi în cele mai bune condiţii. Unele lucrări în pomicultură,
viticultură şi legumicultură devin mai economice folosind animalele.
Din cele prezentate, rezultă clar utilitatea îmbinării celor două
tipuri de muncă (mecanică şi animală) pentru ridicarea productivităţii
muncii în agricultură.
O deosebită atenţie se dă în ultimul timp creşterii calului pentru
sport. Calul contribuie, prin sporturile hipice, la dezvoltarea fizică a
tineretului, la întărirea sănătăţii, la educarea curajului, îndemânării,
dragostei faţă de animale.
În afară de tracţiune, de la cal se urmăreşte şi obţinerea unor
produse, printre care: carnea, laptele, pielea, părul din coadă şi coamă,
gunoiul de grajd şi produsele rezultate după sacrificare (sânge , oase,
etc.).

Evoluţia efectivelor de cai pe plan mondial şi în ţara

noastră
Încă după primul război mondial se constată o micşorare a
efectivelor de cai în ţările cu industrie mai dezvoltată. Scăderea
efectivelor este mai accentuată după cel de al doilea război mondial în
toate ţările. Dacă în S.U.A. în 1920 existau 26 milioane de cai, în 1954
existau doar 7 milioane capete. În Franţa, de la 3,2 milioane în 1913,
s-a ajuns în 1979 la 645 mii capete. În 1938 în ţara noastră existau
1581mii capete, un număr mare dacă comparăm efectivul din acel an
cu efectivul existent la începutul anului 1982 când numărul de cai a
fost de 598 mii capete. În timpul celui de al doilea război mondial
efectivul cabalin a avut mult de suferit, caii fiind rechiziţionaţi şi
decimaţi, astfel că în 1946 efectivul de cai a scăzut la jumătate faţă de
1938, fiind de 857 mii capete. Treptat, până în 1956, numărul cailor
creşte, astfel că ajunge în acel an la numărul cel mai mare după cel de
al doilea război mondial, la 1150 mii capete. Odată cu încheierea
cooperativizării agriculturii şi cu generalizarea mecanizării
principalelor lucrări agricole, rolul calului a scăzut, astfel că se
înregistrează o micşorare a afectivelor, ajungând în 1963 la 780 mii
capete, iar în 1965 la 689 mii. Din acest an, până în 1970 efectivul a
rămas aproape constant, la 686 mii capete. În perioada anilor 80
efectivele de cai au fost în jur de 598 mii capete. La ora actuală
efectivele de cai din ţara noastră au ajuns la aproximativ 800 mii
capete.

168
 Caii se cresc în gospodăriile populaţiei fiind utilizaţi pentru
muncile agricole. Pentru ameliorarea lor s-au organizat o serie de
unităţi specializate: herghelii, depozite de armăsari, staţiuni de montă
şi hipodromuri.
- Hergheliile sunt unităţi agricole de stat care cresc cai din
rase perfecţionate; armăsarii produşi în aceste unităţi sunt
livraţi depozitelor de armăsari pentru ameliorarea efectivului
cabalin local. Fiecare herghelie are 4 secţii, şi anume:
a) o secţie în care se află iepele de
prăsilă cu tineretul până la 6 luni şi armăsarii pepinieri;
b) o secţie pentru tineretul femel de la
6 luni la 2-3 ani;
c) o secţie pentru tineretul mascul de la
6 luni la 2-3 ani;
d) o secţie de dresaj şi antrenament în
care se pregăteşte tineretul peste vârsta de 3 ani pentru
probele de calificare.
- Depozitele de armăsari sunt unităţi care adăpostesc armăsari ce
vor fi utilizaţi la montă într-o anumită zonă a ţării. În depozite,
armăsarii sunt ţinuţi numai în perioada în care se pregătesc
pentru montă, din august până în februarie.
- Staţiunile de montă sunt unităţi în care sunt ţinuţi armăsarii pe
tot parcursul campaniei de montă.
- Hipodromul republican de stat are rolul de a efectua
antrenamentul cailor de trap şi de galop. Tot aici se efectuează
şi probele de calificare pentru stabilirea performanţelor celor
mai buni produşi ai fiecărei generaţii. În această unitate sunt
aduse exemplare valoroase din rasele: Trăpaş şi Pur sânge
englez, de 1,5-2 ani şi se ţin până la 5-6 ani, când se face
clasarea lor definitivă. Tot pe hipodrom se organizează şi
manifestările sportive hipice.

Clasificarea zoologică a ecvinelor

Ecvinele sunt mamifere încadrate în subfamilia Eguinae, fam.
Eguidae, care cuprinde 5 genuri:
1. Genul Eguus, cu specia Eguus cabalus (calul domestic).
2. Genul Asinus, cu speciile: Asinus asinus (măgarul domestic),
Asinus africanus (măgarul sălbatic de Nubia) şi Asinus
somalensis (măgarul sălbatic de Somalia).

169
 3. Genul Hemionus, cu speciile: Hemionus hemionus ( hemionul
din stepele asiatice ), Hemionus onager ( hemionul din jurul
Mării Caspice ).
4. Genul Hipotigris, cu specia Hipotoigris zebra.
5. Genul Dolichohypus grevyi, cu specia Zebra de Grevyi.

Speciile din familia Eguinae se pot împerechea între ele şi dau

produşi hibrizi, de cele mai multe ori sterili.

Originea cailor domestici

Asupra originii cailor domestici, majoritatea specialiştilor sunt
de acord cu existenţa a două forme sălbatice, şi anume: tarpanul şi
calul mongol.
Tarpanul (Eguus gmelini) a trăit în stepele din jurul Mării
Negre, în sudul Rusiei şi în ţara noastră. Ultimele exemplare au
dispărut în deceniul al 7-lea al secolului XIX-lea. A fost descris de
cercetătorul rus Gmelin în 1796. Tarpanul avea talia mică ( 125-130
cm ), înfăţişare zveltă, temperament vioi; era de culoare pământie-
cenuşie cu o dungă mai închisă pe spinare, coada scurtă şi purtată sus.
Din tarpan provine calul Arab, calul Persan, şi calul Românesc local.
Calul mongol (Eguus prjewalski) trăieşte şi astăzi în Mongolia
şi poate fi văzut în grădinile zoologice. Este de talie mică
(130-135 cm), are capul mai mare decât tarpanul, cu profil convex,
scheletul membrelor dezvoltat, culoare brună-cenuşie. Este considerat
ca strămoş al grupei de rase mongole din fosta U.R.S.S. şi Mongolia.
A participat la formarea unor rase din Europa.

Importanţa economică a creşterii cailor

Importanţa economică a calului este determinată de muncă sau
forţa de tracţiune care este principala producţie economică a acestuia.
Cu toate că o foarte mare parte din lucrările care în trecut se bazau pe
forţa de tracţiune a calului au fost mecanizate, sunt zone şi activităţi
unde calul este indispensabil.
Pe lângă forţa de tracţiune de la cal se mai pot obţine:
- carnea de cal a reprezentat în trecut o importantă sursă de hrană
pentru om, în prezent ea se consumă numai în cantităţi mici
proaspătă sau preparată sub formă de mezeluri, numai de

170
 anumite popoare (italieni, francezi, mongoli, etc.).Carnea de cal
este de culoare roşu închis cu fibră musculară groasă,
nemarmorată, cu gust dulceag şi miros specific.
- laptele de iapă se foloseşte de unele popoare asiatice sub formă
proaspătă sau sub forma unei băuturi răcoritoare numite cumâz
şi care este recomandată în afecţiunile digestive la om.
- pielea de cal este folosită ca materie primă pentru industria
încălţămintei, marochinăriei şi confecţionarea harnaşamentelor.
Cele mai călduroase şi rezistente haine se produc din pielea de
mânz.
- părul din coamă şi din coadă se foloseşte în funcţie de lungime
pentru confecţionarea periilor, arcuşurilor, sitelor de morărit,
etc.
- sângele, oasele, cornul copitelor se folosesc pentru prepararea
diferitelor produse biologice: seruri, cleiuri, uleiuri şi obiecte
de artizanat.
- gunoiul de cal şi purinul se folosesc ca şi îngrăşământ natural,
mai ales în legumicultură. Un cal produce zilnic aproximativ 25
kg gunoi, adică 9 tone/an.

Culorile cailor
În funcţie de repartizarea pigmentului şi de raporturile dintre
fibrele colorate, culorile pot fi simple sau compuse.
Culorile simple. În această categorie de culori intră caii la care
toate fibrele de păr conţin acelaşi pigment.
Culoarea neagră – atât părul de acoperire cât şi părul de
protecţie (coamă, moţ, coadă) sunt negre. De obicei caii negri au la
fătare culoarea cenuşie, dar după prima năpârlire devin negrii.
Varietăţi: mată când nu are luciu, lucioasă sau cordie când are
luciu intens, moarată când luciul face reflexe ca o pânză de mătase şi
negru degradat când are aspect spălăcit.
Culoarea albă sau bălană – atât părul de acoperire cât şi părul
de protecţie sunt albe.
Varietăţi: mată sau alb murdar când nu are luciu, lucioasă
porţelanie când are reflexe albăstrui, lăptoasă, argintie, păstrăvărie
când prezintă pete mici roşcate.
Caii albi nu trebuie confundaţi cu caii albinoşi, care sunt foarte
rari şi la care din naştere, pigmentul lipseşte complet din păr şi din
piele.

171
 Culoarea roibă – părul de acoperire şi cel de protecţie au
culoarea roşcată de diferite nuanţe.
Culoarea izabelă – părul de acoperire şi de protecţie sunt
galbene. La unele exemplare coada şi coama pot fi uneori mai
deschise la culoare decât părul de acoperire.
Culori compuse. În această categorie de culori, fibrele din părul
de acoperire şi cele din părul de protecţie au pigmentaţie diferită. În
funcţie de modul de repartizarea a pigmentului pe suprafaţa corpului,
aceste culori se clasifică în: culori zonale (distincte pe anumite
regiuni), culori azonale (amestecate pe tot corpul), culori bălţate,
pestriţe şi tigrate.
Culori zonale – părul de acoperire are o culoare, iar părul de
protecţie are altă culoare. În această categorie de culori intră:
- culoarea murgă, părul de acoperire este brun roşcat, iar părul de
protecţie este negru.
- culoarea şargă, părul de acoperire este galben, iar părul de
protecţie negru.
- culoarea şoricie, părul de acoperire este cenuşiu, iar părul de
protecţie negru.
Culori zonale sau amestecate – în această categorie sunt incluşi
caii care au fibrele de păr diferit colorate. În această categorie intră:
- culoarea vânătă în care firele de păr albe sunt amestecate cu fire
de păr de culoare neagră în diferite proporţii.
- culoarea piersicie este un amestec uniform de fire albe şi roşii.
- culoarea dereşă este un amestec de fire albe, roşii şi negre
amestecate în diferite proporţii
Culorile bălţate sau pestriţe:
- culoarea bălţată este formată din zone mari clar delimitate cu
păr pigmentat diferit. Aceste zone sunt de obicei albe,
neregulate pe fond roşu sau negru
- culoarea pestriţă constă în pete de culoare închisă, roşii sau
negre de formă circulară diseminate într-o culoare deschisă, de
obicei albă.

Rasele de cai
Pentru clasificarea raselor de cabaline se folosesc mai multe
criterii cum sunt: gradul de ameliorare, dezvoltarea corporală, direcţia
de exploatare, modul de deplasare, însuşirile de interior (rase pur
sânge şi rase jumătate sânge precum şi rase cu sistem nervos sensibil

172
şi cu sistem nervos limfatic), zona geografică de formare (rase
orientale şi rase occidentale).
Rasa Semigreu românesc. La baza formării acestei rase au stat
încrucişările sistematice efectuate în hergheliile Ruşeţu din judeţul
Buzău şi Bonţida din judeţul Cluj. Aceste încrucişări au fost realizate
între rasele Trăpaş, Furioso North Star, Lipiţan, Ardenesc şi iepe
locale. Rasa a fost omologată în anul 1985, fiind utilă pentru lucrările
din agricultură şi pentru transporturile grele, datorită forţei
remarcabile, dezvoltată atât în alură de pas, cât şi în alură de trap.
Exteriorul este armonios, capul bine proporţionat comparativ cu
dezvoltarea corporal generală , profilul drept. Gâtul este musculos,
spinarea şi şalele sunt largi şi puternice, crupa lungă şi largă. Pieptul
este larg şi musculos, membrele musculoase cu articulaţii puternice.
Copita este de mărime mijlocie şi rezistentă. Culoarea obişnuită este
murgă.
Rasa Semigreu românesc este destul de precoce, la vârsta de
trei ani realizând 96-98% din dezvoltarea de adult. Are un
temperament vioi şi un caracter bun.
Capacitatea de tracţiune este ridicată, putând să tracteze de
3-4 ori greutatea corporală. Recordul de tracţiune grea în proba
demarajului a fost realizat pe distanţa de 195m, cu greutatea de
tracţiune de 19165 kg.
Rasa Semigreu românesc se creşte pe o arie destul de largă în
special în centrul Transilvaniei, dar şi în zona subcarpatică, unde
participă la îmbunătăţirea aptitudinilor de muncă, forţă şi rezistenţă a
cabalinelor locale.
Rasa Ardenez. Această
rasă este reprezentantul tipic
pentru transporturile grele, pe
distanţe scurte. S-a format în
zona munţilor Ardeni, la graniţa
dintre Franţa şi Belgia, din
vechiul cal Ardenez cu armăsari
din rasele Arab şi Limousin, de
la care a moştenit mersul, energia
şi rezistenţa.
Este o rasă masivă, cu
talie de 155-162cm şi cu greutate
corporală cuprinsă între

173
700-1000kg. Are capul mare cu profil drept sau convex. Gâtul este
musculos şi larg, spinarea şi şalele sunt scurte, drepte şi bine
îmbrăcate cu muşchi. Crupa este pătrată şi dublă, pieptul musculos şi
puternic, membrele puternice, scurte, musculoase, cu articulaţii mari şi
proeminente, copite mari cu cornul rezistent.
Culorile tipice ale rasei sunt: piersicie, vânătă, izabelă sau
murgă. Temperamentul este vioi şi caracterul docil, animalul
exprimând multă forţă şi posibilitate de deplasare uşoară. Poate tracta
până la de cinci ori propria greutate corporală la pas şi în alură de trap.
Rasa Ardenez se creşte în rasă curată la Herghelia Izvin din
judeţul Timiş, unde se produc armăsari destinaţi montei publice. Rasa
s-a extins în Câmpia de Vest şi Podişul Transilvaniei.
Rasa Lipiţan. Este una dintre cele mai vechi rase. S-a format în
Herghelia Lipizza, lângă Triest lângă o zonă neospitalieră. La
formarea rasei au participat: calul spaniol, iepe autohtone din calul de
Karst, armăsari de origine italiană şi după anul 1700, armăsari de
origine daneză şi arabă, precum şi armăsari din liniile de sânge
Kaldrub şi Holstein. Este un cal de tracţiune uşoară, bine proporţionat,
mobil şi expresiv cu un potenţial biologic deosebit. Capul este uscăţiv,
cu profil berbecat, gâtul musculos, bine prins, greabăn uşor
proeminent, spinare lungă, dar corectă, şale scurte şi rezistente, crupă
musculoasă şi puţin oblică. Pieptul este larg şi musculos, iar toracele
larg şi adânc membrele sunt scurte, viguroase şi musculoase, dar
uscăţive. Copitele sunt mici şi rezistente.
Constituţia este robustă, temperamentul vioi şi caracterul docil.
Este o rasă puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de hrană şi întreţinere,
blândă, rezistentă uşor de dresat. Culorile întâlnite sunt vânătă, murgă
şi mai rar neagră.
Calul Lipiţan are o capacitate productivă ridicată îmbinând
armonios forţa cu viteza, putând tracţiona greutăţi mari pe distanţe
lungi.
Rasa Huţul. Este cea mai veche rasă autohtonă formată în
condiţiile specifice zonei muntoase din nordul ţării. A fost menţionată
pentru prima dată în anul 1606, fiind în decursul timpului un ajutor
excepţional al locuitorilor de la munte pentru activităţile zilnice în
gospodărie sau în pădure. Este un cal bine consolidat din punct de
vedere genetic, excepţional acomodat la condiţiile de munte, putând fi
folosit, cu rezultate bune, pentru călărie, tracţiune şi port – samar.

