Sunteți pe pagina 1din 20

Regimul Juridic al Societăţilor

În legislaţia română nu se defineşte noţiunea de societate comercială.


Legiuitorul utilizează termenul de societate în două cazur, contractul de societate
reglementat de articolul 1491 Codul Civil: “Societatea este un contract prin care
două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a
împărţi foloasele ce ar putea deriva” ,persoană juridică – societate comercială,
reglementată în art.1, Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi
republicată: “În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi
persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu
respectarea dispoziţiilor prezentei legi”, lege ce reglementează deci societatea
comercială, fără să o definească.
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe
baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care
asociaţii înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte
de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Din definiţia dată, concluzionăm că principalele trăsături specifice ale societăţii
comerciale sunt:
1. Societatea comercială în calitate de persoană juridică are o organizare de sine
stătătoare;
2. Societatea comercială îşi constituie un capital necesar obiectului său de activitate,
în funcţie de mărimea acesteia şi condiţiile impuse de lege, capital ce se obţine
prin aportul persoanelor asociate;
3. Societatea urmăreşte satisfacerea intereselor economice-sociale ale membrilor
asociaţi;
4. Societatea comercială are un scop lucrativ, al realizării acelor activităţi specifice
prevăzute în obiectul lor de activitate, cum sunt: activităţi de producţie, de
aprovizionare, desfacere, prestări servicii şi executări de lucrări.

