Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sinteze de Curs Metodologia Cercetarii Psihologice I
Sinteze de Curs Metodologia Cercetarii Psihologice I
Beatrice Manu
Metodologia cercetării psihologice
Unitatea de învăţare 1
CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ
Introducere
Nevoia abordăriicunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor psiho-sociale decurge din faptul că, cel puţin
în mod aparent, acest domeniu nu este apanajul omului de ştiinţă. În această unitate de învăţare, tocmai prin
prezentarea elementelor definitorii ale cunoaşterii la nivelul simţului comun (sau cunoaşterii spontane,
comune, cotidiene) şi a limitelor, respectiv, a caracterului „iluzoriu” al acestui tip de cunoaştere, vom
evidenţia necesitatea unei cunoaşteri sistematice şi obiective, ştiinţifice a vieţii sociale, ce presupune
parcurgerea unui demers metodologic de cercetare.
Referitor la acest aspect, Emile Durkheim face următoarele precizări cu privire la domeniul
sociologiei, dar care pot fi extrapolate şi în cazul celorlalte ştiinţe socio-umane:
„…dacă există o ştiinţă a societăţilor, trebuie să ne aşteptăm ca ea să nu consiste într-o simplă parafrază a
prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rând; căci obiectul
fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice descoperire deconcertează mai mult sau mai puţin opiniile
acceptate. Deci, în afară de cazul că i s-ar da simţului comun în sociologie o autoritate pe care nu o mai are
de multă vreme în celelalte ştiinţe – şi nu se vede de unde i-ar putea veni – trebuie ca savantul să ia în mod
categoric hotărârea de a nu se lăsa intimidat de rezultatele la care îl duc cercetările sale dacă ele au fost
urmate metodic. Dacă a căuta paradoxul este treabă de sofist, a-l evita când este impus de fapte este isprava
unui spirit fără curaj sau fără încredere în ştiinţă. Din nenorocire, este mai uşor să admiţi această regulă în
principiu şi în mod teoretic decât să o aplici cu perseverenţă. Suntem încă prea obişnuiţi să tranşăm toate
aceste întrebări după sugestiile simţului comun, pentru ca să-l putem ţine cu uşurinţă la distanţă de discuţiile
sociologice.” (E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974).
Limitele cunoaşterii comune fiind enunţate, trebuie să remarcăm şi faptul că un mare sociolog român,
Henri H. Stahl (1974), arăta că la nivelul acesteia acţionează o serie de factori, care îi conferă un caracter
iluzoriu. Este vorba de „enculturaţie” - transmiterea culturii de la o generaţie la alta - care, prin elementul
său de bază, limba, influenţează modul de a gândi şi a judeca al oamenilor, şi „socializarea” – procesul
prin care se formează personalitatea individului, în acord cu normele şi valorile impuse de societatea în care
trăiesc; cunoaşterea comună este, deci, influenţată de zestrea culturală primită prin socializare.
Din prezentarea tuturor acestor lucruri, rezultă în mod clar necesitatea depăşirii, a rupturii de
cunoaşterea spontană şi trecerea la cunoaşterea ştiinţifică, lucru evidenţiat, dealtfel, şi de către întemeietorul
şcolii sociologice franceze, Emile Durkheim, în Regulile metodei sociologice.
Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi legităţi pe care teoriile ştiinţifice trebuie
să le explice, iar metoda cea mai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline constă în
identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează. Paradigmele nu sunt altceva decât nişte
modele, „pattern-uri”, exemple care îndeplinesc funcţii de cunoaştere, dar care ocupă în cercetarea
ştiinţifică un rol incontestabil. Pentru Thomas S. Khun, paradigmele sunt „exemple împărtăşite în comun”
de către o comunitate ştiinţifică şi care „pot îndeplini funcţii de cunoaştere atribuite în mod obişnuit
regulilor împărtăşite în comun”, totalitatea realizărilor dintr-un anumit domeniu acceptate de o comunitate
ştiinţifică şi care oferă un model pentru problemele ridicate de cercetare. Termenul de paradigmă este definit
de Robert King Merton ca fiind „limbajul în care sunt formulate teoriile” sau „subansambluri importante
ale teoriilor emise în cadrul unei discipline”, un set de propoziţii, concepte, metode şi instrumente de
cercetare cu caracter normativ şi care au rolul de a ghida cercetarea într-un anumit domeniu.
„Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar trebui să fie, paradigmele includ
judecăţi de valoare, reflectă valorile la care cercetătorul a aderat” (S. Chelcea, Metodologia cercetării
sociologice. Metode cantitative şi calitative,2001, p. 40); însă, fiecare model elaborat a contribuit într-o
anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei, o paradigmă neputând fi considerată „adevărată sau falsă, realistă
sau irealistă”. Ea nu poate fi decât „mai mult sau mai puţin adaptată fenomenului pe care dorim să-l
analizăm” (R. Boudon, Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990).
Un alt binom ce reflectă natura duală a realităţii socio-umane este binomul teoretic – empiric.
Când spunem „teoretic” ne referim la toate ideile, explicaţiile, teoriile, interpretările, ipotezele
elaborate asupra realităţii. Paul Lazarsfeld evidenţiază (după Traian Rotariu, Petru Iluţ,1997, pag.20) „rolul
activităţii teoretice în cercetarea sociologică:
• stabilirea de scheme clasificatorii precise;
• formularea de concepte complexe care orientează observatorul spre fapte interesante;
• formularea de probleme de cercetare având o mare importanţă din punctul de vedere al societăţii;
• formularea de idei generale asupra manierei în care se produc schimbările actuale sau a felului în
care pot fi provocate;
• previziuni fondate pe descoperiri empirice încă neverificate (ipoteze);
• punerea în relaţie a faptelor empirice cu altele, ipotetice sau deja verificate(interpretarea)”.
Spre deosebire de „teoretic”, prin „empiric” se înţelege studierea concretă a realităţii psiho-sociale,
prin utilizarea unor metode şi tehnici specifice (observaţia, ancheta, experimentul etc.) cu ajutorul cărora
cercetătorii obţin date, informaţii şi cunosc astfel, realitatea. Robert King Merton (1972) sistematizează,
astfel, funcţiile cercetării empirice în dezvoltarea teoriei:
• iniţierea teoriei, prin descoperirea de fapt neaşteptate;
• orientarea teoriei, prin evidenţierea de noi direcţii şi preocupări teoretice;
• reformularea teoriei, prin elaborarea de noi scheme explicative ale unor fenomene şi procese psiho-
sociale;
• clarificarea conceptelor utilizate în teorie.
În cadrul disciplinelor socio-umane, orice demers ştiinţific are atât o bază teoretică, cât şi una
practică, cei mai mulţi specialişti recunoscând valabilitatea şi necesitatea principiului unităţii dintre cele
două dimensiuni, precum şi determinarea lor reciprocă.
Cantitativ – calitativ este un alt cuplu conceptual utilizat mult, care a prilejuit numeroase dezbateri
cu la privire înţelesul lor. Totuşi, majoritatea teoreticienilor şi metodologilor, este de părere Petru Iluţ (1997,
pag.40), au căzut de acord asupra următorului lucru: conceptele pot fi analizate comparativ din perspectiva
a două planuri – cel epistemologic şi cel metodologic.
Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune existenţa unei realităţi obiective,
a unor structuri exterioare indivizilor, apelând la descrieri şi explicaţii ale acestora, în timp ce modelul
calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană, pe motivaţiile şi aşteptările indivizilor, pe înţelegerea
(comprehensiunea) realităţii psiho-sociale.
Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al metodelor şi strategiilor folosite,
putem spune că modelul cantitativist se bazează pe metode şi tehnici structurate (anchetă pe bază de
chestionar, experimentul etc.), iar modelul calitativist utilizează metode şi tehnici nestructurate (interviu de
grup, studiul de caz, observaţia participativă etc.).
În afara acestor dublete conceptuale de mare importanţă în ştiinţele socio-umane, mai putem aminti
şi extremele macro – micro (între care poate fi aşezat nivelul mezo caracteristic omului), extreme ale unui
continuum care are în vedere complexitatea universului socio-uman şi desemnează mai mult un mod
specific de analiză.
„Macro” se referă la unităţi socio-umane de volum mare, analiza „macro” desemnând, de fapt, analiză
la nivel global, considerarea în mare a sistemului psiho-social, a fenomenelor şi proceselor ce îl compun,
iar „micro” desemnează unităţile psiho-sociale mici, analiza „micro” reprezentând analiza elementelor, a
entităţilor ce compun unităţile complexe.
Iată, aşadar, că universul socio-uman are o natură duală, iar cunoaşterea lui nu este posibilă fără
înţelegerea acestor concepte care îl definesc.