174
 Este un cal de talie mică, de numai 137 cm, cu o greutate
corporală medie de 400 kg. Exteriorul este armonios, capul este relativ
mare, cu profil drept, uneori concav. Gâtul este scurt, musculos şi
îmbrăcat cu o coamă bogată, formând un moţ abundent în frunte.
Pieptul este musculos şi puternic, toracele este adânc şi profund,
coastele bine arcuite. Membrele sunt musculoase, copitele mici cu
cornul foarte dur. Culoarea este murgă, roibă şi, mai rar, şoricie, având
ca particularităţi de culoare dunga de măgar.
Puţin pretenţios la condiţiile de hrană şi îngrijire, dovedeşte o
mare longevitate, putând desfăşura activităţi de muncă şi reproducţie
până la vârsta de 25 de ani şi chiar peste.
Performanţele productive sunt apreciabile. La proba de samar
în alură de trap, cu 120 kg greutate purtată pe distanţa de 10 km, a
realizat o medie de 21,5 km/h.
Rasa Trăpaş românesc. Însuşirea comună a cailor Trăpaş este
aceea ca se pot deplasa pe distanţe mari, pe drumuri de ţară
neasfaltate, dezvoltând o apreciabilă forţă şi o rezistenţă mare.
Trăpaşul a fost creat şi consolidat în secolul al XVIII-lea, în
Peninsula Scandinavă, de unde s-a răspândit apoi în Europa, Asia şi
America, formând actualele rase de Trăpaş.
În România, formarea Trăpaşului a început în anul 1887, din
Trăpaşul american, Trăpaşul Orlov, francez, rusesc şi iepe locale.
Trăpaşul românesc este de talie şi dezvoltare corporală
mijlocie, are cap uscăţiv şi expresiv, cu profil drept sau uşor concav.
Gâtul este musculos, greabănul dezvoltat, spinarea şi şalele lungi, dar
rezistente. Pieptul este larg şi musculos, membrele sunt uscăţive şi
puternice, copitele de formă corectă. Culoarea frecventă este murgă,
dar apar şi culorile roibă, neagră sau vineţie. Conformaţia este
armonioasă şi proporţionată, constituţia, în general, robustă,
temperament vioi.
Trăpaşul românesc are aptitudini pentru lucrările uşoare din
agricultură, pentru transportul de persoane şi pentru agrement.
Varietatea Nonius. Face
parte din grupul aşa numit al
jumătăţilor de sânge. Este un cal
masiv, creat în Ungaria în secolul
al XIX-lea. Numele varietăţii
provine de la armăsarul Nonius,
născut în anul 1810 şi capturat de

175
armata austriacă de la francezi. În perioada 1818-1832 a lăsat un
număr de 216 descendenţi care au primit numele de Nonius.
În ţara noastră, calul Nonius a apărut încă din anul 1898, în
Crişana şi Banat, iar în anul 1920 a fost adus oficial la Herghelia
Bonţida, judeţul Cluj.
Calul Nonius are evidente aptitudini pentru tracţiune uşoară,
dar şi pentru tracţiune grea, şi este considerat foarte bun pentru
lucrările sezoniere din agricultură. Este un cal de tip intermediar, cu o
înălţime la grebăn de 160-164 cm şi o greutate corporală care
depăşeşte 600 kg. Capul este relativ mare, cu fruntea lată şi profil, în
general, drept. Gâtul este musculos şi energic, spinarea şi şalele sunt
largi, drepte şi rezistente, grupa este musculoasă şi foarte largă, uşor
oblică. Pipetul este uneori insuficient de larg, însă toracele este adânc
şi profund, cu regiunea coastelor bine arcuită. Membrele sunt solide,
musculoase. Copitele sunt bine proporţionate, însă, uneori, apar
indivizi cu copite mari şi cornul sfărâmicios. Culoarea variază între
negru şi murg închis.
Constituţia este robustă cu aspect plăcut. Temperamentul este
suficient de vioi şi uşor de stăpânit.
Este un cal pretenţios la hrană şi condiţiile de îngrijire şi
adăpostire. Capacitatea energetică este remarcabilă, reuşind să tracteze
de 3 ori greutatea lui corporală, pretându-se bine şi pentru aluri rapide.
În prezent, calul Nonius este răspândit în Banat, Crişana şi
Transilvania.
Varietatea Gidran.
Face parte, de asemenea, din
grupa cailor jumătate sânge
(Arab + Pur sânge englez ) şi
s-a format în Ungaria,
începând din anul 1816. La noi
în ţară a fost importat în anul
1924, la Herghelia Bonţida,
judeţul Cluj. Se caracterizează
printr-un exterior armonios şi
bine proporţionat. Are
constituţia fin robustă şi
temperament vioi. Culoarea
este roibă.

176
 Receptiv şi uşor de dresat, calul Gidran este apreciat pentru
aptitudinile sale de viteză şi de tracţiune uşoară. În proba de tracţiune
uşoară, în alură de trap, înhămare individuală, cu 450 kg greutate
tracţionată, a parcurs 15 km în 42 de minute.
Calul Gidran se creşte în Herghelia Rădăuţi, unde s-au obţinut
cai cu performanţe deosebite în proba de dresaj.

Rasa Arab. Calul Arab a fost creat de către arabii Beduini, fiind
considerat de aceştia un adevărat dar divin.
Conformaţia generală prezintă o excepţională proporţionalitate
şi o deosebită eleganţă şi sobrietate a ţinutei. Constituţia este fină, iar
temperamentul vioi. Se recomandă prin calităţi excepţionale în ceea ce
priveşte viteza şi rezistenţa, la care se adaugă pretenţiile scăzute faţă
de condiţiile de mediu.
Este un cal ameliorator al raselor locale de cabaline.

Pur sânge englez s-a format

în Anglia, din calul local ameliorat
încrucişat cu Arab şi este
selecţionat pe baza performanţelor
pe hipodrom.
Tip morfologic dolicomorf,
format înalt, specializat pentru
călărie şi sport. Talia 158 – 162 cm,
lungimea trunchiului 152 – 158 cm,
greutatea 450 – 520 kg. Constituţie
fină, uscăţivă, temperament foarte
vioi, viteză mare, se adaptează
numai în condiţii foarte bune de
întreţinere.
Este răspândit în toate ţările de pe glob ca rasă amelioratoare a
cailor de sport. Se creşte în herghelia de la Cislău.

Trăpaşul american s-a format în S.U.A. din încrucişarea cailor

amelioraţi locali cu Pur sânge englez, Arab şi Norfolk. Tip morfologic
mezomorf, talie 158 – 159 cm, lungimea trunchiului 159 – 160 cm,
greutatea corporală 480 kg, constituţie fină, temperament vioi.
Se creşte în toate ţările, atât ca ameliorator cât şi pentru sport. La noi
se foloseşte pentru ameliorarea trăpaşului românesc.

177
 Trăpaşul Orlov s-a
format în Rusia din iepe
locale, daneze şi olandeze, cu
armăsari Arabi. Este o rasă de
talie mijlocie – mare, format
corpo-ral dreptunghiular, talia
161 cm, lungimea 164 cm,
greutatea corporală 500 – 550
kg, constituţie robustă, osatura
puternică. Este un cal care se
adaptează uşor, rezistent şi
docil. Se creşte mai mult în
Rusia şi foarte puţin în alte
ţări. Este un bun ameliorator al calului necesar lucrărilor agricole şi
transport.
Calul Furioso North – Star s-a format tot în Ungaria din
împerecherea iepelor ameliorate cu armăsarul Pur sânge englez
Furioso în 1836 şi North – Star 1951. Este un cal de tracţiune şi
călărie, format dreptunghiular, tip morfologic dolicomorf, talia 157 –
158 cm, lungimea 160 – 161 cm, constituţie robustă, osatura bună. Se
creşte în estul Europei. La noi se creşte în herghelia de la Bonţida.
Calul ameliorat de Banat s-a format din încrucişarea calului
românesc local cu armăsari Nonius. Talia 155-160 cm, greutatea 500-
550 kg. Seamănă cu calul Nonius , este însă mai rezistent şi mai puţin
pretenţios. Se ameliorează prin încrucişări cu Nonius.
Calul ameliorat ardelenesc s-a format din încrucişarea calului
local din nordul Transilvaniei cu Furioso North-Star, Nonius, Pur
sânge englez şi Lipiţan. Prezintă o mare variabilitate în funcţie de
condiţiile de creştere. Talia de 150 cm, greutatea 450-500 kg. Se
creşte în nordul Transilvaniei şi se ameliorează prin încrucişări cu
Furioso North-Star.

178
 Calul ameliorat de munte s-a format din încrucişarea calului
local de munte cu Huţul şi Lipiţan. Este un cal de samar şi tracţiune
uşoară. Talia 130-140 cm, greutatea 350 kg, cal bine adaptat
condiţiilor de hrănire specifice regiunii, fără concentrate.

Reproducţia la cai
În alegerea reproducătorilor trebuie să se aibă în vedere
caracterele de exterior (fenotipice) şi ereditare (genetice), care să
poată asigura obţinerea unor mânji capabili să devină cai buni în
scopul urmărit. Se verifică starea de sănătate a partenerilor şi se
îndepărtează de la reproducţie animalele bolnave sau suspecte de boli.
Armăsarul se controlează sub aspectul integrităţii corporale şi
a organelor genitate şi se îndepărtează de la reproducţie dacă are
defecte care îl fac impropriu pentru montă.
Masculul cabalin ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 16-
18 luni cu unele diferenţieri determinate de rasă, condiţii de creştere şi
îngrijire. Maturitatea de reproducţie a armăsarilor începe atunci când
se realizează 75% din dezvoltarea corporală de adult. Vârsta optimă
pentru reproducţie este considerată la 3-3,5 ani, în funcţie de rasă şi
frecvenţa montelor.
Pentru reproducţie sunt preferaţi armăsarii cu sistem nervos de
tip puternic, echilibrat, cu temperament vioi şi liniştit. Folosirea la
montă a armăsarilor începe să scadă după vârsta de 12-14 ani pentru
ca la 16-18 ani să devină, practic, sterili. Frecvenţa montelor este
influenţată de vârsta armăsarului şi de nivelul de întreţinere al
acestuia. Între 7 –14 ani, un armăsar poate efectua o montă pe zi sau
chiar două, cu o pauză de 10-12 ore.
Iapa de reproducţie este aleasă în funcţie de conformaţie,
starea de sănătate a animalului, starea şi integritatea organelor
genitale. Animalele bolnave sau cu vicii de comportament sunt
excluse de la reproducţie.
Vârsta optimă de reproducţie la iapă diferă în funcţie de rasă,
aceasta fiind cuprinsă între 2,5-3,5 ani şi 20-25 ani, însă perioada
optimă de reproducţie se consideră între 6-16 ani.
Gestaţia la iapă durează aproximativ 11 luni (335-345 zile).
Din acest motiv se recomandă ca monta să se efectueze în lunile
februarie-martie-aprilie, astfel ca fătările să aibă loc în lunile ianuarie-
februarie-martie ale anului următor, determinând o perioadă lungă de

179
4-6 luni de creştere a mânzului pe păşune, la soare şi folosirea mai
uşoară a iepelor la activităţile economice.
Monta iepelor se efectuează începând din ziua a treia până în
ziua a cincea de la declanşarea căldurilor.
Iepele, după fătare, pot fi montate în primul ciclu de călduri,
care apare după 7-9 zile de la fătare şi care durează 3-4 zile.
Fătarea are loc, de obicei, noaptea, în poziţia în picioare. În
cazul fătărilor distocice, la iepele care fată pentru întâia oară şi, mai
frecvent la iepele bătrâne, fătarea are loc în poziţie culcat. În actul
fătării se recunosc trei timpi: pregătirea fătării, expulzarea mânzului şi
eliminarea placentei. Semnele fătării apar cu 1-3 ore înainte de fătarea
propriu-zisă, expulzarea fătului durează 10-30 minute. Eliminarea
învelitorilor fetale are loc la aproximativ 3 ore de la fătare, iar
involuţia uterului se produce în 9-25 zile.
În cazul fătărilor grele, prezenţa omului este obligatorie.

Îngrijirea mânzului nou-născut

Această operaţie începe imediat prin ştergerea nărilor şi a gurii
de mucozităţi cu un tifon sau un prosop curat. Dacă se constată că
actul respirator nu a început sau se desfăşoară greoi, se gâdilă nările
mânzului cu un fir de pai pentru a strănuta sau se procedează la
respiraţia artificială. Cordonul ombilical se secţionează cu o foarfecă
la 10-12cm de abdomen, se dezinfectează cu tinctură de iod şi se
leagă. Dezinfectarea cordonului ombilical se repetă două, trei zile.
Iapa trebuie lăsată să-şi miroase şi să-şi lingă mânzul, ceea ce
favorizează circulaţia sângelui nou-născutului şi echilibrul hormonal
al mamei. După această operaţie mânzul va fi şters pe tot corpul cu un
prosop curat şi va fi acoperit cu o pătură dacă este frig.

Îngrijirea iepei după fătare

Îngrijirea iepei după fătare constă dintr-o buşumare energică
pentru a îndepărta transpiraţia. Dacă în adăpost este frig, iapa trebuie
acoperită cu o pătură. După eliminarea învelitorilor fetale, iapa se
spală pe vulvă, pe uger, pe picioarele dinapoi şi pe coadă cu apă caldă
conţinând o soluţie slabă de hipermanganat de potasiu. În primele ore
după fătare iapa va primi un terci subţire, format din 8-10 litri apă
călduţă, tărâţe de grâu, sare şi un antibiotic uzual. Următorul tain va fi
format dintr-un terci mai consistent. În continuare i se vor administra
un fân de calitate şi un amestec de seminţe uruite (ovăz, orz, mazăre).

180
 Îngrijirea iepelor în lactaţie
Lactaţia la iepe durează 6-7 luni, timp în care iapa are nevoie de
o îngrijire atentă care să asigure refacerea organismului după perioada
de gestaţie şi să permită realizarea producţiei de lapte necesară hrănirii
mânzului. În mod normal o iapă poate produce 1000-1500 l de lapte în
perioada de lactaţie. Unele rase grele pot realiza până la 2000-2200 l
lapte pe lactaţie. În primele două-trei luni de lactaţie, producţia medie
zilnică de lapte este de 8-10 litri la rasele uşoare şi intermediare, şi de
15-18 l la rasele grele.
Există şi rase specializate pentru producţia de lapte (Kirghiză şi
Cazacă), care realizează până la 2700 litri lapte folosit şi în alimentaţia
omului.
Furajarea iepelor în perioada de lactaţie se realizează în funcţie
de producţia de lapte, de starea de întreţinere, de efortul prestat în
cazul iepelor folosite la diferite munci, de greutatea corporală şi de
luna de lactaţie.
O raţie furajeră pentru iepele în lactaţie poate avea următoarea
structură: fân de lucernă, fân de leguminoase sau fânuri naturale de
bună calitate care se administrează în cantităţi de 10-12 kg iarna, şi în
cantităţi de 2-3 kg pe zi vara. În raţie mai intră grosiere, în special:
paie de ovăz 5-6 kg, morcovi 5-6 kg, sfeclă furajeră 5-6 kg şi chiar
siloz 7-8 kg. Pe timp de vară masa verde se poate asigura la păşune
sau la iezle 30-40 kg/zi. Amestecul de concentrate 3-6 kg/zi trebuie să
conţină ovăz, orz, mazăre şi şroturi.
În funcţie de evoluţia stării de întreţinere a iepei şi a producţiei de
lapte, raţia şi structura acestea se pot modifica periodic de câte ori este
nevoie. Este bine ca iepele în lactaţie, mai ales în perioada de
stabulaţie, să beneficieze de o vitaminizare periodică.