Societatea comercială apare ca un grup organizat de persoane, care, graţie


personalităţii juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct. Deşi nu se reduce
la a fi numai un contract, fiind şi o persoană juridică, societatea comercială are
natură contractuală care îşi pune amprenta nu numai asupra constituirii ci şi
asupra organizării şi funcţionării ei.
Contractul de societate comercială se distinge de celelalte contracte prin
trei elemente definitorii, care rezultă din însăşi înţelegerea părţilor, constând în:
obligaţia de aport social, intenţia de a exercita în comun activitatea comercială şi
împărţirea beneficiilor. Inexistenţa unuia din aceste elemente nu atrage nulitatea
contractului, dar îi anulează caracterul specific celor de societate comercială.
a) Obligaţia de aport social constă în angajamentul fiecărui asociat de a
aduce în societate o valoare patrimonială în numerar, în natură sau de proprietate
industrială.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani cu care asociatul se
obligă să contribuie la înfiinţarea societăţii. Aportul în numerar este indispensabil
începerii activităţii comerciale, fiind obligatoriu la toate tipurile de societăţi
comerciale. Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
societatea cu răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii,
capitalul social subscris.
Începerea operaţiunilor comerciale ale unei societăţi cu răspundere
limitată, înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social,
constituie infracţiune. Dacă un asociat nu respectă scadenţa de plată pentru
capitalul subscris, va putea fi obligat la daune şi dobânzi în favoarea societăţii,
constând din pagubele cauzate de inexistenţa fondurilor necesare. În cazul
societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată,
poate fi exclus asociatul care nu aduce aportul social subscris, după ce a fost pus
în întârziere.
Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri, care pot fi imobile (clădiri,
terenuri), bunuri mobile corporale (mărfuri, materiale) sau bunuri incorporale
(creanţe). Acestea sunt admise la toate formele de societate, realizându-se prin
transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă a bunurilor către
societate. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile constituite ca aport devin
proprietatea societăţii din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului. Fac
excepţie de la această regulă bunurile pentru care se menţionează expres că sunt
aduse în societate numai cu titlu de folosinţă sau închiriere. În alternativa
folosinţei, raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile
referitoare la uzufruct, iar la dizolvarea societăţii proprietarul are dreptul la
restituirea bunului. Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în
bani pentru a se putea stabili valoarea acţiunilor sau a părţilor sociale cuvenite
asociatului respectiv. Evaluarea se realizează de către asociaţi sau de către experţi,
făcându-se menţiuni în acest sens în actul constitutiv al societăţii.
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea
autorizaţiei, operaţiuni încheiate de fondatori pe seama societăţii ce se constituie
şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului
delegat numirea unuia sau mai multor experţi. Raportul expertului sau experţilor
va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la locul unde urmează să se întrunească
adunarea constitutivă.
Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind
admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la
societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Aportul de proprietate industrială constă în brevete de invenţie, licenţe de
fabricaţie, mărci de fabrică, desene şi modele industriale, denumiri de origine şi
indicaţii de provenienţă. Acestea sunt atestate prin brevete de invenţie şi prin alte
documente care atestă drepturi exclusive de exploatare asupra invenţiilor,
reprezentărilor grafice sau sonore, semnelor distinctive etc. În unele cazuri aportul
de acest fel poate fi mai eficient decât aportul în bunuri corporale.
Aportul în industrie (în muncă) constă în activitatea pe care asociatul
promite că o va presta în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Unii autori consideră că în categoria aportului în muncă se include know–how-ul,
iar alţii apreciază că acesta face parte din aportul de proprietate industrială, iar
aportul în muncă nu reprezintă o categorie distinctă şi semnificativă. În favoarea
ultimei teze se poate invoca faptul că aportul în muncă este permis numai în
cadrul societăţii în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din cadrul societăţilor
în comandită, care nu au pondere semnificativă în economia contemporană. Nici
în cazul acestor societăţi aportul în muncă nu este admis la constituirea şi
majorarea capitalului social, determinând numai dreptul la împărţirea beneficiilor
şi a capitalului social 101.
b) Intenţia asociaţilor de a conlucra (affectio societatis) reprezintă alt
element esenţial al contractului de societate. Aceasta se materializează în
colaborarea voluntară, activă, interesată şi egalitară a asociaţiilor sau ca „o voinţă
de unitate şi convergenţă de interese”. În cazul fiecărui tip de societate comercială
asociaţii au intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale, de a lucra
în comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale. Gradul de implicare în
activitatea societăţii diferă în funcţie de forma juridică a societăţii, manifestându-
se uneori numai prin participarea la luarea deciziilor şi prin dreptul de control
asupra activităţii societăţii. Existenţa acestui element psihologic permite
diferenţierea între societăţile comerciale şi anumite grupări economice de interese
sau contracte de altă natură. Pentru existenţa societăţii comerciale nu este suficient
aportul de capital, fiind necesară implicarea în afaceri a fiecărui asociat, în funcţie
de competenţele stabilite prin lege şi prin actul constitutiv al societăţii.
c) Dreptul la beneficii constituie al treilea element definitoriu al
societăţilor comerciale, care le delimitează de asociaţiile nonprofit.
Beneficiul reprezintă câştigul, folosul ori profitul obţinut dintr-o activitate
sau de pe urma unei situaţii. În cazul societăţii comerciale, beneficiul brut
simbolizează diferenţa dintre activul şi pasivul financiar-contabil. Beneficiul net
este acela care rămâne după prelevările fondului de rezervă, a cheltuielilor de
administrare, a cotelor de amortizare şi a altor cheltuieli. Beneficiul real
simbolizează beneficiul efectiv obţinut pe o anumită perioadă determinată, după
ce se compensează pierderile.
Beneficiile rezultate din activitatea unei societăţi comerciale poartă
denumirea de dividende. Acest termen include orice distribuire, în bani sau în
natură, în favoarea acţionarilor sau a asociaţilor, din profitul stabilit pe baza
bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi, proporţional cu cota de
participare la capitalul social. Dividendele se vor plăti asociaţilor proporţional cu
cota de participare la capitalul social, dacă părţile nu au convenit derogări cu
privire la criteriile de împărţire şi periodicitatea repartizării.
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a
asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de
la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
În caz contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de
întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea
adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă
exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare. Dreptul la
acţiunea de restituire a dividendelor, se prescrie în termen de 3 ani de la data
distribuirii lor. Distribuirea dividendelor se poate realiza numai după îndeplinirea
cumulativă a trei condiţii, constând în: existenţa unor beneficii reale, constatarea
lor prin bilanţul contabil şi stabilirea datei plăţii de către adunarea generală a
asociaţilor.
CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Contractul de societate și statutul societății sunt elementele necesare


