Capitolul 10

Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.)

Obiective: Prezentarea FMI, a structurii sale organizatorice, a resurselor de

care acesta dispune. Prezentarea modului în care FMI vine în
sprijinul ţărilor membre.

Noţiuni cheie: FMI, DST, tragere, facilitate, alocare, desemnare, mecanism,

acord stand - by

10.1 Crearea Fondului Monetar Internaţional

Bazele creerii Fondului Monetar Internaţional au fost puse în cadrul

Conferinţei Monetare Internaţionale derulată în perioada 1 – 22 iulie 1945 la
Bretton Woods din statul New Hampshire, SUA cu participarea a 45 de state.
Conferinţa s-a organizat cu scopul de a reorganiza relaţiile valutare şi
financiare internaţionale dintre statele lumii zdruncinate de cel de al doilea
război mondial. Au existat patru proiecte1 care au fost supuse dezbaterii:
- planul american (publicat în 1943) cunoscut sub denumirea de
Planul White, după numele promotorului său Harry White,
întocmit de Trezoreria SUA, propunea formarea unui „Fond de
Stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate” având la bază o
contribuţie adusă de fiecare stat care devenea membru, din care
urmau a fi susţinute şi ajutate statele membre care se
confruntau cu deficite temporare ale balanţelor de plăţi externe.
Se propunea ca la baza sistemului monetar să se menţină aurul
dar se susţinea etalonul aur – devize. De asemenea susţinea
promovarea mecanismelor economiei de piaţă în derularea
relaţiilor valutare şi financiare internaţionale, respectiv
limitarea la maxim a influenţei guvernamentale în aceste relaţii.
- planul britanic (publicat în 1943) cunoscut sub denumirea de
Planul Keynes, susţinut de John Maynard Keynes, propunea
realizarea „Uniunii Internaţionale de Clearing”. În cadrul ei,
relaţiile valutare şi financiare urmau să se deruleze prin
intermediul conturilor deschise în cadrul acestei Uniuni, iar ca
monedă de clearing se prevedea emiterea monedei ‚bancor’
1
Voinea Gh. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pp.241
 care se putea obţine contra aur. Keynes propunea crearea unei
instituţii monetare internaţionale care să asigure emiterea
monedei ‚bancor’.
- planul canadian propunea formarea unei Uniuni Valutare
Internaţionale.
- planul francez venea cu „Sugestii referitoare la relaţiile
monetare internaţionale”.
Câştig de cauză a avut proiectul american (planul White), la încheierea
conferinţei fiind aprobată „Declaraţia comună a experţilor privind crearea
Fondului Monetar a Naţiunilor Unite şi Asociate”, acesta fiind actul ce a stat
la baza apariţiei FMI. Data oficială a înfiinţării FMI este 27 decembrie 1945
când statutul său a fost semnat şi ratificat de către 29 de state. A început să
funcţioneze la 1 martie 1947 şi în acelaşi an a devenit organism specializat al
ONU astfel încât nu mai pot deveni membre ale F.M.I. decât ţările care sunt
membre ale ONU. Sediul F.M.I. este la Washington. România este membră
din 15 decembrie 1972.

10.2 Obiectivele şi funcţiile FMI

Conform statutului FMI2 obiectivele acestuia prevăzute în articolul I sunt:

(i) asigurarea cooperării monetare şi financiare dintre ţările membre;
(ii) facilitarea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului
internaţional, promovarea ca obiective principale ale politicii
economice a menţinerii unei rate reduse a şomajului, a realizării
şi menţinerii unui nivel ridicat a venitului real şi mai ales a
dezvoltării producţiei;
(iii) promovarea stabilităţii cursului valutar şi evitarea deprecierii
monedei în scopuri competitive;
(iv) susţinerea creerii şi dezvoltării unui sistem de plăţi multilateral
utilizat în tranzacţiile curente, respectiv eliminarea restricţiilor
care împiedică dezvoltarea schimburilor internaţionale;
(v) câştigarea încrederii statelor membre prin punerea la dispoziţia
acestora a resurselor FMI în schimbul unor garanţii, pentru
eliminarea deficitelor balanţelor lor de plăţi externe.
(vi) Susţinerea eforturilor statelor membre în reducerea duratei şi
mărimii deficitelor balanţelor lor de plăţi externe.
Funcţiile pe care FMI le îndeplineşte sunt funcţia financiară, funcţia
consultativă şi funcţia de reglementare3:
1. Funcţia financiară se manifestă prin mobilizarea resurselor de la
membrii fondului sau de pe piaţa financairă internaţională, respectiv
2
www.imf.org, Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washinghton D.C., art.I
3
Voinea Gh. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pp.243
 prin redistribuirea acestor fonduri către statele membre care se
confruntă cu dificultăţi temporare, pentru susţinerea dezvoltării
schimburilor internaţionale şi diminuarea dacă nu eliminarea deficitului
balanţei de plăţi externe.
2. Funcţia consultativă se realizează prin consultările anuale dintre statele
membre şi FMI pe tema evoluţiei politicilor lor economice, FMI
oferind soluţii, recomandări în ceea ce priveşte modul de realizare a
politicii valutare, respectiv modul de desfăşurare a relaţiilor cu
partenerii externi şi modul de corectare a dezechilibrelor apărute la
nivelul fiecărui stat în parte.
3. Funcţia de reglementare şi supraveghere a sistemului monetar
internaţional prin formularea principiilor ce trebuie urmate de statele
membre în derularea schimburilor internaţionale şi în întocmirea
situaţiilor financiare internaţionale (de exemplu modul de elaborare a
Balanţei de Plăţi Externe).

Dat fiind faptul că FMI încearcă să favorizeze nu doar schimburile

comerciale dintre statele membre ci şi schimburile de informaţii de
desfăşoară în principal trei tipuri de activităţi:
- acordă ajutor financiar sub forma creditelor şi împrumuturilor,
respectiv a tragerilor, puse la dispoziţie statelor membre care
întâmpină dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi externe.
- acordă asistenţă tehnică în ceea ce priveşte:
 Elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi bugetare;
 Consolidarea rolului instituţiilor publice ;
 Colectarea şi prelucrarea datelor statistice;
 Formarea personalului FMI în cadrul Institutului FMI.
- realizează supravegherea modului de utilizare a resurselor
alocate statelor membre sub forma împrumuturilor, tragerilor
sau creditelor propriu – zise. FMI este preocupat atât de
administrarea sistemului monetar internaţional cât şi de
problemele generate de realizarea echilibrului valutar la nivelul
fiecărui stat membru.

10.3 Modul de organizare şi conducere a FMI

10.3.1 Structura organizatorică

FMI este organizat pe departamente. Funcţie de rolul pe care îl au în

desfăşurarea activităţii FMI aceste departamente se pot împărţi în patru
categorii:
I. Departamente geografice
II.Departamente funcţionale şi de servicii speciale
 III. Departamentul de Relaţii Externe
IV. Departamentele care asigură partea de activitate administrativă şi
de secretariat.
Sunt conduse de către un director subordonat direct directorului general al
FMI.

I. Departamentele geografice sunt constituite pentru următoarele zone

geografice: Africa, Asia şi Pacific, Europa I, Europa II, Orientul Mijlociu şi
Emisfera Occidentală. Urmăresc evoluţia statelor membre din regiunea
respectivă şi sunt cele care negociază cu acestea acordurile pe baza cărora
sunt acordate ajutoarele atunci când statele respective le solicită. Urmăresc
modul de utilizare a acestor resurse şi intervin atunci când consideră că
acestea nu au fost utilizate în conformitate cu prevederile acordurilor
încheiate. Observatorii FMI sunt delegaţi din cadrul personalului angajat în
aceste departamente.

II.Departamentele funcţionale şi de servicii speciale cuprind:

1. Departamentul finanţelor publice – este cel care urmăreşte problemele
legate de buget, repartiţia veniturilor, gradul de sărăcie, protecţie
socială, cheltuielile publice din fiecare stat membru.
2. Departamentul juridic – este cel care elaborează toate actele şi
normele care cad sub impactul legii, răspunde de tot ceea ce înseamnă
legalitate în elaborarea actelor şi deciziilor ce implică partea juridică de
către FMI.
3. Institutul Fondului Monetar Internaţional – este departamentul în
cadrul căruia sunt pregătiţi funcţionarii din statele membre.
4. Departamentul Monedei - este cel care acordă asistenţă tehnică în
problemele legate de băncile centrale, structura sistemului financiar,
fluxuri de capital, regim valutar, etc.
5. Departamentul de elaborare şi examinare a politicilor – este cel care
contribuie la elaborarea şi aplicarea mecanismelor de finanţare utilizate
de către FMI.
6. Departamentul de studii – coordonează studiile efectuate la nivelul
FMI asupra dezvoltării economice, elaborează:
- semestrial raportul ‚Perspectivele economiei mondiale’
- anual raportul asupra Pieţelor Internaţionale de Capital
- analizele pentru lucrările de coordonare a politicilor economice
în G7
- analizele asupra evoluţiei economiei mondiale.
Colaboratorii afiliaţi acestui departament provin din universităţi şi
institute de cercetare.
 7. Departamentul de statistică – realizează baza de date statistice a FMI
fiind departamentul care se ocupă cu colectarea datelor de la statele
membre şi realizarea statisticilor internaţionale.
8. Departamentul trezoreriei – este cel care gestionează şi controlează
operaţiile şi tranzacţiile realizate prin departamentul General,
Departamentul DST şi Conturile administrate de FMI.

III. Departamentul Relaţiilor Externe – este cel prin intermediul căruia se

realizează informarea şi legăturile dintre diferite activităţi ale FMI, elaborează
şi diseminează informaţiile prin publicaţiile FMI , menţine contactul cu presa
şi cu publicul larg prin publicaţiile FMI şi site-ul FMI de pe Internet
(www.imf.org), asigură legătura cu parlamentele fiecărui stat respectiv cu
organizaţiile neguvernamentale.
Are în subordine patru birouri: Biroul Europeea, Biroul Genevei, Biroul
regional Asia –Pacific şi Biroul ONU prin intermediul cărora asigură legătura
strânsă cu statele membre.

IV. Departamentele care asigură partea de activitate administrativă şi de

secretariat cuprind:
1. Departamentul de adminstraţie – are ca sarcină selectarea şi formarea
personalului, respectiv selectarea şi amenajarea spaţiilor de lucru.
2. Departamentul de secretariat – are ca sarcină pregătirea tuturor
întrunirilor care au loc la nivelul FMI, elaborarea şi coordonare
programului de lucru a organelor care asigură conducerea FMI.
3. Alte birouri şi servicii – care au ca sarcină asigurarea reţelei
informatice, asistenţa tehnică, traducerile, etc.

Personalul FMI este recrutat din toate statele membre ale FMI, marea
majoritate fiind economişti specializaţi în probleme macroeconomice şi în
metode cantitative.

10.3.2 Conducerea FMI

Conducerea F.M.I. este asigurată prin Consiliul Guvernatorilor,

Consiliul de Administraţie (sau Consiliul Executiv – Executive Board) şi de
Directorul Generall.

Consiliul guvernatorilor este organul suprem de decizie al F.M.I.,

fiecare ţară membră numeşte un guvernator şi un locţiitor pe o perioadă de 5
ani. Cel mai frecvent sunt numiţi în această funcţie miniştri de finanţe sau
guvernatorii băncii centrale. În mod normal se întruneşte o dată pe an. Dintre
atribuţiile principale sunt:
 aprobă admiterea de noi membri
  retragerea calităţii de membru al FMI
 adoptă reguli de funcţionare ale FMI
 stabilirea şi revizuirea cotelor de participare a statelor membre
 încheie aranjamente de cooperare cu alte organisme financiare
internaţionale.

Deciziile la nivelul consiliului guvernatorilor sunt luate cu majoritate

de voturi. Fiecare guvernator dispune de un număr de voturi proporţional cu
cota de participare a ţării pe care o reprezintă la capitalul FMI. Supleantul
(locţiitorul) are drept de vot doar în lipsa guvernatorului.
Şedinţele Consiliului Guvernatorilor se ţin simultan cu şedinţele
Consiliului Guvernatorilor BIRD4.În afară de întâlnirea anuală se poate
organiza o altă şedinţă a Consiliului Guvernatorilor la cererea a minim 15
state membre sau a statelor care împreună deţin minim un sfert din numărul
total de voturi.
Guvernatorul României la FMI este desemnat Guvernatorul BNR iar ca
supleant Secretarul de Stat din Ministerul Finanţelor Publice care are
responsabilităţi în domeniul relaţiilor cu FMI.

Consiliul de administraţie sau Consiliu Executiv este cel care

conduce efectiv afacerile curente ale fondului exercitând atribuţiile delegate
de către Consilul Guvernatorilor.
Este compus din 24 de administratori numiţi sau aleşi. Numiţi sunt 5:
al SUA, Germania, Japonia, Franţa, Marea Britanie. Restul de 19 reprezintă
grupuri de state, administratorii fiind aleşi din rândul guvernatorilor din
fiecare grup. Din aceşti 19, 3 reprezintă fiecare câte o ţară: Arabia Saudită,
China şi Rusia.
Alegerea administratorilor se face pe o perioadă de 2 ani, la sfârşitul
fiecărei perioade Consiliul Guvernatorilor putând să majoreze sau să
micşoreze numărul acestora în condiţiile în care se întrunesc 85% din voturi.
Fiecare administrator dispune de un număr de voturi egal cu suma voturilor
atribuite ţărilor pe care le reprezintă. Sunt prezenţi tot timpul la sediul FMI
din Washington unde îşi desfăşoară activitatea.

Atribuţiile administratorilor:
 examinarea şi aprobarea acordării creditelor
 supravegherea modului de utilizare a creditelor
 supravegherea politicilor care vizează cursul valutar în statele
membre
 conceperea mecanismelor de creditare şi elaborarea
programelor de acţiune ale fondului
 urmărirea evoluţiei pieţei internaţionale de capital,
4
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
  elaborarea de studii privind impactul politicilor promovate de
FMI în statele membre.

Directorul general – este ales de Consiliul de Administraţie, condiţia e ca

respectiva persoană să nu fie guvernator sau administrator, iar prin convenţie
s-a stabilit ca acesta să fie european. Prezidează reuniunile consiliului de
administraţie, dar nu ia parte la vot decât atunci când apare egalitatea de
voturi. Poate participa la reuniunile consiliului guvernatorilor, dar fără drept
de vot.

Comitetele consultative
La nivelul FMI există trei asemenea comitete care au ca scop facilitarea
luării deciziilor de către conducerea FMI.

1. Comitetul Interimar a fost creat în 1974 având în sarcină doar

urmărirea problemelor monetare. Misiunea sa era de a propune Consiliului
Guvernatorilor orientările principale în ceea ce priveşte funcţionarea
sistemului monetar internaţional şi a FMI. Era format din 24 de miniştrii de
finanţe care sunt şi guvernatori pentru statele din care provin. Se reunea de
două ori pe an – în aprilie sau mai şi odată cu reuniunea Consiliului
Guvernatorilor.
În anul 1978 s-a propus înlocuirea acestui comitet cu un colegiu
permanent, dar acest lucru s-a întâmplat abia în 1999 când a luat naştere
Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional (CMFI) care semestrial
elaborează un comunicat în care arată orientările majore ale politicii FMI.
Prima reuniune a avut loc la 16 aprilie 2000 la Washington D.C. A preluat
regula întâlnirilor bianuale ale Comitetului Interimar precum şi programarea
calendaristică a acestora. Spre deosebire de Comitetul Interimar, CMFI are
mai multe atribuţii de îndeplinit:
- supraveghează modul de funcţionare şi adaptare a Sistemului
Monetar Internaţional la evoluţiile curente;
- analizează nivelul lichidităţii la nivel mondial;
- recomandă soluţii pentru menţinerea stabilităţii Sistemului
Monetar Internaţional;
- etc.

2. Comitetul pentru dezvoltare a fost creat tot în 1974 având ca

obiectiv analizarea şi urmărirea fluxurilor financiare respectiv a transferurilor
de resurse către ţările în curs de dezvoltare. Este format tot din 24 de membri
(miniştri de finanţe, guvernatori sau consilieri ai guvernatorilor FMI).
Reuniunile acestui comitet urmează aceeaşi programare calendaristică
practicată de CMFI.
 3. Grupul celor 20. A fost creat în 1999 şi are în componenţă miniştrii
de finanţe şi guvernatori ai băncilor centrale din: Argentina, Australia, Arabia
Saudită, Africa de Sud, Brazilia, Canada, China, Coreea, Franţa, Germania,
India, Indonezia, Italia, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Rusia, SUA, Turcia,
Uniunea Europeană. Acest grup urmăreşte:
- extinderea integrării economice internaţionale;
- reducerea evaziunii fiscale, a corupţiei;
- liberalizarea comerţului internaţional;
- reducerea expunerii statelor lumii la crizele financiare;
-etc.

Activitatea financiară a F.M.I. se urmăreşte în cadrul a 2 departamente:

 Departamentul General – care urmăreşte întreaga activitate a

fondului, rezultatele acestei activităţi fiind evidenţiate în contul de resurse
generale şi contul de investiţii.
În Contul Resurselor Generale sunt evidenţiate tranzacţiile dintre ţările
membre ale FMI, respectiv dintre ţările membre ale FMI şi FMI: vărsarea
cotelor de participare, cumpărări şi răscumpărări de valută, încasarea şi plata
taxelor, rambursarea creditelor, etc.

 Departamentul DTS – care urmăreşte activitatea fondului legată de

tranzacţiile şi operaţiile cu DTS ale ţărilor membre.

 La acestea se adaugă Conturile Administrate în care sunt

evidenţiate tranzacţiile efectuate în contul unor programe speciale de finanţare
cum sunt Facilitatea de Ajustare Structurală, Fondul Fiduciar, etc.

10.4 Resursele FMI

Fiind un organism specializat în finanţarea externă, problema principală

o constituie procurarea de resurse necesare finanţării. Conform statutului
F.M.I. principala sursă de finaţare o constituie resursele proprii care cuprind:

 cotele părţi subscrise de ţărilor membre în momentul aderării la fond

 rezervele constituite pe seama profiturilor nete obţinute la sfârşit de
an
 sumele provenite din vărsarea celor 25 milioane uncii de aur din
momentul demonetizării aurului şi contravaloarea celor 25 milioane uncii de
aur care au fost restituite ţărilor membre, la cursul de 35$ pe uncie.
 Alte resurse proprii.
 F.M.I. poate fi privit ca şi o cooperativă de credit deoarece au acces la
resursele fondului doar membrii acestuia.
Pe lângă resursele proprii F.M.I. dispune şi de resurse atrase formate
din:
 Împrumuturi contractate de FMI de pe piaţa internaţională de
capital;
 Alte angajamente create de F.M.I. faţă de ţările membre.

10.4.1 Cotele părţi şi rolul lor (cote de participare)

Aceste cote părţi sunt formate din fracţiuni echivalente cu 100.000

DTS, ele sunt diferenţiate ca mărime pe ţări, nivelul lor fiind determinat în
funcţie de diferiţi indicatori ca:
 Produsul naţional brut al ţării (PNB)
 Volumul comerţului extern: valoarea medie a importului, variaţia
maximă a exportului, media exporturilor
 Rezervele de aur
 Rezervele valutare.

În ultimă instanţă nivelul lor e negociat între F.M.I şi ţara interesată.

România are în prezent o cotă de participare de 1030,2 milioane DST.

Determinarea cotei de participare

Iniţial la baza determinării cotei de participare a stat o formulă în care
se lua în considerare 2% din PNB (Y), 5% din rezervele de aur şi dolari
americani (R), 10% din valoarea medie a importului (M), 10% din variaţia
maximă a exportului (V) calculată funcţie de media exporturilor (X).5

Cp = 2%Y + 5% R + 10%M + 10%V(1+X/Y)

Toate valorile medii luate în considerare în acest prim calcul al cotei de

participare au fost determinate pentru perioada 1934 – 1938, PNB a fost cel
din 1940, iar pentru rezervele de aur s-au luat în considerare cele de la 1 iulie
1943. aceasta a fost formula de la Bretton Woods.
În timp cotele de participare pot să nu mai reflecte fidel gradul de
dezvoltare economică al unei ţări. Aşa că s-a decis recalcularea lor, respectiv
modificarea lor, dacă este cazul, o dată la 5 ani.
Din 1944 şi până în prezent a avut loc nu numai recalcularea acestora ci
şi modificarea formulei de calcul respectiv a indicatorilor care stau la baza
determinării lor.
5
Voinea Gh. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pp.260
- 261
 O primă redefinire a formulei de calcul a avut loc în 1963, în calculul
cotei de participare ţinându-se cont de: produsul intern brut (PIB) al unei ţări
(Y), media lunară a rezervelor valutare (R), media anuală a plăţilor curente
din ultimii 5 ani (P), media anuală a încasărilor curente din ultimii 5 ani (C),
şi de variaţia veniturilor curente (VC).

Cp = 0,01Y + 0,25R + 0,05P + 0,2776VC(1+C/V)

Se poate observa că în plus au fost determinaţi o serie de coeficienţi

pentru fiecare dintre indicatorii luaţi în calcul.
Din 1981 la baza determinării cotelor de participare stau: Produsul
Naţional Global – PNG (Y) şi media rezervelor valutare care cuprind şi DST
(R) media anuală a plăţilor curente din ultimii 5 ani (P), media anuală a
încasărilor curente din ultimii 5 ani (C), şi de variaţia veniturilor curente
(VC). În plus a avut loc o recalculare a coeficienţilor care influenţează fiecare
indicator luat în calcul.

Cp = 0,00045Y + 0,05281008R + 0,39(P+C) + 1,0432VC

Până în prezent au avut loc 12 revizuiri ale cotelor de participare. Nici

una dintre aceste revizuiri nu a condus la diminuarea cotei de participare. Au
fost şi situaţii în care în urma revizuirii cuantumul acestora a rămas
nemodificat.

Vărsarea cotelor părţi se realizează:

 25% în aur sau în valută liber convertibilă până în 1978, iar din
1978 în valută liber convertibilă sau DST;
 75% în moneda naţională a ţării în cauză.

Cotele părţi joacă un rol deosebit:

1. Pe baza cotelor părţi se stabileşte numărul de voturi ce revine fiecărei

ţări:

V = 250 + CP/100.000

Fiecărei ţări i se atribuie din oficiu 250 de voturi pentru calitatea de ţară
membră a fondului şi în plus îi revine câte un vot la fiecare fracţiune de
100.000 DST din cota de participare. Deci puterea de vot a unui stat membru
al FMI depinde de dimensiunea cotei sale de participare la capitalul FMI.
România deţine 10552 voturi reprezentând 0,49% din numărul total de
voturi a membrilor FMI.
2. Proporţional cu cota de participare vărsată la fond ţara va avea dreptul să
beneficieze de resursele FMI puse la dispoziţia ei prin intermediul
mecanismelor de creditare respectiv a aranjamentelor financiare.

3. Alocarea de DTS de către FMI ţărilor membre se realizează tot

proporţional cu cota de participare a acetora la capitalul FMI.

10.4.2 Împrumuturile contractate de F.M.I.

Împrumuturile contractate de F.M.I. se află sub controlul riguros al

Consiliului de Administraţie6 care efectuează reexaminări periodice ale
situaţiei financiare a fondului şi a lichidităţilor acestuia, aprobând sau nu
contractarea de noi credite. În principiu suma liniilor de credit deschise
fondului la care se adaugă angajamentele efective ale acestuia nu poate
depăşi 50-60% din totalul cotelor părţi.
Cu toate că împrumuturile s-au dovedit a fi necesare în anumite situaţii
ele nu pot şi nu trebuie să se substituie cotelor părţi ca sursă de finanţare a
creditelor acordate de către fond. Creditele acordate de fond ţărilor membre
pe seama resurselor împrumutate sunt însoţite de comisioane mai mari decât
cele finanţate pe baza resurselor proprii.
FMI poate contracta împrumuturi în moneda uneia dintre ţările membre
din alte surse doar cu acordul acesteia. Dacă împrumutul este contractat de la
banca centrală a ţării respective va fi din nou necesar acordul autorităţilor
deoarece banca centrală va fi pusă în situaţia de a emite monedă.
Principalii creditori ai FMI sunt băncile centrale şi Grupul celor 10
7
(G10) .
Împrumuturile contractate de la G10 au fost în principal pentru
rezolvarea disfuncţionalităţilor care au apărut în funcţionarea Sistemului
Monetar Internaţional şi s-au acordat în cadrul unor aranjamente de
împrumut. Astfel sunt:
- 1962 Aranjamentul General de Împrumut (General
Arrangements to Borrow) – scopul a fost prevenirea crizelor
din sistemul valutar;
- 1988 Noul Aranjament de Împrumut (New Arrangements to
Borrow) – acesta a fost încheiat cu 25 de state dar preferate, în
calitate de creditori, au rămas ţările din G10.

10.5 Utilizarea resurselor F.M.I.

6
Drăgoescu E., Fondul Monetar Internaţional, Ed. Dimitrie Cantemir, Tărgu Mureş, 2000, pp.78
7
SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada, Olanda, Belgia, Suedia şi Elveţia (din
1964). Deşi sunt 11 grupul a rămas cunoscut sub denumirea de G10.
 Principiile FMI care stau la baza utilizării resurselor acestuia, deci la
baza accesului statelor membre la resesursele F.M.I. sunt:
- acces egal pentru toţi membrii FMI. Resursele pot fi utilizate
de către membrii FMI pe baza unui tratament egal şi
nediscriminatoriu, regulile fiind aceleaşi pentru toţi membrii,
aplicându-se uniform tuturor.
- Acces liber la resursele FMI, toate tranzacţiile cu FMI
realizându-se ca urmare a liberei iniţiative a statelor membre.
- Acces condiţionat de starea balanţei de plăţi externe, asistenţa
financiară a FMI fiind pentru eliminarea sau reducerea
deficitului balanţei de plăţi externe.
- Acces condiţionat de elaborarea şi implementarea unor
programe economice. FMI pentru a asigura accesul unui stat la
resursele sale impune o serie de condiţii de îndeplinit de acest
stat, în caz contrar refuzând acordarea asistenţei financiare
solicitate de acesta.

Am arătat că FMI poate fi asemuit unei cooperative de credit dat find

faptul că accesul la resursele sale este permis doar membrilor săi. Pe de altă
parte F.M.I. nu funcţionează ca o bancă, ci mai degrabă ca o casă de schimb
valutar, de aceea de regulă se vorbeşte de comision şi mai puţin despre
dobândă.

Articolul 5 al statutului prevede că ,,toate ţările membre au dreptul de a

cumpăra de la fond moneda unui alt stat membru contra propriei lor monede”.
Este vorba de credite în valută pe gaj de monedă naţională denumite
generic ,,trageri asupra fondului”. Practic asistăm la o schimbare a structurii
resurselor fondului cuantumul resurselor rămânând nemodificat. De regulă
prin trageri scade ponderea monedelor convertibile în totalul resurselor şi
creşte ponderea monedelor neconvertibile.
Atunci când o monedă e foarte solicitată, iar fondul ajunge în
imposibilitatea satisfacerii cererilor, moneda va fi declarată monedă rară.

Tragerile se pot efectua:

 pe baza unui acord direct, caz în care în momentul cumpărării
valutei fondul identifică dacă ţara solicitatoare îndeplineşte condiţiile, iar în
caz afirmativ îi furnizează valuta solicitată
 În baza unui acord de confirmare sau stand by sau aranjament
stand - by, caz în care este vorba despre o înţelegere prin care ţara obţine
acordul de a cumpăra o sumă într-o anumită valută, pe o perioadă
determinată, dacă îndeplineşte condiţiile impuse de fond. ea este asigurată că
poate obţine sumele necesare pe măsura apariţiei nevoilor.
Durata unui acord de confirmare este de 1-3 ani.

Poziţia unei ţări faţă de F.M.I. se determină comparând deţinerile

FMI în moneda naţională a unei ţări (D) cu cota de participare a ţării la F.M.I.
(Cp).
Dacă deţinerile F.M.I. (D) sunt mai mari decât cota de participare, ţara
este debitoare faţă de F.M.I.

D>Cp

Dacă deţinerile sunt mai mici decât cota de participare este pe poziţie
de creditoare.

D<Cp

Dacă deţinerile sunt egale cu cota de participare poziţia ţării este neutră.

D = Cp

Cumpărările de valută de la F.M.I. sunt echivalente cu acordarea

creditului.

Răscumpărările de valută sunt echivalente cu rambursarea

creditului. Înainte de răscumpărarea monedei ţările în cauză trebuie să
consulte F.M.I. deoarece acesta decide dacă prin operaţia respectivă monedele
care sunt rambursate nu determină o creştere a deţinerilor în monedele
respective peste cota de participare a ţărilor cărora le aparţin, acestea din urmă
trezindu-se pe poziţia de debitoare fără ca să fie cumpărătoare de valută de la
fond.

Modalităţile de acces ale ţărilor membre la resursele F.M.I. sunt

cunoscute sub denumirea de facilităţi de creditare ale F.M.I. şi pot fi grupate
în 4 categorii:
A. Facilităţi din cadrul mecanismului tranşelor şi din cadrul
mecanismului lărgit de credite.
B. Facilităţi din cadrul mecanismelor de finanţare cu caracter
permanent.
C. Facilităţi de finanţare din cadrul mecanismelor de finanţare speciale
cu caracter temporar.
D. Facilităţi administrate de FMI.
 10.5.1 Facilităţi din cadrul mecanismului tranşelor şi din cadrul
mecanismului lărgit de credite

1. Mecanismul tranşelor cuprinde facilităţile principale de creditare pe

care ţările membre le pot utiliza pentru a cumpăra temporar valută de la
F.M.I. în scopul acoperirii unui deficit al balanţei de plăţi externe. Creditele
sunt acordate eşalonat în 5 tranşe:

 Tranşa rezervei asigură ţării un drept de tragere echivalent cu

rezerva ţării la fond care iniţial era egală cu acel 25% din cota de participare
(CP) vărsat de către ţară în DST sau în $ sau în aur. Aceasta poate fi utilizată
total sau parţial echivalentul ei constituind ajutorul necondiţionat pe care o
ţară îl poate primi de la fond. Singura condiţie e ca suma să fie utilizată pentru
echilibrarea balanţei de plăţi externe. Nu există obligativitatea utilizării mai
întâi a acestei tranşe pentru ca în continuare ţara să aibă acces la celelalte
tranşe de credit. Rambursarea sumei achiziţionate în contul acestei tranşe se
face atunci când ţara doreşte să-şi reconstituie dreptul de tragere
necondiţionat, această rambursare putându-se efectua şi înaintea rambursării
creditelor primite în contul tranşelor de credite.

 Cele 4 tranşe de credit asigură accesul ţărilor la resursele propriu-

zise ale fondului. Fiecare tranşă asigură ţării un drept de tragere echivalent cu
25% în raport cu cota parte a ţării. Deci cuantumul total al creditelor obţinute
de o ţară în contul tranşelor de credite va fi de 100% în raport cu cota parte.
Utilizarea integrală a mecanismului tranşelor va face ca deţinerile
fondului în moneda naţională a ţării care a recurs la acest mecanism să ajungă
la 200% în raport cu cota de participare (Cp).

200% Cp = 75% Cp + 25% Cp + 100%Cp

75%Cp = deţinerile F.M.I. în moneda naţională a ţării respective din Cp
25%Cp= gaj în moneda naţională depus pentru cumpărarea de valută în
contul tranşei rezervei
100%Cp = gaj în monedă naţională depus pentru cumpărarea de valută
în contul celor 4 tranşe de credit.

Condiţiile generale de acces a ţărilor membre la rezervele fondului în

contul tranşelor de credit prevăd că ţara în cauză trebuie să utilizeze resursele
astfel obţinute pentru a aplica măsuri economice care să îi permită depăşirea
dificultăţilor balanţei sale de plăţi externe. Înainte de prezentarea cererii de
creditare, experţii fondului şi reprezentantul ţării stabilesc un program care
defineşte orientarea viitoare a politicii bugetare, monetare, valutare, etc.
pentru următoarele 12 luni şi maxim 3 ani. Condiţionările sporesc de la o
tranşă la alta. Creditele se acordă doar în baza unei analize profunde a situaţiei
economico-financiare a ţării pe baza unui program de măsuri care presupun
eforturi reale din partea ţării debitoare. Tragerile au loc în baza acordului de
confirmare, acestea fiind eşalonate, iar dreptul de a le efectua este legat de
îndeplinirea anumitor indicatori economici sau prevederi din program.
Rambursarea creditelor începe după 3 ani sub forma vărsămintelor
trimestriale, eşalonate pe o perioadă de până la 5 ani.

Mecanismul lărgit de credit sau facilitatea extinsă de finanţare a fost

creat în 1974 pentru a veni în ajutorul ţărilor care s-au confruntat cu dificultăţi
ale balanţei de plăţi externe în speţă dezechilibre structurale ale acesteia
determinate de structura producţiei, structura consumului, structura preţurilor.
Cuantumul tragerilor în contul acestui mecanism poate atinge 140% în raport
cu cota de participare, dar deţinerile fondului în moneda naţională a ţării
respective pot ajunge la maxim 265% în raport cu cota de participare.se pot
acorda pe o perioadă de 3 ani sau maxim 4 ani în condiţii speciale.
Rambursarea creditelor începe după 4 ani în tranşe semestriale care pot fi
plătite în maxim 10 ani. Tragerile sunt asigurate printr-un acord lărgit,
diferenţa faţă de acordul stand by fiind aceea că termenul de valabilitate iniţial
începe de la 3 ani şi nu de la 1 an. Condiţionarea este mai riguroasă, de
exemplu se stabilişte un program general în care sunt descrise obiectivele şi
politica ţării în cauză pe perioada derulării mecanismului lărgit. Pentru fiecare
an ţara trebuie să prezinte fondului un raport detaliat privind modul în care şi-
a îndeplinit angajamentele.

10.5.2 Facilităţi din cadrul mecanismelor de finanţare cu caracter

permanent

Acestea au fost create în vederea acordării unor ajutoare suplimentare

ţărilor în dificultate. Există două categorii de facilităţi. Prima categorie se
adresează tuturor statelor membre ale FMI, iar cea de a doua se adresează
ţărilor cu un produs intern brut pe locuitor mic.

Din prima categorie care se adresează tuturor statelor membre ale FMI
fac parte:
 Facilitatea de finanţare compensatorie şi contigentată (CCFF –
Compensatory and Contigenty Financing Facility) creată în anul 1963
pentru a furniza resurse suplimentare ţării care înregistrează scăderi ale
încasărilor din exporturile de bunuri şi servicii. În timp facilitatea a fost
extinsă, fondurile fiind destinate acoperirii unor nevoi noi apărute în ţările
membre ale FMI. Putem spune că această facilitate a îmbrăcat mai multe
forme:
 1. Finanţarea compensatorie a scăderii încasărilor din exportul de bunuri
şi servicii. La început s-a stabilit ca tragerea suplimentară pentru
acoperirea sumelor neîncasate să fie de 25% din cota de participare,
pentru ca în 1996 aceasta să se majoreze la 50%.
2. 1979 – facilitatea se extinde asupra scăderii veniturilor din turism şi a
scăderii veniturilor provenite de la persoanele rezidente în străinătate.
3. 1981 – facilitatea se extinde şi asupra finanţării creşterii costului
importurilor de cereale care a condus la creşterea deficitelor balanţelor
de plăţi externe a ţărilor importatoare de cereale.
4. 1988 - facilitatea se extinde şi asupra finanţării creşterii preţului
petrolului care a genrat creşterea deficitelor balanţelor de plăţi externe a
ţărilor importatoare de petrol.
5. 1990 - facilitatea se extinde şi asupra acoperirii veniturilor nerealizate
din servicii de tranzit internaţional şi construcţii.
6. Prin această facilitate are loc şi finanţarea necesară ca urmare a apariţiei
unor situaţii neprevăzute în baza căreia se acordă ajutoare financiare
suplimentare ţărilor care aplică programul de ajustare şi care, din cauza
unor factori externi independenţi de voinţa lor nu reuşesc să atingă
nivelele cerute pentru indicatorii prevăzuţi în programele în derulare.
Tragerile în contul acestei facilităţi sunt independente de utilizarea
mecanismului tranşelor. Răscumpărarea sumelor trase se poate realiza într-un
termen de 3,5 - 5 ani.

 Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon (BSFF - Buffer

Stock Financing Facility) a fost creată în anul 1969 cu scopul de alimta
influenţa asupra situaţiei financiare a unei ţări generată de variaţia preţurilor
unor produse de bază de pe piaţa internaţională. Deci dacă deficitul balanţei
de plăţi externe este determinat de variaţia acestor preţuri, statul afectat poate
recurge la această facilitate. Cu sumele primite ţara respectivă poate să îşi
constituie stocuri din produsele de bază astfel încât variaâia preţurilor lor să
nu mai constituie o ameninţare pentru situaţia sa financiară. Tragerea poate fi
de 45% în raport cu cota de articipare a ţării, iar rambursarea se poate realiza
într-o perioadă de 3,5 – 5 ani.

Din categoria a doua, facilităţi destinate ţărilor cu un nivel redus al

produsului intern brut fac parte:

 Facilitatea de ajustare structurală (SAF –Structural Adjustment

Facility) creată în anul 1986 pentru a asigura ţărilor în curs de dezvoltare cu
venit mic care înregistrează scăderea veniturilor din exporturi, un ajutor
financiar suplimentar în condiţii de favoare. Are ca obiectiv realizarea
ajustării structurale care exprimă îmbunătăţire modului de funcţionare a
economiei prin dezvoltarea capacităţilor de producţie astfel încât să se atingă
condiţiile necesare unei creşteri economice durabile, să aibă loc consolidarea
balanţei de plăţi externe. Pentru a beneficia de această facilitate ţara în cauză
trebuie să încheie un acord de ajustare structurală cu F.M.I. la baza căruia stă
elaborarea unui program de ajustare economică pe 3 ani numit Document
Cadru de Politică Externă8. Pentru primul an acesta este mai detaliat şi trebuie
să prevadă repere trimestriale de evaluare a rezultatelor. Este revăzut anual
putând să gliseze pe următorii 3 ani. Ca sumă tragerile se pot ridica la 50% în
raport cu cota de participare, efectuându-se anual. Răscumpărările se pot face
într-o perioadă de 10 ani cu o perioadă de graţie de 5,5 ani. Se rambursează în
tranşe semestriale într-un interval de maxim 10 ani. A funcţionat până în 1994
când ESAF a fost prelungită şi lărgită, SAF nemaifiind finanţată.

 Facilitatea de ajustare structurală intensificată (ESAF -

Enhanced Structural Adjustment Facility) creată în anul 1987 a funcţionat
în paralel cu SAF, fiind practic sora geamănă dar mai pretenţioasă. Ţările
interesate de această facilitate trebuie să întocmească un document cadru de
politică economică pe termen mediu precum şi programe anuale detaliate
în care se prevăd criterii de performanţă de îndeplinit trimestrial pentru
obiectivele cantitative sau structurale fundamentale.Aceste credite sunt
finanţate din contribuţiile speciale la FMI. Sumele sunt acordate semestrial,
rambursarea se poate face în tranşe semestriale pe o perioadă de maxim 10 ani
cu o perioadă de graţie de 5,5 ani, începând din momentul acordării ei.

 Iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate urmăreşte

reducerea serviciului datoriei externe a acestor ţări. A fost creată în anul 1996
reunind toate tipurile de creditori ai acestor ţări care au gândit o modalitate de
reducere a datoriei externe a statelor care făceau dovada că încearcă să
remedieze această stare de fapt. Această iniţiativă presupune două etape:
- prima etapă are loc reeşalonarea datoriilor de către Clubul de la
Paris şi de alţi creditori9, după care FMI împreună cu BIRD
decid dacă ţara pate primi asistenţă financiară
- în etapa a doua se poate decide o reeşalonare mai masivă a
datoriilor externe de către Clubul de la Paris, respectiv
reducerea datoriilor către alţi creditori sau reducerea temporară
a datoriilor ţării în cauză.

 Facilitatea pentru reducerea sărăciei şi creştere economică. A

fost creată tot în 1996 urmărind să sprijine ţările care încearcă să reducă
nivelul sărăciei aplicând strategii de creştere economică. Programele
susţinute de această facilitate au ca obiectiv central o strategie fundamentată

8
Drăgoescu E., Fondul Monetar Internaţional, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000, pp.144
9
Voinea Gh. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pp.275
pe reducerea sărăciei de către autorităţile ţării respective în colaborare cu
societatea civilă şi cu sprijinul organismelor ş organizaţiilor internaţionale.

10.5.3 Facilităţi de finanţare din cadrul mecanismelor de finanţare

speciale cu caracter temporar.

În această categorie intră:

 facilitatea de finanţare suplimentară – creată în 1979 pentru a
beneficia de credit ţările care făcuseră uz de mecanismul tranşelor şi
mecanismul lărgit de creditare dar care în continuare se confruntau cu deficite
ale balanţei de plăţi externe. S-a prezentat sub forma a 4 tranşe care se
adăugau tranşelor iniţiale de credite. Acordarea s-a realizat prin linii de credit,
condiţia fiind realizarea unor angajamente ferme privind redresarea situaţiei
economice prin adoptarea de măsuri de politică monetară şi fiscală restrictivă.
Prin intermediul ei, excedentele înregistrate de unele ţări erau redistribuite
ţărilor membre ale FMI ale căror nevoi nu erau satisfăcute de resursele
obţinute prin mecanismele enunţate mai sus.

 Politica de acces lărgit creată în 1981 a urmărit finanţarea

necesităţilor din resurse împrumutate de fond însă numai parţial din acestea.
Tragerile în contul ei pot fi efectuate doar dacă asistenţa de care are nevoie
ţara depăşeşte ceea ce i se poate acorda prin mecanismul tranşelor şi cel lărgit
de creditare şi dacă dificultăţile cu care se confruntă necesită o perioadă lungă
de soluţionare. Rambursarea se efectua în tranşe trimestriale egale după 3,5 –
7 ani de la momentul acordării creditului sau mai bine spus a cumpărării
valutei de către ţara respectivă de la FMI. La această facilitate s-a renunţat în
anul 1992.

 Facilitatea de transformare sistemică (STF - Systemic

Transformation Facility) a apărut în anul 1993 fiind destinată în special
ţărilor din Europa de Est pentru a depăşi dificultăţile generate de trecerea la
economia de piaţă şi transformarea comerţului lor exterior, în speţă reducerea
exportului şi creşterea importului. Evident şi în acest caz statul care solicită
accesul la această facilitate trebuie să întocmească un program de măsuri prin
care se angajează să nu impună restricţii comerţului exterior. În baza acestei
facilităţi ţara respectivă poate beneficia de trageri în valoare de până la 50%
în raport cu cota parte, rambursarea realizându-se într-un interval de 4,5 -10
ani de la prima cumpărare de valută. Caracteristic acestei facilităţie este
acordarea sa în două tranşe: prima în momentul aprobării acordării facilităţii
iar a doua la şase luni de la prima tranşă dar nu mai târziu de un an de la data
acordării primei tranşe.
  Ajutorul de urgenţă a fost creat cu scopul de a veni în sprijinul
ţărilor a căror balanţă de plăţi externe este afectată de calamităţi naturale. Se
acordă sub forma cumpărărilor directe de valută acesta putându-se ridica până
la 25% faţă de cota de participare. A fost extins şi asupra ţărilor afectate de
conflicte internaţionale. De obicei acest ajutor de urgenţă precede o facilitate
obişnuită de finanţare.

10.5.4 Facilităţi administrate de FMI

Sunt facilităţi care sunt asigurate din resursele statelor membre

gestionate separat şi care nu sunt incluse în resursele generale. Din această
categorie fac parte:

 Fondul Fiduciar creat în anul 1976 din profitul realizat de FMI din
vânzarea aurului la preţul pieţei mai mare decât preţul oficial de 35 USD
uncia, din donaţii şi venituri provenite din diferite plasamente.
 Contul de subsidii creat în anl 1980 pentru a reduce costul
mecanismului finanţării suplimentare. Este contul în care s-a vărsat dobânda
plătită de cei care au beneficiat de facilitatea petrolieră.
 Facilitatea suplimentară de rezervă a fost creată în 1997 pentru a
veni în ajutorul ţărilor care au pierdut pieţele de desfacere ş ca urmare se
confruntă cu deficite ale balanţelor de plăţi. Se acordă pe un an de zile iar
rambursarea se realizează în maxim 1,5 ani.
 Liniile de credit contigentate se adresează ţărilor neatinse de crize
dar care au şanse să fie afectate de acestea şi care se confruntă cu o potenţială
pierdere a accesului pe pieţele de capital. Sunt de natură preventivă, ceea ce
este un element de noutate pentru facilităţile de orice gen acordate de către
FMI. Sunt acordate pe termen de doi ani şi sunt reviziute după un an.
 Pentru acordarea lor fondul utilizează resurse speciale ca donaţii ale
ţărilor membre sau împrumuturi contractate de fond în acest scop
 Are caracter concesional adică sunt acordate în condiţii de favoare
 Se consimt pe baza unor acorduri distincte de împrumut

Putem remarca diversitatea facilităţilor de finanţare oferite de FMI. Cu

toate acestea nu odată specialiştii au ajuns la concluzia că acţiunile FMI nu au
fost întotdeauna benefice. Astfel au apărut probleme datorate „dezacordului
existent între obiectivul pentru care FMI a fost creat, promovarea stabilităţii
economice moondiale, şi noile sale obiective – cum ar fi liberalizarea pieţelor
de capital – care servea mai mult intereselor comunităţii financaire decât
stabilităţii mondiale”10.

10
Stiglitz Joseph, Globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pp. 351
 În plus, cea mai contestată prevedere a FMI este condiţionalitatea
uneori excesivă care deseori sufocă ţările care fac apel la resursele FMI în
disperare de cauză.

10.6 Drepturile Speciale de Tragere

La 1 ianuarie 1969 a fost creat dreptul special de tragere 1 DST = 1

USD = 0,888671 g aur fin, cotaţie care a fost în vigoare până la 30 iunie 1974
când s-a trecut la evaluarea DST-ului printr-un coş valutar format din 16
valute aparţinând ţărilor care participau cu minim 1% la comerţul mondial11.
La 1 ianuarie 1981 au rămas în coş 5 valute: USD, lira sterlină, yen
japonez, marca germană, franc francez. La 1 ianuarie 1999 marca şi francul
sunt înlocuite cu euro.
Începând cu 1 ianuarie 2001, în urma revizuirii coşului DST-ului care a
avut loc în 2000, coşul DST a rămas să fie format din 4 monede: $, yen
japonez, lira sterlină şi euro.
Contribuţia valutei la un DST:

Valuta 31.12.1998 01.01.1999* 01.01.2001 1.10.2016

% C % C Valu % C Valu % C
ta ta
USD 39 0,582 39 0,582 USD 45 0,5770 USD 41.73 0.58252
GBP 11 0,105 11 0,105 GBP 11 0,0984 GBP  8.09 0.085946
JPY 18 27,200 18 27,200 JPY 15 21,000 JPY
8.33 11.900
0
DEM 21 0,446 21 0,228
EUR 29 0,4260 EUR 30.93 0.38671
FRF 11 0,813 11 0,1239 CNY 10.92 1.0174
*
DEM (EURO)
FRF (EURO)
La 01.01.1999 cuantumurile de monedă exprimate în mărci şi franci
francezi au fost înlocuite prin cuantumuri echivalente în euro. Conversia s-a
efectuat pe baza datelor de conversie fixate la 31.12.1998 şi intrate în vigoare
la 01.01.1999 între euro şi marcă germană (DEM), respectiv euro şi franc
francez (FRF).
Toate tranzacţiile şi operaţiile cu DST efectuate de ţările membre ale
fondului cu alte ţări sau cu alţi deţinători agreaţi de DST sunt realizate prin
intermediul contului numit „Departamentul tragerilor speciale”. Acest cont
începe să funcţioneze prin creditarea sa cu prilejul alocărilor de DST efectuate
de ţările membre credintându-se în continuare cu încasările de DST de la
11
Drăgoescu E. Fondul Monetarn Internaţional, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000, pp. 155
ţările membre sau alţi deţinători agreaţi. În debit se înregistrează utilizările de
DST.
Soldul creditor al acestui cont indică disponibilităţile în DST ale
ţării respective pentru care aceasta încasează dobândă, iar soldul debitor suma
în DST pentru care ţara plăteşte dobândă.

Tranzacţiile şi operaţiile efectuate în DST sunt:

I - tranzacţii şi operaţii efectuate între deţinătorii de DST
II - tranzacţii şi operaţii efectuate între ţările membre ale fondului şi contul de
resurse generale

10.6.1. Tranzacţii şi operaţii efectuate între deţinătorii de DST

În această categorie regăsim:

a. tranzacţii de desemnare
b. tranzacţii prin acord direct
c. alte utilizări

a. Tranzacţiile cu desemnare
La tranzacţiile cu desemnare au acces numai ţările membre ale FMI.
Dacă o ţară membră a fondului se decide să utilizeze DST-urile pe care le
deţine pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe ea se va adresa F.M.I. care
va decide ca una dintre celelalte ţări membre să primească DST –uri şi în
schimb să dea ţării solicitante echivalentul în valută. Numirea de către fond a
ţării care va face această tranzacţie se numeşte desemnare. FMI poate cere
unei ţări să realizeze tranzacţii cu DST până la pragul de 200% în raport cu
suma de DST alocată iniţial ţării de către acesta.

b. Tranzacţii prin acord direct

În cazul tranzacţiilor prin acord direct, ţările membre ale fondului şi
deţinătorii agreaţi de DST pot printr-un acord mutual să schimbe între ei DST
contra altă valută pentru care fondul are stabilit un curs reprezentativ. Singura
obligaţie a ţării care recurge la această soluţie este de a aduce la cunoştinţa
fondului încheierea tranzacţiei. Aceste tranzacţii au îmbrăcat în general forma
cumpărărilor de DST de către ţările membre care aveau nevoie de DST pentru
a plăti majorarea cotelor de participare, dobânzi sau comisioane către fond.

c. Alte utilizări
Drepturile speciale de tragere pot fi utilizate în operaţii la termen, în
acorduri de swap, pentru efectuarea de donaţii, etc.
10.6.2. Tranzacţii şi operaţii efectuate între ţările membre ale fondului şi
contul de resurse generale

Tranzacţiile şi operaţiile efectuate între ţările membre ale fondului şi

contul de resurse generale includ intrările şi ieşirile de DST-uri în şi din acest
cont.
La intrări în contul de resurse generale apare:
- plata comisioanelor de către ţările membre;
- răscumpărările de monedă naţională:
- vărsămintele efectuate de ţări în momentul majorării cotelor de
participare

Ieşirile de DST din contul de resurse generale sunt generate de:

- cumpărările efectuate de ţările membre contra moneda
naţională
- rambursările creditelor contractate de către F.M.I.
Ca urmare a tranzacţiilor realizate în DST se observă modificarea nivelului
deţinerilor de DST de către ţările membre. Dat fiind faptul că pentru deţinerile
de DST fiecare stat membru încasează o dobândă de la FMI, alocarea acestora
proporţional cu cota de participare a ţării la FMI a avantajat ţările dezvoltate
cu cotă de participare mare.
Alocarea acestor mijloace de plată internaţionale conduce la sporirea
rezervelor valutare a statelor membre ale FMI.

Testarea cunoştinţelor
1. Care sunt obiectivele FMI?
2. Ce înţelegeţi prin trageri asupra FMI?
3. Cum se determină poziţia unei ţări faţă de FMI?
4. Care dintre trageri nu este condiţionată?
5. Cum se determină valoare unui DST?
6. Ce înţelegeţi prin tranzacţii cu desemnare?
7. Ce presupune un acord direct?
8. La ce modificări conduc cumpărările şi răscumpărările de
valută?

Bibliografie
1. Ciobanu Gheorghe & colectiv: „Tranzacţii Economice Internaţionale”,
Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj –Napoca, 2004
2. Drăgoescu Elena: „Fondul Monetar Internaţional”, Ed. Dimitrie
Cantemir, Târgu Mureş, 2000
3. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti,
2000
4. Lelart Michel, „Le Fond Monetaire International et la Monnaie
Unique”, Document de Recherche, LEO, Orleans, 2000
5. Levich Richard M., International Financial Markets, ed. 2, Ed. McGraw
Hill International, Boston, 2001
6. Roman Daniela Lidia, „Finanţe Publice Internaţionale”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2006
7. Stiglitz Joseph E., „Globalizarea – Speranţe şi Deziluzii”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2005
8. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare
internaţionale”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, 2003
9. www.imf.org