Îngrijirea mânjilor
Îngrijirea mânjilor sugari
Prima perioadă de viaţă a mânzului este marcată de o mare
sensibilitate şi de un ritm intens de creştere. În această perioadă
mânzul trebuie să fie protejat împotriva acţiunii negative a factorilor
de mediu, asigurându-i-se condiţii bune de întreţinere şi îngrijire, care
să creeze premisele realizării unui animal valoros. După fătare şi
ştergere mânzul se ridică în picioare şi, singur sau ajutat, se orientează
spre uger pentru primul supt. Colostrul este un stimul indispensabil

181
pentru declanşarea funcţiilor digestive şi un rezervor de proteine,
vitamine şi elemente imunizante contra infecţiilor post natale.
În primele 10-14 zile de viaţă, mânzul sugar stă liber lângă iapă
pe aşternut de paie gros, curat şi uscat. În adăpost trebuie asigurată
lumină suficientă şi o bună aerisire evitându-se formarea curenţilor de
aer. Zilnic se execută pansajul mânzului pentru eliminarea
impurităţilor şi pentru stimularea funcţiilor pielii. În primele 2-3
săptămâni de viaţă, hrana de bază a mânzului o constituie laptele
matern. În primele 6 zile de viaţă mânzul consumă 2,5-3 litri lapte
ajungând ca la 2-3 luni să consume 10-12 litri la rasele uşoare şi
intermediare şi 14-18 litri la rasele grele.
Iarna, la vârsta de 3-4 săptămâni, mânjii pot primi 2 kg fân de
bună calitate, 2 kg concentrate uruite formate din 1,5 kg ovăz, 0,3 kg
mazăre şi 0,2 kg tărâţe. Vara se recomandă păşunat sau lucernă cosită
administrată la iezle, 2 kg concentrate şi un kg de fân.

Îngrijirea mânjilor înţărcaţi de la 6 luni la 1 an

Înţărcarea mânjilor se realizează în general toamna, perioadă
care coincide cu încetarea păşunatului şi trecerea la furajarea pe bază
de concentrate şi fibroase.
Această perioadă este considerată cea mai dificilă etapă din
viaţa tineretului cabalin.
Întreţinerea tineretului cabalin necesită următoarele condiţii:
adăpostul trebuie să aibă înălţimea de 2-2,5 m, iezlea din beton sau
lemn trebuie să fie situată la 0,8-0,9 m de podea, să fie adâncă de 30
cm şi largă de 25-30 cm în partea inferioară şi circa de 40 cm în partea
superioară. Pardoseala poate fi din pământ bătut, cărămidă sau asfalt.
Paturile de odihnă trebuie să fie largi de 2,2-2,5 m, cu rigole de
scurgere având pantă de 1-1,5%. Temperatura trebuie să fie de 12-
14C şi umiditatea relativă de 60-70%, fără curenţi de aer. Pentru
fiecare animal în adăpost se va asigura 4-6 m2 şi 10-12 m2 de padoc.
La această vârstă mânjii se întreţin liber în adăpost.
Alimentaţia trebuie să asigure nevoile mânjilor, ţinând cont de
faptul că până la un an mânjii cresc în greutate până la 250-300 kg.
Raţia zilnică trebuie să fie echilibrată, bogată în proteine, vitamine şi
săruri minerale. Concentratele se administrează sub formă de amestec
în cantităţi de 3-5 kg, formate din 70% ovăz, 20% uruială de mazăre şi
10% tărâţe. Fibroasele sunt reprezentate de fânul de lucernă care se
administrează la discreţie. Pentru dezvoltarea şi întărirea liniei spinării

182
fânul se distribuie pe jos. Ca suculente se pot administra 2,5-6 kg
morcovi, 4-5 kg sfeclă furajeră şi 4-8 kg siloz de porumb de bună
calitate. Raţia zilnică se distribuie în trei tainuri. Adăpatul este la
discreţie prin adăpători automate sau de 3-4 ori pe zi, la găleată.

Îngrijirea mânjilor de la vârsta de un an până la vârsta de

începere a dresajului
După vârsta de un an , mânjii trebuie cazaţi în adăposturi
corespunzătoare, izolaţi pe sexe, deoarece în această perioadă începe
să se manifeste instinctul genezic.
Adăpostul trebuie astfel amenajat încât să asigure condiţii de
confort pentru categoriile de vârstă. În fermele zootehnice nu se
regăsesc în general efective mari de cabaline şi din acest motiv nu
dispun de adăposturi speciale. În aceste condiţii caii sunt cazaţi la un
capăt de grajd sau într-un compartiment distinct al unui adăpost. Nu
acelaşi lucru este valabil pentru unităţile de creştere a cailor de rasă
(herghelii) unde se găsesc adăposturi specifice. Indiferent de adăpost,
pentru tineretul de peste un an trebuie să se asigure o suprafaţă de 6-8
m²/cap şi 8-10 m² pentru tineretul de peste doi ani. Tineretul trebuie să
aibă acces în padoc iar pe timpul verii este indicată scoaterea pe
păşune.
Alimentaţia trebuie să fie consistentă, bogată în proteine,
vitamine, şi săruri minerale. Raţiile furajere pot fi alcătuite din
- fânuri de bună calitate, în cantitate de 10 kg/cap/zi iarna şi 1-3
kg/cap/zi vara.
- grosierele (paie de ovăz sau grâu) până la 2-3 kg/cap/zi.
- suculentele pot intra în raţie astfel: 2-30 kg/cap/zi, sfeclă
furajeră 4-6 kg/cap/zi sau siloz 8-10 kg/cap/zi.
- concentratele, în special ovăzul, se pot administra 5-60 kg
- furajele verzi pot intra vara în raţie între 15-35 kg/cap/zi.
Mişcarea este un element obligatoriu în formarea cailor ajutând
la dezvoltarea aparatului locomotor şi cuprinde exerciţii metodice
progresive. În padocul destinat mişcării trebuie efectuate 2-3 reprize
de mişcare, de câte 40-60 minute pe repriză. După fiecare repriză caii
vor fi buşumati pentru uscare.

183
 Îngrijirea corporală (pansajul) se efectuează zilnic. Vara,
acţiunea pansajului este efectuată de factorii naturali, omul având
sarcina de a elimina doar impurităţile care stânjenesc animalul. Iarna,
pansajul se execută zilnic. Copita se curăţă de obicei la 30-40 zile şi
ori de câte ori este nevoie pentru protecţie şi corectarea unor defecte.
Copitele albe cu cornul subţire se pot proteja cu ajutorul unor
potcoave uşoare prinse în 2-3 caiale mici, în afara liniei albe a copitei.

Dresajul şi antrenamentul tineretului cabalin

Dresajul reprezintă un ansamblu de proceduri prin care se
urmăreşte educarea unui cal pentru a-l supune voinţei omului.
Dresajul trebuie să asigure posibilitatea valorificării economice a
tuturor aptitudinilor naturale de rasă şi individuale.
Dresajul este o muncă de înaltă calificare şi se bazează pe buna
cunoaştere a animalului, răbdare, pricepere, tact şi calm din partea
aceluia care efectuează această muncă. Organismul tânăr se
caracterizează prin plasticitate şi receptivitate pronunţată faţă de
însuşirea unor reflexe necesare şi utile pe toată durata vieţii
productive.
Dresajul începe la vârsta de 3-4 luni, când mânzul trebuie
obişnuit cu căpăstrul, cu legarea la iesle şi cu ridicarea membrelor
pentru examinare.
La vârsta de 2,5-3 ani, când începe dresajul propiu-zis, tineretul
cabalin trebuie mutat într-un adăpost separat, unde, în decurs de circa
2 săptămâni, trebuie să se obişnuiască cu noile condiţii. Această
perioadă se numeşte deburaj. Perioada de adaptare se consideră
încheiată atunci când dispare neliniştea şi îşi consumă toate furajele
primite. Prin dresaj se urmăreşte formarea unor reflexe condiţionate,
obiceiuri şi mişcări noi care să înlocuiască reflexele spontane ale
animalului şi care au la bază următoarele principii:
- repetiţia constă în repetarea unui exerciţiu până la însuşirea
corectă a acestuia. Comenzile utilizate pentru efectuarea unui
exerciţiu trebuie să fie întotdeauna aceleaşi.
- progresivitatea constă în însuşirea graduală a exerciţiului de la
simplu la complex. Exerciţiile şi mişcările trebuie să fie dozate
şi eşalonate în funcţie de gradul de dificultate, precum şi de
gradul de percepţie al animalului. Dresajul va începe cu

184
 exerciţiile cele mai simple, cu durată scurtă de învăţare şi va
continua cu exerciţiile mai complicate.
- ritmicitatea constă în repetarea exerciţiului în mod regulat, la
intervale egale de timp, cu aceeaşi durată şi ordine de efectuare
pentru a determina formarea reflexelor condiţionate.
- continuitatea presupune efectuarea repetată cu regularitate şi
fără întrerupere a exerciţiului, până când calul execută la
comandă acest exerciţiu fără greşeală.
Dresajul depinde în mare măsură de individualitatea
animalului, de sistemul său nervos şi de aptitudinile dresorului. Pentru
stimularea sau inhibarea unor reflexe, animalul trebuie stimulat,
recompensat sau pedepsit, însă cu multă atenţie pentru a nu crea
reflexe nedorite.
Durata dresajului este de 90 zile şi constă în obişnuirea treptată
cu diferite harnaşamente şi mijloace de transport.
Antrenamentul este un cumul de acţiuni şi reguli din cadrul
unui program metodic de pregătire în scopul dezvoltării şi
exteriorizării la maxim a aptitudinilor pentru anumită activitate. Prin
antrenament se urmăreşte dezvoltarea, echilibrarea şi menţinerea la
valori ridicate a intensităţii parametrilor fiziologici ai organismului o
perioadă cât mai lungă de timp.
Antrenamentul trebuie să asigure dezvoltarea musculaturii,
întărirea ligamentelor, a tendoanelor şi articulaţiilor, dezvoltarea şi
sincronizarea capacităţii respiratorii, circulatorii şi digestive cu funcţia
locomotorie, în condiţiile exteriorizării potenţialului energetic
individual, exprimat prin forţă, rezistenţă la oboseală şi viteză.
Programul de antrenament se desfăşoară după anumite scheme
diferenţiate în funcţie de aptitudinile specifice fiecărei rase şi de
direcţia de exploatare ulterioară a animalului.

Îngrijirea tineretului cabalin în perioada de dresaj şi

antrenament
Pentru cabalinele aflate în perioada de dresaj şi antrenament
este indicat să existe un adăpost distinct în care animalele să fie ţinute
legate pe toată această perioadă fără a fi scoase la păşune. Cazarea
cailor se face separat pe sexe, în compartimente distincte.
Adăpostul trebuie să aibă o înălţime de 3,5-4 m, să fie luminos
şi spaţios şi să asigure 20-25 m³ aer/cap. În interior, adăpostul se
amenajează pentru întreţinerea legată a cailor crupă la crupă. Pentru

185
legare pe iesle sunt fixate câte două inele metalice pentru fiecare
individ. Patul trebuie să fie lung de 2,5-3 m şi lat de 1,7 m,
individualizat pentru fiecare cal prin stănoage de lemn cu diametrul de
10-12 cm, suspendate la 0,7-0,9 m de la nivelul patului şi învelite cu
funie de paie sau sfoară. Aleea centrală trebuie să aibă o lăţime de 2,5-
3 m pentru a permite manipularea uşoară a animalelor.
Temperatura optimă în adăpost trebuie să fie de 8-12ºC şi
umiditatea relativă a aerului de 50-70%. Ventilaţia trebuie să asigure
schimbarea aerului de 3-4 ori pe zi pe timp friguros, şi permanent pe
timp călduros dar fără a forma curenţi de aer. Aşternutul realizat din
paie trebuie să fie tot timpul curat, uscat şi afânat.
Alimentaţia trebuie să fie în concordanţă cu efortul depus de
animal în această perioadă. Ea se bazează pe nutreţuri fibroase şi
concentrate de foarte bună calitate într-un volum redus şi o
concentraţie energetică ridicată.
- Fânurile se administrează în cantităţi de 1,5-2 kg/100 kg greutate
vie, cel puţin 40% trebuie să fie fân de leguminoase.
- Concentratele sunt amestec de cereale măcinate şi se
administrează în cantităţi de 5-8 kg, din care 60-80% ovăz, orz
10-15%, porumb 5-10%, mazăre 5-10% şi tărâţe de grâu.
- Suculentele pot fi utilizate în raţia furajeră în cantităţi mici, 2-3
kg şi sunt de preferat morcovii.
- Masa verde se asigură în cantităţi de 8-10 kg cosită şi pălită.
Fibroasele se administrează în 5 tainuri, concentratele în 3
tainuri, iar suculentele într-un singur tain.
Adăparea se face de 3 ori pe zi, înainte de administrarea
concentratelor. Nu este indicat să se adape caii cu o oră înainte sau
după antrenament.
Mişcarea trebuie să se efectueze după un program specific,
riguros şi complet, urmărindu-se dezvoltarea capacităţii energetice a
animalului, aceasta fiind exprimată prin putere, viteză şi rezistenţă.
Îngrijirea corporală are o mare importanţă datorită nivelului
foarte ridicat al metabolismului şi al funcţiei specifice pielii.
Dimineaţa se execută un pansaj corporal general, iar după efectuarea
programului de dresaj sau antrenament, se efectuează buşumarea pe
întreg corpul pentru eliminarea transpiraţiei. După efectuarea
antrenamentului, membrele se spală, se controlează gradul de tocire al
copitelor, uzura şi fixarea potcoavelor şi se îndepărtează eventualele

186
corpuri străine din talpă şi furcuţă. Cornul copitei se unge cu o unsoare
specială. Se are în vedere aspectul general al corpului animalului.
După efectuarea perioadei de dresaj şi antrenament, caii vor fi
supuşi activităţii pentru care au fost pregătiţi. La ora actuală,
pregătirea calului se efectuează în scopul efectuării unor munci
specifice în agricultură şi alte sectoare de activitate, sport şi agrement.

CAPITOLUL X

CREŞTEREA IEPURILOR

Importanţa creşterii iepurilor

Creşterea iepurilor este o activitate zootehnică cu eficienţă
economică ridicată. În ţara noastră creşterea iepurilor are vechi tradiţii,
atât în gospodăriile populaţiei cât şi în ferme de profil. Cu toate că în
ultimul timp această activitate a cunoscut un oarecare regres, faptul că
piaţa cere mari cantităţi de carne de iepure, face ca exploatarea
iepurilor să revină în actualitate.
Creşterea iepurilor este motivată şi de faptul că:
- iepurii consumă cantităţi mai mici de concentrate şi substanţe
bogate în proteine, peste o treime din raţie fiind alcătuită din
fibroase.
- carnea de iepure este dietetică şi are calităţi gustative deosebite.
- blăniţele rezultate după sacrificare, atât de la rasele de carne, dar
în special de la rasele specializate pentru blană, constituie o
materie primă valoroasă pentru industria textilă.
- dezvoltarea acestui sector de activitate poate atrage o parte a forţei
de muncă disponibilă la ora actuală.

Rasele de iepuri
La ora actuală se cunosc peste 70 de rase de iepuri, clasificarea
lor făcându-se după mărime şi greutate corporală.