Lucian Traşă consideră ca fiind extrem de limitativă pentru psihologie cantonarea definitivă şi
irevocabilă doar într-o anumită arie a cunoaşterii sau doar într-o anumită paradigmă de studiu. Efectele
negative ale enculturaţiei se pot manifesta atât în cunoaşterea comună, cât şi în cunoaşterea ştiinţifică, iar
limitele limbajului se fac simţite indiferent dacă acesta este unul comun, natural sau ştiinţific, artificial.
(Traşă, L., 2011)
Unitatea de învăţare 2
CONCEPTUL DE METODOLOGIE
Conceptul de metodologie. Precizări terminologice
Teorie şi paradigmă
- Descripţie şi explicaţie
Introducere
Din punct de vedere epistemologic, nu sunt prea numeroase demersurile pe care le întreprinde
cercetătorul vieţii sociale sau psihice, dar este suficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza o
cunoaştere riguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în vedere natura specifică a actului cognitiv în
ştiinţele socio-umane. În aceste ştiinţe nu numai că cele mai importante surse de informaţii sunt oamenii,
dar înseşi faptele sociale sunt moduri de a fi ale acestora.
Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinţific al fenomenelor psiho-sociale va putea fi numai acela
care va avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să
fie şi să facă. În măsura în care sociologul sau psihologul stăpâneşte bine teoria, metodele de cercetare proprii,
tehnicile şi procedeele de aplicare a fiecărei metode, se asigură rigoarea explicaţiei ştiinţifice a fenomenelor
în urma cercetărilor concrete, de teren.
La nivelul teoretic avem în vedere funcţia cognitivă pe care o îndeplineşte teoria psiho-sociologică.
În orice cercetare concretă se porneşte de la un sistem de concepte care au intrat deja în patrimoniul ştiinţei.
Cercetătorul nu-şi propune să redefinească conceptele cu care operează decât în măsura în care analizele
proprii îl duc la concluzia că niciuna dintre definiţiile existente în literatura de specialitate nu exprimă corect
sau complet realitatea pe care respectivul concept o desemnează. În această privinţă este semnificativă
disputa din jurul conţinutului conceptului de „fapt social” care a început la sfârşitul secolului trecut şi nu s-
a încheiat nici în zilele noastre. Acesta este însă un caz aparte; în general, există numeroase concepte,
ipoteze, teze, principii şi legităţi (componente ale teoriei) care au relativ aceeaşi semnificaţie pentru
numeroşi sociologi.
Teoria orientează cercetătorul în actul cunoaşterii, dar acesta nu se poate limita, în toate cazurile,
numai la teorie. Viaţa psiho-socială presupune existenţa unor stări caracterizate prin stabilitate,
repetabilitate şi rezistenţă în timp. Psiho-socialul are însă, spre deosebire de toate celelalte forme de
manifestare a lumii reale, o accentuată tendinţă de schimbare. Tocmai de aceea cercetarea concretă, de
teren, asupra modelelor reale de construire şi dezvoltare a organismelor socio-umane este una dintre
principalele surse de îmbogăţire a teoriei psiho-sociale.
Nivelul tehnic al metodologiei constă în utilizarea de către cercetător a unui ansamblu de metode,
tehnici, instrumente cu ajutorul cărora devine posibilă dezvăluirea a ceea ce este esenţial, stabil în universul
faptelor psiho-sociale concrete în care se desfăşoară viaţa individului şi a grupurilor umane.
Etimologic, „metoda” provine din cuvântul grecesc methodos, care semnifică mijloc, cale, mod de
expunere. Metoda presupune un întreg sistem de reguli şi principii care trebuie respectate pentru a realiza
cunoaşterea riguroasă a obiectului cercetat.
În prima jumătate a secolului XX se constituie şi se experimentează deja toate metodele şi tehnicile
utilizate astăzi în cercetarea sociologică. Vorbim astfel de un ansamblu de metode; pentru cercetarea
ştiinţifică a realităţii psiho-sociale se utilizează metode cum ar fi: ancheta sociologică, metoda sociometrică,
analiza conţinutului documentelor sociale, metoda experimentală.
Dacă o metodă sau alta, o tehnică sau un procedeu oarecare ne permite să atingem anumite obiective
pe parcursul unei investigaţii, metodologia ghidează întregul act al cunoaşterii de la delimitarea obiectului
de studiu până la reconstituirea în plan teoretic a realităţii psiho-sociale cercetate. Această afirmaţie conduce
la ideea că, într-o cercetare concretă, se folosesc de regulă, concomitent, mai multe metode pentru a depăşi
limitele cognitive ale fiecăreia şi pentru a evidenţia faptele sociale aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum
am dori noi - prin prisma propriei subiectivităţi – să fie.
Unii specialişti au remarcat faptul că în ştiinţele socio-umane noţiunea de „metodă” este ambiguă. Se
utilizează când la singular (metoda comparativă, metoda stimulilor constanţi etc.), când la plural (metode
de culegere a datelor, de prelucrare a informaţiilor). Există foarte multe clasificări ale metodelor după
diverse criterii.
– metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile
panel etc.).
După reactivitate – adică după gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu –
metodele sunt:
Metodele în ştiinţele socio-umane mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în
studiu:
– metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele socio-
demografice, sondajele de opinie, analizele matematico-statistice);
– metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva persoane, chiar al unei singure persoane,
sau fenomene socio-umane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).
ü metode care vizează nivelul inconştientului (personal şi colectiv) şi care au ca obiectiv obţinerea
de informaţii la care subiectul nu are acces direct, nemijlocit şi conştient (metoda anchetei pe bază
de interviu clinic de profunzime sau interviu de tip analitic, metoda experimentului asociativ-verbal,
observaţia participativă şi analiza actelor ratate etc.);
ü metode care vizează planul transpersonal şi care urmăresc obţinerea de informaţii de la nivelul
sinelui integral (metoda experimentală de tip transanalitic, metoda experimentală a călătoriei
şamanice, a respiraţiei holotropice etc.).
Trebuie precizat faptul că acest tip de clasificare se face, în principal, din raţiuni de ordin didactic şi
că – în practica de cercetare – aceste metode şi tehnici sunt folosite într-un mod mai degrabă eclectic.
Totodată, trebuie remarcat faptul că accesul la o anumită instanţă a sistemului psihic presupune invariabil
şi accesarea celorlalte instanţe, şi aceasta datorită faptului că psihicul uman este un tot integral sistemic,
fiecare nivel comunicând şi reacţionând cu celelalte niveluri în permanenţă. Spre exemplu, deşi interviul
de tip analitic îşi propune să acceseze şi să releve informaţii de la nivelul inconştient al persoanei, calea de
acces este cu precădere una conştientă, relaţia – ca schimb direct de informaţii – dintre intervievat şi
intervievator, dintre analizat şi analist fiind una conştientă.
Spre exemplu, există interviuri aplicate telefonic, faţă-în-faţă sau administrate online. Procedeul este
dependent de specificul tehnicii de cercetare. O observaţie participativă – chiar prin natura sa – nu poate fi
făcută decât „participând”, cercetătorul fiind prezent nemijlocit în mediul în care se află subiectul sau
subiecţii studiului şi, de aceea, numărul de procedee de desfăşurare a observaţiei nu este foarte mare.
Instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte de care se foloseşte
cercetătorul pentru înregistrarea informaţiilor (chestionarul tipărit –lista de întrebări, ghidul de interviu, fişa
de observaţie etc.).
Robert Merton consideră că se poate vorbi de o teorie în sens strict atunci când o propoziţie:
Dacă o propoziţie se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, atunci despre această
propoziţie se spune că este empirică, iar o generalizare este denumită empirică dacă propoziţia în cauză
denotă clase de elemente. Pentru ca această propoziţie să devină teoretică, ea trebuie să poată fi dedusă
dintr-un set de propoziţii fundamentale a priori. O teorie realizează conceptualizarea cazurilor particulare
observate astfel încât teoria apare sub forma unor relaţii între concepte abstracte implicate.
Concordanţa cu observaţia înseamnă verificarea empirică, adică prin experienţă a propoziţiei deduse
din teorie. Karl Popper a arătat că operaţia de verificare nu are niciun sens şi că o teorie nu poate fi niciodată
complet verificată, întrucât se poate demonstra cel mult concordanţa unei teorii cu anumite observaţii
particulare, şi nu concordanţa ei cu realitatea în totalitate. Verificarea concordanţei cu realitatea sau
inferenţa de la cazurile particulare la toate cazurile posibile ar presupune un număr indefinit de operaţii,
astfel încât, în viziunea lui Popper, demersul ştiinţific nu ar consta în confirmarea teoriilor, ci în infirmarea
lor. De aceea, singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a supune teoria la proba realităţii
constă în a o construi astfel, încât să fie falsificabilă, adică să poată fi respinsă de către natură. Se poate
afirma cu certitudine doar falsitatea unei teorii, dar niciodată nu se poate spune cu certitudine că o teorie
este adevărată.
