HRISTACHI DIANA

AMG III

PNEUMOTORAX

Pneumotoraxul (denumit și plămâni colabați) este rezultatul acumulării

de aer în spațiul dintre plămâni și peretele toracic, în așa numitul spațiu pleural
(colecție intrapleurală de aer). Aerul poate pătrunde în pleură fie plecând de la
bronhii, fie de la peretele toracic. Cu cât cantitatea de aer acumulată în cavitatea
pleurală crește, cu atât crește și presiunea exercitată asupra plămânilor,
determinând colapsul (denumit și colabare). Colapsul împiedică plămânii să se
destindă adecvat în momentul inspirului, determinând scurtarea respirației și junghi
toracic. Pneumotoraxul poate deveni amenințător pentru viață dacă presiunea din
torace împiedică plămânii să aducă în sânge cantitatea necesară de oxigen.

Cauze
Pneumotoraxul este determinat, de obicei, de un traumatism la nivelul
toracelui, cum ar fi de exemplu o fractură costală, o plagă înțepată sau împușcată,
sau de o manevră medicală, cu interesarea cel puțin a pleurei parietale (denumit
și pneumotorax secundar). Poate, de asemenea, debuta brusc, fară o cauză aparentă
(pneumotorax spontandenumit și pneumotorax primar), ca urmare a unei afecțiuni
pulmonare, cum ar fi Tuberculoză , chisturile aeriene, pneumoconiozele,
emfizemul pulmonar.

Pnemotoraxul spontan poate rezulta ca urmare a afectării pulmonare

determinate de boli, cum ar fi boala pulmonară obstructivă cronică, astm bronșic,
fibroza chistică și pneumonia. Poate, apărea, de asemenea și la persoanele fără boli
pulmonare. Acest lucru se întâmplă în cazul în care un chist umplut cu aer se rupe
și conținutul aerian se eliberează în spațiul pleural.
 Persoanele fumătoare sunt mult mai susceptibile de a face pneumotorax
spontan, față de cele nefumătoare. De asemenea, cu cât se fumează mai multe
țigarete pe zi, cu atât cresc șansele de a face pneumotorax.

Simptome
Simptomele depind de severitatea pneumotoraxului. În cazuri minore, nu
determină nici un fel de simptome. În cazurile severe, simptomele se dezvoltă
rapid și pot duce la șoc cardiorespirator.

Debutul bolii este de obicei brutal, chiar dramatic, cu ocazia unui efort, tuse
violentă sau fară cauză aparentă. Se caracterizează prin junghi atroce, localizat
submamelonar și iradiind în umăr și abdomen, urmat imediat de dispnee
progresivă, intensă, și tuse uscată, chinuitoare. Apar rapid semne de șoc sau
asfixie, fața palidă, apoi cianotică, respirație rapidă și superficială, puls mic,
bradicardie , tensiune arterială coborâtă, anxietate. Examenul fizic arată mărirea
hemitoracelui respectiv, cu lărgirea spațiilor intercostale, vibrații vocale abolite,
hipersonoritate și tăcere la auscultatie.

O formă clinică deosebită este pneumotoraxul sufocant sau cu supapă, care

apare când perforația pleuropulmonară permite intrarea aerului în inspirație în
pleura, dar nu și ieșirea lui în expirație. Dacă nu se intervine prompt și energic,
bolnavul moare prin asfixie.

Simptomele se pot agrava dacă este schimbată altitudinea (de exemplu,

zborul cu avionul sau coborârea la adâncime).

O complicație gravă a pneumotoraxului este Cordul pulmonar acut, prin

obstacolul intens și violent impus inimii drepte.

Diagnostic
Diagnosticul se bazează pe apariția brutală a dispneei, durerea toracică
violentă și atroce, fenomenele grave de asfixie, abolirea vibrațiilor vocale,
hipersonoritate și tacere la auscultație. În cele mai multe cazuri, pentru diagnostic
se folosește radiografia toracică. Medicul specialist poate recomanda, de asemenea,
analize sangvine care măsoară nivelul oxigenului din sânge. Tomografia
computerizata (CT) sau ecografia pot fi necesare la diagnosticul severității bolii și
la alcătuirea schemei de tratament.

Tratament
Pneumotoraxul minor necesită uneori doar observarea bolnavului de către un
medic. Tratamentul constă în calmarea durerii cu Algocalmin, Plegomazin și,
exceptional, Mialgin sau opiacee (morfina, Dilauden-atropina, Pantopon), calmarea
tusei cu codeină sau dionină și Tratamentul șocului când apare (pentetrazol,
Nicetamid, Effortil, cofeină); repaus la pat și repaus vocal. În unele cazuri, poate fi
necesar oxigenul, administrat pe mască facială.

Cazurile mai severe, când fenomenele asfixice sunt grave, se tratatează prin
introducerea unui ac sau a unui tub în cavitatea toracică și exuflație decompresivă.

Ambele proceduri eliberează presiunea intrapulmonară și permit destinderea

adecvată a plămânilor.

În cazul în care tratamentul inițial nu este eficient, sau dacă pneumotoraxul

se reinstalează, poate fi necesară și o intervenție chirurgicală. Cu toate acestea,
deoarece intervenția chirurgicală nu este lipsită de riscuri, cei mai mulți medici
specialiști recomandă această metodă de tratament doar după mai mult de
o recidivă a pneumotoraxului.