I. Rase foarte mari

187
 Uriaş belgian se caracterizează printr-o prolificitate de 5-6 pui
la o fătare; maturitatea sexuală se instalează la 12 luni; greutatea
medie de 6-10 kg. Blăniţele pot avea culoarea cenuşie, fluture, negre.
Producţia realizată este de 4-6 kg carne, iar blăniţele pot fi folosite cu
succes în marochinărie.
Marele alb are o greutate de 5-6 kg, maturitatea sexuală se
instalează la 12 luni şi o greutate de 5,5-8 kg. Culoarea blăniţelor este
albă, ochii roz, capul mare şi urechi lungi de 15-18 cm. Producţia de
carne este de 3,5-6 kg, iar blăniţele bine apreciate în industria
pielăriei.
II. Rase mari
Berbec francez este o rasă cu o prolificitate de 6-7 pui obţinuţi
la o fătare iar maturitatea sexuală se instaurează la 10 luni. Greutatea
medie este de 5-6 kg, blăniţele au culoarea galbenă sau sălbatică,
capul cu profil berbecat cu urechi lungi de 38-40 cm. Prin sacrificare
se obţin 2,5-3 kg carne şi blăniţe de calitate.
Berbec englez are prolificitatea de 5 pui la o fătare, cu
maturitatea sexuală la 7-8 luni. Greutatea este de 3,5-5,5 kg, având
culoarea neagră sau cenuşie, ochi bruni, cap cu profil berbecat, urechi
mari şi blegi. Carnea este de calitate superioară şi blăniţe cu o desime
mare a fibrelor.

III. Rase mijlocii

Chinchila mic se caracterizează printr-o prolificitate de 6-8 pui
la o fătare şi instaurarea maturităţii sexuale la 7-8 luni. Greutatea este
de 5-6 kg. Capul este mic cu urechi în V, de 13-16 cm. Blăniţele foarte
apreciate şi canea foarte gustoasă.
Albastru vienez are o precocitate de 7-8 pui, iar maturitatea
sexuală apare la 8-9 luni. Greutatea este de 4 kg, culoarea cenuşiu
închis cu nuanţe albăstrii. Urechile mici şi drepte, ochii cenuşii-
albăstrui. Blăniţele sunt foarte apreciate, iar carnea este foarte
gustoasă.
Argintiu francez are greutatea de 3-4 kg, maturitatea sexuală se
instaurează la 7-8 luni şi realizează la o fătare 6-8 pui. Culoarea este
argintie cu extremităţi negre, ochii negri, iar puii la fătare au culoarea
neagră. Blăniţele au o calitate superioară, iar carnea foarte bine
apreciată. De remarcat este faptul că se îngraşă foarte repede.

IV. Rase mici

188
 Havană are greutatea de 2,5-3 kg, maturitatea sexuală la 6-7
luni şi realizează 6-7 pui la o fătare. Blăniţele au culoarea argintie sau
negru înspicat, cu ochi bruni. Blăniţele foarte apreciate.
Argintiu englez are greutatea de 2,5-3 kg, prolificitatea de 5-6
pui cu maturitatea sexuală la 6-7 luni. Blăniţele sunt de culoare
argintie sau neagră înspicat şi foarte apreciate.

V. Rase de păr
Angora tip românesc este o rasă cu o prolificitate de 6-10 pui la
o fătare şi maturitatea sexuală instalată la vârsta de 12 luni. Greutatea
medie este de 2,5-3,5 kg. Părul este de culoare albă sau gri fără
varietăţi şi negru. Producţia de păr este de 400-700 g cu o fineţe mare.
Angora tip englezesc are greutatea de 3,5-4 kg maturitatea
sexuală se instalează la 8 luni şi dă un număr de 6-10 pui la o fătare.
Părul este alb, gri havan etc. Ochii albi la varietatea albă şi bruni la
celelalte varietăţi. Producţia de păr pe un an este de 500-700 g.

Reproducţia iepurilor
Reproducţia este o verigă importantă în activitatea de
exploatare a iepurilor de casă. De modul cum se aleg reproducătorii,
de vârsta acestora şi de condiţiile de efectuare a montei, depinde în
mare măsură rezultatele acestei îndeletniciri.
Monta se efectuează când femela are 15 săptămâni; ciclul
sexual la iepuroaică durează 5-6 zile, iar căldurile durează 2-3 zile.
Ovulaţia se produce în timpul împerecherii sau imediat după aceasta,
moment în care apare starea de imobilitate, congestionarea şi
tumefierea vulvei, situaţie în care este acceptat masculul. Gestaţia
durează între 28 şi 34 zile, dar cele mai bune rezultate se obţin când
fătarea are loc în a 30-31 zi.
Tehnica montei constă în alegerea reproducătorilor care trebuie
să fie perfect sănătoşi. Femela se introduce în cuşca masculului,
urmărindu-se ca în zece minute să aibă loc şi a doua montă. Un
mascul poate fi folosit la împerecherea a două femele pe zi cu o pauză
de o zi. Caracteristic este faptul că după montă, masculul cade pe o
parte şi scoate sunete specifice, moment în care femela este scoasă din
cuşcă.
Dacă femela nu acceptă masculul deşi manifestă semne clare de
călduri, acesta va fi înlocuit. Femela care repetă de mai multe ori
căldurile fără a rămâne gestantă este reformată.

189
 Diagnosticarea gestaţiei se face prin metoda montei de
controlul care se execută în a 5-a zi după montă. O altă metodă este
metoda palpării care are loc la 10-15 zile după împerechere. Această
operaţie trebuie executată de un operator cu experienţă fără a provoca
avorturi.

Fătarea şi îngrijirea puilor

Pregătirea cuibului se realizează cu 3-4 zile înainte de fătare la
primipare şi imediat la multipare. Cuibul se realizează dintr-un strat
gros de paie de 3-5 cm care se tasează foarte bine.
Fătarea are loc de obicei noaptea sau în primele ore ale
dimineţii şi durează 20-30 minute. Puii de iepure nou-născuţi prezintă
anumite caracteristici biologice, care îi deosebesc de puii altor specii.
Ei nu au încheiată dezvoltarea, nu sunt îmbrăcaţi cu păr, nu
beneficiază de văz şi auz, sistemul termoreglator nu funcţionează, iar
aparatul locomotor este inutilizabil. După fătare cuibul se controlează,
se elimină eventualele resturi placentare şi puii morţi. După 24 ore de
la fătare se face repartiţia puilor supranumerari ( peste 8 capete ), la
femelele cu mai puţini pui, cunoscându-se faptul că iepuroaica are 8
sfârcuri pentru alăptare.
Femelele se reprogramează la montă în funcţie de numărul de
produşi obţinuţi la fătare, şi anume: femelele cu 8 produşi la 24-28 ore
după înţărcare, cele cu 5-7 produşi la 10-15 zile după fătare şi sub 5
produşi la 5-6 zile după fătare.
Datorită faptului ca în timpul fătării femelele pierd o mare
cantitate de apă, organismul lor se dezhidratează şi dacă nu se asigură
suficientă apă îşi pot mânca puii. Canibalismul la femele poate apărea
şi datorită unor carenţe în furajare.
În practică se întâlnesc cazuri în care unele mame refuză să-şi
îngrijească puii. Acest fenomen apare datorită instaurării căldurilor
imediat după fătare, deficienţă care poate fi înlăturată prin
împerecherea femelei respective.
Alăptarea se efectuează o dată pe zi, în general dimineaţa, şi
durează 4-5 minute. Puii consumă 6-8 g de lapte în primele zile,
cantitate care creşte treptat până la 30-35 g/cap/zi la vârsta de 18-21
zile. După 21 zile producţia de lapte scade, iar puii încep să consume
din hrana mamei. În săptămâna a treia, puii ies din cuibul de fătare şi
consumă furaje şi apă. La 21 zile se desfiinţează cuibul prin scoaterea
paielor.

190
 În săptămâna a patra, secreţia laptelui încetează, dar prezenţa
mamei în continuare are un rol favorabil asupra dezvoltării puilor.
Înţărcarea puilor se face la 28-30 zile.

Îngrijirea şi hrănirea tineretului

Puii înţărcaţi de la aceeaşi mamă se vor caza în continuare
împreună. Se vor introduce câte 7 pui în fiecare cuşcă de tineret.
Înţărcarea puilor reprezintă cel mai important stres datorită
încetării alăptării, lipsei mamei şi schimbării cuştii şi condiţiilor de
microclimat. Perioada de acomodare la noile condiţii durează 7-8 zile
până încep să consume furajul normal pentru această categorie.
Furajarea tineretului se face la discreţie, raţia administrându-se o dată
pe zi, calculată la numărul de produşi pe cuşcă. Se verifică zilnic
consumul de furaje, se curăţă hrănitoarele de resturi furajere,
excremente şi se apreciază starea de sănătate. Este importantă
descoperirea precoce a oricăror îmbolnăviri şi, în special, a
tulburărilor digestive. În situaţia în care au apărut aceste tulburări se
suprimă furajul timp de 24 ore, se administrează fân de calitate, iar în
apa de băut se pun 10-15 ml oţet de vin la 1litru apă.
Săptămânal se fac cântăriri de control pentru a urmării sporul
de greutate realizată.
Aceste cântăriri se realizează în aceeaşi zi a săptămânii până la
sfârşitul perioadei de creştere.
Tineretul selecţionat pentru reproducţie, care îndeplineşte
standardele rasei, se individualizează, femelele se ţin pereche, iar
masculii separaţi de la 12 săptămâni.

Hrănirea iepurilor
Hrănirea iepurilor este un element important prin care
crescătorul poate acţiona în vederea obţinerii unor performanţe
superioare şi o eficienţă economică mare. În unităţile în care se
practică sistemul industrial de creştere, hrănirea iepurilor de casă se
face cu nutreţuri combinate granulat.
În sistemul gospodăresc de creştere sau ferme mai mici de 30
femele se utilizează furaje din surse proprii şi cantităţi mici de furaje
achiziţionate. Organismul iepurilor are nevoie permanentă de proteină
pentru creştere, pentru obţinerea unor cantităţi mari de carne şi blăniţă
de calitate superioară. Grăsimile şi hidraţii de carbon asigură energiile
necesare pentru întreţinerea funcţiilor vitale.

191
 Furajarea iepurilor este influenţată în mare măsură de
capacitatea crescătoriei şi de resursele furajere existente. În cazul în
care se urmăreşte o exploatare eficientă a iepurilor, este indicat să se
utilizeze reţete furajere alcătuite din nutreţuri combinate complet
granulate.
Aceste furaje asigură necesarul de proteină (16-18%), energie:
la tineret 1800 kcal/kg, animale de reproducţie 2200 kcal/kg, femele
gestante 2500 kcal/kg, în lactaţie 2800-3000 kcal/kg, tineret pentru
îngrăşat 2600 kcal/kg.

În tabelul nr.27 sunt redate reţete pentru reproducător şi tineret.

Tabel nr.27
Norme furajere iepuri – reproducţie/tineret
Sortimentul Reţeta 50-1 Reţeta 50-2 tineret
reproducţie
Ovăz 16,0 23,0
Orz 7,0 4,0
Făină de grâu 10,4 9,3
Şrot floarea-soarelui 10,0 10,0
Şrot soia 6,3 9,0
Tărâţe de grâu 8,0 9,0
Făină de paie de grâu 10,0 16,0
Făină de lucernă 26,0 13,0
Premix colină 1,2 1,2
Carbonat de calciu 0,4 0,8
Fosfat dicalcic 1,5 1,5
Sare 0,2 0,2
Grăsime 1,0 1,0
Zoofort mineral 1,0 1,0
Zoofort vitamine 1,0 1,0
TOTAL 100,0 100,0
Proteină 16,7 15,7
Celuloză brută 15,2 15,4
Energie metabolizabilă 2300 2200

Consumul de furaj şi de apă pe zi este influenţat de vârsta şi

greutatea animalelor, acesta fiind redat în tabelul nr.28

192
 Tabel nr.28
Evoluţia greutăţii şi consumului de furaj şi apă
Vârsta Greutatea Furajul (g) Apa (ml)
(săptamâni) (kg)
5 0,600 la discreţie 80
6 0,700 la discreţie 120
7 0,900 la discreţie 160
8 1,100 la discreţie 210
9 1,400 la discreţie 370
10 1,800 120-130 330
11 2,200 130-140 370
12 2,500 140-150 400
13 2,650 150-160 500
14 2,800 160-170 500
15 2,900 180 500
peste 3,000 180 500

Sistemele de creştere a iepurilor

Creşterea iepurilor de casă poate fi clasificată în trei sisteme:
sistemul extensiv, sistemul semiintensiv şi sistemul intensiv-industrial.

Sistemul extensiv se practică în exploataţii mici de tip familial,

în ţarcuri sau voliere. În aceste tipuri de crescătorii se cresc 5-8 femele
cu tineretul aferent.
Monta se execută dirijat prin introducerea femelei în ţarcul
masculului. Se poate realiza şi o creştere în harem când se are la
dispoziţie un adăpost sau un şopron, situaţie în care se fac loturi de 8-
10 femele la care se introduce un mascul, care se cresc împreună.
Dacă adăpostul este mai mare se pot realiza mai multe loturi prin

193
compartimentare. Acest sistem se practică în gospodăriile mici pentru
consumul familiar.
Cheltuielile realizate în acest tip de sistem sunt mici dar si
eficienţa economică este redusă. Acest sistem are şi unele dezavantaje
prin faptul că pardoseala sau aşternutul se îmbibă cu urină şi dejecţii
provocând pododermatite, concentraţia mare de amoniac favorizează
bolile respiratorii, iar mediul, pe ansamblu, facilitează apariţia
coccidiozei.
Sistemul semiintensiv se practică în crescătorii cu un efectiv
de femele de 40-100 capete. Creşterea iepurilor se realizează în cuşti
de lemn sau zidărie, prevăzute cu grătare pentru evacuarea dejecţiilor,
amplasate pe unul sau două nivele. Aceste cuşti sunt amplasate în
adăposturi amenajate, dar în care se realizează o încălzire şi ventilaţie
naturală.
În amplasarea acestor crescătorii trebuie să se aibă în vedere
următoarele:
- terenul să fie uscat, cu pânza de apă freatică la mare adâncime
şi adăpostul să fie ferit de vânturile dominante puternice. Locul
trebuie să fie împrejmuit pentru a evita accesul animalelor
dăunătoare (câini, pisici, vulpi şi chiar şobolani).
- să se asigure căi de acces pe orice anotimp.
- să fie posibilă racordarea la sursele de apă sau să dispună de
sursă proprie în cantităţi suficiente atât pentru băut, cât şi
pentru igienizare.
- crescătoria să beneficieze de energie electrică.
Dimensiunile cuştilor folosite în acest tip de exploataţii pot
avea următoarele caracteristici evidenţiate în tabel nr.29.
Tabel nr.29
Dimensiunile cuştilor în funcţie de tipul de rasă
Dimensiunile Rasele
(cm) Mari mijlocii Mici
Lungime 100 80 60
Lăţime 60 60 60
Înălţime 60 60 50

Cuştile folosite se pot grupa astfel: cuşca pentru femelă şi puii

acestea până la înţărcare, tip de cuşcă care poate fi folosită şi pentru
mascul şi cuşti colective pentru creşterea tineretului.

194
 Sistemele intensive de creştere au la bază realizarea unui flux
tehnologic unitar, creşterea unor efective cu potenţial biologic ridicat
şi unde cerinţele biologice sunt în cea mai bună corelaţie cu factorii de
microclimat.
Fermele de tip intensiv-industrial pot avea efective de mii de
capete de femele de reproducţie.
Adăposturile destinate acestui tip de exploatare trebuie să
îndeplinească condiţiile redate în tabelul nr.30.