1) metodologie;
2) idei directoare;
3) analiza conceptelor;
4) interpretări postfactum;
5) generalizări empirice;
6) teorie;
7) derivare şi codificare.
Atunci când ne referim la termenul de paradigmă, putem vorbi de două sensuri principale ale acestuia:
2) totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de către comunitatea ştiinţifică
respectivă sau de către specialiştii în respectivul domeniu, care oferă modelul problemelor de
cercetare şi a soluţiilor explorate (acest sens a fost lansat de Thomas Kuhn).
– în sens larg, pe lângă accepţiunea teoriei în sens restrâns, luăm în consideraţie şi trei categorii de
paradigme:
a) paradigme teoretice sau analogice – sunt paradigme dezvoltate într-un sector al realităţii şi aplicate
prin analogie altor sectoare. Spre exemplu, în sociologie există o teorie sociologică a migraţiilor prin
analogie cu mecanica newtoniană;
b) paradigme formale – sunt sisteme de propoziţii care nu se referă la niciun conţinut particular.
Paradigmele formale orientează cercetarea şi analiza, prefigurând forma sintactică în care apar
propoziţiile explicative. Raportul dintre aceste paradigme şi „explicarea” fenomenelor este unul de
subsumare. Ca exemplu în acest sens, putem face referire la paradigma funcţională a teoriei
analizei cauzale;
– generalizării unei paradigme (ca exemplu, putem vorbi de teoria jocurilor plecând de la paradigma
teoriei economice);
– introducerii a noi paradigme sau a criticii paradigmelor existente (spre exemplu, înlocuirea
paradigmei behavioriste de tip Stimul à Răspuns cu paradigma acţiunii).
• Inferenţa cauzală caută să explice variaţia unui fenomen psiho-social prin variaţia altui fenomen
psiho-social, această covariaţie fiind testată empiric. Iar pentru a fi considerată corectă din punct de
vedere ştiinţific, inferenţa cauzală trebuie să fie implicată de un set de propoziţii fundamentale.
Inferenţele cauzale şi includerea lor în teorii reprezintă obiectivul prin excelenţă al cercetării
ştiinţifice, însă nu toate studiile urmăresc formularea de teorii, unele având în vedere doar generalizările
empirice sau inferenţele descriptive.
Unitatea de învăţare 3
Etapele cercetării
- Proiectarea cercetării
- Cercetarea propriu-zisă
Introducere
Metodologia cercetării, prin puternicul său caracter normativ, formulează strategii de cercetare, indică
atât modalităţile de obţinere a unor explicaţii valide, cu valoare de adevăr ştiinţific, cât şi eventuale
dificultăţi sau distorsiuni (erori) ce se pot întâlni în cercetarea realităţii sociale sau psihice. În această unitate
de învăţare este surprins specificul demersului cognitiv în cercetarea socio-umană, cât şi prezentarea
demersului metodologic de desfăşurare a activităţii de cercetare concretă.
Cercetarea ştiinţifică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat, tocmai
pentru a se realiza o cunoaştere ştiinţifică a realităţii socio-umane. În cadrul acesteia se disting mai multe
etape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de
specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei cercetări; importantă este, însă,
respectarea cu rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită
niciunul dintre demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Însă, este de
subliniat faptul că nu putem nega existenţa, în cercetarea socio-umană concretă, a ceea ce Robert K. Merton
numeşte „fenomen de serendipitate” – descoperirea unui fapt neaşteptat, aberant şi capital. Fapt neaşteptat,
pentru că el apare într-o cercetare ce nu urmăreşte acel fapt; aberant, deoarece faptul respectiv este
inconsistent cu teoria; capital, fiindcă descoperirea acelui fapt are consecinţe asupra teoriei.
II.Cercetarea propriu-zisă,
1) stabilirea temei;
2) fixarea obiectivelor;
3) documentarea prealabilă;
7) elaborarea ipotezelor;
19) multiplicareainstrumentelor;
29) codificarea;
Dacă, dimpotrivă, enumerarea pe care tocmai am prezentat-o pare a fi excesiv de amănunţită (deşi ea
este impusă de respectarea interdependenţelor care dictează succesiunea deciziilor şi activităţilor principale,
fără a exista impedimente de acceptare), se pot regrupa activităţile de acelaşi tip, dar fiecare operaţie în
parte trebuie să rămână în atenţia cercetătorului. În funcţie de tipul de cercetare, s-ar putea ca unele etape
din modelul standard să nu fie necesare sau să deţină o importanţă variată de la o cercetare la alta, fie că ne
menţinem la nivelul teoretic, fie că este implicat şi nivelul empiric” (I. Mărginean, Proiectare cercetării
sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000).
3.1.2.Cercetarea propriu-zisă
ü Ancheta-pilot;
ü Recoltarea informaţiilor.
- Contactul direct dintre cercetător şi realitatea socială (în cazul sociologiei) şi populaţia-ţintă supusă
cercetării (în cazul psihologiei).
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale
oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi, putem
considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.
- Formularea concluziilor;
În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată
fi analizate, este necesară o prelucrare prealabilă a lor. Prelucrarea poate fi făcută manual sau cu ajutorul
calculatorului electronic. În această unitate de învăţare ne vom referi la prelucrarea automată a datelor,
deoarece ea este mai complexă şi, de fapt, presupune, până la un punct, aproape toate demersurile prelucrării
manuale.
Prelucrarea informaţiilor rezultate din anchetă (prin intermediul chestionarului şi interviului) solicită
un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-metodologice pe care le presupune
această etapă a cercetării. În cele ce urmează, vom reţine principalele momente ale unei astfel de prelucrări:
a) verificarea şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare. Aceasta
presupune lectura fiecărui chestionar, în scopul de a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare. De
regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau în situaţia
când lipsesc răspunsurile la întrebările care solicită informaţii referitoare la caracteristici obiective ale
persoanelor chestionate. Fără aceste informaţii, devin inutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile
obiective (sex, vârstă, profesie, calificare etc.) se constituie, în cele mai multe cazuri, în variabile
independente, în funcţie de care se face analiza celorlalte informaţii. Există însă situaţii când sunt eliminate
din prelucrare numai unele întrebări (temi), dacă se constată că răspunsurile nu aduc niciun plus de
cunoştinţe noi cu privire la problemele pe care le vizează întrebările respective sau atunci când la aceleaşi
întrebări nu se răspunde într-un număr mare de chestionare.
b) în ansamblul prelucrări un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiilor. Codificarea este definită
ca fiind operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii sau, cu alte cuvinte, Codul stabileşte o
corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifrele (codificarea numerică) sau literele
(codificarea alfabetică) atribuite. În cazul chestionarelor standardizate, codificarea se face anterior recoltării
informaţiilor (pre-codificare). O întrebare precodificată se prezintă sub forma următoare:
S-a constatat, de exemplu, că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care vizau următoarele
aspecte: finanţarea de la buget; restructurarea şi retehnologizarea; aprovizionarea ritmică; deblocarea
financiară; policalificarea muncitorilor; relaţii de parteneriat cu alte unităţi similare din străinătate etc. Au
fost, de asemenea, un număr semnificativ de chestionare în care nu s-au dat răspunsuri la aceste întrebări;
să presupunem că au fost formulate un număr de opt categorii în care au fost introduse toate răspunsurile
date de persoanele chestionate.
După ce se codifică toate informaţiile din chestionar, se întocmeşte lista codurilor care devine un
instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea raportului de cercetare.
După cum se poate observa, codificarea nu este o operaţie mecanică. Dimpotrivă, aceasta constituie
un important moment al procesului de cunoaştere, informaţia fiind condensată şi sistematizată în vederea
analizei cantitative şi calitative. Aspectele cantitative ale faptelor sociale nici nu ar fi posibil de cunoscut în
afara codificării lor, atunci când avem de-a face cu o masă mare de informaţii. Se impune, deci, folosirea
calculatoarelor, care, după cum se ştie, nu pot opera decât cu cifre sau litere, deci cu simboluri pe care noi
le-am atribuit conţinutului de idei, opiniilor, motivaţiilor sau aspiraţiilor populaţiei cercetate. Aceste
simboluri (coduri) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare chestionar şi, la rândul ei,
fiecare întrebare să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii special elaborat.
Tot cercetătorului (echipei de cercetare) îi revine sarcina de a elabora lista corelaţiilor şi a celorlalte
tipuri de analiză (analiza factorială, coeficienţi de semnificaţie etc.) ce urmează să fie efectuate prin
intermediul calculatorului. Corelaţiile solicitate trebuie să pornească de la necesităţile de verificare a
ipotezelor în baza cărora a fost orientată întreaga cercetare.