pentru constituirea societății comerciale. Contractul de societate trebuie încheiat
în formă autentică. În cuprinsul său trebuie prevăzute clauze de identificare a
părților, clauze de identificare a viitoarei societăți comerciale, dispoziții cu privire
la caracteristicile societății, la conducerea și gestiunea societății, drepturile și
obligațiile asociaților, clauze privind dizolvarea și lichidarea societății precum și
dispoziții referitoare la sucursalele și filialele societății.
Statutul cuprinde aceleași elemente constitutive, însă detaliază organizarea
și funcționarea societății.
Procedura de constituire a societăţii comerciale cuprinde ansamblul
formalităţilor şi regulilor ce trebuie respectate cu ocazia înfiinţării unei societăţi
comerciale. Constituirea societăţilor comerciale este supusă regimului de drept
comun al Legii 31/1990, bazat pe un control prealabil judiciar de legalitate, iar
cele cu capital de stat, pe cale administrativă, conform Legii nr.15/1990.
Pentru reducerea formalismului excesiv ce caracteriza procedura
constituirii societăţilor comerciale conform Legii nr. 31/1990 (ce includea:
redactarea şi autentificarea actului constitutiv, autorizarea judecătorească
incluzând sau nu avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie,
înmatricularea la Registrul Comerţului, publicarea în Monitorul Oficial şi
înregistrarea la administraţia financiară) prin modificarea adusă de Legea nr.
99/1999 privind accelerarea reformei economice procedura constituirii s-a
simplificat, comasându-se etapele acesteia prin preluarea de către Oficiul
Registrului Comerţului a unor atribuţii, până atunci aflate în sarcina altor instituţii.
Prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999, odată cu depunerea cererii
de înmatriculare a societăţii comerciale la Oficiul Registrului Comerţului
competent, nu instanţa judecătorească, ci judecătorul delegat (afiliat Oficiului
Registrului Comerţului) autorizează desfăşurarea activităţii, după care, pe lângă
sarcina înmatriculării, tot Oficiul Registrului Comerţului este obligat să obţină atât
publicarea în Monitorul Oficial cât şi înregistrarea fiscală a societăţii comerciale,
dar pe cheltuiala societăţii comerciale ce solicită înmatricularea.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 76/2001 republicată, privind simplificarea
unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării
comercianţilor se instituie o procedură unică de înregistrare şi autorizare a
funcţionării societăţilor comerciale. Simplificarea procedurii rezidă din crearea în
cadrul Camerelor de Comerţ şi Industrie teritoriale a unor Birouri Unice pentru
obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării comercianţilor. “Unicitatea”
procedurii rezidă în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se va obţine de la
aceeaşi instituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare comercială conţinând
codul unic de înregistrare.
Normele referitoare la constituirea societăţilor comerciale cuprind reguli
distincte pentru diferitele tipuri de societăţi comerciale, şi anume: pentru
societăţile în nume colectiv şi cele în comandita simplă art. 4-7, societăţile pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni art. 4-6, 8-10 şi societăţile cu răspundere
limitată art. 4-7, 11-14. Aceasta tehnică este diferenţiată de cea prevăzută în
textele abrogate ale codului comercial care consacrau, în prealabil, norme
generale privind constituirea societăţilor comerciale.
În lipsa unor norme generale, din dispoziţiile speciale menţionate se pot
desprinde unele aspecte comune care configurează regimul general al înfiinţării
societăţilor comerciale cu personalitate juridică, guvernate de Legea nr. 31/1990.
Înfiinţarea unei societăţi comerciale presupune parcurgerea a trei faze
obligatorii, după cum urmează: o fază consensuală, o fază judiciară şi o fază de
înmatriculare şi publicitate, în subsidiar mai putând exista şi o fază reparatorie.

Etapa consensuală are ca obiect, întocmirea de către părţi, cu respectarea


condiţiilor legale, a actelor constitutive. În societăţile de capitaluri, definitivarea
actelor constitutive, poate fi precedată de subscrierea publică de acţiuni. Se
deosebeşte astfel, pe de o parte, o modalitate consensuală simplă, care se rezumă
la încheierea nemijlocită a contractului de societate, iar pe de altă parte, procedura
complexă denumită constituire succesivă care implică, în prealabil, formalităţile
legate de subscrierea publică de acţiuni.