Tabel nr.30
Valorile parametrilor de microclimat în adăposturile de iepuri
Specificare Maternitate Îngrăşătorie
Temperatura optimă (ºC) 15-18 12-15
Umiditatea relativă (%) 60-70 60-75
Viteza aerului(m/sec) 0,1 0,3
Lumina (ore) 14-16 1-3
Concentraţia de amoniu (ppm) 5 8
CO2 0,1 0,1

Adăposturile de iepuri trebuie să asigure: izolare termică,

ventilaţie, încălzire pe timpul iernii, răcoare pe timpul verii şi
iluminatul necesar.
Cuştile utilizate în aceste adăposturi pot fi aşezate în baterii pe
1-2-3 sau 4 niveluri, pe mai multe rânduri alăturate. Bateriile cu cuşti
etajate şi cu pardoseala tip grătar sunt prevăzute fie cu tăviţă pentru
colectarea dejecţiilor, fie cu o placă înclinată către spate, în unghi de
35-40º, care permite scurgerea dejecţiilor în canalul colector din
spatele bateriei. În crescătoriile mari se practică creşterea în cuşti
alăturate suspendate pe canale colectoare de dejecţii.
Cuştile din plasă metalică au ochiuri de 25/13 mm sau 76/13
mm şi diametrul de 1,8-2,5 mm. Avantajul acestui tip de cuşcă constă
în faptul că plasa de sârmă se curăţă, se spală şi se dezinfectează uşor,
iar animalele nu mai vin în contact cu dejecţiile.
Cuştile pentru reproducţie sunt concepute pentru o iepuroaică
cu puii ei până la înţărcare, pentru un mascul adult sau pentru femelele
de înlocuire.
Cuştile pentru îngrăşarea iepurilor. Iepurii la îngrăşat se
împart în grupe de 6-10 capete, uniform ca dezvoltare corporală, cu o

195
densitate de 16-20 animale pe mp de cuşcă. Această densitate este
valabilă pentru iepurii de carne care se taie la 15-20 săptămâni.
Anexele cuştilor. Pentru buna funcţionare a fluxului tehnologic,
cuştile au nevoie de următoarele anexe: hrănitor pentru concentrate,
grătare pentru furaje fibroase şi rădăcinoase, precum şi adăpători şi
cuib de fătare.
Hrănitorile sunt confecţionate din tablă galvanizată sau material
plastic dur. Ele trebuie să fie uşor de demontat, de spălat şi de
dezinfectat şi să asigure depozitarea raţiei de furaje pentru animalele
din cuşcă tip de 2 zile. Hrănitoarele trebuie să aibă o bordură suficient
de înaltă pentru a preveni risipa de furaje şi astfel realizate încât
iepurii să nu poată intra în ele.
Adăpătorile. Adăpătoarea este unul din componentele
principale ale cuştii, aceasta trebuind să asigure cantitatea necesară de
apă, ştiind faptul că un iepure consumă de două ori mai multă apă
decât hrană uscată. Adăpătorile pot fi de două feluri: cu nivel constant
şi automate cu picurătură. Amândouă sistemele sunt indicate în
exploatarea industrială, dar trebuie foarte bine verificate pentru a
elimina excesul de umiditate.
Cuibul de fătare reprezintă componenta principală a cuştii, care
mai este numit şi maternitate. Forma cea mai bună a cuibului este cea
paralelipipedică cu dimensiuni minime de 50/25/25 cm sau cu
adâncimea de 56 cm, înălţimea de 30 cm şi lăţimea de 49 cm.
Materialul din care se confecţionează cuiburile trebuie să fie rezistent
la rozături, uşor de spălat şi dezinfectat, izolat şi rezistent la umiditate.
Pentru a asigura un maxim de confort pentru pui şi iepuroaică, precum
şi posibilitatea de supraveghere şi manipulare uşoară a acestora, cuibul
de fătare trebuie să aibă următoarele calităţi:
- fundul trebuie să fie uşor adâncit pentru a permite puilor să se
adune iarna
- iepuroaica să aibă acces în cuib prin partea opusă pentru a evita
strivirile, gura de acces trebuie să fie de 15/15 cm
- fundul cuibului trebuie să fie perforat pentru a lăsa să se scurgă
urina şi mobil pentru a se putea spăla şi dezinfecta uşor
- cuibul trebuie să aibă un prag care să împiedice ieşirea puilor
înainte de vârsta de 15 zile.
În cuib trebuie să se asigure o temperatură de 30-33ºC.
Pericolul cel mai mare pentru pui îl reprezintă variaţiile de
temperatură, astfel că la 22ºC, mortalitatea puilor se dublează. O

196
importanţă foarte mare o are participarea puilor la toate supturile şi în
special la primul, cunoscut fiind faptul că o mare parte din femele îşi
alăptează puii o singură dată pe zi.

Fazele fluxului tehnologic

Pregătirea compartimentului în vederea populării
Cu o săptămână înainte de populare, toate lucrările de
amenajare a compartimentului trebuie să fie terminate (curăţenia
mecanică, spălarea, dezinfecţia, dezinsecţia, deratizarea şi văruirea).
Se fac ultimele verificări şi eventualele reparaţii la sistemul de
ventilaţie, de încălzire, la orificiile de admisie a aerului, la hrănitori,
adăpători, etc. Trebuie să se efectueze analiza chimică şi
bacteriologică a sursei de apă, care se repetă obligatoriu din 6 în 6
luni.
Cu 3 zile înainte de populare se dezinfectează interiorul
compartimentului cu o soluţie 40 ml formol, 40 ml apă şi 20 g
hipermanganat de potasiu pt fiecare m³ de încăpere.
Cu o zi înainte de populare se aeriseşte bine compartimentul şi,
dacă este necesar, se încălzeşte adăpostul până la atingerea
temperaturii de 18ºC în maternitate şi 15-18ºC la tineret, iar
umiditatea 60-70%.
Popularea se face cu tineret în vârstă de 14 săptămâni şi
greutatea de 2,7-2,8 kg, astfel că la 16 săptămâni, când iepurii ating
greutatea de 3-3,2 kg, să înceapă activitatea de reproducţie.

Transportul iepurilor
Iepurii se transportă în cuşti speciale cu 4 sau 8 locuri, cu
următoarele dimensiuni: lăţimea de 40 cm, lungimea de 25 cm,
înălţimea de 30 cm. Mijlocul de transport şi cuştile cu care se
efectuează transportul trebuie să fie bine curăţate şi dezinfectate.
Programul de lumină. Din a doua zi după populare şi până la 8-
10 zile înainte de prima montă, se va asigura un program de lumină de
8 ore pe zi, cu intensitatea de 1W/mp. În perioada de reproducţie se
vor asigura 14-16 ore de lumină pe zi cu intensitate de 3-4 W/mp. Ca
surse luminoase se pot folosi becuri incandescente sau tuburi
fluorescente.
Producţia şi eficienţa economică a unei crescătorii de iepuri
este determinată de numărul de produşi livraţi pe cap de femelă, viteza
de creştere a acestora, sistemul de creştere, consumul specific şi, nu în

197
ultimul rând, de materialul biologic utilizat. Respectarea tuturor
acestor elemente are un rol benefic care determină creşterea numărului
de ferme ce au ca obiect de activitate creşterea şi exploatarea iepurilor.

CAPITOLUL X

CREŞTEREA ALBINELOR

Alcătuirea familiei de albine

Albinele melifere fac parte din specia Apis mellifera din ordinul
Hymenoptera. Ele trăiesc asociate în familii, formate din trei feluri de
indivizi: matca, albinele lucrătoare, trântorii.
Matca este femela cu organele de reproducţie complet
dezvoltate, capabilă să se împerecheze şi să depună ouă din care se
dezvoltă albine lucrătoare, trântori şi mătci, asigurând perpetuarea
familiei de albine. O matcă poate să depună în perioada de dezvoltare
a familiilor de albine (mai-iunie) până la 3000 de ouă în 24 ore, masa
acestora depăşind de 2,5 ori greutatea proprie. În mod normal, pe
timpul sezonului activ, matca depune 150000-200000de ouă.
Matca se deosebeşte de celelalte albine şi prin caracteristicile
fizice: are corpul mai lung (20-25 mm), capul mai mic, abdomenul
alungit şi mai subţire, aripile, deşi sunt mai lungi ca la albinele
lucrătoare, nu acoperă abdomenul. Greutatea corporală în perioada
optimă de ovulaţie este de 170-280 mg. Picioarele mătcii sunt mai
lungi şi mai deschise la culoare. Deşi are ac, matca nu înţeapă omul, ci
numai mătcile rivale, acesta fiind folosit şi la aşezarea ouălor în
celulele fagurilor. Matca trăieşte între 2 şi 4 ani, dar sunt cazuri când
trăieşte şi 6 ani. Matca are o gardă de 10-12 albine lucrătoare care o
însoţesc permanent, o hrănesc şi preiau de pe abdomenul acesteia
feromonul secretat de glandele mandibulare numit substanţă de
matcă. Această substanţă de matcă este răspândită în tot stupul, având
rol în atragerea albinelor tinere, menţine echilibrul biologic şi inhibă
dezvoltarea ovarelor la albinele tinere.

198
 Din punct de vedere sexual, mătcile sunt complect dezvoltate la
6-10 zile de la ecloziune. Împerecherea se produce în afara stupului, la
înălţimea de 10-30 m şi o distanţă de circa 2 km faţă de stup, în zile
însorite cu temperatura de 20-25C, fără curenţi puternici de aer, între
orele 13-16. În zborul de împerechere care durează 15-20 minute,
matca este însoţită de 100-300 trântori, formând împreună cu aceştia o
formaţie asemănătoare unui vârf de lance, deplasându-se în zig-zag cu
o viteză foarte mare. În timpul unui zbor de împerechere, matca se
împerechează cu 7-8 trântori. Fenomenul se numeşte poliandrie şi
este important fiindcă previne consagvinizarea, ştiind că trântorii sunt
liberi să migreze de la o familie la alta.
Dacă matca nu a acumulat cantitatea necesară de spermă,
zborul se repetă până când spermateca este încărcată cu spermatozoizi
(circa 100 milioane)
Trântorii sunt reprezentanţii masculi ai familiilor de albine şi
iau naştere din ovule nefecundate (partenogeneză) depuse de matcă în
celule mai mari, clădite special pe marginea fagurilor. În mod normal,
trântorii apar în stupi în perioada premergătoare roirii (mai-iunie) şi
dispar treptat în lunile iulie şi august.
Trântorii au următoarele caracteristici: capul globulos cu ochi
compuşi, mari, abdomenul este gros, aripile sunt lungi depăşind puţin
abdomenul. Lungimea corpului este aproape ca la matcă, greutatea
medie este de 230-280 mg.
Trântorii sunt indivizi temporari în cadrul familiei de albine,
trăiesc 6-8 săptămâni şi sunt liberi să migreze de la o familie la alta pe
o rază de 5 km, zboară în aceleaşi condiţii climaterice ca şi mătcile,
având activitate intensă între orele 14-16.
Albinele lucrătoare sunt femele cu organe genitale
nedezvoltate. Iau naştere din ouă fecundate şi formează numărul cel
mai mare de indivizi în cadrul familiei de albine, număr care este
variabil în cursul unui an în funcţie de anotimp, intensitatea culesului,
prolificitatea mătcii etc. Numărul de albine lucrătoare în stup variază
pe parcursul unui an astfel: la începutul primăverii sunt un număr de
15.000-20.000, în timpul verii între 40.000 şi 60.000, iar toamna între
20.000 şi 30.000.
Albinele lucrătoare execută toate activităţile din cadrul familiei
de albine, dintre care amintim: recoltarea nectarului şi a polenului,
depozitarea şi prelucrarea acestora, hrănirea şi îngrijirea puietului
diferenţiat pe vârste, construirea fagurilor, reglarea şi menţinerea

199
temperaturii optime în cuib, păzirea stupului de invazia dăunătorilor,
asigură perpetuarea speciei prin creşterea reproducătorilor şi roirea
naturală.
Din punct de vedere fizic, anatomic şi fiziologic, albinele
lucrătoare se deosebesc de matcă şi trântori. Corpul lor are lungimea
de 12-14 mm, greutatea este de 70-150 mg, media fiind de 100mg, în
raport de vârstă. Corpul are formă triunghiulară, abdomenul este egal
cu lungimea aripilor, lungimea limbii este de 6,4 mm foarte bine
adaptată pentru lins şi supt, picioarele posterioare prezintă corbiculă
pentru transportul polenului. Longevitatea este determinată de sezon şi
activitatea din stup astfel: când activitatea este intensă trăiesc
30-40 zile, primăvara şi toamna trăiesc 50-60 zile, iar cele care se
pregătesc pentru iernat trăiesc 6-9 luni.
În mod natural albinele îşi construiesc cuibul în scorburi de
copaci, sub acoperişuri, crăpături de stânci, etc. Cele crescute de om
beneficiază de spaţii special amenajate numite stupi. Aceşti stupi pot fi
mai mult sau mai puţin moderni. În cadrul stupilor albinele clădesc
faguri de ceară care sunt formaţi din câteva mii de celule hexagonale
(6-10.000) distribuite pe ambele feţe ale fagurelui în poziţie oblică. În
mod normal, grosimea fagurelui este de 25 mm, servind la creşterea
puietului şi depozitarea hranei. Fagurii nou clădiţi au culoarea alb-
gălbuie, iar pe măsură ce servesc la creşterea mai multor generaţii de
albine se închid la culoare, devenind bruni sau chiar negri, ca urmare a
propolisului cu care sunt dezinfectate celulele şi a tegumentelor
rezultate în urma năpârlirii larvelor şi a nimfelor.
După mărime şi formă, celulele pot fi de: albine lucrătoare,
trântori, mătci şi intermediare.
- Celulele de albine lucrătoare au diametrul de 5,42 mm,
adâncimea de 12 mm la cele în care se creşte puiet şi de 16 mm
la cele pentru depozitarea mierii. Volumul unei celule este de
0,282 cm3, servind la depozitarea a 0,40-0,43 g miere.
Grosimea pereţilor celulei este de 0,12 mm, dar aceasta se
măreşte pe măsură ce servesc la creşterea puietului şi de aceea
este indicat ca anual să se înlocuiască 30% din faguri.
- Celulele de trântori sunt mai mari având diametrul cuprins între
6,25-6,70 mm şi adâncimea de 13-16 mm. Sunt localizate, în
general, la periferia fagurelui, servind la creşterea puietului de
trântori şi depozitarea mierii.

200
 - Celulele de matcă (botcile) servesc la creşterea mătcilor. Aceste
sunt menţinute în stup până la ecloziunea mătcilor, după care
sunt roase de albinele lucrătoare. Botcile au formă cilindrică, cu
adâncimea de 20-25 mm şi diametrul de 18-21 mm, la exterior
se aseamănă cu o ghindă. Localizarea botcilor diferă în funcţie
de rolul mătcilor ce se vor obţine din ele, astfel: botcile de roire
sunt crescute pe părţile laterale şi inferioare ale fagurelui în
număr mare; botcile de salvare sunt crescute pe partea centrală
a fagurilor în situaţia în care familia rămâne orfană; botcile de
înlocuire liniştită a mătcii sunt crescute în locuri ascuse de
matca mamă, în număr de 3-4, din care rezultă mătci de cea
mai bună calitate.
- Celulele intermediare sunt situate la locul de întâlnire dintre
celulele de albină lucrătoare şi trântori, precum şi la locul de
fixare a fagurilor pe părţile ramelor, dimensiunile acestora fiind
atipică.
Fagurii în stup sunt dispuşi paralel cu distanţă de 12 mm între
ei, spaţiu necesar mişcării albinelor. Fagurii sunt clădiţi de albine de
sus în jos, celulele fiind construite simultan pe ambele părţi.
Fagurii din stupii standardizaţi au următoarele dimensiuni:
435/300 mm pentru sistemul Dadant-Blat cu un număr de 8.800 celule
şi de 435/230 mm pentru sistemul multietajat cu un număr de 6.400
celule.