Unitatea de învăţare 4
Stabilirea problemelor
Informarea şi documentarea
Analiza conceptelor
Introducere
În acest caz, dialogul dintre cele două părţi interesate permite să fie reţinut întregul câmp de atribute
semnificativ pentru analiza teoretică şi, în acelaşi timp, cu o bogată substanţă din punctul de vedere al
practicii sociale.
Cercetarea ştiinţifică, fiind ea însăşi un tip specific de acţiune umană, trebuie concepută şi desfăşurată
în baza unui program riguros elaborat, în cadrul căruia se disting mai multe etape, fiecare din acestea
presupunând un ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai multe
modalităţi de a clasifica etapele unei cercetări psiho-sociologice; importantă este, însă, respectarea cu
rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită niciunul dintre
demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Propunem următoarea schemă de
desfăşurare a activităţii de cercetare:
ñ Recoltarea informaţiilor;
ñ Prelucrarea informaţiilor;
Dar, înainte de a prezenta aceste trepte, vom reaminti – pe scurt – modalitatea în care A. Giddens
schematizează etapele procesului de cercetare:
4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de cercetare
(experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente).
D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atentă. Sunt reţinuţi doar indicatorii
necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de conţinere şi, respectiv,
puterea lor de discriminare.
II) Preancheta. Este a doua etapă majoră din investigaţia socio-umană. Are ca scop fixarea
obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile.
În cadrul preanchetei se estimează costul întregii investigaţii, se stabileşte termenul calendaristic de
încheiere a cercetării, se prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul
rând, se studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat.
III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării. În această fază a cercetării
trebuie explicate scopul cercetării, precum şi rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Aşa cum s-a mai arătat,
ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel
spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmat
sau infirmat parţial sau total.
IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv, stabilirea populaţiei de referinţă sau a persoanelor care
vor fi investigate şi asupra cărora vor fi extinse rezultatele investigaţiei socio-umane.
VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării. Metoda de investigare este
determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile trebuie corelate pentru că fiecare dintre
ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri. De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare,
este important să ştim că acesta trebuie „dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei
indirecte (respectiv, de cercetare a documentelor).
Cu această primă etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel derularea întregului
ciclu al cercetării.
Pentru elaborarea unei cercetări, cercetătorul va trebui să circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema
şi în fine problema de cercetare. El trebuie să opereze o serie de selecţii succesive care îl vor conduce spre
formularea precisă a problemei ce urmează a fi investigată.
Problemele de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau practice necunoscute sau investigate
până la un moment dat, ci şi cele foarte bine cunoscute, mult investigate şi teoretizate, însă insuficient,
neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile, punctele de vedere şi conceptele controversate
constituie probleme de cercetare.
Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact circumscrisă, cu atât în finalul cercetării se
va ajunge la explicaţii cu valoare de adevăr ştiinţific.
Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la început sau îl poate căpăta pe parcurs,
mai ales în urma celui de-al doilea ciclu al cercetării.
Cercetarea socială complexă poate fi autentic ştiinţifică şi, deci, utilă în condiţiile în care există unitate
deplină între concepţia ştiinţifică despre organizaţia sau organizările socio-economice studiate şi principiile
teoretice şi metodologice ale cercetării acestor organizări.
Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor considerate ca
obiect al analizei ştiinţifice. Sursele principale pentru cunoaşterea structurii organizaţiilor economice,
instituţiilor sociale, unităţilor administrativ-teritoriale etc. sunt: documentele oficiale prin care se
instituţionalizează întreaga organizare socială şi informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior celei
pe care noi înşine o iniţiem.
În elaborarea programelor şi metodologiilor de cercetare se porneşte de la problemele reale pe care le
ridică viaţa socială. Ce sunt, de fapt, problemele sociale sau, altfel formulat, când apreciem că o anumită
situaţie din realitate devine problema socială care se cere a fi explicată prin intermediul cercetării ştiinţifice?
În activitatea practică nemijlocită, oamenii transformă permanent obiectele muncii în valori materiale
şi spirituale necesare vieţii lor. În procesul de transformare a obiectelor naturale şi sociale se modifică
propriile condiţii de viaţă, se perfecţionează mijloacele activităţii, se impun noi tipuri de organizare, se
amplifică raporturile dintre oameni, se dezvoltă ei înşişi sub aspectul însuşirii de noi cunoştinţe, acumulării
de noi experienţe etc.
Noile produse ale activităţii practice (socialul reprodus pe o nouă treaptă) devin ele însele factori de
modificare a structurilor şi relaţiilor din interiorul proceselor sau dintre diferite fenomene şi procese sociale.
Influenţele şi determinările produse de factorii economici, sociali , politici, culturali în noile condiţii create
nu pot fi totdeauna percepute prin intermediul cunoaşterii comune, al simplei experienţe, deşi acest gen de
cunoaştere îndeplineşte un rol important. Cunoaşterea rezultată din experienţa şi confruntarea nemijlocită
cu realităţile în noile condiţii poate să conducă la constatarea că un anume tip de activitate, într-o formă
organizată dată, este mai eficient sau, dimpotrivă, se caracterizează prin dereglări în sistemul de relaţii, ori
pe planul rezultatelor obţinute. Starea de fapt caracterizată prin imposibilitatea de a determina prin
intermediul cunoaşterii comune cauzele care dau noi direcţii evoluţiei proceselor reale o denumim problema
socială. Prin această formulare nu avem în vedere orice fel de schimbare, ci numai acele schimbări care au o
semnificaţie deosebită pentru realizarea obiectivelor din programele de acţiune pentru satisfacerea
intereselor fundamentale ale grupurilor umane implicate în activităţile ce fac obiectul analizei.
a) dacă se constată existenţa unei stări conflictuale, a unor factori care dereglează sistemele organizate
şi limitează câmpul de acţiune şi, implicit, eficienţa acestei acţiuni, analiza ştiinţifică se impune ca una
dintre modalităţile de depistare a cauzelor care au generat astfel de situaţii;
b) atunci când elementele nou apărute prefigurează evoluţia unor structuri în cadrul cărora acţiunea
poate să devină eficientă, este necesară cunoaşterea cauzelor şi a factorilor stimulatori în vederea evaluării
posibilităţii generalizării lor.
4.3. Informarea şi documentarea
- Care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea informaţiilor necesare? (De exemplu: metoda
convorbirii, metoda analizei documentelor etc.).
Utilizarea unor categorii cât mai diferite de surse de documentare (informare) facilitează o mai bună
cunoaştere a realităţii sociale supuse cercetării.
Aceasta este etapa în care cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le urmăreşte în cercetare.
Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temei cercetate şi scopului propus de către cercetător.
Aceste obiective specifice sunt urmărite pe tot parcursul cercetării.
Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii călăuzitoare ale întregii investigaţii, ele
justificând, în mare parte, însăşi cercetarea.
Cercetarea nu are un scop în sine (cercetez de dragul de a cerceta!), obiectivul general este fie
asigurarea avansului cunoaşterii ştiinţifice (scop teoretic), fie optimizarea acţiunilor şi activităţilor umane
(scop practic).
În cercetarea sociologică se face distincţie între obiective generale (ce redau tipul de cercetare
proiectat) şi obiective specifice temei de cercetare. Ca obiective generale, I. Mărginean (Mărginean, I.,
2000) menţionează: „Evidenţierea specificului unui fenomen (descrierea); realizarea unei diagnoze
(determinarea frecvenţelor de manifestare a fenomenului); formularea de explicaţii privind relaţiile cu alte
fenomene; impactul; elaborarea de predicţii referitoare la evoluţia fenomenului; identificarea de soluţii
pentru fundamentarea unor decizii; stabilirea unei strategii de acţiune într-un domeniu sau altul; evaluarea
efectelor diferitelor acţiuni (servicii, programe, proiecte); măsurarea schimbării sociale”.
Cercetarea socială complexă este autentic ştiinţifică în condiţiile în care există unitate deplină între
concepţia ştiinţifică despre problema socială studiată şi principiile teoretice şi metodologice ale cercetării
acestei probleme sociale.
Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor considerate obiect
al analizei ştiinţifice; iar sursele principale pentru cunoaşterea structurii problemelor sociale considerate
obiect de analiză sunt documentele sociale şi informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior.
În acest sens, cunoştinţele acumulate permit trecerea la elaborarea cadrului teoretic al cercetării.
Aceasta constă în prezentarea şi definirea fenomenului, prezentarea ipotezelor teoretice (generale),
prezentarea modelelor explicative, a schemelor clasificatorii şi, astfel, dezvoltarea teoriei cu valoare
explicativă, orientată spre cercetarea care se proiectează (a se vedea unitatea teoretic – empiric), orice
cercetare empirică realizându-se în lumina unei teorii.