Actul constitutiv
Actul juridic de bază pentru înfiinţarea societăţii comerciale îl reprezintă
contractul de societate. În vederea constituirii societăţii pe acţiuni, în comandită
pe acţiuni sau cu răspundere limitată, legea impune ca părţile să întocmească şi
statutul viitoarei societăţi. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub
forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Societatea cu răspundere limitată
se poate constitui şi prin actul de voinţă a unei singure persoane, în acest caz
întocmindu-se doar statutul. Când se încheie numai statut sau numai contract de
societate, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
Pentru a fi valabil, contractul de societate trebuie să îndeplinească anumite
condiţii de fond şi de formă.
A) Condiţiile de fond ale actului constitutiv
În ceea ce priveşte condiţiile de fond, actul constitutiv fiind şi un contract,
acesta trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de validitate ale convenţiei
prevăzute în art. 948 al Codului civil:
a) capacitatea de a contracta;
b) consimţământul valabil al părţilor;
c) un obiect determinat;
d) o cauză (scop) licită.
a) Capacitatea juridică a părţilor
Orice act juridic, deci şi contractul de societate comercială se încheie în
mod valabil dacă subiectele participante au capacitate juridică civilă. Asociatul –
persoană fizică sau juridică – trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu
deplină.
b) Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia şi de a
desfăşura în comun o activitate comercială în scopul obţinerii unui profit pe care
să-l împartă.
Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, cu scopul de
a produce efecte juridice, şi să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ,
respectiv de eroare, dol sau violenţă.
Eroarea presupune o falsă reprezentare a realităţii cu privire la persoana
sau persoanele cu care se asociază cel al cărui consimţământ se află în eroare sau
cu privire la identitatea obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale
acestuia. Practic, având în vedere faptul că în cazul societăţilor de persoane,
contractul de societate este un contract „intuitu persoane”, relevanţă majoră are
eroarea cu privire la persoana cocontractantă.
Dolul reprezintă o eroare provocată de asociaţi, prin folosirea unor
mijloace dolosive, frauduloase. S-ar putea pune problema existenţei dolului în
cazul subscrierii de acţiuni pe baza unui bilanţ fals, întocmit astfel cu intenţia de a
induce în eroare un asociat şi a-l determina să subscrie la capitalul social.
Violenţa se manifestă ca o formă de constrângere datorată unei ameninţări
cu un rău fizic sau psihic. Acest viciu de consimţământ poate fi analizat însă, doar
din punct de vedere teoretic. Practic, este greu de imaginat că o persoană consimte
să se asocieze cu o altă persoană care a folosit constrângerea fizică sau morală
pentru a o determina să-si exprime consimţământul.
În toate situaţiile când se constată existenţa vreunui viciu de consimţământ
sancţiunea va fi nulitatea relativă, a contractului astfel încheiat.
c) Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile la
care s-au obligat părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în
activităţile pe care urmează să le realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ,
import-export, prestare de servicii, executare de lucrări.
Ca în cazul oricărui contract, şi în contractul de societate comercială,
obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a
celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit, moral şi să nu contravină regulilor de
convieţuire socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare
legii sau dacă este inserată în contract aşa-numita „clauză leonină”, prin care se
prevede, fie că una din părţi participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie
că un asociat nu va fi obligat să suporte eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că
acesta va participa numai la profit nu şi la pierderi).
În principiu, obiectul contractului de societate se concretizează în obligaţia
de aport a asociaţilor. Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte,
este ilicit sau imoral sau contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va
fi nulitatea absolută a contractului.
Este de observat că soluţia nulităţii absolute funcţionează chiar dacă, în
cuprinsul art. 56 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, între cauzele
care conduc la nulitatea unei societăţi comerciale este enumerată numai lipsa
actului constitutiv sau nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la
forma actului constitutiv.
Nulitatea contractului de societate, are drept efect desfiinţarea actului
constitutiv. În aceste condiţii, se poate aprecia că actul constitutiv lipseşte, or
conform art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, lipsa
actului constitutiv poate avea ca efect nulitatea unei societăţi înmatriculate în
registrul comerţului, în baza hotărârii tribunalului.
d) Cauza (scopul) contractului
Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei
comunităţi de bunuri afectate realizării activităţii de comerţ, cu scopul obţinerii
unui profit care urmează a fi împărţit între asociaţi, fie în funcţie de cota de
participare la capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea asociaţilor care pot
stabili un alt procent de participare a fiecăruia la împărţirea beneficiilor.
Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în
concordanţă cu regulile de convieţuire socială. Nerespectarea acestor condiţii are
drept consecinţă nulitatea absolută a contractului de societate încheiat, asociaţii
fiind repuşi în situaţia anterioară realizării acordului de voinţă.
Dacă desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se produce
după începerea activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului
fiecăruia la capitalul social cât şi la repartizarea beneficiilor şi, eventual, a
pierderilor înregistrate până la momentul desfiinţării.
B) Condiţiile de formă ale contractului de societate.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, actul constitutiv se
încheie sub semnătura privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este
obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandita simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Prin consacrarea formei autentice a contractului de societate se asigură
toate garanţiile cu privire la voinţa părţilor de a constitui societatea şi de a proba
clauzele care stau la baza ei, care pot fi uneori deosebit de complexe şi de mare