Înmulţirea albinelor
Se realizează prin ouăle depuse de matcă. Stadiul de ou durează
trei zile la toate cele trei tipuri de indivizi perioadă în care au loc
intense procese de diviziune celulară, ducând la apariţia larvei. La trei
zile eclozionează larva, dar înainte cu câteva ore , albinele doici depun
în jurul oului cantităţi mici de lăptişor care înmoaie carionul şi
facilitează ecloziunea. Indiferent de tipul căruia îi aparţine, în primele
3 zile de viaţă larvele sunt hrănite cu hrană glandulară (lăptişor de
matcă). Începând cu ziua a treia hrănirea se diferenţiază astfel: larvele
selecţionate spre a fi mătci sunt hrănite pe toată perioada numai cu
lăptişor de matcă, iar cele destinate a deveni albine lucrătoare sau
trântori sunt hrănite cu lăptişor comun (amestec de miere, polen şi
apă).

201
 Diferenţa de hrănire la larvele femele face să apară diferenţe
esenţiale morfologice, fiziologice, de durată a ciclului evolutiv, de
comportare, activitate şi durată a vieţi.
Durata stadiului larvar este de 5 zile la matcă, 6 zile la albina
lucrătoare şi de 6 ½ zile la trântor. În această perioadă larva năpârleşte
de 4 ori, iar învelişurile detaşate aderă la fundul celulei.
La sfârşitul acestei perioade, larvele nu mai sunt hrănite şi
albinele căpăcesc celula cu un căpăcel poros de ceară, care permite
pătrunderea aerului. În aceste celule larvele îşi ţes gogoaşa pe seama
glandei sericene, năpârlesc a 5-a oară, trecând în stadiul de prenimfă şi
nimfă, stadiu în care pierd 50% din greutate.
Stadiul de îngogoşare are următoarea durată: 7½ zile la matcă;
12 zile la albina lucrătoare; 14½ zile la trântor.
Pentru dezvoltarea normală a puietului este necesar ca
temperatura în cuib să fie menţinută la 34-36C.

Hrănirea albinelor
Hrana albinelor trebuie să fie bogată în substanţe energetice,
proteine, microelemente şi vitamine. Toate aceste substanţe sunt
preluate de albine din nectarul şi polenul florilor care, prin procese
complexe fizice şi biochimice, sunt transformate în miere şi păstură.
Acestea reprezintă hrana albinelor atât în sezonul activ cât şi în
perioada de repaus din timpul iernii.
Nectarul reprezintă baza energetică a hranei albinelor, acesta
fiind produs de glandele nectarifere ale plantelor, având o
concentraţie cuprinsă între 4 şi 75%, concentraţia la care albinele
culeg nectarul este de 40-50% şi numai în cazuri excepţionale este
cules până la concentraţia de 5%. Principalele componente ale
nectarului sunt glucidele reprezentate de zaharoză, glucoză şi fructoză.
În cantităţi mici, dar esenţiale, sunt şi acizi graşi, răşini, dextrine,
proteine, enzime, vitamine, substanţe minerale etc. Transformarea
nectarului în miere se realizează prin activitatea de prelucrare a
albinelor, care cuprinde un proces fizic şi unul biochimic. Procesul
fizic constă în eliminarea unei cantităţi însemnate de apă din nectar şi
aducerea acestuia la umiditatea de 15-18% printr-o intensă activitate
de ventilaţie.
Procesul biochimic are la bază invertaza produsă de glandele
faringiene ale albinelor, care transformă zaharoza din nectar în
fructoză şi glucoză.

202
 Mierea reprezintă principala sursă de energie pentru albine,
fiind folosită atât în procesele fiziologice ale organismului, cât şi ca
sursă de căldură prin transformarea în energie calorică.

Polenul reprezintă baza hranei proteice a albinelor fiind un

element important în alimentaţia albinelor. Acesta asigură necesarul
de proteine, săruri minerale, grăsimi şi vitamine în toate stadiile de
viaţă la albine.
Influenţa hranei proteice – polenului – asupra creşterii
numărului de albine, la ieşirea din iarnă (februarie – martie ), pe o
perioadă de 30 zile este redată în tabelul nr.31
Tabel nr.31
Influenţa hranei proteice
Hrană Numărul de albine Creşterea
procentuală
Miere fără polen 575 100
Miere 500g polen 8.600 1495,64

După cum se poate observa în tabelul nr.31, prezenţa polenului

în viaţa albinelor, la începutul primăverii, pe o perioadă de 30 zile
după zborul de defecare, sporeşte numărul de albine crescute, de
aproape 15 ori (de la 575 la 8.600).
Lipsa polenului din hrana albinelor are o serie de influenţe
negative asupra vieţii unei familii de albine, astfel: creşterea unui
număr redus de albine tinere, când creşterea noilor generaţii se
realizează pe seama proteinelor din corpul albinelor adulte, fără
cantităţile necesare de polen se reduce conţinutul în azot din
organismul acestora, rezultând o uzură a organismului acestora,
debilitate şi scurtarea vieţii.
Apa este un element vital pentru viaţa familiilor de albine fiind
necesară la digestia substanţelor nutritive, pregătirea hranei pentru
puiet, menţinerea umidităţii şi temperaturii optime în cuib, realizarea
diferitelor schimburi nutritive în ţesuturi, secreţiile glangulare,
formarea hemolimfei.
Consumul de apă pentru o familie de albine este de
50-200 ml/zi în perioada de primăvară şi 300-380 ml/zi vara, când
cerinţele sunt mai mari în zilele călduroase cu vânt uscat, în cazul
stupilor expuşi la soare şi în lipsa culesului de nectar.

203
 Albinele preferă o apă cu o duritate mai mică cu un conţinut
redus de săruri minerale. În cazul în care nu există surse naturale de
apă potabilă este indicat ca apicultorul să instaleze un adăpător pentru
stupină, în felul acesta evitând sursele de apă nepotabile.

Caracteristici constructive ale stupilor sistematici

De la primul stup construit în Rusia de către Procovici în anul
1814, acesta a suferit modificări esenţiale fiind adaptat la condiţiile
intensive de exploatare. La ora actuală în ţara noastră se găsesc în
exploatare două tipuri principale de stup: orizontal şi vertical.
Stupul orizontal are ramele cu dimensiunea de 435/300 mm şi
sunt aşezate pe un singur rând. Acest tip de stup este format dintr-o
ladă paralelipipedică bine încheiată şi rezistentă. În exploatare se
găsesc două tipuri de stupi orizontali, unul mai mic cu 15 rame care se
foloseşte în zonele unde culesurile de producţie sunt de scurtă durată
(7-10 zile) şi se practică stupăritul pastoral; al doilea tip de stup are
capacitatea de 23 de rame şi se foloseşte în zonele de deal unde
culesurile sunt de mai lungă durată.
Stupul vertical este construit în mai multe variante, asigură
dezvoltarea cuibului pe verticală prin aşezarea a două sau mai multe
corpuri suprapuse cu rame de aceeaşi dimensiune atât pentru cuib cât
şi pentru depozitarea mierii. La stupii verticali toate elementele
componente sunt detaşabile încât pot fi uşor utilizate şi împrumutate
de la un stup la altul, în funcţie de caracteristicile de dezvoltare şi de
producţie a fiecărei familii de albine. Cei mai răspândiţi stupi verticali
sunt stupii multietajaţi la care se utilizează rame de 435/230 mm.
Pentru o utilizare optimă stupii sistematici trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă capacitate mare (70-90 l), cu posibilităţi de
dimensionare în raport cu dezvoltarea şi restrângerea fiecărei
familii de albine în timpul anului.
- să fie prevăzuţi cu elemente practice de împachetare pentru
transport.
- capacul să aibă planşeul drept învelit cu tablă încât stupii să
poată fi aşezaţi suprapuşi în mijlocul de transport.
- construcţia stupilor să se facă în mod corect din material de
calitate, uscat timp de 2-3 ani. Ramele să fie confecţionate din
lemn de tei

204
 - pereţii corpurilor să fie simpli şi subţiri 22-24 mm pentru a
permite încălzirea mai uşoară de către soare a ghemului de
iernare şi efectuarea ghemului de curăţire.
Indiferent de model, stupul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să ferească albinele de ploaie şi umezeală, să le
protejeze împotriva vânturilor şi să le apere de arşiţa soarelui; să fie
uşor de manipulat şi să permită intervenţia apicultorului fără mari
eforturi şi fără a deranja activitatea familiei de albine; să permită
aplicarea celor mai moderne tehnologii de creştere, întreţinere şi
exploatare, în scopul obţinerii unor producţii mari şi de calitate
superioară.

Alegerea vetrelor de stupină

Alegerea vetrei pentru stupină are mare importanţă pentru
creşterea şi sănătatea albinelor, realizarea producţiei apicole,
randamentul muncii, reducerea cheltuielilor pe familia de albine şi a
preţului de cost la producţia marfă.
La alegerea vetrei de stupină se iau în vedere următoarele
condiţii: existenţa unor surse melifere de mare importanţă în
apropiere, drumuri de acces pentru mijloace de transport auto în tot
cursul anului, terenul să fie uscat, ferit de curenţii de aer şi vânturi
puternice, surse de apă potabilă în imediata apropiere. Trebuie evitată
amplasarea stupinelor în locuri cu surse de poluare, crescătorii de
animale, fabrici de zahăr, obstacole mari, alte stupine.
Pentru a împiedica pătrunderea animalelor şi a persoanelor
străine, vetrele de stupină trebuiesc împrejmuite.
Stabilirea potenţialului melifer al zonei are o mare importanţă
în alegerea vetrei stupinei. Pentru aceasta se face o inventariere a
tuturor plantelor melifere din zona respectivă ţinând cont că raza
economică de zbor a albinelor este de 3km, totalizând o suprafaţă
2800 ha. Se ţine cont şi de necesarul de hrană al unei familii pe timp
de un an care este de 50-60 kg mire şi 20-25 kg polen, şi se face
necesarul consumului pentru întreaga stupină. La aceasta se adaugă şi
producţia de miere-marfă planificată a se realiza anual pe familia de
albine (30-40 kg).
Pe lângă vetrele permanente ale stupinei se utilizează şi vetre
temporare, în situaţia deplasării în pastoral. Deplasarea stupinelor în

205
pastoral este un element important pentru sporirea producţiei de miere
marfă obţinute de la familiile de albine.
Pentru amplasarea eficientă a stupinelor în pastoral se alege
locul convenabil ca suprafaţă, acesta trebuind să aibă drum de acces,
apă potabilă în apropiere, iar distanţa până la sursa de cules să fie
cuprinsă între 300-800 m.

Desfăşurarea activităţilor în stupină în funcţie de ciclul

evolutiv al familiei de albine
Activitatea familiei de albine pe durata unui ciclu de producţie
este strâns legată de condiţiile de mediu şi ciclicitatea anotimpurilor.
Ţinând cont de cele arătate, activitatea unei familii de albine
poate fi sintetizată în trei perioade caracteristice:
- perioada creşterii şi pregătirii albinelor pentru iernare. Aceasta
începe în a treia decada a lunii iulie şi se termină al sfârşitul lunii
octombrie.
- perioada de iernare care include două faze: repaosul de iernare
care începe la sfârşitul lunii octombrie când a eclozat ultimul
puiet, şi se termină în a treia decadă a lunii ianuarie, când familia
de albine începe să crească un nou puiet; înlocuirea albinelor care
au iernat, care începe în a doua parte a lunii ianuarie şi ia sfârşit în
a doua parte a lunii aprilie, când toate albinele de iernare au fost
înlocuite.
- perioada de dezvoltare maximă a familiei de albine, de înmulţire
prin roire şi valorificare a culesurilor de producţie. Aceasta începe
în a treia decadă a lunii aprilie şi durează până la terminarea
ultimului cules de producţie, la începutul lunii august.

Lucrări specifice în perioada de creştere a albinelor pentru

iernare.(1.08-25.10)
În această perioadă se aplică un complex de măsuri tehnologice
cum sunt: selecţionarea unor biotipuri valoroase, folosirea de mătci
tinere selecţionate, asigurarea unui cules permanent de întreţinere,
natural sau prin stimulare cu sirop de zahăr de două ori pe săptămână,
în porţii de ½ kg, realizarea unui regim termic optim pentru
dimensionarea spaţiului pentru cuib, crearea spaţiului de ouat pentru
matcă, combaterea bolilor şi dăunătorilor, etc.
Asigurarea hranei reprezintă un mijloc important de realizare a
familiilor puternice. La sfârşitul verii, hrana necesară albinelor se

206
asigură prin practicarea stupăritului pastoral. În cazul imposibilităţii
transportării stupilor în pastoral, mai ales în anii cu vară secetoasă,
este absolut necesar să se facă hrăniri suplimentare cu sirop de zahăr
concentraţie 1:1, porţii de 800-1000 ml pe familia de albine,
administrate săptămânal.
Pe lângă hrana energetică, reprezentată de miere, la creşterea şi
formarea corpului gras la albina de iernare, este necesară şi hrana
proteică reprezentată de polen. În mod normal, necesarul de polen
pentru întreţinerea unei familii de albine, este găsit de albine în natură.
Realizarea unui regim termic reprezintă o verigă importantă ce
contribuie la stimularea creşterii puietului. Aceasta se realizează prin
reducerea treptată a cuibului la numărul de faguri bine acoperiţi de
albine, prin împachetarea laterală şi superioară a acestuia, cât şi prin
asigurarea din timp a cuibului cu faguri în care s-a mai crescut puiet,
ştiind că aceştia sunt preferaţi de matcă toamna târziu şi primăvara
timpuriu pentru proprietăţile lor termoizolatoare.
Cea mai bună rezervă de hrană este mierea, necesarul pentru o
familie în perioada de iernare, este de 16-18 kg. În cazuri deosebite,
când stupii nu au beneficiat de un cules de producţie din care să se
asigure şi rezerva pentru iarnă, se recomandă ca în perioada 10 august
– 10 septembrie să se completeze rezerva prin hrănire cu sirop de
zahăr în porţii mari, 2-4 kg de două ori pe săptămână.
Organizarea şi reducerea cuibului se fac treptat, începând din a
doua parte a lunii august, urmărindu-se concentrarea rezervei de hrană
numai pe ramele de iernare şi eliminarea din cuib a fagurilor prea
vechi. Pentru a realiza un cuib de iernare cât mai bun, apicultorul
urmăreşte pe câte rame s-au strâns albinele în dimineţile reci. Faţă de
acest număr se poate extrage o ramă, obligând astfel albinele să
formeze un ghem mai restrâns.
În cuib se reţin numai rame bun de ouat cu peste 1,5 kg miere
fiecare. În centrul cuibului, în raport cu puterea familiei, se aşează 1-2
faguri din care a eclozionat ultimul puiet, care trebuie să aibă cel puţin
1,5 kg miere. Pe acesta se va forma miezul ghemului de iernare. După
aceste rame se aşează rame pline cu miere (2,5-3,5 kg) pe ambele părţi
faţă de cele centrale. Pentru ţara noastră, familiile normal crescute în
stupi orizontali ocupă la iernare 7-8 faguri, iar familiile crescute în
sistem multietejat ocupă 8-9 faguri.
O verigă importantă în protejarea stupilor pe perioada iernii o
constituie împachetarea. Împachetarea constă în ocuparea completă a

207
spaţiului de după diafragmă cu perniţe din deşeuri textile şi aşezarea
peste podişor a 2-3 ziare, peste care se aşează o pânză groasă ( postav,
mochetă, covor vechi ), iar peste aceasta se aplică o pânză de sac.
Tot pentru o bună iernare, în fiecare vară – toamnă, se aplică
trei tratamente pentru combaterea parazitului Varroa jacobsoni,
primele două după culesul florii soarelui, la intervale de 7 zile unul de
altul, şi ultimul la împachetarea stupilor pentru iernare.