4.6.Analiza conceptelor
„Definiţia operaţională reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate poate fi atribuită
unei unităţi sociale. De exemplu, frumuseţea feminină. Se organizează concursuri de frumuseţe naţionale,
internaţionale şi mondiale. Cum decide juriul care este cea mai frumoasă femeie din lume? Sigur, o femeie
frumoasă trebuie să corespundă unor standarde culturale privind talia, greutatea, circumferinţa bustului şi
a şoldurilor etc. Toate aceste componente corporale, dincolo de armonia lor, au funcţia de indicatori ai
frumuseţii feminine. Nu trebuie însă să tragem concluzia că definiţia operaţională se confundă cu
enumerarea elementelor componente. Putem lua ca indicator pentru frumuseţe numărul de declaraţii de
dragoste primite de respectiva persoană înainte de căsătorie” (Chelcea, S., 2001).
Arthur J. Bachrach (1962) remarca: „Definiţia operaţională a unei mâncări este…reţeta sa.”
Caracteristicile designatului nu reprezintă obligatoriu indicatorii utilizaţi în operaţionalizarea conceptelor.
Dragostea între un bărbat şi o femeie este, din punct de vedere psihologic, un sentiment. Sărutul este un
indicator al dragostei. În timp ce putem observa şi număra sărutările, dragostea nu este direct observată. În
definiţia operaţională stabilim o relaţie între semnele direct observabile şi simbolurile ce apar la nivelul
teoriei” (Chelcea, S., 2001).
P.F. Lazarsfeld este cel care a elaborat paradigma operaţionalizării conceptelor în cercetare. Această
paradigmă cuprinde:
4. alegerea indicatorilor;
Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare care vizează un
neajuns al ei esenţial: nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare poate fi încununată de succes dacă
se porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate, trebuie să realizăm o definire cât mai
riguroasă a domeniului supus cercetării, ceea ce se constituie într-o premisă favorabilă efectuării celorlalte
etape ale operaţionalizării.
A stabili dimensiunile unui concept înseamnă, de fapt, a nominaliza domeniile sau elementele
structurale esenţiale care compun procesul sau realitatea desemnată de conceptul respectiv.
b) Stabilirea variabilelor.
Termenul „variabilă” exprimă fenomene sau relaţii proprii realităţii desemnate de dimensiunile
conceptului operaţionalizat.
Prin identificarea variabilelor se vor identifica, de fapt, factorii care influenţează sau care determină
schimbări, direcţii de evoluţie a fiecărei dimensiuni a conceptului operaţionalizat.
c) Stabilirea indicatorilor
Termenul de indicator este utilizat pentru a desemna o particularitate elementară a unei teme, o
trăsătură caracteristică a realităţii sociale (Constantinescu, M.,1972).
Indicatorii sunt, de fapt, elaborate conceptuale, reflectând anumite trăsături ale fenomenelor şi
proceselor sociale, ale comportamentelor şi acţiunilor sociale.
Indicatorii reflectă anumite trăsături caracteristice ale fenomenelor sociale, ale comportamentelor şi
acţiunilor sociale (ale realităţii sociale supuse cercetării).
De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori, iar pe parcurs
sunt eliminaţi indicatorii nesemnificativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se dovedesc relevanţi în raport cu
obiectul analizat şi obiectivele urmărite.
De menţionat faptul că între indicatori şi indicatul lor se stabileşte o relaţie statistică, iar legătura
dintre ei are un caracter probabilist; în cercetare reţinem acei indicatori care corelează puternic cu indicatul.
Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivele cercetării se poate realiza prin două
modalităţi:
ü teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semnificaţiei datelor ce se obţin în cercetarea
empirică;
ü tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă de
St. Nowak (vezi Mărginean, I., 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specificat faptul că vom reţine
pentru cercetare acei indicatori cu o putere mare de discriminare, respectiv, putere de conţinere şi
putere de respingere a indicatorilor faţă de indicat. Puterea de conţinere reprezintă acea putere
deţinută de indicator de a reţine toate obiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar
dacă sunt reţinute şi obiecte care nu conţin indicatul. Spre deosebire de aceasta, puterea de
respingere este dată de capacitatea indicatorilor de a respinge toate obiectele care nu posedă
indicatul; sunt reţinute astfel doar obiectele care se caracterizează prin deţinerea indicatului.
Notă: Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin putere de conţinere, cât şi prin putere de
respingere maximă; cele două proprietăţi se referă la întreaga listă de indicatori obţinuţi prin
operaţionalizarea conceptelor.
Unitatea de învăţare 5
ELABORAREA IPOTEZELOR
ü Ce sunt ipotezele?
ü Validitatea ipotezelor
Introducere
Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi organizate asemenea unui
sistem logico deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate,
numite ipoteze teoretice) servesc ca premise iniţiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic
(constituind ipotezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipoteza de cercetare constituie un
moment important în demersul metodologic de realizare a cercetării în domeniul social-umanului, deoarece
face trecerea de la nivelul teoretic (exprimat în ipoteze generale, teoretice) la cercetarea concretă (prin
exprimarea enunţurilor direct testabile în cercetarea de teren).
Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi, în acelaşi timp, al
investigaţiei de teren. Stabilirea ipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al cercetării ştiinţifice – pune în
evidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi cercetarea concretă.
Etimologic, ipoteza înseamnă „ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază” (derivând din termenii
greceşti „hypo” – dedesubt şi „thesis” – acţiunea de a pune).
Principiul şi ipoteza reprezintă, ambele, începutul, temelia unei construcţii teoretice. Spre deosebire
de ipoteză, principiul (în limba latină, „principium” desemnând pe acela care este primul) constituie enunţul
unei explicaţii temeinic verificate; ipoteza ştiinţifică funcţionând şi ea ca început, temelie, este explicaţie
anticipată, plauzibilă pentru a susţine o construcţie teoretică ce urmează să fie ulterior supusă testării,
verificării empirice.
Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” (Caplow,
Th., 1970, după S. Chelcea, 1998).
Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei cercetării în discuţie, respectiv,
prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinţifice anterioare elaborării ipotezelor
de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate
logic enunţuri direct testabile (ipoteze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele
empirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren).
În esenţă, modalitatea cea mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o reprezintă
deducerea acestora din teorie. Relaţia dintre ipotezele de nivel maxim de generalitate, ipotezele de nivel
mediu şi ipotezele de nivel minim de generalitate este redată de următoarea schemă (vezi Radu J. Bogdan
şi Aurora Milcoveanu, 1974):
Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice; tocmai de aceea, apare restricţia formulării
lor în termenii:
1. „Dacă A, atunci B”
Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent, atunci tendinţa spre devianţă
comportamentală a copiilor este mare.”
2. „Cu cât A, cu atât B”
Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente
creşte”.
Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile astfel formulate
trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.
În consecinţă, în cercetare, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene constituie o ipoteză
ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început
acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin
confruntare cu datele empirice, se ajunge, în investigaţia de teren, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor
ştiinţifice. Se impune o precizare: în cercetarea socio-umană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării
(sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate.
Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu ajutorul metodelor şi
tehnicilor de investigaţie sociologică sau psihologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării, acest
aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren.
Elaborarea ipotezelor necesită un efort teoretic, dar şi creativ din partea cercetătorului; pentru a
constitui ipoteză de cercetare enunţul formulat trebuie să permită falsificabilitatea (infirmarea) (K. Popper).
În acelaşi sens, al problemei validităţii ipotezelor de cercetare, J. Galtung menţionează zece cerinţe ale unei
ipoteze: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea,
predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea (J. Galtung, Theory and Methods
of Social Reserch, 1964).
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,
ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific,
care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.
S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un enunţ pentru a deveni ipoteză:
„În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil, astfel încât ipotezele să poată fi confirmate sau
infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie plauzibilă ce urmează să fie verificată prin
faptele de observaţie, ceea ce presupune ca ipoteza să aibă coerenţă internă (să nu conţină elemente
contradictorii) şi coerenţă externă (coerenţă ce provine din «acordul» cu cunoştinţele verificate anterior).
În al treilea rând, ipoteza trebuie să aibă un conţinut reflectoriu, adică să reflecte realitatea obiectivă, să
fie enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa, intercondiţionarea şi cauzalitatea faptelor,
fenomenelor şi proceselor sociale” (Chelcea, S., 2001).
a) Teoria-ipotetică este definită de acest autor ca „explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii şi este
adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile prin ipoteze de cercetare verificabile”.
Teoria-ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezidă exclusiv în puterea
explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună în domeniul respectiv, teoria-ipotetică este
menţinută.
3. A treia metodă de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele din fizică, chimie,
biologie.