valoare pecuniară. Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea societăţii,
întocmai ca inexistenţa ei.
În ceea ce priveşte conţinutul contractului de societate acesta poate
cuprinde numeroase clauze, în funcţie de voinţa părţilor, însă unele sunt
obligatorii, iar inexistenţa lor determină nulitatea actului constitutiv. Clauzele
obligatorii sunt prevăzute de Legea nr.31/1990, în mod diferenţiat, în funcţie de
forma juridică a societăţii.
Majoritatea clauzelor sunt însă comune tuturor formelor juridice ale
societăţilor comerciale şi privesc identificarea părţilor, identificarea viitoarei
societăţi, constituirea capitalului, obiectul de activitate, conducerea şi gestiunea
societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii.
a) Clauze de identificare a părţilor
Societatea comercială poate fi constituită de persoane fizice sau de
persoane juridice. În cazul celor din prima categorie este necesar să se prevadă
numele, prenumele, codul numeric personal si, dacă este cazul, echivalentul
acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi data naşterii, domiciliul şi
cetăţenia. Pentru persoanele juridice se va menţiona denumirea, sediul,
naţionalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de
înregistrare. În actul constitutiv al societăţii în comandită mai este necesar să se
precizeze asociaţii comanditari şi asociaţii comanditaţi.
b) Clauze privind identificarea viitoarei societăţi
Această categorie de clauze include denumirea, sediul, forma juridică şi,
dacă este cazul, emblema societăţii.
Denumirea societăţii se stabileşte în funcţie de forma juridică a societăţii
în conformitate cu prevederile Legii nr. 26/1990, privind registrul comerţului.
Sediul societăţii este stabilit de părţile contractante, în funcţie de locul în care se
va desfăşura activitatea comercială principală sau vor funcţiona organele de
gestiune şi conducere. Forma juridică a societăţii este aleasă de părţi, în funcţie de
scopul urmărit, fiind necesar să se includă între cele stabilite de legislaţia română.
Emblema societăţii reprezintă un semn distinctiv cu caracter facultativ, care
deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.
c) Clauze referitoare la obiectul de activitate
Contractul de societate trebuie să se refere în mod explicit la obiectul de
activitate, indicând toate activităţile pe care preconizează să le desfăşoare.
Indicarea exactă a fiecărei activităţi şi numărului de codificare din Codul
activităţilor din economia naţională (C.A.E.N) este necesară pentru a se stabili
dacă acestea se încadrează în parametrii legali şi pentru considerente statistice
privind specificul şi impozitarea societăţilor. Dacă se desfăşoară mai multe
activităţi comerciale se va preciza domeniul din care fac parte şi care dintre ele
sunt considerate principale.
d) Clauze referitoare la capitalul societăţii
Această categorie de clauze se referă la capitalul cu care asociaţii se obligă
să participe (capitalul subscris), cât şi la capitalul care a fost depus în contul
societăţii (capitalul vărsat). Pentru ambele categorii se face referire atât la
cuantumul total al capitalului, cât şi la partea fiecărui asociat, precizându-se dacă
este în numerar, în natură sau de ordin intelectual. În cazul celui în numerar se va
menţiona data până la care se varsă integral, iar pentru capitalul în natură se va
specifica modul în care a fost evaluat (prin expertizare sau prin acordul părţilor).
În cazul societăţilor cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale atribuite fiecărui asociat, pentru aportul de
capital.
La societăţile pe acţiuni este necesar să se precizeze numărul acţiunilor
acordate fiecărui asociat specificându-se dacă sunt nominative sau la purtător şi
dacă unele conferă anumite drepturi speciale celor care le deţin.
e) Clauze referitoare la administrarea societăţii
Asociaţii trebuie să stabilească principalele aspecte referitoare la
administrarea şi reprezentarea societăţii comerciale, nominalizându-i pe cei care
au atribuţii în acest sens. Se vor stabili puterile conferite acestora şi dacă le pot
exercita separat sau numai împreună.
În societăţile de persoane şi cu răspundere limitată se va indica: numărul,
numele şi prenumele administratorilor societăţii şi limita puterilor lor.
În societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni se va menţiona şi
cetăţenia administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi să o depună, puterile şi
drepturile lor, precum şi
drepturile speciale de administrare şi reprezentare acordate unora din ei. În contract
va figura: numărul, numele şi cetăţenia cenzorilor. În contractul de societate în
comandită pe acţiuni vor trebui precizate: numele şi prenumele sau denumirea,
domiciliul ori sediul şi cetăţenia sau naţionalitatea asociaţilor, arătându-se care din
ei administrează sau reprezintă societatea.
În societăţile de capitaluri, dacă au fost încheiate operaţiuni în contul
viitoarelor entităţi colective, până la încheierea contractului care interesează
gestiunea comună, în actul constitutiv se vor enumera operaţiunile pe care
societatea înţelege să le preia şi sumele datorate pentru ele.
f) Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor
Asociaţii trebuie să stabilească în contract drepturile ce le revin cu privire
la beneficii, dar şi obligaţiile în privinţa suportării pierderilor. Sunt interzise însă
prevederile din care ar rezulta că unii asociaţi nu vor beneficia de profit sau nu vor
suporta pierderile, cunoscute sub denumirea de „clauze leonine”. Obligaţiile
asociaţilor privesc efectuarea aportului de capital şi stabilirea termenelor până la
care asociaţii vor efectua vărsămintele întregului capital subscris.
g) Clauze privind sediile secundare ale societăţii
Dacă asociaţii doresc înfiinţarea unor sedii secundare, sucursale, agenţii
sau reprezentanţe, este necesar să se facă menţiuni în acest sens în contractul de
societate. Dacă acestea se înfiinţează odată cu societatea, se vor include toate
aspectele referitoare la ele.
h) Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze privind durata societăţii,
încetarea existenţei şi modurile în care se poate lichida sau dizolva. Întrucât aceste
modalităţi sunt reglementate în lege, asociaţii au posibilitatea să insereze clauza
referitoare la “conformitatea cu dispoziţiile legale“, fără a le mai prezenta în
detaliu. Toate aspectele referitoare la societate sunt cuprinse în actul constitutiv,
astfel că modificarea oricărui aspect referitor la aceasta presupune modificarea
actului respectiv. Din această cauză Legea nr.31/1990, face referire la
“modificarea actului constitutiv” şi nu la “ modificarea societăţii comerciale “.

C) Modificarea actului constitutiv


Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale,
adoptată în condiţiile legii, sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti. După fiecare
modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv directoratul, vor depune
la Registrul Comerţului, în termen de 15 zile, actul modificator şi textul complet
al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în
temeiul hotărârii judecătorului delegat. Prin grija Oficiului Registrului Comerţului
actul modificator se va publica în Monitorul Oficial al României, pe cheltuiala
societăţii. Actul modificator al actului constitutiv al unei societăţi în nume
colectiv sau în comandită simplă, în formă autentică, se depune la Oficiul
Registrului Comerţului, şi se menţionează în acest registru, fără a fi obligatorie
publicarea lui în Monitorul Oficial al României.
Modificarea actului constitutiv se realizează prin voinţa asociaţilor,
manifestată în cadrul adunării asociaţilor, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel,
în cazul societăţilor pe acţiuni se stabileşte că adunarea generală extraordinară
poate lua hotărâri pentru: schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea
sediului; schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei; majorarea sau
reducerea capitalului social; fuziunea, divizarea sau dizolvarea anticipată;
emisiunea de obligaţiuni; conversia acţiunilor sau obligaţiunilor dintr-o categorie
în alta şi orice altă modificare a actului constitutiv. Hotărârea adunării generale a
asociaţilor trebuie consemnată într-un înscris autentificat denumit „act adiţional”.
În scopul protejării intereselor terţilor, actul adiţional trebuie înregistrat şi publicat
în condiţii similare cu actul constitutiv.
Modificările importante, referitoare la mutarea sediului în altă localitate,
schimbarea obiectului principal de activitate, modificarea capitalului social,
fuziunea, divizarea, durata societăţii, dizolvarea şi lichidarea, se vor înscrie în
registrul comerţului în baza încheierii judecătorului delegat. Celelalte modificări
fiind de mai mică importanţă, necesită pentru înscriere numai o rezoluţie a
directorului oficiului comerţului.

Speta: Prin cererea adresata Curtii de Apel Constanta, reclamanta SC A&N I.


SRL a solicitat ca prin hotarare judecatoreasca sa se constate legalitatea
hotararii asupra divizarii societatii SC A&N I. SRL, in temeiul art. 238 alin. (3)
din Legea nr. 31/1990, prin desprinderea unei parti din patrimoniul acesteia si
transmiterea acestuia catre alte 6 societati: SC B.T. SRL, SC T.T. SRL, SC R.
SRL, SC L.T. SRL, SC B.L. SRL si SC D. SRL, precum si a actului modificator
si sa se dispuna inregistrarea acestora in Registrul Comertului.

Prin Sentinta civila nr. 3874/COM/15.06.2010, Tribunalul Constanta a respins


cererea de divizare formulata de reclamanta SC A&N I. SRL, ca nefondata,
deoarece una din societatile participante la divizare (SC D. SRL) nu a depus
hotararea sa privind aprobarea divizarii. Astfel, instanta de fond nu a putut
incuviinta cererea privind constatarea legalitatii divizarii, nefiind întrunite integral
cerintele legale prevazute la art. 246 alin. (1) si art. 243 alin. (2) din Legea
societatilor comerciale nr. 31/1990, cu modificarile si completarile ulterioare.

Petenta SC A&N I. SRL a declarat recurs la Curtea de Apel Constanta fata de


hotararea Tribunalului, solicitand admiterea recursului si desfiintarea sentintei
recurate, cu consecinta admiterii actiunii pe fond. Hotararea Tribunalului a fost
criticata pentru nelegalitate si netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept
prevazut de dispozitiile art. 283 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicata si art.
304 pct. 9 Cod prodedura civila, si urmatoarea motivatie: 

– instanta de fond a gresit respingand cererea de divizare formulata de SC A&N I.


SRL, ca nefondata, intrucat una din societatile participante la divizare, respectiv
SC D. SRL nu a depus la dosar hotararea sa privind aprobarea divizarii,
deoarece, din motive necunoscute SC A&N I. SRL, citatia catre aceasta
societate, nu a ajuns in timp util la cunostinta asociatilor pentru a se conforma
celor dispuse de instanta, situatie ce nu poate fi imputata SC A&N I. SRL;

– SC D. SRL, la fel ca toate societatile participante la procesul de divizare, isi


exprimase deja acordul cu privire la divizare, prin Hotararea  AGA semnata de
toate societatile participante si atasata la dosarul de fond.

– SC A&N I. SRL, fiind o persoana juridica cu functionare neintrerupta din anul


2003, nu-si putea indeplini obiectul de activitate, fara divizarea solicitata aceasta
fiind vitala pentru cele 6 societati comerciale implicate în divizare si impusa de
prelungirea licentelor de taxi eliberate de Primaria Constanta, precum si de
resursele financiare si umane investite in acestea.
Examinând actele si lucrarile dosarului, Curtea a admis recursul in baza
dispozitiilor art. 312 Cod procedura civila si actiunea drept admisibila avand in
vedere dispozitiile art. 232, cu referire la art. 238 alin. (2) si alin. (3) din Legea
nr. 31/1990 republicata. Curtea a dispus modificarea în tot a hotararii recurate,
in sensul admiterii actiunii deduse judecatii, luand act de divizarea SC A&N I.
SRL, fara ca societatea sa-si înceteze activitatea, având loc desprinderea unei
parti a patrimoniului ce se transmite catre alte 6 societati, respectiv: – SC B.T.
SRL; – SC T.T. SRL; – SC R. SRL; – SC L.T. SRL; – SC B.L. SRL si SC D.
SRL, conform Proiectului de divizare avizat de judecatorul delegat de pe langa
Tribunalul Constanta la ORC si publicat în MO Partea a IV-a nr.
3893/21.07.2009. Totodata, Curtea a dispus  inregistrarea mentiunilor privind
divizarea SC A&N I. SRL la ORC Constanta si comunicarea hotararii instantei.

COMENTARIU

Motivarea cererii reclamantei SC A&N I. SRL este formulata corect fiind


intemeiata pe art. 238 alin. (3) din Legea societatilor comerciale nr. 31/1990
care prevede ca “fuziunea sau divizarea societatilor comerciale se poate face si
intre societati de forme diferite”. Este dreptul SC A&N I. SRL sa hotarasca
divizarea societatii prin desprinderea unei parti din patrimoniul societatii si
transmiterea acestuia catre alte societati, avand in vedere faptul ca divizarea a avut
la baza: situatia patrimoniala a societatii, balanta contabila a acesteia la data de
31.10.2008 si situatia autorizatiilor taxi emise de Primaria Municipiului Constanta
(42 de autorizatii taxi).

Faptul ca instanta de fond a respins ca nefondata cererea de divizare formulata


de reclamanta, justificand respingerea prin neconformarea acesteia la cerinta
legala de depunere la dosar a hotararii AGA a SC D. SRL de aprobare a
divizarii, ulterioara publicarii în Monitorul Oficial a proiectului de divizare,
conform prevederilor art. 246 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicata „(1) În
cel mult doua luni de la expirarea termenului de opozitie prevazut la art. 62 sau,
dupa caz, de la data la care fuziunea sau divizarea poate fi efectuata în
conformitate cu prevederile art. 243 alin. (2), adunarea generala a fiecarei societati
participante va hotari asupra fuziunii sau divizarii.”, a fost generata de
urmatoarele considerente:
– data fiind importanta unei divizari in viata societatii, legiuitorul a prevazut o
serie de mijloace de protectie pentru asociati, printre care si impartirea operatiunii
de fuziune sau divizare in doua etape, prima presupunand aprobarea de principiu a
divizarii si a doua, aprobarea divizarii insasi, dupa publicarea raportului de
divizare, cand s-au stabilit definitiv conditiile divizarii.

– intrucat una din societatile participante la divizare nu a depus hotararea sa


privind aprobarea divizarii, instanta de fond nu a putut incuviinta cererea privind
constatarea legalitatii divizarii, nefiind întrunite integral cerintele legale.

In temeiul de drept prevazut de dispozitiile art. 283 alin. (3) din Legea nr.
31/1990 republicata, este indreptatit recursul declarat de petenta SC A&N I.
SRL fata de hotararea instantei de fond. Curtea a dispus in baza art. 312 Cod
procedura civila modificarea in tot a hotararii recurate, in sensul admiterii
actiunii dedusa judecatii, luand act de divizarea SC A&N I. SRL, fara ca
societatea sa-si inceteze activitatea, avand loc desprinderea unei parti a
patrimoniului ce se transmite catre alte 6 societati, precum si inregistrarea
mentiunilor privind divizarea SC A&N I. SRL la ORC Constanta. Hotararea
Curtii este corecta din urmatoarele considerente:

– Divizarea, prin efectele sale, unele reglementate expres de lege, iar altele deduse
din principiile si normele fundamentale care guverneaza dreptul societar, este un
eveniment de o importanta covarsitoare in viata societatii comerciale, ale carei
consecinte se reflecta nu numai asupra existentei societatii, ci si asupra asociatilor
ei.

– Potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „(1) În cel mult doua luni de la
expirarea termenului de opozitie prevazut la art. 62 sau, dupa caz, de la data la
care fuziunea sau divizarea poate fi efectuata in conformitate cu prevederile art.
243 alin. (2), adunarea generala a fiecarei societati participante va hotari asupra
fuziunii sau divizarii”, iar potrivit alin. (2) al aceluiasi text de lege „In cazul unei
fuziuni prin infiintarea unei noi societati, sau a unei divizari prin infiintarea unor
noi societati, proiectul de fuziune sau de divizare si, daca sunt continute intr-un
document separat, actul constitutiv sau proiectul de act constitutiv al noii/noilor
societati vor fi aprobate de catre adunarea generala a fiecareia dintre societatile
care urmeaza sa îsi înceteze existenta”.

– Curtea a retinut ca gradul mare de interes al asociatilor în consecintele personale


pe care le vor suporta sau în beneficiile pe care le vor înregistra ca urmare a
diviziunii a fost de natura a face ca legea societatilor comerciale sa ofere acestor
asociati o serie de mijloace de protective a intereselor lor legitime, in ipoteza in
care fuziunea sau divizarea se realizeaza prin infiintarea unei societati sau a unor
noi societati, astfel:

a) proiectul de fuziune sau divizare si actul constitutiv al noii societati trebuie sa


fie aprobate de catre adunarea generala a fiecareia dintre societatile care urmeaza
sa-si înceteze existenta;

b) atunci cand fuziunea sau divizarea are ca obiect marirea obligatilor asociatilor
uneia dintre societatile participante, hotararea se ia cu unanimitate de voturi.

In situatia data, prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 246 alin. (2)
din Legea societatilor comerciale, a rezultat ca, atunci cand fuziunea sau
divizarea nu se realizeaza prin infiintarea unei noi sau unor noi societati – art.
238 alin. (1) lit. a) din LSC si art. 250 alin. (1) LSC -, aprobarea proiectului de
fuziune sau divizare de catre adunarea generala a fiecarei societati care-si
inceteaza existenta nu ar mai fi necesara, fiind suficiente doar raportul si
modalitatile de informare a adunarii generale prevazute de art. 243 indice 2
LSC.

In speta, Curtea a retinut ca, potrivit raportului de expertiza efectuat in cauza


urmare cererii deduse judecatii ce are ca obiect divizarea SC A&N I. SRL, are la
baza situatia patrimoniala si balanta contabila a societatii la data de 31.08.2008, si
situatia autorizatiilor taxi emise de Primaria Municipiului Constanta, iar activul si
pasivul societatii este de 1.350.321,59 lei si un numar de 42 autorizatii taxi.

In mod gresit instanta de fond a retinut ca in speta nu ar fi fost respectata


dispozitia sa privind depunerea la dosar a Hotararii AGA a SC D. SRL de
aprobare a divizarii, ulterioara publicarii în MO a proiectului de divizare, atat
timp cat, astfel cum rezulta din probatoriul administrat in cauza, conform
dispozitiilor art. 1169 Cod civil, la data de 25.05.2010 aceasta hotarare a fost
depusa la dosar, ea fiind existenta.

Astfel, publicarea in Monitorul Oficial a fost facuta – MO Partea a IV-a nr.


3893/21.07.2009 – copia acestuia, existand la dosarul cauzei); proiectul de
divizare exista la dosar, insotit de raportul de expertiza asupra divizarii SC A&N
I. SRL, fiind aprobate de judecatorul delegat de pe langa Tribunalul Constanta la
ORC; Hotararea AGA nr. 3/01.09.2009 a SC A&N I. SRL; Actul constitutiv
actualizat al SC A&N I. SRL; in urma Hotararii AGA nr. 3/01.09.2009, precum si
Raportul administratorului SC A&N I. SRL din data de 01.09.2009 cu privire la
divizarea societatii; Hotararea AGA nr. 3/01.09.2009 a SC D. SRL, reanexata
cauzei in recurs si Actul constitutiv actualizat al SC D. SRL in urma Hotararii
AGA nr. 3/01.09.2009, situatie de fapt, urmare careia, in mod gresit instanta de
fond a apreciat ca una dintre societati nu ar fi depus hotararea sa privind
aprobarea divizarii. 
Bibliografie

1. Bojincă Moise, Drept comercial, Editura Xant, Bucureşti, 2002


2. Bratiş Marian, Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008
3. Cărpenaru D. Stanciu, Drept comercial român, Editura All, Bucureşti 2000
4. Cârcei Elena, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
5. Filip Liviu, Drept comercial, Ed. Junimea, Iaşi, 2000
6. Motica Radu, Roşu Claudia, Drept comercial român şi drept bancar, Ed. Mirton,
Timişoara, 2001
7. Tomulescu Ştefan Constantin, Drept privat român, Tipografia Universităţii
Bucureşti, 1972
8. Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000