Activitatea albinelor şi lucrări specifice în perioada de

iernare
Repaosul de iernare se desfăşoară în perioada noiembrie –
ianuarie, când matca încetează ouatul, iar albinele duc o viaţă latentă
cu activitate redusă şi consum mic de hrană ( 600-800 g/ lună ).
Odată cu scăderea temperaturii exterioare la 6-8ºC, albinele se
adună strâns în jurul mătcii formând ghemul de iernare pentru a putea
menţine temperatura necesară. Forma ghemului poate fi sferică sau
eliptică. Din punct de vedere structural, la exterior ghemul este
alcătuit dintr-un strat foarte dens de albine, care ocupă atât intervalele
dintre faguri, cât şi interiorul celulelor libere. Această parte este
cunoscută sub denumirea de coaja ghemului. Grosimea stratului de
albine din coaja ghemului, este de 2,5-7 cm şi are rol de izolare
termică. În interiorul ghemului, densitatea este mai mică, albinele
având posibilitate de mişcare pentru a creea temperatura necesară.
În perioada repaosului de iernare, în interiorul cuibului
temperatura este de 14-25ºC, iar în coaja ghemului de 6-8ºC.
Temperatura din exteriorul ghemului este cu numai 1-2ºC mai ridicată
decât în exteriorul stupului.
Din punct de vedere cantitativ şi calitativ, la familiile pregătite
pentru iernat, în condiţii bune, în prima parte a iernării nu se petrec
schimbări semnificative.
În această perioadă activitatea apicultorului se reduce la o
supraveghere de ansamblu asupra stupinei.

Înlocuirea albinelor care au iernat

Această fază începe prin ridicarea temperaturii în cuibul
familiilor de albine de la 14-25ºC la 34-35ºC şi declanşarea ouatului la
mătci. Această etapă începe în a doua parte a lunii ianuarie şi durează
până la 20-25 aprilie, când sunt înlocuite toate albinele care au iernat.

208
 În această perioadă activitatea albinelor se intensifică, în
special, după zborul de curăţire, creşte consumul de hrană şi
temperatura din interiorul ghemului, hrănirea mătcilor este mai
intensă, iar numărul de ouă depuse de către acesta creşte.
Începând cu această perioadă se intensifică şi activitatea
apicultorului în stupină, care trebuie să înlesnească şi să supravegheze
zborul de curăţire la albine, să îndepărteze zăpada şi gheaţa de pe
scândurica de zbor şi capacul stupilor. În una din zilele călduroase
apicultorul verifică modul de iernare al familiilor de albine. În cazul în
care se constată că rezervele de hrană sunt insuficiente apicultorul va
administra o turtă de 250-300 g formată din miere cristalizată şi zahăr
pudră pe spetezele ramelor. Prin această măsură se previne
mortalitatea unor familii şi intensificarea creşterii puietului.
Una din lucrările importante în această perioadă o reprezintă
revizia de primăvară a familiei de albine. Această operaţiune se
efectuează când în stupină temperatura a ajuns la 13-15ºC.
Revizia sumară trebuie să se facă intr-un timp scurt, se
deschide fiecare stup, se observă starea cuibului şi a albinelor. Cu
ocazia acestui control trebuie să observe în mod deosebit prezenţa
mătcii, rezerva de hrană şi localizarea cuibului. Prin extragerea unei
rame mărginaşe se poate constata rezerva de hrană pe care o au
albinele. Prezenţa mătcii este determinată de prezenţa puietului în
cuib. Cu dalta apicolă se îndepărtează ramele din centrul cuibului şi se
observă dacă pe ele există puiet.
La unele familii se poate observa o deplasare a cuibului spre
părţile laterale, caz în care acesta va fi repoziţionat prin mutarea
ramelor.
Aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în timpul cel mai
scurt pentru ca pierderile de căldură din cuib să fie cât mai mici.
A doua revizie de primăvară se face când temperatura aerului
depăşeşte 18ºC, la sfârşitul luni martie, începutul lunii aprilie când
albinele lucrează atât în stup cât şi în afara acestuia. În cadrul acestei
revizii se analizează fiecare cuib în parte, ramă cu ramă, se pun la
dispoziţia mătcii ramele cele mai bune pentru crescut puiet (rame mai
închise la culoare cu celule uniforme numai pentru albine lucrătoare).
Rezerva de hrană, rame cu miere şi păstură se apropie de puiet. Pentru
menţinerea temperaturii optime de 34-35ºC la toate familiile, este
necesar să se elimine din cuib unul sau doi faguri. În general se
elimină faguri neocupaţi cu puiet, deformaţi, vechi şi goliţi de miere.

209
Tot în această perioadă se elimină albinele moarte şi se înlocuieşte
împachetajul găsit ud cu altul uscat. În cazul în care se constată că tot
stupul suferă din cauza umezelii, familiile vor fi transvazate în stupi
noi uscaţi.

Lucrări specifice perioadei de dezvoltare a familiei de

albine, înmulţirea efectivului şi valorificarea culesurilor de
producţie. (20.04-1.08)
Această perioadă este cea mai activă din cursul anului apicol,
fiind caracterizată prin faptul că familiile de albine ajung la apogeul
dezvoltării, parcurg perioada de roire, participă la principalele culesuri
de producţie, asigurându-şi rezervele de hrană atât pentru sezonul
activ, cât şi pentru iarnă. Tot în această perioadă şi activitatea
apicultorului este intensă, deoarece trebuie să menţină familia de
albine în stare activă, asigurându-le surse de cules, prevenirea roirii,
recoltarea la timp a tuturor produselor apicole, producerea roilor
artificiali.
Pentru dezvoltarea familiei de albine se practică lărgirea
cuibului, prin adăugarea săptămânală a unui fagure în cadrul familiei
şi astfel până la culesul la salcâm, se pot creşte 3-4 faguri noi şi tot
atâtea rame cu puiet în faguri noi, de unde eclozionează cele mai
viguroase şi sănătoase albine.
Valorificarea culesurilor timpurii se poate realiza în condiţiile
în care albinele beneficiază de înfloritul pomilor fructiferi sau culturile
de rapiţă. În cazul în care vremea este favorabilă, familiile normal
dezvoltate îşi pot asigura rezerva de hrană favorizând dezvoltarea
familiei de albine, dar şi realizarea unei producţii marfă de 5-6 kg
miere pe familie.
În vederea realizării unui bun cules la salcâm, familiile de
albine trebuie să aibă 7-8 rame cu puiet şi peste 15 rame acoperite bine
cu albine pe sistem Dadant (orizontal), şi 8-9 rame cu puiet şi 16-20
rame cu albine la stupii verticali. Puietul, în mare parte, trebuie să fie
căpăcit pentru a nu mai avea nevoie de îngrijire, iar pentru a realiza
aceasta, cu zece zile înainte de începerea culesului la salcâm, trebuie
oprită stimularea cu sirop.
Organizarea cuibului familiilor de albine are o mare importanţă
deoarece determină obţinerea unei cantităţi de miere selecţionată
superioară, cu aspect comercial de cea mai bună calitate, cantitativ
mai multă, iar pe de altă parte, se previne accidentarea sau mortalitatea

210
mătcilor în timpul scuturării albinelor la recoltarea ramelor pentru
centrifugare (recoltarea mierii).
Pe timpul culesului, care ţine în medie 10-12 zile, dacă
organizarea cuibului s-a făcut cum trebuie, familiile de albine nu vor
mai fi deranjate, se verifică doar culesul prin intermediul stupului
amplasat pe cântarul de control.
Apicultorii profesionişti fac această verificare zilnic şi
înregistrează datele în carnetul stupinei, împreună cu fenomenele
meteorologice.
Datele furnizate de cântarul de control au mare importanţă
pentru evaluarea producţiei de miere-marfă, pentru stabilirea datei
extracţiei, dar, mai ales, pentru apicultorii care urmează să se
deplaseze la un alt cules.
CAPITOLUL XII

CREŞTEREA PEŞTILOR

Specii şi rase de peşti din apele de şes, coline şi de deal

Crapul (Czprinus carpio)- trăieşte în apele dulci de deal, şes,
Dunăre şi bălţile ei, fiind cel mai potrivit peşte pentru creşterea în
iazuri şi heleştee, datorită vitezei mari de creştere, capacităţii bune de
valorificare a hranei şi însuşirilor calitative superioare ale cărnii.
Este o specie omnivoră, cu corpul fusiform, acoperit în diferite
procente cu solzi cicloizi. Gura este prevăzută cu 5 perechi de dinţi
faringieni şi 4 mustăţi. Lungimea corpului poate ajunge până la 50-70
cm, iar masa corporală până la 3-4 kg.
Dintre rasele de crap mai importante introduse în exploatare în
ţara noastră, fac parte : rasa Lausitz (are corpul complet acoperit cu
solzi şi se adaptează bine în regiunile mai reci); rasa Bohemia (are
corpul lipsit de solzi sau cu solzi foarte puţini) şi rasa Galiţiană sau
“crapul oglindă “ (este rasa cea mai bine acomodată condiţiilor din
ţara noastră; are solzi puţini, dispuşi în general pe trei rânduri).
Carasul argintiu (Carassius auratus)- este întâlnit în toate
apele interioare, preferând apele domoale şi mai puţin înnămolite. Se
caracterizează prin prolificitate mare, adaptabilitate ridicată la
temperatura şi cantitatea de oxigen din apă, rezistenţă la boli.

211
 Este o specie omnivoră, cu o viteză de creştere redusă;
lungimea corpului atingând 15-25 cm iar masa corporală 80-250 gr.
Prezintă importanţă mai ales pentru pescuitul sportiv.
Linul (Tinca tinca)- este o specie omnivoră tipică de fund,
întâlnită în toate bazinele cu apă stătătoare şi dulce, inclusiv în
crescătoriile de crap.
Porţiunea caudală a corpului este mult mai lată decât la alte
specii. Corpul de culoare măslinie centripetă este acoperit cu un strat
gros de mucus şi cu solzi mărunţi. Capul prezintă două mustăţi scurte.
Lungimea corpului este de 25-40 cm, iar masa corporală de 0,5-1 kg.
Deşi are o viteză de creştere mică, prezintă importanţă pentru
crescătoriile de crap, deoarece recuperează furajul ajuns pe fundul
mâlos al apei, valorificând astfel resursele neaccesibile crapului.
Mreana (Barbus barbus)- este o specie omnivoră întâlnită în
râurile nisipoase, pietroase şi în Dunăre. Preferă locurile adânci cu
curent moderat.
Are capul alungit, prevăzut cu două perechi de mustăţi inegale ca
lungime. Obişnuit atinge 30-40 cm şi 0,300 kg ; carnea fiind gustoasă
însă icrele sunt otrăvitoare.
Cleanul (Leuciscus cephalus)- este o specie omnivoră,
răspândită în aproape toate râurile. Corpul este cilindric, fusiform,
acoperit cu solzi mărginiţi cu pigment închis. Capul, relativ mare este
prevăzut cu o gură largă şi fără mustăţi. Coloritul dorsal este verzui,
flancurile şi operculele argintii iar înotătoarea anală şi cele ventrale
roşii. Dimensiunile obişnuite sunt de 25-35 cm şi 200g.
Somnul (Silurus glanis)- este o specie răpitoare, nocturnă,
preferă viaţa solitară din zonele adânci, mâloase, accidentate şi domol
curgătoare. Corpul, lipsit de solzi şi acoperit cu mucus abundent,
este turtit dorso-ventral în partea anterioară şi medio-lateral în partea
posterioară. Capul este mare, iar gura este prevăzută cu dinţi ascuţiţi
orientaţi spre interior. Mustăţile sunt amplasate, o pereche lungă pe
maxilarul superior şi două perechi mai reduse pe cel inferior.
Somnul are o viteză de creştere mare, atingând 0,5-1,0 m
lungime şi 5-20 kg masă corporală.
Carnea este gustoasă, lipsită de oase, însă are cel mai ridicat
conţinut de grăsime dintre toate speciile de peşti.
Şalăul (Stizostedion lucioperca)- este o specie planctonofagă
iniţial, dar răpitoare ca adult. Este prezent în râurile cu apă adâncă,
lină şi puţin mâl, precum şi în Dunăre, lacurile litorale şi bazinele

212
amenajate. Corpul este aproape cilindric, acoperit cu solzi mici iar
gura este prevăzută cu dinţi ascuţiţi şi inegali. Pe flancurile laterale
prezintă mai multe dungi pigmentate. Dimensiunile obişnuite sunt de
30-70 cm şi 1-4 kg masă vie.
Ştiuca (Esox lucius)- este considerată specia cea mai rapace
dintre răpitori, fiind răspândită atât în apele stătătoare cât şi în cele
curgătoare.
Corpul are formă hidrodinamică, permiţând ştiucii să se
deplaseze cu o viteză deosebit de mare în căutarea prăzii,(preferă peşti
de talii diferite consumând cca 3 kg peşti pentru un kg spor în
greutate). Gura în formă de cioc de raţă prevăzută cu numeroşi dinţi şi
poziţia ochilor sunt tipice de răpitor. Culoarea este măslinie cu desen
marmurat. Are o viteză de creştere foarte ridicată, ajungând la vârste
de 3 ani la 2,5-3,0 kg.

Specii de peşti din apele de munte

Păstrăvul de munte (Salmo trutta fario)- este o specie răpitoare
prezentă în râurile şi locurile montane. Corpul este acoperit cu solzi
mărunţi, aproape imperceptibili.
Culoarea: dorsal este oliv, cu pete rotunde negre şi roşii; lateral
aceleaşi pete mai decolorate iar ventral culoarea este diluată. Capul
este relativ mic, cu botul scurt şi gura armată cu dinţi ascuţiţi.
Dimensiunile obişnuite sunt de 20-40 cm şi 100-500 g .
Păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri irideus)- este o specie
răpitoare, care se pretează foarte bine creşterii în sistem intensiv, în
unităţi specializate. Se deosebeşte de păstrăvul de munte în principal
prin culoare: dorsal albăstrui-violet, flancurile cu nuanţe argintii, linia
laterală roz-sidefie, petele mărunte (ca piperul strivit) cafenii. De
asemenea solzii sunt ceva mai mari. Poate ajunge la 25-30 cm lungime
şi 300-500g greutate, iar în condiţii de creştere intensivă ajunge şi la
0,8-1,6 kg.
Lipanul (Thymallus thymallus)- este o specie răpitoare,
întâlnită în apele montane liniştite, domoale şi cu albie pietroasă.
Corpul are formă hidrodinamică, specifică peştilor răpitori, cap
şi gură relativ mici, iar înotătoarea dorsală bine dezvoltată(prelungă)
stropită cu puncte galben-verzui, violete sau negre, amplasate pe 3-4
rânduri.

213
 Culoarea : dorsal verde-cenuşiu, lateral galben-rozaciu
diseminat cu puncte negre neregulate, cu pasteluri roşiatice ventral. În
mod obişnuit atinge lungimea de 30-35 cm şi 400 g masă corporală.
Datorită calităţii deosebite a cărnii, care o depăşeşte pe cea a
păstrăvului, lipanul este considerat cel mai valoros peşte din
ihtiofauna montană. Această specie nu se pretează la creşterea şi
exploatarea în crescătoriile salmonicole.

Amenajări piscicole şi construcţii hidrotehnice

Amenajări piscicole
Iazurile- se obţin prin bararea în aval a unei ape curgătoare, cu
un baraj de pământ prevăzut cu stăvilare sau călugăr-deversor, iar în
amonte cu un gard pescăresc.
Heleşteele (bazine sistemice intensive)- sunt construite prin
îndiguiri, pe terenuri relativ plane, alimentându-se dintr-o sursă de apă
prin canale, gravitaţional sau prin pompare. Debitul de alimentare cu
apă a heleşteelor pentru unităţile ciprindelor este de 1 l/s/ha, iar pentru
cele salmonice de 1 m3/s/ha.

Construcţii hidrotehnice
Lucrările hidrotehnice specifice unităţilor piscicole se împart
în:
- lucrări de terasament: diguri, baraje, canale de alimentare,
canale de
evacuare
- lucrări de artă: instalaţii de alimentare, instalaţii de evacuare tip
călugăr, călugăr-deversor, deversor, bazin de pescuit, gard
pescăresc
Digurile - mărginesc heleşteele, putând fi de centură şi de
compartimentare. În secţiune prezintă formă de trapez iar
taluzurile sunt consolidate cu dale de beton, pietre sau sunt
înierbate.
Barajele - se construiesc transversal pe axul unui râu, având
baza încastrată în versanţii văilor. Faţă de diguri sunt mult mai bine
consolidate iar taluzurile au panta mai înclinată.
Canalele de alimentare şi evacuare au rol de aducţiune a apei
de la sursa de alimentare şi respectiv de evacuare a apei din unităţile
piscicole.

214
 Instalaţiile de alimentare sunt construcţii de beton şi fac
legătura cu canalul de alimentare. Sunt prevăzute cu vanete pentru
reglarea debitului de apă şi cu sită pentru evitarea pătrunderii
ihtiofaunei străine în unitatea piscicolă.
Călugărul este o construcţie din zidărie şi din tuburi de beton,
având ca scop realizarea legăturii dintre bazinul de creştere a peştilor
şi canalul de evacuare. Se compune dintr-un corp orizontal amplasat în
dig (la baza acestuia) şi dintr-un corp vertical încastrat în corpul
digului. Corpul vertical este prevăzut cu vanete cu ajutorul cărora se
reglează nivelul apei în bazin şi respectiv cu site care împiedică
evadarea peştelui.
Deversorul este caracteristic iazurilor, drept scop descărcarea
apelor de viitură care depăşeşte nivelul de exploatare al bazinului.
Acesta este amplasat la punctul de încastrare a barajului în mal.
Călugărul-deversor îndeplineşte rol de călugăr iar în caz de
viitură îndeplineşte rol de deversor.
Bazinul de pescuit se execută, în general, în amontele
instalaţiei de evacuare a apei(călugărului) în vederea facilităţii
pescuitului.
Gardul pescăresc este caracteristic iazurilor şi are scopul de a
evita migrarea peştelui în amonte. Este format din o serie de grătare
construite din diferite materiale, ce permit scurgerea apei în aval şi
reţinerea impurităţilor.

Tehnologia creşterii şi exploatării ciprinidelor

Cea mai importantă ramură a pisciculturii o constituie
ciprinicultura, care are ca obiectiv creşterea şi exploatarea crapului
autohton şi a raselor adaptate în ţara noastră, precum şi a altor specii
aparţinătoare acestei familii(caras, lin, mreană, clean, roşioară, cosaş,
plătică, scobar, etc).
Reprezentantul principal al ciprinidelor este crapul.

Condiţiile necesare pentru înfiinţarea crescătoriilor

ciprinicole
În mod obişnuit unităţile piscicole sunt amplasate pe terenuri
improprii agriculturii, care prin lucrări hidrotehnice adecvate sunt
amenajate corespunzător cerinţelor biologice ale speciilor de peşti ce
vor fi exploatate în continuare.

215
 Crescătoriile ciprinicole trebuie amplasate în zonele de câmpie
şi colinare, până la altitudini ce nu depăşesc 600m.
Sunt indicate solurile puţin permeabile(argilo-nisipoase), bine
aerate şi bogate în săruri minerale. Adâncimea apei trebuie să fie de 1-
1,5 m, cu menţiunea că sunt necesare şi dimensiuni mai mari(2,5-3,0
m), în cazul în care se practică şi iernarea peştilor în aceleaşi bazine.
Apa de izvor, deoarece este foarte rece şi săracă în oxigen
solvit, nu este corespunzătoare pentru alimentarea bazinelor piscicole
pentru ciprinide. Ideală este apa râurilor, cu debite permanente(temp.
În sezonul cald putând ajunge la 250C şi chiar mai mult).

Clasificarea crescătoriilor ciprinicole

În funcţie de condiţiile mediului acvatic, fluxul tehnologic,
gradul de intervenţie a omului şi performanţele realizate, crescătoriile
ciprinicole se grupează în :
- extensive, se realizează în bazinele naturale, iar intervenţia
omului se rezumă la popularea primăvara, cu puiet de crap sau
alte ciprinide. Producţia obţinută este de cca 200 kg peşte/ha.
- semiintensive, se realizează în iazuri amenajate şi se execută o
serie de lucrări agrotehnice de întreţinere a bazinelor. Se pot
obţine producţii de 1000-1800 kg peşte/ha.
- intensive, se realizează în heleştee dimensionate pe faze
tehnologice(de reproducere, de predezvoltare, de creştere iernat,
de carantină, etc); se practică reproducerea artificială; hrănirea
naturală este completată cu furajarea suplimentară, iar
producţiile obţinute depăşesc frecvent 3000kg peşte/ha.
- superintensive, se realizează în acvarii şi bazine de mici
dimensiuni.
Se caracterizează prin densitate foarte mare, furaje de calitate
deosebită, recircularea apei într-un timp foarte scurt şi producţii foarte
mari de peşte.

Tehnologia creşterii şi exploatării crapului

Transportul puietului de la unităţile specializate în bazinele de
creştere se face de regulă dimineaţa sau seara în saci de polietilena cu
capacitatea de 20 litri apă în care se pot introduce 15/20000 pui (când
transportul durează mai mult de 5 ore în saci se introduce oxigen).
După sosirea la destinaţie, pungile se introduc închise în apa bazinului
pentru egalizarea temperaturii apei din pungă cu cea a bazinului.

216
 Densitatea de populare este dependentă de condiţiile asigurate
(cantitatea de hrană naturală din bazin, cantitatea şi calitatea furajelor
folosite în alimentaţia suplimentară), fiind cuprinsă între 20/60 mii
exemplare/ha.
Hrana naturală a peştilor este reprezentată de plantele şi
animalele microscopice şi macroscopice existente în bazinul piscicol
(plante acvatice unicelulare şi pluricelulare planctonice, vegetaţie
macropită submersă, plutitoare şi emersă, zooplanctonul şi bentonsul).
În cazul crescătoriilor de tip intensiv hrana naturală se
suplimentează cu nutreţuri combinate specifice speciei şi
vârstei(procurate de la firme specializate) sau se folosesc furaje
vegetale existente în unitate: şroturi, spărturi de cereale, gozuri,
deşeuri de trifoliene, tărâţe etc.(la puietul de o vară se pot utiliza şi
furaje de origine animală: făină de peşte, de carne, brânză dulce etc.).
Dacă iernarea se face în bazine separate de iernat,
transvazarea peştelui se face la începutul lunii noiembrie (când
temperatura apei scade sub 100C) ocazie cu care se face şi o sortare a
peştilor, îndepărtând indivizii subdezvoltaţi, afectaţi de diferite boli şi
eventuale specii nedorite, pătrunse în bazin.
În perioada de iarnă toate procesele fiziologice şi de
comportament ale peştilor sunt reduse la maxim.
Pe perioada de iarnă, când temperatura apei este mai mare de
0
4-5 C este necesară o furajare suplimentară a peştilor pentru a evita
slăbirea exagerată a acestora. Cantitatea de furaje administrată va
reprezenta 1% din cantitatea totală de peşte existentă în bazin. În cazul
formării podului de gheaţă este necesară formarea unor copci (de
cca.1m2 ) pentru a favoriza oxigenarea apei. Reluarea furajării
suplimentare obişnuite în primăvară se face când temperatura apei
ajunge la 150C, când intensitatea metabolismului este crescută.
Valorificarea peştelui se poate face la 2 veri, când parcurge o
singură hibernare, sau la 3 veri, când hibernează de două ori.

Creşterea crapului în policultură

Pentru o valorificare superioară a resurselor trofice ale
bazinelor piscicole, alături de crap sunt introduse şi alte specii de
peşti, cu comportament alimentar diferit faţă de cel al crapului.
Speciile care fac obiectul policulturii pot fi paşnice ( linul, cleanul,
cega, scobarul ) sau răpitoare ( somnul, ştiuca, şalăul ).

217
 În cazul speciilor paşnice folosite în policultură se folosesc
1600-2000 bucăţi/ha în vârstă de 1 an şi 300-600 exemplare de 2 ani,
obţinându-se astfel o creştere a productivităţii cu 15-25% pe seama
valorificării rezervelor trofice ale bazinului nevalorificate de crap.
Speciile răpitoare ( în special ştiuca) se folosesc numai atunci
când în bazin există suficient peşte de talie mică. Se introduc numai în
bazinele cu crap de vară a 2 a şi a 3 a unde peştii răpitori consumă
peştii pătrunşi accidental în bazin sau generaţiile nedorite de puiet de
crap. În general se foloseşte puiet de ştiucă de 6-8 săptămâni, la o
densitate de 100-250 exemplare/ha.

Tehnologia creşterii şi exploatării salmonidelor

Principalul reprezentant al salmonidelor care se pretează la
creşterea şi exploatarea în sistem semiintensiv sau intensiv este
păstrăvul indigen ( păstrăvul de munte ).
Apele situate în zona montană şi alpină (peste 600 m
altitudine) oferă condiţii ideale pentru viaţa salmonidelor.
Creşterea salmonidelor este condiţionată de asigurarea unei
ape limpezi (cu un grad redus de suspensii) cu conţinut ridicat de
oxigen solvit (8-10 mg oxigen/l), la o temperatură scăzută
(10- 160C). Sursa de apă pentru o crescătorie de păstrăvi poate fi
reprezentată de un izvor, pârâu sau râu de munte care să aibă un debit
relativ constant. Debitul sursei de alimentare trebuie să fie în medie de
1400l/s/ha(să nu coboare sub 500l/s/ha).
Heleşteele de creştere a păstrăvilor au în general suprafeţe
mici pentru a facilita efectuarea mai uşoară a unor operaţii
specifice(distribuirea hranei, controlul consumului de hrană, pescuit
etc.).
Creşterea puietului se realizează în bazine cu suprafaţa de
2
80-100m şi adâncimea apei de 0,2-0,6m(pot fi din beton sau material
plastic) asigurând 500-800 exemplare/m2.
Furajarea se face cu nutreţuri combinate brizurate(50-55%
proteină brută) procurate de la o firmă specializată. Hrana se
administrează în 4+6 tainuri/zi, cantitatea zilnică reprezentând 5-6%
din greutatea materialului biologic(producţia scontată fiind de 3+5 kg
peşte/m2).

218
 În cazul tineretului se asigură o densitate de cca 200
exemplare/m (bazinul are cca 200m2 şi adâncimea de 1,5 m , cu pereţi
2

din beton şi fundul cu pietriş).

Alimentaţia se face cu nutreţuri combinate granulate(2 mm) în
structura cărora furajele de origine animală să nu coboare sub 75%..
În vederea evitării pierderilor cauzate de manifestarea
canibalismului, ori de câte ori se remarcă diferenţe de creştere între
indivizi trebuie efectuate lotizări.
La finele perioadei de tineret(în luna martie) tineretul ajunge la
dimensiuni de 12-15 cm şi 30-50g masa corporală.
Păstrăvul de consum reprezintă ultima fază a fluxului
tehnologic, valorificarea putându-se realiza la 2 sau la 3 ani, la o
greutate medie de 350-500g/exemplar.
Întreţinerea se face în bazine cu suprafeţe de 300-500m 2 şi
adâncimea apei de 1,5-2,5m.
În alimentaţie se folosesc nutreţuri combinate granulate (3-5mm)
în structura cărora ponderea furajelor de origine animală este relativ
scăzută(40-60%).

219
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Appley, M.C. 2000 – Modifying the Cage to Accommodate

Behavior. Anim. Welf., no. 8, pg. 343-359.
2. Appley, M.C. 1998 – Modified cage: effects of group size and
space allowance on brown laying hens. Journal Application
Poultry Researches, no. 7, pg. 152-161.
3. Chereji I., 2003 – Cercetări comparative privind exploatarea
găinilor producătoare de ouă consum în diferite sisteme de
creştere, - Teza de doctorat – Iaşi.
4. Conran, D., 2000 – Egg marketing concepts – Poultry
International, vol. 40, no. 8, pg. 18-20.
5. Cornoiu I., 2002 – Creşterea şi exploatarea suinelor domestice.
Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
6. Dinea Mariana 2003 – Creşterea găinilor ouătoare şi a puilor de
carne. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
7. Dinescu S., Anne Marie Tontsch 2002 – Creşterea vacilor pentru
lapte. Editura Ceres, Bucureşti.
8. Dinescu S., N. Badea 2001- Creşterea animalelor de fermă, Vol.II
Agris – Redacţia revistelor agricole, Bucureşti.
9. Dinu I., P. Hălmăgean, Gh. Tărăboanţă, N. Farkaş, D.
Simionescu, Felicia Popovici, 1990 – Tehnologia creşterii
suinelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
10. Dinu I., şi colab., 1974 – Tehnologia creşterii şi exploatării
porcinelor. Editura Ceres, Bucureşti.

220
11. Georgescu Gh., şi colab., 1982 – Tehnologia creşterii cabalinelor
şi echitaţie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
12. Georgescu, Gh., V. Temişan, C. Podar, C. Velea 1995 – Tratat
de creşterea bovinelor, vol. III. Editura Ceres, Bucureşti
13. Halga P., (coord.)şi colab. 2002 – Alimentaţia animală. Editura
Pim, Iaşi.
14. Larbier, M. Şi Leclereq, B., 1994 – Nutriţia şi alimentaţia
păsărilor. Editura Alutus-D, Bucureşti.
15. Mierliţă D., 2001 – Nutriţia şi alimentaţia ovinelor supuse
îngrăşării. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
16. Moldoveanu Gh., 1959 – creşterea cailor. Editura Agro-Silvică de
stat, Bucureşti
17. Pop A., şi colab., 1983 – Tehnologia creşterii animalelor. Editura
Didactică, Bucureşti.
18. Şara A., 2001 – Alimentaţia animalelor de reproducţie. Editura
Risoprint, Cluj-Napoca.
19. Şara A., D. Mierliţă 2003 – Nutriţia şi alimentaţia animalelor de
fermă. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
20. Ştefănescu, Gh., Dron, F. şi Nedea Mihaela, 1999 – Creşterea
păsărilor în ferme mici şi mijlocii. Editura Ceres, Bucureşti.
21. Taftă V., 1996 – Producţia şi reproducţia caprinelor. Editura
Ceres, Bucureşti.
22. Taftă V., I. Vintilă, Stela Zamfirescu 1997 – Producţia,
ameliorarea şi reproducţia ovinelor. Editura Ceres, Bucureşti.
23. Vacaru- Opriş, I., şi colab., 2002 – Tratat de Avicultură. Vol. II,
Editura Ceres, Bucureşti.

221
24. Vacaru-opriş, I., 1993 – Tehnologia creşterii păsărilor. Vol I şi II,
Centrul de multiplicare al Institutului Agronomic Iaşi.
25. Vacaru-Opriş, I., şi colab., 2000 – Tratat de Avicultură. Vol. I,
Editura Ceres, Bucureşti.
26. Velea C., 1983 – Tehnologia creşterii bovinelor. Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
27. www.ansi.okstate.edu. – imagini
28. www.pointernet.pds.hu – imagini
29. ****Tehnologia creşterii păsărilor – 2003, Vipromin 2000 a
company of Provimi.
30. ****Tehnologia creşterii porcilor – 2003, Vipromin 2000 a
company of Provimi.
31. ****Tehnologia creşterii taurinelor – 2002, Vipromin 2000 a
company of Provimi.
32. ****Anuaarul Statistic al României (2003)
33. ****Watt Poultry Statistical Yearbook (2002)

222