„Una dintre cele mai fertile ipoteze privind rezistenţa la persuasiune – ipoteza inoculării, formulată
de W.J. McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală de sporire a rezistenţei
organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog, subiecţii expuşi la o serie de argumente slabe, resping
mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, S., 2001)
Unitatea de învăţare 5
ELABORAREA IPOTEZELOR
ü Ce sunt ipotezele?
ü Validitatea ipotezelor
Introducere
Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi organizate asemenea unui
sistem logico deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate,
numite ipoteze teoretice) servesc ca premise iniţiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic
(constituind ipotezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipoteza de cercetare constituie un
moment important în demersul metodologic de realizare a cercetării în domeniul social-umanului, deoarece
face trecerea de la nivelul teoretic (exprimat în ipoteze generale, teoretice) la cercetarea concretă (prin
exprimarea enunţurilor direct testabile în cercetarea de teren).
Principiul şi ipoteza reprezintă, ambele, începutul, temelia unei construcţii teoretice. Spre deosebire
de ipoteză, principiul (în limba latină, „principium” desemnând pe acela care este primul) constituie enunţul
unei explicaţii temeinic verificate; ipoteza ştiinţifică funcţionând şi ea ca început, temelie, este explicaţie
anticipată, plauzibilă pentru a susţine o construcţie teoretică ce urmează să fie ulterior supusă testării,
verificării empirice.
Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” (Caplow,
Th., 1970, după S. Chelcea, 1998).
Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei cercetării în discuţie, respectiv,
prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinţifice anterioare elaborării ipotezelor
de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate
logic enunţuri direct testabile (ipoteze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele
empirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren).
În esenţă, modalitatea cea mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o reprezintă
deducerea acestora din teorie. Relaţia dintre ipotezele de nivel maxim de generalitate, ipotezele de nivel
mediu şi ipotezele de nivel minim de generalitate este redată de următoarea schemă (vezi Radu J. Bogdan
şi Aurora Milcoveanu, 1974):
Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice; tocmai de aceea, apare restricţia formulării
lor în termenii:
1. „Dacă A, atunci B”
Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent, atunci tendinţa spre devianţă
comportamentală a copiilor este mare.”
2. „Cu cât A, cu atât B”
Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente
creşte”.
Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile astfel formulate
trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.
În consecinţă, în cercetare, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene constituie o ipoteză
ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început
acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin
confruntare cu datele empirice, se ajunge, în investigaţia de teren, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor
ştiinţifice. Se impune o precizare: în cercetarea socio-umană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării
(sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate.
Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu ajutorul metodelor şi
tehnicilor de investigaţie sociologică sau psihologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării, acest
aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren.
Elaborarea ipotezelor necesită un efort teoretic, dar şi creativ din partea cercetătorului; pentru a
constitui ipoteză de cercetare enunţul formulat trebuie să permită falsificabilitatea (infirmarea) (K. Popper).
În acelaşi sens, al problemei validităţii ipotezelor de cercetare, J. Galtung menţionează zece cerinţe ale unei
ipoteze: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea,
predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea (J. Galtung, Theory and Methods
of Social Reserch, 1964).
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,
ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific,
care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.
S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un enunţ pentru a deveni ipoteză:
„În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil, astfel încât ipotezele să poată fi confirmate sau
infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie plauzibilă ce urmează să fie verificată prin
faptele de observaţie, ceea ce presupune ca ipoteza să aibă coerenţă internă (să nu conţină elemente
contradictorii) şi coerenţă externă (coerenţă ce provine din «acordul» cu cunoştinţele verificate anterior).
În al treilea rând, ipoteza trebuie să aibă un conţinut reflectoriu, adică să reflecte realitatea obiectivă, să
fie enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa, intercondiţionarea şi cauzalitatea faptelor,
fenomenelor şi proceselor sociale” (Chelcea, S., 2001).
a) Teoria-ipotetică este definită de acest autor ca „explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii şi este
adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile prin ipoteze de cercetare verificabile”.
Teoria-ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezidă exclusiv în puterea
explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună în domeniul respectiv, teoria-ipotetică este
menţinută.
3. A treia metodă de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele din fizică, chimie,
biologie.
„Una dintre cele mai fertile ipoteze privind rezistenţa la persuasiune – ipoteza inoculării, formulată
de W.J. McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală de sporire a rezistenţei
organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog, subiecţii expuşi la o serie de argumente slabe, resping
mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, S., 2001)
Unitatea de învăţare 7
SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (IV).
ANCHETA-PILOT ŞI CERCETAREA PROPRIU-ZISĂ
- Ancheta-pilot
- Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren; prelucrarea statistică
a datelor
- Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea fenomenelor studiate
- Formularea concluziilor
- Redactarea raportului de cercetare
Introducere
Primul stadiu al cercetării – proiectarea cercetării – reprezintă clasa de demersuri necesare
contactului direct cu fenomenul ce constituie obiectul analizei. După acest moment, acest moment se acordă
o atenţie deosebită regulilor de aplicare a tehnicilor şi instrumentelor de investigaţie construite în vederea
recoltării informaţiilor. Cercetarea de teren, recoltarea propriu-zisă a informaţiilor constituie un moment-
cheie al cercetării, care ne permite să ne atingem scopul cercetării – acela de a face analize, interpretări, de
a formula explicaţii de valoare ştiinţifică, de a formula predicţii despre evoluţia fenomenului supus
cercetării; toate aceste eforturi fie vor reorienta interesul teoretic, fie vor iniţia o nouă teorie sau se va
reformula teoria in baza căreia se realizează cercetarea.
7.1. Ancheta-pilot
Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului nemijlocit
cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Pentru cercetător, munca la „masa de lucru” nu presupune izolarea
de realitate, deoarece formularea problemelor care solicită cu prioritate să fie cercetate, descrierea câmpului
de atribute al fenomenelor circumscrise conceptelor prin care se formulează tema de cercetare şi multe alte
demersuri teoretice sau tehnice presupun o legătură permanentă a cercetătorului cu lumea faptelor şi
fenomenelor sociale şi psihice reale, o anumită experienţă rezultată din cercetările ştiinţifice anterioare
efectuate de el sau de alţi specialişti. Având în vedere că obiectul de studiu al sociologiei şi psihologiei este
în permanentă dinamică, se recomandă ca, înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă, să se procedeze la
o anchetă-„pilot”. În această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea instrumentelor de cercetare.
Oricât de bogată ar fi experienţa noastră, să zicem, în redactarea chestionarelor, acest instrument de
recoltare a informaţiilor se adresează de fiecare dată altor populaţii; cu problemele lor specifice, cu
universul lor de interese, de opinii, de motivaţii, de aspiraţii etc., cu capacitatea lor de a înţelege sensul
solicitărilor formulate de cercetător în chestionare, interviuri, teste etc.
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale
oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi, putem
considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.
În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare dintre problemele menţionate, se procedează la corectarea
lor şi numai după aceasta deplasăm centrul activităţii noastre pe „terenul” faptelor concrete.
În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni determinate fie de relaţia dintre anchetator şi
subiecţii implicaţi în cercetare, fie de modul de construire a tehnicilor şi instrumentelor pe baza cărora se
culeg informaţii (întrebări rigide, care pot influenţa răspunsurile etc.).
7.4.Formularea concluziilor
În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu problema
abordată şi mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (concluzii
finale).
Concluziile sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în
cercetare. Ele:
– pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau specificitatea
obiectivelor şi ipotezelor iniţiale;
– relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc sau continuă pe
cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite;
– conţin uneori, implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a
acestor sugestii).
7.5.Redactarea raportului de cercetare
Este ultima etapă a unei cercetări şi implică prezentarea cerinţelor redactării acesteia. „Să nu uităm
că nu suntem nici Proust, care îşi lua libertatea frazelor foarte ample, nici Cummings, care îşi putea permite
să frângă versurile. Cu alte cuvinte, trebuie să redactăm lucrările noastre într-un stil ştiinţific, sobru, dar nu
cenuşiu” (Chelcea, S., 2001).
Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune implicarea totală şi responsabilă
a cercetătorului, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate
din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc.
Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca
rezultat al activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale. Toate aceste
aspecte critice, care ţin de calitatea demersului realizării cercetării concrete, ne asigură caracterul
ştiinţific al cunoaşterii realizate.
Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii, monografii, sinteze în
domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii sau
a unui contract cu instituţii sau organizaţii economice, se impune redactarea unui raport de cercetare.
Întrucât acesta are unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei
cercetări, vom prezenta câteva dintre cerinţele de bază ale redactării lui:
a) se elaborează, mai întâi, o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile când se
redactează un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care
dispunem; formează convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite să avem
imaginea raportului în întregime şi să operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. În
cazul raportului de cercetare, elaborarea unei schiţe este obligatorie, pentru că, pe baza ei, se
desfăşoară o dezbatere cu factorii de decizie, singurii în măsură să aprecieze dacă problemele
abordate prezintă interes sau nu; dacă există şi alte probleme care ar solicita explicaţii din partea
cercetătorilor; dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul convenţiei etc;
b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis. Conciziunea
solicită, de regulă, mai mult timp autorilor, dar dă mai multă forţă raportului şi scurtează timpul de
lectură pentru beneficiari. Există, însă, situaţii când se impun folosirea unor date, a unor explicaţii
suplimentare, descrierea evoluţiei în timp a unor fenomene, care ar lungi dimensiunile raportului. În
acest caz, se folosesc adausuri sub formă de note de subsol sau anexe. Adaosurile sunt chiar necesare,
deoarece, menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau
materiale ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.);
c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori,
cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie să
răspundă la câteva întrebări, printre care: Sunt destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor,
a propunerilor, sugestiilor, fiind judecată în raport cu obiectivele organizării şi conducerii, şi nu în
raport cu exigenţele aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale)?
Concluziile de bază ale raportului, aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente
suficiente, plauzibile? În cazul în care există idei sau concluzii care nu au suficientă acoperire în
fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte, se recomandă totuşi trecerea acestora în raport
sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noi informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel
de procedură conduce la sporirea încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitatea cercetătorului.
O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora se referă la măsura
în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în limita cadrului
legislativ ce reglementează funcţionarea organismului social analizat. Există situaţii când o propunere sau
alta poate să prezinte interes deosebit dacă este analizată prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar
pentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri
sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se recomandă renunţarea
la astfel de formulări în favoarea prestigiului cercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii acesteia.
Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea constituie doar punctul de
plecare în organizarea şi desfăşurarea acesteia. Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat
presupune, însă, implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, iniţiativă şi activitate creatoare, utilizarea
experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de
alţi autori etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca
rezultantă a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.
Trecând dincolo de opoziţia – mai mult sau mai puţin reală – dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică,
putem afirma că fenomenele unei realităţi – cu atât mai mult cu cât această realitatea este una psihosocială
– pot fi cunoscute fie apelând la explicaţii cu privire la respectivele fenomene, fie prin participarea la ele
sau prin trăirea lor nemijlocită. Din punctul de vedere al ştiinţei actuale, se consideră că o cunoaştere
adecvată a unui domeniu nu se poate face decât dacă se ajunge la explicaţii cu un înalt grad de întemeiere
care să permită înţelegerea specificului respectivului domeniu. O astfel de perspectivă este contestată de
unii dintre epistemologi, printre argu-mentele lor fiind şi acela că – la un anumit nivel – unele fenomene
nu mai pot suporta explicaţii, bazate pe un limbaj discursiv, raţional. În aceste cazuri, ar trebui să apelăm
la un nivel superior de tip evocativ, nondiscursiv, care să poată oferi o cunoaştere mai degrabă mistică şi
intuitivă, decât una explicativă. Discuţiile – numeroase şi fertile – cu privire la validitatea şi „adevărul”
cunoaşterii pe bază de explicaţie sau a cunoaşterii experienţiale, ca şi a diferenţelor dintre nivelul
discursiv şi cel evocativ al acestei cunoaşteri, ar putea sugera că este necesară o schimbare de perspectivă
– fundamentală chiar – pentru ceea ce reprezintă ştiinţa psihologiei contemporane şi viitoare. Văzută până
acum ca un deziderat al psihologiei, apropierea de modelul fizicii cartezian-newtoniene – în condiţiile în
care chiar ştiinţa fizicii şi-a reconsiderat poziţiile – nu poate decât să limiteze adevărata cunoaştere
psihologică şi să confere psihologiei acelaşi statut prăfuit şi nerealist de permanent candidat la poziţia de
ştiinţă.
Paradoxal, pe măsură ce psihologia caută să ajungă la falsul podium „ştiinţific”, fizica începe să-şi
schimbe sensul de evoluţie, venind către locul de care – până acum – psihologia încerca să se îndepărteze.
Pentru a reveni la cunoaşterea bazată pe explicaţie, iată felul în care I. Mărginean (2000) defineşte
explicaţia: “un elaborat (o construcţie) prin care un eveniment sau fenomen devin inteligibile prin
identificarea cauzelor, a naturii, a interrelaţiilor”.
Se consideră că în ştiinţele socio-umane trebuie să explicăm asocierea dintre un obiect şi o calitate.
Explicaţia este o relaţie ce utilizează întrebarea „De ce?”. Generatorul problemei este explanandum-ul (sau
fenomenul explicat), ceea ce explicăm. Răspunsul se numeşte explanans (sau elementul explicativ) şi
constă din propoziţii cu diferite grade de generalitate. Explanansul este alcătuit din legi şi teorii explicative,
dar se poate referi şi la “semnificaţiile atribuite de actorii sociali sau de raţionamente ale acestora”.
(Mărginean, 2000)
A. Mihu considera că într-o cercetare explicaţia este formulata ca o ipoteză, şi anume o explicaţie
plauzibilă referitoare la relaţiile dintre fenomenele studiate.
„Avem de-a face cu o teorie potenţiala, iar prin verificarea ipotezei se ajunge la teoria propriu-zisă”
(Mihu, 1973). Mihu denumeşte acest proces “pulsaţie propoziţionala”. Schema propusă de A. Mihu este
valabilă atât în cazul cercetărilor empirice (urmând un continuu descendent al importanţei de la abordările
preponderent cantitative, experimentale şi până la cele preponderent calitative, neexperimentale), cât şi în
cazul celei teoretice.
I. Mărginean (2000), enumeră următoarele categorii de explicaţii:
1. explicaţia cauzală (identificarea unui eveniment);
2. explicaţia probabilistă;
3. explicaţia de specificare a înţelesului (meaningful expla-nation) şi a scopului (purposive
explanation), când un eveniment este explicat prin motivaţiile, dorinţele, intenţiile actorilor;
4. explicaţia funcţională;
5. explicaţia evoluţionistă sau ecologică (apariţia şi manifes-tarea unui simptom ca adaptare la o
situaţie existenţială specifică).
6. explicaţie teleologică (în care nu cauzele sunt considerate ca explicaţii, ci scopurile);
7. explicaţia deductivă – iar aceasta comportă mai multe variante:
a) ipotetico-deductivă - prin care se deduce o consecinţa logica din propoziţii ştiinţifice;
b) deductiv-nomologică – prin care legile generale sunt considerate ca baza a explicaţiei;
c) nondeductivă – prin care se trece de la o propoziţie cu un anumit nivel de generalitate la o propoziţie cu
un nivel mai înalt de generalitate sau de la o propoziţie la alta, situate la acelaşi nivel de generalitate S.
Chelcea consideră că, în testarea ipotezelor nu poate fi urmată în exclusivitate inferenţa inductivă pentru
că, de cele mai multe ori, aceasta este incompletă. Generalizări empirice, consideră S. Chelcea, se
realizează cu un anumit grad de valabilitate, înregistrându-se astfel o ambiguitate epistemica a explicaţiei
statistice. (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998)
Prin „metodologie” se desemnează tocmai acea ştiinţă care ne relevă modalităţile de efectuare a
cercetării; metodologia desemnează demersul ştiinţific pe care trebuie să-l întreprindă
cercetătorul pentru a realiza cunoaşterea ştiinţifică a unui fapt social.
3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice
şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu, analiza de conţinut).
Paul Lazarsfeld (1959) consideră că domeniile de interes ale metodologiei cercetării sunt următoarele:
delimitarea obiectului de studiu în cercetarea concretă; analiza conceptelor în care este reflectată realitatea
supusă cercetării; analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare; analiza raportului dintre metodele şi tehnicile
utilizate în cercetare; sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea concretă; formalizarea
raţionamentelor de cercetare. De asemenea, în Dicţionarul de sociologie (1993) sunt specificate clasele de
elemente componente ale metodologiei cercetării:
a. Enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura paradigmatică a unei teorii
şi convertite în principii metodologice de orientare a abordării realităţii sociale;
b. Metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta etc.);
c. Tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare, sistematizare
şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificaţiile lor teoretice;
d. Procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică pe baza datelor
empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice (L. Vlăsceanu).
Tocmai de aceea nu rămânem în definirea metodologiei cercetării la sensul oferit de etimologia
termenului; domeniile de interes ale metodologiei cercetării sunt multiple, iar sensul pe care îl atribuim
metodologiei în acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice
şi epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vederea cunoaşterii ştiinţifice a unor fapte,
fenomene sau procese sociale.
Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfăşura o cercetare
concretă a unui anumit domeniu sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns
cunoaşterea domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual pentru
fenomenul devenit obiect al cercetării ştiinţifice; să formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de
lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale.
Nivelul tehnic al metodologiei se referă la faptul că cercetătorul trebuie să cunoască ansamblul
metodelor de care dispune sociologia sau psihologia pentru cunoaşterea realităţii sociale sau psihice; să ştie
care dintre acestea este (sunt) cea mai (cele mai) adecvată(e) pentru investigarea domeniului pe care îl
studiază; să cunoască tehnicile pentru aplicarea fiecărei metode şi să fie capabil să construiască singur cele
mai performante instrumente de recoltare şi prelucrare a informaţiilor.
1. Ancheta pilot
Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului nemijlocit
cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Pentru cercetător, munca la „masa de lucru” nu presupune
izolarea de realitate deoarece formularea problemelor care solicită cu prioritate să fie cercetate, descrierea
câmpului de atribute al fenomenelor circumscrise conceptelor prin care se formulează tema de cercetare şi
multe alte demersuri teoretice sau tehnice, presupun o legătură permanentă a cercetătorului cu lumea
faptelor şi fenomenelor sociale şi psihice reale, o anumită experienţă rezultată din cercetările ştiinţifice
anterioare efectuate de el sau de alţi specialişti. Având în vedere că obiectul de studiu al sociologiei şi
psihologiei este în per-manentă dinamică, se recomandă ca înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă
să se procedeze la o anchetă „pilot”. În această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea
instrumentelor de cercetare. Oricât de bogată ar fi experienţa noastră, să zicem, în redactarea
chestionarelor, acest instrument de recoltare a informaţiilor se adresează de fiecare dată altor populaţii; cu
problemele lor specifice, cu universul lor de interese, de opinii, de motivaţii, de aspiraţii etc., cu
capacitatea lor de a înţelege sensul solicitărilor formulate de cercetător în chestionare, interviuri, teste etc.
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale
oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi, putem
considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.
În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare dintre problemele menţionate, se procedează la corectarea
lor şi numai după aceasta deplasăm centrul activităţii noastre pe „terenul” faptelor concrete.
În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni datorate fie relaţiei dintre anchetator şi subiecţii
implicaţi în cercetare, fie modului de construire a tehnicilor şi instrumentelor pe baza cărora se culeg
informaţii (întrebări rigide, care pot influenţa răspunsurile etc.).
În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată
fi analizate este necesară o prelucrare prealabilă a lor.
Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă
a cerinţelor teoretico-meto-dologice pe care le presupune această etapă a cercetării. Prelucrarea statistică a
datelor recoltate devine posibilă numai după sistematizarea şi ordonarea informaţiilor.
Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verifi-carea şi validarea informaţiilor care
urmează să fie reţinute pentru prelucrare; totodată, în ansamblul prelucrării, un loc deosebit îl ocupă
codificarea informaţiilor.
– Lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare;
– De regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau
când lipsesc răspunsurile la întrebările de date factuale (întrebările de identificare).
– Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifrele (în cazul
unei codificări numerice) sau literele (codificare alfabetică) atribuite;
– Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calcula-torului, astfel încât, fiecare chestionar,
respectiv, fiecare răspuns la întrebări să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii
statistice.
În cercetarea socioumană, se impune utilizarea unor metode statistice:
ü Precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaţii
referitoare la ipoteze;
ü Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma analizei fie în vederea formulării de
noi ipoteze de cercetare, fie a sugerării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei;
4.Formularea concluziilor
În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu problema
abordată şi mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (concluzii
finale).
Concluziile:
Sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în cercetare.
Pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau specificitatea
obiectivelor şi ipotezelor iniţiale.
Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc sau continuă pe cele
deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite.
Conţin uneori implicit sugestii, pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a
acestor sugestii).
Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii, monografii, sinteze în
domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii
sau contract cu instituţii sau organizaţii economice, se impune redactarea şi a unui raport de cercetare.
Întrucât acesta are unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei
cercetări, vom prezenta câteva din cerinţele de bază ale redactării lui:
a) se elaborează mai întâi o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile când se redactează
un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem; formează
convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite să avem imaginea raportului în
întregime şi să operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. În cazul raportului de cercetare,
elaborarea unei schiţe este obligatorie pentru că, pe baza ei, se desfăşoară o dezbatere cu factorii de decizie,
singurii în măsură să aprecieze dacă problemele abordate prezintă interes sau nu; dacă există şi alte
probleme care ar solicita explicaţii din partea cercetătorilor; dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac
subiectul convenţiei etc;
b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis. Conciziunea solicită, de
regulă, mai mult timp autorilor, dar , dă mai multă forţă raportului şi scurtează timpul de lectură pentru
beneficiari. Există, însă, situaţii când se impune folo-sirea unor date, a unor explicaţii suplimentare,
descrierea evoluţiei în timp a unor fenomene care ar lungi dimensiunile raportului. În acest caz, se
folosesc adausuri sub formă de note de subsol sau anexe. Adaosurile sunt chiar necesare deoarece
menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau materiale
ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.);
c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori, cu
participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie să răspundă la
câteva întrebări, printre care: sunt destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor, a propunerilor,
sugestiilor, fiind judecată în raport de obiectivele organizării şi conducerii şi nu în raport cu exigenţele
aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale). Concluziile de bază ale raportului,
aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente suficiente, plau-zibile? În cazul în care există
idei sau concluzii care nu au suficientă acoperire în fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte,
se recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noi
informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel de procedură conduce la sporirea încrederii beneficiarului
în competenţa şi seriozitatea cercetătorului.
O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora se referă la măsura
în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în limita cadrului
legislativ care reglementează funcţionarea organismului social analizat. Există situaţii când o propunere sau
alta pot să prezinte interes deosebit dacă sunt analizate prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar
pentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri
sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se recomandă renunţarea
la astfel de formulări în favoarea presti-giului cercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii acesteia.
Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea constituie doar punctul de
plecare în organizarea şi desfă-şurarea acesteia. Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat
presupune, însă, implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, iniţiativa şi activitatea creatoare,
utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare
desfăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se
realizează ca rezultată a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.
Bibliografie curs
Bibliografie obligatorie
Manu Beatrice, Kessler Ioana, (2014), Metodologia cercetării în sociologie şi psihologie. Curs în
tehnologie ID/IFR, Bucureşti: Fundaţia România de Mâine
Chelcea, Septimiu, (2001), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Bucureşti:
Economică
Dincă Margareta, (2003), Metode de cercetare în psihologie. Note de curs, Bucureşti: Universitatăţii Titu
Maiorescu
Sava Florin A., (2013). Psihologia validată științific. Ghid practic de cercetare în psihologie, Iași: Polirom
Bibliografie facultativă
Ardelean Aurel, Dobrescu E.M., Pisoschi A, (2006), Evaluarea activităţii de cercetare ştiinţifică,
București: C.H.Beck.
Babbie Earl, (2010), Practica cercetării sociale, Iaşi: Polirom
Blaikie Norman, (2010), Modele ale cercetării sociale. Producerea cunoaşterii, Ediţia a II-a, Bucureşti:
CA Publishing
Cauc Ion, Manu Beatrice, Pârlea Daniela, Goran Laura, (2004), Metodologia cercetării sociologice. Metode
şi tehnici de cercetare, Bucureşti: Fundaţia România de Mâine
Chelcea Septimiu., Mărginean Ioan, Cauc Ion, (1998), Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Deva:
Destin
Comes Cristian Andrei, Popescu-Spineni Sabina,( 2005), Metodologia cercetării ştiinţifice, Bucureşti:
Cermaprint.
Enăchescu Constantin, (2007), Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Iaşi: Polirom
Giles Davis, (2002), Advanced research methods in psychology, Routledge.
Havârneanu Cornel, (2000), Metodologia cercetării în științele sociale, Iași: Erota
King F.Ronald, (2005), Strategia cercetării, Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale, Iaşi:
Polirom
Iliescu Victor, Gherghinescu Oana, (2005), Managementul Proiectelor, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.
King Garry, Keohane Robert, Verba, Sidney, (2000), Fundamentele Cercetării Sociale, Iaşi: Polirom
McNeill Patrick, Chapman Steve, (2005), Research methods, Routledge.
McQueen Ronald, Knussen Christina, (2006), Metode de cercetare ȋn știinţele sociale, Iași: Institutul
European
Moscovici Serge, Buschini Fabrice, (2007), Metodologia ştiinţelor socioumane, Iaşi: Polirom
Pisoschi A., Ardelean Aurel, (2007), Aspecte metodologice în cercetarea ştiinţifică,Bucureşti: Academiei
Române
Rădulescu Șt. Mihaela, (2011), Metodologia cercetării ştiinţifice, Ediţia a II-a, Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică