Chirurgie Examen - !!!

1.Plăgile toracelui. Cauzele, clasificarea, asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament.
Rolul asistentului
medical în îngrijirea şi supravegherea bolnavilor.
Plăgile toracice pot fi:
 Penetrante sau
 Nepenetrante.
plăgile penetrante ale toracelui pot fi produse ca urmare a agresiunilor sau accidental. Se pot clasifica în plăgi pleuro-
pulmonare şi plăgi ale organelor mediastinale .
Plăgile nepenetrante - Sunt produse de variaţi agenţi vulneranţi. Reprezintă lezarea peretelui toracic fără interesarea
pleurei. Pot fi simple sau complexe (cu decolări şi asocieri lezionale la nivel parietal).
Etiopatogenie
Plăgile pleuro-pulmonare pot fi produse de o mare varietate de agenţi vulneranţi (arme albe, arme de foc, explozii etc.)
aspectul lor fiind extrem de divers, de la perforaţii simple până la plăgi cu pierdere tisulară mare. Plăgile toracice
reprezintă în medie, 30-35% din traumatismele toracice. Se descriu plăgi penetrante cu torace închis (după extragerea
agentului vulnerant traiectul se închide spontan datorită orientării caracteristice a musculaturii intercostale) şi plăgi
penetrante cu torace deschis la care comunicarea cu exteriorul este larga şi permanentă.
Leziunile pleuro-pulmonare în plăgile toracice pot fi:
 pneumotoraxul,
 hemotoraxul sau
 asocieri ale celor două.
In cazul plăgilor toracice deschise aerul atmosferic pătrunde liber în cavitatea pleurală determinând pneumotorax
deschis cu colabarea pulmonului şi insuficienţă respiratorie rapid progresivă. În anumite situaţii, plămânul apare la
nivelul plăgii (caracteristica fiind traumatopneea) situaţie extrem de gravă necesitând intervenţie de urgenta. Ventilaţia
este în mod sever compromisă, putând ajunge chiar la asfixie. Exista situaţii în care plaga pleuro-pulmonara are efect
de valvă (se admite efectul de valva si la nivel parietal), ceea ce conduce la un pneumotorax sufocant.
Pneumotoraxul si/sau hemotoraxul, frecvent în asociere (hemopneumotorax) reprezintă consecinţele cele mai
frecvente ale plăgilor toracice penetrante.
2. Pneumotoraxul. Definiţie. Tipurile. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament.

Rolul . asistentului medical în îngrijirea bolnavilor.
Pneumotoraxul - este acumularea de aer în cavitatea pleurală.
Pneumotoraxul poate fi:
1. Deschis;
2. Închis;
3. Sufocant (cu supapă)
Pneumotoraxul deschis - este caracteristic pentru plăgile penetrante pleuropulmonare ale cutiei toracice în care cavitatea
pleurală comunică larg şi permanent cu exteriorul. Aerul iese şi intră liber cu un şuierat caracteristic la fiecare mişcare
respiratorie. Sângele de la nivelul plăgii este aerat şi spumos. Uneori există şi emfizem subcutanat în jurul plăgii (bule de
aer sub piele din plaga creată de coastele fracturate). Aerul acumulat comprimă plămânul (are loc colabarea plămânului).
Plămânul colabat (turtit) declanşează insuficienţă respiratorie acută manifestată cu tuse chinuitoare şi insuficienţă
cardiovasculară acută. Respiraţia este dificilă – dispnee.
Asistenţa de urgenţă: impune transformarea pneumotoraxului deschis în pneumotorax închis.

Tulburările ce survin sunt atât de grave, încât se consideră că, închiderea toracelui deschis este un act de urgenţă, tot atât de
important ca şi oprirea unei hemoragii arteriale dintr-un vas magistral.
 Aplicarea pansamentului ocluziv este un gest de maximă urgenţă. Tegumentele în jurul plăgii se badijonează cu
sol. Iodonat 1%, sol. Alcool etilic 70%. Plaga se acoperă cu o compresă sterilă ce depăşeşte mărimea plăgii cu 10-
15cm (care trebuie să fie fixată de torace cu mâna pentru a nu fi aspirată în interiorul toracelui). La înălţimea
inspiraţiei peste compresă se aplică stratul impermeabil ce depăşeşte mărimea compresei: pânză cauciucată,
mănuşă de cauciuc, membrană semicauciucată a pachetului individual de pansamente ( PIP ).
Se fixează pe torace cu benzi din tifon sau cu emplastru în formă de ţigle perpendicular pe coaste. Uneori dacă e
posibil se aplică braţul şi antebraţul peste pansament şi apoi se fixează cu bandajul;
 Se suprimă sindromul algic, se sedează accidentatul;
 La prima ocazie se va administra oxigen umezit;
 Accidentatul se transportă de urgenţă în staţionar în poziţie semişezândă sau şezândă.
Pneumotoraxul închis - pătrunderea şi acumularea aerului în cavitatea pleurală are loc din plămânul lezat. Ruptura
plămânului poate fi din contuzie sau cu o coastă fracturată când aşchia ei ascuţită străpunge plămânul. Poate fi şi consecinţa
unei plăgi al peretelui toracic când în momentul perforării pleurei parietale pătrunde o cantitate mică de aer. În
pneumotorax închis aerul pătruns nu comunică cu exteriorul pentru că canalul plăgii s-a închis cu lambourile plăgii.
Asistenţa de urgenţă:
1. Crearea poziţiei semişezânde;

2. Suprimarea sindromului algic;
3. Aplicarea unui pansament aseptic pe plagă;
4. Administrarea oxigenului umezit;
5. Transportarea în staţionar.
Pneumotoraxul sufocant (cu supapă) – este cea mai gravă formă de pneumotorax cu pericol vital major.
Este consecinţa plăgilor pleuropulmonare cu supapă în care aerul pătrunde progresiv
în cavitatea pleurală la inspir, dar nu poate ieşi la expir.
Cauzele:
1. Plăgile penetrante ale peretelui toracic;

2. Plăgi pleuropulmonare cu torace închis (cu fragmentele costale);
3. Din conductele aeriene (din rupturi de trahee, bronhii).
Are loc colabarea pronunţată a plămânului respectiv. Se dezvoltă o insuficienţă respiratorie acută severă şi insuficienţă
cardiovasculară.
1. Starea accidentatului se agravează foarte rapid;

2. Accidentatul ocupă o poziţie semişezândă;
3. Este anxios, acuză sete de aer;
4. Tuse chinuitoare;
5. Faţa speriată, tegumentele cianotice;
6. Hemitoracele lezat este mărit în volum, spaţiile intercostale dilatate, la percuţie se aude sunet timpanic;
7. În formele grave se produce emfizem subcutanat gigant sub pielea gâtului, feţei cu stare de asfixie.
Asistenţa de urgenţă: impune transformarea pneumotoraxului sufocant în pneumotorax deschis.
1. Aplicarea unui pansament aseptic ocluziv pe plagă;

2. Introducerea a 1-2 ace în cavitatea pleurală prin spaţiul intercostal 2 pe linia medioclaviculară sau în spaţiul 4-5 pe linia
axilară posterioară - este cel mai sigur gest pe care îl face medicul pentru scăderea presiunii intrapleurale şi reducerea
deplasării mediastinului.
3. Crearea poziţiei semişezânde;
4. Suprimarea sindromului algic, sedarea accidentatului;
5. Administrarea oxigenului umezit;
6. Transportarea de maximă urgenţă în staţionar cu monitorizarea funcţiilor vitale.
Tratamentul:
1. După indicaţii se face intervenţia chirurgicală cu suturarea plăgii.

2. În pneumotorax închis şi cu supapă se face puncţia pleurală pentru a extrage aerul din cavitate - se face cu un ac gros
sau cu troacarul.
3. Se face drenarea cavităţii pleurale după Biulau. Drenajul Biulau – se pregăteşte dintr-un tub steril din masă plastică.
La un capăt se taie pieziş, se fac 7-8 orificii în şah, se îmbracă un inel de cauciuc care serveşte ca obstacol în calea
aerului şi ca fixator. La capătul extern este legat un deget al mănuşii de cauciuc tăiat în 2 fîşii şi cufundat într-un vas cu
sol. Fiziologică sau sol. Furacilină. Capătul cu orificii se introduce în cavitatea pleurală şi se fixează cu suturi pe piele.
În timpul inspirului fîşiile de cauciuc se lipesc, în timpul expirului aerul iese din cavitatea pleurală sub formă de bule de
aer (drenare pasivă).
4. Se aplică şi drenarea activă prin puncţia pleurală sau cu ajutorul aparatului vacuum programat.
3.Pneumotoraxul deschis. Definiţie. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament.

Rolul asistentului medical în îngrijirea bolnavilor.
Pneumotoraxul deschis - este caracteristic pentru plăgile penetrante pleuropulmonare ale cutiei toracice în care cavitatea
pleurală comunică larg şi permanent cu exteriorul. Aerul iese şi intră liber cu un şuierat caracteristic la fiecare mişcare
respiratorie. Sângele de la nivelul plăgii este aerat şi spumos. Uneori există şi emfizem subcutanat în jurul plăgii (bule de
aer sub piele din plaga creată de coastele fracturate). Aerul acumulat comprimă plămânul (are loc colabarea plămânului).
Plămânul colabat (turtit) declanşează insuficienţă respiratorie acută manifestată cu tuse chinuitoare şi insuficienţă
cardiovasculară acută. Respiraţia este dificilă – dispnee.
Asistenţa de urgenţă: impune transformarea pneumotoraxului deschis în pneumotorax închis.
Tulburările ce survin sunt atât de grave, încât se consideră că, închiderea toracelui deschis este un act de urgenţă, tot atât de
important ca şi oprirea unei hemoragii arteriale dintr-un vas magistral.
 Aplicarea pansamentului ocluziv este un gest de maximă urgenţă. Tegumentele în jurul plăgii se badijonează cu
sol. Iodonat 1%, sol. Alcool etilic 70%. Plaga se acoperă cu o compresă sterilă ce depăşeşte mărimea plăgii cu 10-
15cm (care trebuie să fie fixată de torace cu mâna pentru a nu fi aspirată în interiorul toracelui). La înălţimea
inspiraţiei peste compresă se aplică stratul impermeabil ce depăşeşte mărimea compresei: pânză cauciucată,
mănuşă de cauciuc, membrană semicauciucată a pachetului individual de pansamente ( PIP ).
Se fixează pe torace cu benzi din tifon sau cu emplastru în formă de ţigle perpendicular pe coaste. Uneori dacă e
posibil se aplică braţul şi antebraţul peste pansament şi apoi se fixează cu bandajul;
 Se suprimă sindromul algic, se sedează accidentatul;
 La prima ocazie se va administra oxigen umezit;
 Accidentatul se transportă de urgenţă în staţionar în poziţie semişezândă sau şezândă.
4.Pneumotoraxul sufocant. Definiţie. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament. Rolul
asistentului medical în îngrijirea bolnavilor.
5.Hemotoraxul. Definiţie. Tipurile. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament. Rolul
asistentului medical în îngrijirea bolnavilor.
Hemotorax - prezenţa sângelui în cavitatea pleurală.
Cauzele:
1. Traumatismele vaselor sangvine ale plămânului, pleurei parietale provocate de fracturi costale;
2. Traumatismele vaselor mamare interne, vaselor intercostale în trauma peretelui toracic.
Cantitatea de sînge variază de la 1-5 l. Acumularea de sânge în cavitatea pleurală peste 1500ml se consideră hemotorax
masiv. La asocierea infecţiei se dezvoltă empiemul pleural.
Manifestările clinice:
1. Insuficienţă circulatorie acută: TA scăzută, Ps frecvent, stare de lipotimie, sete persistentă, faţa anemică, cianoza
labială, tegumentele palide, acoperite cu transpiraţii reci;
2. La acestea se adaugă fenomene de insuficienţă respiratorie acută din cauza pierderii volumului circulant şi din cauza
colabării plămânului: respiraţie dificilă, tuse seacă, hemotoraxul este bombat asimetric, matitate la percuţie, lipsa
murmurului vezicular la auscultaţie.
1. Puncţia pleurală cît mai precoce cu evacuarea sângelui revărsat, evacuarea este
urmată de introducerea antibioticelor.
2. Administrarea remediilor hemostatice.
3. Perfuzii cu substituenţii sângelui apoi transfuzii de componente ale sângelui;
4. Administrarea analgezicelor, remediilor cardiace
5. Dacă este plagă toaleta primară a plăgii, aplicarea pansamentului aseptic.
6. Aplicarea pungii cu gheaţă pe hemitoracele lezat;
7. Administrarea oxigenului umezit.
8. Spitalizarea de urgenţă.
În staţionar se aplică acelaşi tratament. Dacă sângerarea nu se opreşte se face intervenţia chirurgicală – toracotomia cu
ligatura vasului.
6.Fracturile coastelor. Clasificarea. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament. Rolul
asistentului medical în îngrijirea şi supravegherea bolnavilor.
Fracturile coastelor
Se dezvoltă în rezultatul traumei directe – loviturii cu piciorul, obiect greu, cădere
sau prin compresiunea cutiei toracice. Se disting mai multe tipuri de fracturi:
Fracturi costale pot fi:
 deschise şi
 închise;
În funcţie de gravitate:
1. Fisuri costale.
2. Fracturi complete ale unei sau mai multe coaste, care pot fi:
a) cu deplasarea fragmentelor osoase şi
b) fără deplasarea fragmentelor osoase.
În funcţie de complexitate:
 Fracturi izolate ale coastelor.

 Fracturi asociate cu leziuni pleurale şi pulmonare.
În fracturi izolate (fără lezări pleuropulmonare) – dureri acute ce se intensifică la inspiraţie, tuse, deplasare.
La inspecţie se remarcă tumefierea ţesuturilor moi, uneori echimoze. Respiraţia devine superficială, frecventă. În fracturi cu
deplasarea fragmentelor coastei se remarcă deformare.
La palpare se depistează fragmentele osoase deplasate, crepitaţie, durere vie în punct fix corespunzător fracturii. Dacă sunt
3-4 şi mai multe coaste fracturate la palpare se atestă semnul clapelor unui pian. La o palpare blândă pe marginea
superioară a coastei se percepe întreruperea continuităţii coastei şi atunci trebuie de palpat mai sus ori mai jos pentru a
găsi segmentul deplasat - semnul treptelor.
În fracturi multiple cu lezarea organelor toracice - accidentatul poate fi în stare de şoc, emfizem subcutanat în leziuni
pulmonare, crepitaţie, hemoptizie, dispnee, acrocianoză, tahicardie. Poate fi însoţit de hemotorax şi pneumotorax.
Diagnosticul definitiv se apreciază în diagnosticul radiologic.
Volet costal - fracturarea a cel puţin două sau mai multe coaste în două puncte diferite, creând un grilaj flotant care se
desprinde de peretele toracic ce se înfundă în inspiraţie şi se exteriorizează în expiraţie, efectuând mişcări paradoxale în
timpul respiraţiei (respiraţie paradoxală):
Volet costal este un segment detaşat de restul arcului costal ce produce mişcări asincrone respiraţiei. In rezultat se dezvoltă
respiraţie paradoxală: în inspir segmentul coastelor fracturate este atras în interior, colabând plămânul, iar la expir el se
menţine la acelaşi nivel (proieminează). Starea bolnavului este foarte gravă.
Se dezvoltă insuficienţa respiratorie acută care se manifestă prin:
• dispnee (respiraţie dificilă)
• tahipnee - polipnee (respiraţii frecvente ample)
• cianoză tegumentelor
1. Crearea poziţiei de securitate – semişezândă pe partea afectată;

2. Suprimarea sindromului algic: sol. Analghin + sol. Dimedrol, sol. Ketanol, sol. Togesic etc. De către medic se
poate efectua anestezia intercostală cu sol. Novocaină 1%, a/m pregăteşte şi serveşte materialele necesare;
3. Administrarea sedativelor: sol. Relanium, sol. Diazepam etc.
4. Dacă e fractură deschisă – mai întâi se aplică pansament ocluziv;
5. Imobilizarea de transport: de preferinţă se face cu benzi late din leucoplast în formă de ţigle, aplicate în timpul
expirului, paralel cu coastele; în volet costal se aplică bandaj circular uşor compresiv numai pe perioada
transportării.
6. Se aplică punga cu gheaţă;
7. Oxigenarea prin sonda nazală;
8. Spitalizarea de urgenţă în instituţie sanitară specializată.
Tratamentul:
În fracturi de coaste necomplicate - regim la pat, repaus, nu se face bandajare pentru a preveni dezvoltarea pneumoniei.
Se indică tratament curativ, gimnastica medicală respiratorie.
În fracturi cu deplasări osoase, cu volet costal se face osteosinteza.
Dacă e depistat hemotoraxul sau pneumotoraxul se face tratament specific.
7.Fracturile claviculei Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă, principii de tratament.
Fracturile claviculei: se produc:
a) direct sub acţiunea unui factor mecanic sau
b) indirect în căderi pe umăr.
Fracturile claviculei pot fi:
1. Deschise;
2. Închise.
Ele pot fi:
1. Cu deplasarea segmentelor osoase;
2. Fără deplasarea segmentelor osoase.
Fracturile claviculei fără deplasarea segmentelor osoase se caracterizează prin:
1. Dureri la nivelul fracturii;
2. Limitarea mişcărilor braţului respectiv;
3. Deformaţia nepronunţată a claviculei.
În fracturile claviculei cu deplasarea segmentelor osoase:
1. Durerile sunt mult mai pronunţate;
2. Limitarea mişcărilor braţului respectiv;
3. Membrul va fi în flexie sub unghi de 90°, susţinut de mâna sănătoasă;
4. Persistă pericolul lezării vaselor subclaviculare sau chiar a plămânului.
1. Degajarea victimei din focar
2. Suprimarea sindromului algic cu sol. Analghin + sol. Dimedrol, sol. Ketanol, sol. Togesic etc.
3. În fracturi deschise se efectuează toaleta primară a plăgii, se aplică pansament aseptic.
4. Imobilizarea de transport cu inelele Delbie sau cu mijloace improvizate ca: centură, cordon, basma încrucişată la
spate; se aplică bandajul Desault.
5. Transportarea într-o instituţie medicală specializată.
Radiologic se precizează diagnosticul.
Tratamentul: conservator – aplicarea aparatului ghipsat sau chirurgical – fixarea fragmentelor osoase cu broşă metalică.
8. Voletul costal. Cauzele, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă.

Volet costal - fracturarea a cel puţin două sau mai multe coaste în două puncte diferite, creând un grilaj flotant care se
desprinde de peretele toracic ce se înfundă în inspiraţie şi se exteriorizează în expiraţie, efectuând mişcări paradoxale în
timpul respiraţiei (respiraţie paradoxală):
Volet costal este un segment detaşat de restul arcului costal ce produce mişcări asincrone respiraţiei. In rezultat se dezvoltă
respiraţie paradoxală: în inspir segmentul coastelor fracturate este atras în interior, colabând plămânul, iar la expir el se
menţine la acelaşi nivel (proieminează). Starea bolnavului este foarte gravă.
Se dezvoltă insuficienţa respiratorie acută care se manifestă prin:
• dispnee (respiraţie dificilă)
• tahipnee - polipnee (respiraţii frecvente ample)
• cianoză tegumentelor
1. Crearea poziţiei de securitate – semişezândă pe partea afectată;

2. Suprimarea sindromului algic: sol. Analghin + sol. Dimedrol, sol. Ketanol, sol. Togesic etc. De către medic se
poate efectua anestezia intercostală cu sol. Novocaină 1%, a/m pregăteşte şi serveşte materialele necesare;
3. Administrarea sedativelor: sol. Relanium, sol. Diazepam etc.
4. Dacă e fractură deschisă – mai întâi se aplică pansament ocluziv;
5. Imobilizarea de transport: de preferinţă se face cu benzi late din leucoplast în formă de ţigle, aplicate în timpul
expirului, paralel cu coastele; în volet costal se aplică bandaj circular uşor compresiv numai pe perioada
transportării.
6. Se aplică punga cu gheaţă;
7. Oxigenarea prin sonda nazală;
8. Spitalizarea de urgenţă în instituţie sanitară specializată.
Tratamentul:
În fracturi de coaste necomplicate - regim la pat, repaus, nu se face bandajare pentru a preveni dezvoltarea pneumoniei.
Se indică tratament curativ, gimnastica medicală respiratorie.
În fracturi cu deplasări osoase, cu volet costal se face osteosinteza.
Dacă e depistat hemotoraxul sau pneumotoraxul se face tratament specific.
INTERNET CONDUITA DE URGENȚĂ ÎN FRACTURA COSTALĂ, VOLET COSTAL
Voletul costal = fractură costală dublă cu două linii de fractură aproximativ paralele care interesează atât coasta supra
cât şi cea subiacentă. Această fractură dublă va favoriza mobilitatea zonei afectate cu realizarea unei mişcări
respiratorii paradoxale (în inspir zona se deplasează spre interior, iar în expir urmează o mişcare inversă). Astfel, în
zona pulmonară corespunzătoare voletului vor avea loc modificări ventilatorii care în final vor duce la insuficienţă
respiratorie şi hipoxie secundară.
Semne clinice: respiraţia paradoxală, balansul mediastinal, respiraţie pendulară (trecerea aerului din zona voletului în
plămânul sănătos). Voletul se desolodarizează de peretele toracic, înfundându-se în inspiraţie şi exteriorizându-se în
expiraţie şi provoacă ceea ce se numeşte"respiraţie paradoxală".
Conduita de urgență constă în:
- Formarea unei impresii generale asupra cazului;
- Securizarea ariei de la locul accidentului;
- Siguranța salvatorului;
- Verificarea stării de conștiență;
- Poziţia semişezândă (dacă această poziţie este permisă de starea generală a pacientului) asigură o mai bună
ventilaţie pulmonară ;
- Monitorizarea funcțiilor vitale și vegetative (respirație, circulație, pupile, deglutiția, micțiunea, culoarea
tegumentelor, comportament);
- Oxigenoterapie;
- Abord venos periferic/central + instituirea unei perfuzii pentru menținerea/refacerea circulației; pentru a evita
decompensarea pacientului traumatizat (la indicația medicului);
- Administrarea unui analgezic minor per os sau i/v;
- Fixarea externă a voletului cu comprese sterile fie prin compresiune manuală, fie cu feşi rulate (mănunchi de
comprese) aplicate pe volet. Totul se fixează apoi cu benzi de leucoplast care să prindă numai hemitoracele
corespunzător;
Atenţie: imobilizarea fracturilor costale prin bandaje toracice circulare este contraindicată, pentru că reduce
capacitatea de expansiune a hemitoracelui sănătos, ceea ce duce repede la insuficienţă respiratorie acută, prin
reducerea câmpului de hematoză (transformare a sângelui venos în sânge arterial prin eliminarea bioxidului de carbon
şi prin fixarea oxigenului în aerul expirat). Dacă bandajarea este prea strânsă, poate îndrepta vârful ascuţit al coastei
fracturate către pleură, pe care o poate leza;
- Evaluarea secundară;
- Evaluarea permanentă a funcțiilor vitale și vegetative.
9. Cancerul esofagian. Etiopatogenie, manifestările clinice, principiile de diagnostic şi tratament. Îngrijiri

paliative.
Cancerul esofagian
Cancerul esofagian este cea mai gravă şi cea mai frecventă dintre afecţiunile esofagului, ocupând locul trei în ierarhia
cancerelor digestive după cel gastric şi colorectal.
Cancerul cel mai des se întâlneşte la vârsta de 60 -70 ani , prevalează la bărbaţi 4:1. Mortalitatea este mare pe locul 3 după
cancerul gastric şi pulmonar.
Cauza: este inflamaţia cronică a mucoasei esofagului în rezultatul excitaţiei mecanice, termice, chimice.
Cel mai frecvent se localizează: în regiunea 75%(), regiunea toracică 15%, regiunea cervicală 10%,
1. În porţiunea cardioesofagiană (inferioară) 75%
2. În mediotoracică – 15 %
3. În segmentul cervical – 10 %
Cancerul esofagului are un debut asimptomatic pe parcursul a 1-2 ani, cea ce face ca adresarea la medic să fie tardivă. Apoi
apare disfagia. Mai întâi apare sindromul esofagian:
1. La început tulburări uşoare de deglutiţie - disfagie;
2. Apoi disfagia apare la înghiţirea alimentelor solide sau insuficient mestecate. Bolnavii au impresia că alimentele se
lipesc de peretele esofagian şi sau oprit la anumit nivel. De obicei aceste senzaţii dispar după o înghiţitură de apă;
3. Cu timpul trece greu şi hrana mestecată bine, bolnavii sunt nevoiţi să consume numai lichide, care mai târziu tot trec
cu greu;
4. Durerea este un semn tardiv frecvent în cancerul esofagului. Durerile sunt retrosternale, apar în timpul mesei, pot
iradia în spate, gât. Au caracter de tracţiune, greutate, arsură;
5. Regurgitaţia apare atunci când disfagia este bine conturată. Masele vomitive conţin hrană nedigerată, salivă, mucus
uneori cu amestec de sânge;
6. Miros fetid din gură din cauza descompunerii tumorii;
7. Salivaţie intensă(sialoreea).
Starea generală se agravează rapid – apar slăbiciuni, scăderi ponderale până la 50% în rezultatul foamei şi intoxicaţiei –
bolnavul „se topeşte” din cauza deshidratării şi caşexiei. Apar semne patologice din partea organelor vecine pe care le
invadează:
Schimbarea vocii, dispnee, tuse, bradicardie.
Diagnosticul:
1. Examenul clinic;
2. Esofagoscopia cu recoltarea biopsiei din zona afectată;
3. Radiologia cu masă baritată – îngustarea lumenului esofagului, imagine
lacunară (defect de umplere) cu margini neregulate;
4. Examenul histologic a materialului bioptic recoltat.
Tratamentul - este chirurgical şi radioterapic. Metoda de tratament al cancerului esofagian se alege în dependenţă de
localizare, stadiul procesului.
Tratamentul chirurgical este radical sau paliativ.
Radical în stadiile iniţiale - se rezecă esofagul cu extirparea tumorii cu esofagoplastii. După 3-6 luni se confecţionează un
esofag artificial din intestinul gros sau subţire. Paralel se face şi tratament actinic.
Tratamentul paliativ – aplicarea gastrostomei.
10.Mastita. Cauzele. Stadiile evolutive şi caracteristica lor. Educaţia pentru sănătate în sectorul primar.
Mastita este inflamaţia glandei mamare. Apare mai frecvent la femei în perioada de lactaţie (80-90%). Infecţia este
antrenată la nivelul mamelonului de gura sugarului sau mâinile mamei.
Glanda mamară (mamela) este compusă din ţesut glandular, parenchim şi stromă din ţesut conjunctiv. Este formată din 15-
25 lobi ce au fiecare câte un duct lobular – canal galactofor care se deschide în vârful mamelonului. Funcţia de bază a
glandei mamare este secreţia laptelui pentru alăptarea sugarului.
Cauzele:
1. Inocularea infecţiei pe cale retrogradă din fisuri de mamelon formate de la suptul repetat;
2. Pătrunderea infecţiei pe cale hematogenă (mult mai rar).
Factorii ce predispun sunt:
1. Staza de lapte în canalele galactofore.
2. Suprarăcirii glandei mamare.
Agenţii patogeni: stafilococi, streptococi, gonococi, colibacili, excepţional anaerobi. Deseori se dezvoltă la unul din sâni,
foarte rar este bilaterală.
Clinic se disting 2 tipuri de mastită:
1. Acută
2. Cronică.
Mastita acută apare la 2-3 săptămâni postnatal şi evoluează în câteva faze:
1. Seroasă – se caracterizează prin durere locală moderată, glanda mamară este mărită în volum, tensionată, t o
corpului se ridică la 37,5 - 38°
2. Infiltrativă – în glanda mamară se formează unul sau mai multe infiltrate dure, dureroase, fără hotare delimitate,
glanda mamară este mărită în volum, tensionată, starea generală se agravează în dinamică, apare frisonul
pronunţat, t0 corpului 38-390, .
3. De abcedare – în zona infiltraţiei apare fluctuaţie. Starea generală este foarte gravă. Durerile sunt violente şi
pulsatile într-o anumită zonă. Febra 39° - 40°, frison puternic. Bolnava acuză sete, cefalee marcată şi insomnie.
Limba uscată, saburală, ganglionii limfatici regională măriţi, dureroşi. Local se atestă edem, hiperemie,
hipertermie. Din mamelon eliminări purulente. În sânge leucocitoză, VSH – accelerată.
4. Gangrenoasă – se dezvoltă datorită tulburării hemodinamicii, trombozei vaselor sangvine. Glanda mamară devine
moale, starea este septică, t0 40-410. Ps 120- 140 b/min, în urină se constată albuminurie.
11.Mastita. Principiile de tratament. Profilaxia mastitei de lactaţie. Rolul asistentului medical în profilaxia
mastitei. Educaţia pentru sănătate în sectorul primar
Mastita este inflamaţia glandei mamare. Apare mai frecvent la femei în perioada de lactaţie (80-90%). Infecţia este
antrenată la nivelul mamelonului de gura sugarului sau mâinile mamei.
Principiile de tratament:
În faza edemului seros se indică tratament conservator:
1. Stoarcerea obligatorie a sânului până la „ultima picătură” de lapte. Pentru uşurarea stoarcerii sânului se face mai întâi
o băiţă locală într-un vas cu apă călduţă timp de 20-30 min;
2. După stoarcerea sânului se aplică prişniţe compresive cu sol. Hipertonică; cu sol Dimexid dizolvat cu sol. Furacilină 1:
3;
3. Poziţia ridicată a sânului;
4. Limitarea cantităţii de lichide;
În faza infiltrativă tratament conservator:
1. Stoarcerea obligatorie a sânului până la „ultima picătură” de lapte. Pentru uşurarea stoarcerii sânului se face mai întâi
o băiţă locală într-un vas cu apă călduţă;
2. După stoarcerea sânului se aplică prişniţe compresive cu sol. Hipertonică;
3. Poziţia ridicată a sânului;
4. Proceduri fizioterapeutice – ultrasunetul cu medicamente, RUS-terapia, magnitoterapia, laseroterapia etc.
5. La necesitate se indică antibioterapia cu antibiotice ce nu se acumulează în lapte, în combinaţie cu remedii
antimicotice şi vitaminoterapia;
6. Administrarea enterală a lichidelor în cantităţi mari.
În faza de abcedare local se aplică tratament chirurgical. Sub anestezie generală se deschide colecţia purulentă prin
incizii radiale sau paraareolare (incizia se face pe cuta de trecere). Chirurgul digital transformă toată zona afectată într-
o singură cavitate care se irigă cu sol. Peroxid de hidrogen 3%, apoi cu sol. Furacilină 0,5%. Drenarea se face cu meşi din
tifon îmbibate în sol. Hipertonică, ung. Levomicol, lame sau tuburi din cauciuc. În cazul unor cavităţi mari se impune
drenarea închisă cu lavaj continuu al cavităţii purulente cu amestec din sol. Furacilină şi sol. Betadină.
De regulă din sânul afectat alăptarea este interzisă, deoarece copilul se poate îmbolnăvi de stomatită, enterită,
conjunctivită.
Tratamentul general - vezi tratamentul infecţiei chirurgicale.
Profilaxia mastitei se efectuează încă din perioadă de graviditate.
1. Mamelonul se fricţionează cu un prosop flauşat după fiecare duş sau baie;
2. Dacă mamelonul este puţin dezvoltat se face masarea şi întinderea lui pentru formarea mamelonului;
3. În anotimpul cald mamelele sunt expuse razelor solare, ultraviolete dimineaţa până la orele 10°° şi seara după
17°°.
4. În anotimpul rece se face iradierea mamelelor cu raze ultraviolete;
5. Înainte de naştere se pregătesc 3-4 sutiene din bumbac cu 2-3 mărimi mai mari ca în normă. Sutienele se îmbracă
imediat după naştere pentru ca sânul să fie ridicat (profilaxia lactostazei).
6. Sutienul se schimbă zilnic se spală, se fierbe sau se calcă bine pe ambele părţi;
7. Se respectă cu stricteţe igiena mâinilor şi a mamelelor;
8. La fiecare alăptare se dă un sân, după care se stoarce laptele până „la ultima picătură” de lapte, cealaltă alăptare se
face din sânul următor;
9. În caz de apariţie a fisurilor de mamelon între alăptări se prelucrează cu ulei de cătină, ulei de măcieş, cu lecitină,
cu sol. Albastru de metilen etc.
12. Cancerul mamar. Definiţie. Cauzele, Manifestările clinice. Principiile de tratament.

Cancerul mamar este o tumoare malignă a sânului care ocupă primul loc în cadrul neoplaziilor feminine şi este
considerată a doua cauză de deces prin cancer la femei după cancerul pulmonar. Incidenţa acestei afecţiuni este în continuă
creştere.
În ţările UE riscul de apariţie a cancerului mamar este de 6-10 ori mai mare decât în ţările din Asia. Conform datelor
statistice în ţările CSI anual se înregistrează peste 50 mii cazuri de cancer mamar. Potrivit specialiştilor Institutului
Oncologic din Republica Moldova rata morbidităţii prin cancer mamar a crescut de la 38,15% până la 47,60% (raportată la
populaţia feminină), iar rata depistării în stadiul IV constituie 16,1%.
Cauza exactă a cancerului mamar este necunoscută.
Cancerul mamar cel mai frecvent se localizează în cadranul extern-superior. În stadiile iniţiale are o simptomatică săracă.
În peste 80% unicul semn atestat de însăşi pacientele este prezenţa unui nodul indolor, delimitat pe care l-a depistat
ocazional.
În stadii déjà mai avansate se poate evidenţia:
1. Asimetria sânilor – modificări de formă şi de poziţie;
2. Desenul vascular accentuat;

3. Prezenţa simptoamelor cutanate, ca:
a) simptomul ridurilor – la strângerea uşoară a pielii deasupra tumorii
se formează riduri;
b) simptomul ombilicării – când tumora aderă la piele şi o trage în interior;
c) coaja de portocală – din cauza limfostazei porii cutanaţi se dilată, devin vizibili
sub aspect de coajă de portocală;
d) prezenţa unei pete deasupra tumorii.
4. Mamelonul retractat, asimetric, poate fi cu cruste sau eroziuni;
5. Secreţii seroase sau sangvinolente din mamelon la strângerea acestuia;
6. Durerea care este un simptom tardiv ;
7. Examinarea axilei – în mod normal se pot palpa 1-2 g/l axilari de 3-5mm elastici,
mobili, nedureroşi. Palparea unor g/l mai mari de 5 mm dureroşi, fixaţi semnifică
prezenţa metastazelor.
Principiile de tratament şi îngrijire
Tratamentul cancerului mamar este:
mastectomia
Radical
1. Chirurgical operaţii organomenajante
Paliativ – pentru a uşura suferinţele în cazul tumorii în
st. III şi IV ulcerate.
2. Radioterapia
3. Chimioterapia
4. Terapia hormonală cu Tamoxifen
Ca regulă se aplică tratamentul complex: chirurgical, medicamentos şi radioterapic. Cu cât mai precoce este depistat
cancerul şi aplicat tratamentul cu atât mai mari sunt şansele la supravieţuire după 5-10-15 ani şi mai mult.
Îngrijirea corectă continuă are o importanţă semnificativă în tratamentul pacientelor cu cancer mamar, atât în staţionar cât şi
la domiciliu, după externarea din staţionar. A/m activând în echipa multidisciplinară trebuie:
1. Să contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor
2. Să respecte principiile deontologiei în oncologie

3. Să participe la consilierea psihologică prin acordarea sprijinului emoţional
pacientului şi membrilor familiei
4. Să manifeste răbdare, voinţă de caracter şi putere de convingere în comunicarea
cu pacientul şi familia acestuia
5. Să aplice cu stricteţe toate indicaţiile medicului
- administrarea medicaţiei
- pansarea bolnavilor
- îngrijirea tegumentelor
6. Să informeze medicul despre complicaţiile apărute în procesul tratamentului şi
îngrijirii.
13. Profilaxia cancerului mamar. Rolul asistentului medical în depistarea precoce. Tehnica autoexaminării sânului.
Îngrijiri paliative acordate pacientei în cancerul mamar.
Rolul a/m în depistarea precoce şi în educaţia pentru sănătate.
Pentru a asigura succesul în tratament este necesară depistarea timpurie a cancerului mamar.
A/m trebuie să instruiască populaţia despre metodele de prevenire a cancerului mamar.
Institutul Oncologic din RM recomanda următoarele:
 Începând cu vârsta 17-20 ani femeile trebuie să-şi autoexamineze sânii lunar;
 pentru femeile de 40-45 de ani, autoexaminarea lunara a sânilor, examinarea
clinică anuală a sânilor si mamografia la 3 ani;
 pentru femeile de 45-50 de ani, autoexaminarea lunara a sânilor, controlul anual de
către medic şi efectuarea unei mamografii de screening la fiecare 2 ani.
 pentru femeile peste 50 de ani, autoexaminarea lunară, examinarea anuală de către

medic şi mamografii anuale.
Un rol deosebit îi revine a/m în instruirea populaţiei pentru a deprinde abilităţi de autoexaminare a sânilor.
Autoexaminarea glandelor mamare trebuie să se facă la 7-9 zi a ciclului menstrual pentru femeile ce au ciclu.
In menopauză se ia o zi a ciclului şi în această zi se autoexaminează glanda mamară.
I. Inspecţia glandelor mamare
Se spală pe mâinile, se dezgolesc sânii, se apropie de oglindă.
1. Mâinile lăsate de-a lungul corpului:

 Staţi în faţa oglinzii la 2-3 paşi cu mâinile lăsate de-a lungul corpului
 Priviţi frontal, apoi întoarceţi-vă să vă priviţi din profil (dreapta, stânga)
2. Mâinile pe şoldiri, înclinat înainte:
 Apăsaţi ferm cu mâinile pe şolduri şi examinaţi sânii
 Întoarceţi-vă şi priviţi în profil, în dreapta şi în stânga
Aplecaţi-vă încet înainte.
3. Mâinile ridicate în sus

Cu mâinile ridicate deasupra capului, se examinează sânii în oglinda, urmarindu-se aceleaşi obiective . Apoi se prind
palmele la nivelul umerilor şi se presează, cautându-se aceleaşi modificări.
II. Palparea glandelor mamare:
Palparea se efectuează prin mişcări de rotaţie cu pernuţele a trei degete, acestea fiind ţinute drepte cu presiune
uşoară, medie şi pronunţată în fiecare sector. Palparea începe da la cadranul superior lateral prin diferite metode:
după acul ceasornicului, pe sectoare, în direcţia sens contra sens, între două palme.
Cu braţul stâng ridicat şi mâna stângă pe ceafă, se examinează sânul stâng folosind mâna dreaptă.
 Cu degetele întinse, marcaţi trei cercuri mici. Reţineţi-vă la fiecare porţiune

examinată. Mişcaţi vârfurile degetelor în trei cercuri mici, folosind trei grade de
presiune la fiecare porţiune.
 Apăsaţi uşor la primul cerc desemnat. Aceasta vă ajută să depistaţi noduli sub
suprafaţa pielii;
 Folosiţi presiune medie pentru al doilea cerc. Apăsaţi cu vârfurile degetelor în

jumătate din adâncimea sânului. Menţineţi degetele drepte;
 Folosiţi presiune pronunţată la al treilea cerc.

 Mergeţi pe toată suprafaţa sânului în sus până la claviculă şi în jos până la rebordul
costal, de la stern şi până în fosa axilară.
 Se mişcă mâna în jurul sânului în cercuri din ce în ce mai mici până când se atinge
mamelonul.
 Se stoarce uşor mamelonul pentru a vedea daca apare vre-o scurgere.
 Trebuie acordată atenţie zonei dintre sân şi axilă, precum si zonei axilare.
 E important să se examineze fiecare parte a sânului. Se repeta procedura pentru
sânul drept.
In poziţia culcat, cu braţul stâng sub cap şi cu o pernă sau un prosop sub umărul stâng, se examinează sânul stâng cu
mâna dreaptă, folosindu-se aceeaşi mişcare circulară descrisa mai sus. Se inversează procedura, folosind mâna stângă
pentru sânul drept.
Dacă simţiţi ceva deosebit, mergeţi la medic pentru o consultaţie. Majoritatea nodulilor nu sunt canceroşi, dar toţi
nodulii trebuie să fie verificaţi de către medic.
4. Îngrijiri paliative în cancerul mamar. Managementul pacientelor cu cancerul

glandei mamare conform PCN
Îngrijiri paliative acordate pacienţilor în stadiile incurabile de cancer mamar (anxietatea, durerea);
Anxietatea - este un sentiment de disconfort şi de tensiune pe care pacientul îl resimte în faţa iminenţei unui
pericol nedeterminat; este un răspuns intrapsihic.
Anxietatea se declanşează la marea majoritate a pacienţilor, având la bază teama de boală, teama de moarte, durerea
irezistibilă etc. Pentru diminuarea anxietăţii felcerului, a/m îşi planifică un plan de îngrijiri paliative.
Îngrijirile paliative în anxietate.
1. Asigură condiţii de mediu adecvat şi protecţie psihică (cameră, izolată, aerisită, temperatura adecvată).
2. Încurajează pacientul să comunice cu ce-i din jur, să-şi exprime emoţiile, frica, nevoile, opiniile, să se
adapteze la noul mediu.
3. Îl învaţă tehnici de relaxare:
a) respiraţie abdominală profundă;
b) ţine mâna pacientului dacă acesta o doreşte;
c) face masaj al spatelui, mâinilor, picioarelor - 2 ori în zi;
d) determină pacientul să gândească pozitiv şi să afirme despre sine: sunt
sănătos, sunt calm.
4. Aplică medicaţia anxiolitică conform indicaţiilor.

5. Implică familia în îngrijirea pacientului.
Durerea - este o trăire total subiectivă. Nu există măsurători obiectivi ai intensităţii durerii pe care o simte
persoana.
Durerea este ceea ce pacientul spune că doare. Este ceea ce pacientul descrie şi nu ceea ce cred ceilalţi că e.
Durerea este principalul şi cel mai de temut simptom întâlnit în îngrijiri paliative. Durerea ocupă întreaga atenţie a
persoanei îngrijite.
A/m planifică intervenţiile pentru diminuarea durerii.
1. Evaluează caracteristicile durerii.
a) Localizarea
b) Intensitatea
c) Momentul apariţiei
2. Plasează pacientul într-o poziţie antalgică.
3. Explică pacientului că-i este permis să se plângă, să-şi exprime mânia sau
furia.
4. Utilizează mijloace suplimentare pentru reducerea durerii:
a) Băi calde, prişniţe uscate şi umede.

b) Pungă cu gheaţă.
c) Mijloace de destindere: masaj ( netezire ), citirea activă sau pasivă,
muzica, vizionarea programelor TV, conversaţia de abatere.
d) Relaxarea şi imaginarea ( concentraţia atenţiei la momentele plăcute
din viaţa sa ).
e) Respiraţia lentă şi profundă.
5. Ajută pacientul în activitatea zilnică: alimentaţie, hidratare, igienă, mobilizare

6. Îndeplineşte prescripţiile medicului în administrarea medicaţiei analgezice.
Se preferă administrarea analgezicelor pe cale orală sau rectală. Când nu
este posibil se administrează parenteral.
Se consideră că o altă injecţie este o nouă durere pentru pacient.
Pentru diminuarea durerii este recomandată schema OMS în 3 trepte.
Treapta I - Analgezice neopoide în durere uşoară

Treapta II - Opioide slabe în durere moderată
Treapta III - Opioide puternice în dureri intense
Printr-o terapie corectă, durerea poate fi complet înlăturată în 80- 90% din cazuri, pentru restul durerea devine
suportabilă, dar în final toţi pacienţii se bucură de o îmbunătăţire apreciabilă a calităţii vieţii.
14. Noţiune de abdomen acut. Clasificarea. Abdomen acut chirurgical. Etiopatogenie, manifestările clinice,
asistenţa de urgenţă. Tactica asistentului medical.
Particularităţi anatomofiziologice
Abdomenul reprezintă segmentul din trunchi cuprins între torace şi bazin. Conţinutul abdomenului constituie:
1. Peritoneul – membrană seroasă compusă din două foiţe: viscerală care acoperă
marea majoritate a viscerelor şi foiţa parietală care tapetează suprafaţa internă a
cavitaţii abdominale. Între ele se delimitează cavitatea peritoneală care în mod
normal conţine 60-120 ml lichid seros, ce permite mişcările peristaltice şi
alunecarea anselor.
2. Organele abdominale:
a) Parenchimatoase – ficat, splină, pancreas, rinichi;
b) Cavitare – stomac, intestin subţire, intestin gros, vezica biliară, vezica

urinară.
Examinarea obiectivă a abdomenului include: inspecţia, palparea, percuţia auscultaţia.
Inspecţia abdomenului urmăreşte:
a) aspectul pielii;
b) prezenţa unei reţele venoase;
c) aspectul peretelui abdominal: modificări de volum, modificări de formă,

participarea la respiraţie, grosimea, prezenţa cicatricelor postoperatorii.
Palparea abdomenului – reprezintă una dintre cele mai preţioase metode de explorare clinică a abdomenului. Palparea se
efectuează în decubit dorsal, mâinile de-a lungul trunchiului, coapsele semiflectate pentru a se obţine o relaxare
musculară abdominală. Palparea abdomenului este superficială şi profundă. Ea se efectuează cu palmele aplicate plat,
blând, dar insistent începând întotdeauna cu zona cea mai îndepărtată de regiunea afectată. Palparea oferă:
1. Prezenţa zonelor dureroase;
2. Existenţa apărării musculare (la palpare muşchii apără încercând să oprească
pătrunderea apăsării în profunzime) şi contracturii peretelui abdominal (abdomen
„de lemn” sau „defans muscular”);
3. Prezenţa semnului Şciotchin-Blumberg;
4. Prezenţa meteorismului;
5. Prezenţa orificiilor herniare,
6. Grosimea stratului subcutanat;
7. Prezenţa zonelor de eventraţie etc.
Percuţia abdomenului – este o metodă de investigaţie simplă care poate da informaţii preţioase: existenţa lichidelor
(ascită, hemoperitoneu), a gazelor (pneumoperitoneu), a afecţiunilor tumorale etc. Ea se execută cu degetul îndoit sau
percuţia digită-digitală.
Abdomen acut –sindromul patologic abdominal acut apărut în iritaţia şi inflamaţia peritoneului, care necesită asistenţă
medicală imediată, monitorizare permanentă şi tratament adecvat.
În funcţie de criteriile etiologice şi terapeutice se deosebeşte:
1. Abdomen acut chirurgical - sindromul patologic abdominal acut apărut în iritaţia şi inflamaţia peritoneului, care
necesită intervenţie chirurgicală de urgenţă.
2. Abdomen acut medical - sindromul patologic abdominal acut ce necesită tratament conservator (colica biliară, crize
dureroase în ulcer gastroduodenal, colita, ocluzia intestinală dinamică etc.).
Abdomenul acut medical este un potenţial abdomen acut chirurgical.
3. Abdomen acut fals – criză abdominală aparentă cauzată de afecţiunile organelor ce nu sunt localizate în cavitatea
abdominală (infarctul miocardic, pneumotoraxul, embolia pulmonară, boli cerebrale, nevralgii intercostale etc.).
Abdomen acut chirurgical –sindromul de Abdomen acut este unul din cele mai grave sindroame patologice,
deoarece cauzele sunt atât de numeroase, încât stabilirea diagnosticului este foarte dificilă. Diagnosticul şi tratamentul
întârziat şi incorect pune în pericol viaţa bolnavului. De modul cum va acţiona a/m la diferite etape depinde adesea
viaţa bolnavului.
Abdomenul acut chirurgical este de două tipuri:
1. Abdomenul acut chirurgical traumatic;

2. Abdomenul acut chirurgical netraumatic.
Cauzele:
1. Leziunile organelor cavitare din cav. abdominală;
2. Leziunile organelor parenchimatoase cu declanşarea hemoragiei interne;
3. Afecţiunile inflamatorii acute ale organelor abdominale (apendicita, colecistita);
4. Peritonita;
5. Perforaţia organelor cavitare ( în ulcer gastroduodenal, colită ulceroasă);
6. Ocluzia intestinală mecanică;
7. Hemoragiile în lumenul tubului digestiv;
8. Tulburări acute de circulaţie mezenterială care evoluează spre infarct şi gangrena intestinală;
9. Procesele inflamatorii din anexele uterine;
10. Sarcina ectopică etc.
Acuzele bolnavului:
 Semnul de bază este durerea în regiunea abdomenului;
 Ridicarea to corpului ;
 Se asociază greaţa, voma, lipsa tranzitului intestinal;
 Anxietate, inhibiţie.
Examinarea obiectivă:
Inspecţia:
 Semne de deshidratare, ascuţirea trăsăturilor feţei (nasul ascuţit, ochii înfundaţi, cearcăne sub ochi - faţa lui
Hippokrates).
 Tegumentele palide, uneori acoperite cu transpiraţii reci;
 Bolnavul ocupă poziţie forţată antalgică cu picioarele flectate spre abdomen, des îşi schimbă poziţia.
 Pulsul filiform accelerat, TA joasă, în permanentă scădere;
Status localis:
 Abdomenul balonat, uneori retractat, nu participă în actul de respiraţie;
 Palparea abdomenului dureroasă;
 Contractura muşchilor peretelui abdominal „abdomen de lemn” (defans muscular);

 Semnul Şciotchin – Blumberg pozitiv;
 În sânge anemie, leucocitoză cu deviere spre stânga, VSH – accelerată;
Aceşti bolnavi se internează de urgenţă în staţionarul chirurgical. Transportarea se face pe brancardă, foarte vigilent cu
monitorizarea funcţiilor organelor vitale.
Bolnavul va fi culcat în poziţie de securitate în decubit dorsal fără pernă sau lateral cu picioarele flectate spre
abdomen. Pe abdomen la nivelul regiunii afectate se aplică punga cu gheaţă. Dacă TA este 80 mm, se instalează un
abord venos şi se perfuzează substituenţii sângelui – sol. Na Cl 0,9%, sol. Glucoză 5%, sol. Ringher. În prezenţa
medicului se perfuzează una din soluţiile macromoleculare – Refortan, Reopoliglucină, Gelofuzină, Haes etc.
Se interzice:
1. De a administra preparate analgezice şi antibiotice;
2. De a bea, mânca, fuma;
3. De a aplica termoforul pe abdomen;
4. De a face clisma evacuatoare.
15. Traumatismul închis al abdomenului. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă.

Principiile de tratament. Rolul asistentului medical în tratamentul şi supravegherea bolnavilor.
Traumatismul abdominal închis poate fi:
1. Contuziile abdomenului.
2. Leziunile organelor cavitare.
3. Leziunile organelor parenchimatoase.
Contuziile se împart în:
1. Parietale – a peretelui abdominal;
2. Parietoviscerale – a peretelui şi viscerelor abdominale;
3. Viscerale – numai a viscerelor.
Cauzele:
1. Accidente de circulaţie în 50%;
2. Traumatisme prin agresiune legate de creşterea violenţei şi criminalităţii;
3. Accidente de muncă mai ales din mediul industrial (lovituri directe, compresiuni);
4. Accidente sportive;
5. Lovituri directe cu un obiect bont;
6. Căderi de la înălţime etc.
Leziunile organelor cavitare se întâlnesc în 30-33%, dintre care intestinul subţire 10%, intestinul gros 10%, alte
organe 15%.
În caz de traumatisme închise cu un obiect bont se dezvoltă contuzia stomacului, intestinului. În contuzia organelor
cavitare bolnavul acuză dureri în abdomen. În contuzia stomacului durerea e localizată în regiunea epigastrică, în
contuzia intestinului durerea poartă un caracter difuz cu localizarea mai deasă în jurul ombilicului şi regiunea
inferioară a abdomenului.
Rupturile organelor cavitare sunt în formă de perforaţii. Conţinutul organelor se răspândeşte în cavitatea peritoneală cu
dezvoltarea peritonitei – apare durerea la început localizată în locul organului lezat, apoi devine difuză şi violentă, se
detestă contractura muşchilor peretelui abdominal (abdomen de „lemn”, defans muscular), semnul Sciotchin-
Blumberg pozitiv, sunt prezente semnele pneumoperitoneului. În cavitatea peritoneală se acumulează aer.
Apar semne grave de intoxicaţie generală – febră 38° - 39° trăsăturile feţei ascuţite „faţies peritonica” cu ochii
înfundaţi în orbite, limba uscată, buze arse, tahicardie, TA scăzută, în sânge – leucocitoză, VSH – accelerată.
Rentghenologic – acumulare de aer sub diafragmă (semnul secerii). Laparascopia descoperă – în abdomen conţinutul
organului cavitar lezat.
Tactica a/m – vezi abdomenul acut.
Tratamentul:
1. Investigarea rapidă a bolnavului.
2. Laparatomie largă, suturarea sau rezecţia organului lezat, sanarea cavităţii abdominale, aplicarea drenajelor
pentru lavajul peritoneal, aplicarea suturilor.
3. Dacă e lezat intestinul se face aplicarea stomei pe abdomen.
Leziunile organelor parenchimatoase se întâlnesc în 65-70% din cazuri, dintre care splina prezintă 24%, ficatul
18%, rinichii 28% . Se dezvoltă hemoragia internă – hemoperitoneul.
Cauzele: aceleaşi vezi mai sus.
Leziunile viscerale sunt de o gravitate extremă prin existenţa celor trei tipuri de complicaţii majore:
1. Şocul traumatic;
2. Şocul hemoragic;
3. Sindromul de iritaţie peritoneală.
Cuprinde semnele clinice de colaps:
1. Durerea la început provocată prin palpare, apoi devine permanentă;
1. Sete, limbă uscată, buze arse;
2. Vertijuri, ceaţă în ochi;
3. Tegumentele palide acoperite cu transpiraţii reci, lipicioase;
4. Obiectiv se observă un abdomen tensionat şi mărit în volum;
5. Prăbuşirea TA, Ps filiform, accelerat;

6. În sânge scade numărul de eritrocite, Hb şi hematocritul scăzute.
1. Bolnavul se aşează în decubit dorsal, fără pernă - poziţie de securitate;
Extremitatea cefalică se coboară mai jos decât planul toracic, membrele inferioare ridicate sub unghi de 45°;
2. Pe abdomen în regiunea organului lezat se aplică punga cu gheaţă;
3. Se administrează remedii hemostatice: sol. Etamsilat 12,5% - 2ml, sol. Clorură de calciu 10% - 10ml, sol. Acid
aminocapronic.
4. Dacă TA este 80mm, se face un abord venos şi se perfuzează substituenţii sângelui – sol. Na Cl 0,9%, sol.
Glucoză 5%, sol. Ringher. În prezenţa medicului se perfuzează una din soluţiile macromoleculare – Refortan,
Reopoliglucină, Gelofuzină, Haes.
Tratamentul - intervenţie chirurgicală de maximă urgenţă. Se face laparatomia centrală. În leziunile neviabile ale
parenchimului splinei cu lezarea capsulei, splina se înlătură, în leziuni liniare se suturează, în caz de leziuni
neînsemnate subcapsulare se fac eforturi de tratament conservator. În leziunile ficatului, pancreasului, se aplică suturi.
Intraoperatoriu se face reinfuzia.
Paralel preoperatoriu, intraoperatoriu şi postoperatoriu se fac transfuzii a componentelor sângelui, se fac perfuzii de
soluţii macromoleculare.
16. Traumatismul închis al abdomenului cu lezarea organelor parenchimatoase. Cauzele. Manifestările clinice.
Şocul hemoragic. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament. Rolul asistentului medical în tratamentul şi
supravegherea bolnavilor.
17. Plăgile abdominale. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă, principiile de
tratament . Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
Plăgile abdomenului pot fi:
1. Nepenetrante;
2. Penetrante:
a) Perforante
b) Neperforante.
Plăgile nepenetrante – plăgile care interesează numai pielea, aponevrozele şi muşchii (nu este lezat peritoneul). În aşa
plăgi se aplică pansament aseptic compresiv şi se internează de urgenţă în staţionar.
Plăgile penetrante - plăgile care au penetrat în peritoneu dar n-au lezat organele abdomenului - simple;
Plăgile perforante – plăgile care au penetrat peritoneul şi au perforat unul sau mai multe organe.
Cauzele:
1. Acţiunea armelor albe – pumnal, cuţit, sulă, spadă, tije, cioburi de sticlă, pari din lemn, coarne de vită etc.
aceste plăgi sunt mai limitate, au numai orificiu de intrare şi au un prognostic mai favorabil.
2. Acţiunea armelor de foc – schije, gloanţe, prin explozie de bombă, grenadă sunt foarte periculoase, se lezează
organele viscerale, oase, plămâni, pot conţine fragmente de îmbrăcăminte şi sunt infectate chiar de la început.
Manifestările clinice sunt marcate de durere iniţial localizată, apoi generalizată, poate apărea voma. Local prin plagă
poate eviscera epiploonul sau ansele intestinului subţire, sau se pot exterioriza produse patologice: bilă, sânge, materii
fecale, urină etc.
1. Segmentul eviscerat nu se va reduce nici într-un caz. Pe el se va aplica o compresă sterilă umezită cu sol.
Furacilină sau sol. Ser fiziologic cald şi se fixează cu benzi de leucoplast.
2. Tactica următoare depinde de semnele de traumatizare a organelor cavitare sau parenchimatoase şi de

complicaţiile posibile:
a) Sindromul de hemoragie internă;
b) Sindromul de iritaţie peritoneală;
c) Sindromul complex al politraumatizaţilor.
3. Internarea de urgenţă în staţionar unde se efectuează intervenţie chirurgicală de maximă urgenţă.
18. Herniile. Definiţie. Cauzele. Clasificarea. Componentele herniei. Manifestările clinice. Rolul asistentului
medical în depistarea precoce.
Herniile este ieşirea parţială sau totală a viscerelor din cavitatea abdominală prin orificii naturale sau patologice sub
tegumente.
Eventraţie – ieşirea organelor abdominale printr-o zonă neherniară apărută postoperator în urma cedării suturilor
profunde sau în urma traumelor peretelui abdominal.
Evisceraţie – exteriorizarea organelor abdominale printr-o plagă operatorie recentă sau accidentală, suturată sau nu.
Herniile se întâlnesc destul de frecvent în practica medicală ocupând locul doi după apendicita acută. Se întâlnesc la
ambele sexe, dar predomină la bărbaţi 3:1.
Clasificarea herniilor:
I. Deosebim hernii: interne şi externe.
Hernia externă – ieşirea organelor interne împreună cu peritoneul parietal prin orificiul natural sau artificial din
peretele abdomenului spre exterior cu păstrarea învelişului pielii.
Hernia internă – în interiorul cavităţii abdominale când viscerele trec în pungile peritoneale.
Herniile externe de pe peretele abdominal pot fi:
1. Congenitale - predispoziţie anatomică ereditară.
2. Dobândite – apar pe parcurs sub influenţa diverselor cauze.
Cauzele: participă două categorii de factori:
1. Predispozanţi – factori structural-anatomici ereditari, slăbirea peretelui
abdominal în „zonele herniare”.
2. Determinanţi – efortul fizic brusc şi exagerat, sau atenuat dar repetat care duce
la creşterea presiunii abdominale, sarcini repetate, unele boli cronice ca:
bronşita, constipaţii cronice etc.
Hernia este alcătuită din 3 componente:
- Traiectul parietal (orificiu herniar);
- Sacul herniar;
- Conţinutul herniar.
Traiectul parietal (Poarta herniară, Orificiul herniar )– se formează pe sectoare slabe ale peretelui abdominal. Ca
sectoare slabe servesc canalele naturale:
a) canalul femural;
b) canalul inghinal;
c) canalul ombilical;
d) linia albă a abdomenului.
În dependenţă de orificiul herniar, herniile sunt:
 inghinale;
 ombilicale;
 femurale;
 a liniei albe a abdomenului;
Din orificiile artificiale pot fi operaţiile precedate de peretele abdominal, unde a avut loc deficienţa suturilor
musculare - hernii postoperatorii.
Sacul herniar – este peritoneul parietal ce prolabează în orificiul herniar. El este alcătuit din col, corp şi fund.
Conţinutul herniar – se compune din organe interne deplasate în sacul herniar. Cel mai des epiploonul mare şi
intestinul subţire că fiind cele mai mobile dar poate fi şi intestinul gros şi celelalte organe, excepţie face pancreasul şi
duodenul. Cel mai des au hernii copiii până la vârsta 1 an, apoi scade treptat până la vîrsta de 10 ani, ca mai apoi să
atingă nivelul maximal la 30-40 ani. Cel mai frecvent se întâlneşte hernia inghinală -75%, femurală -8%, ombilicală -
4%, postoperatorii -12%.
La început pe locul herniei la efort fizic apare un junghi. După un răstimp apare o proeminenţă (formaţiune), care
dispare în poziţie orizontală a bolnavului şi apare din nou la efort fizic, în poziţie ortostatică. Proeminenţa are o formă
rotundă sau ovală. Când hernia apare brusc se atestă dureri.
Examenul include – examenul vizual, palpaţia, percuţia.
Bolnavul se examinează în poziţie verticală. La inspecţie se observă o formaţiune rotundă sau ovală, cu suprafaţa
regulată. La palpare este netedă, nedureroasă, elastică. Dacă conţinutul herniar dispare în poziţie orizontală sau se
reduce cu mâna, hernia se numeşte reductibilă, dacă nu se reduce – ireductibilă.
Dacă se aplică palma mâinii pe proeminenţă herniară şi bolnavul tuşeşte, impulsul tusei se transmite la palmă.
Diagnosticul nu prezintă dificultăţi.
Evoluţia este lentă şi progresivă cu creşterea treptată de volum.
Tratamentul este:
1. Ortopedic prin utilizarea bandajelor speciale. Se utilizează la nou-născuţi şi la
persoanele în etate a căror stare generală nu permite actul operator
2. Chirurgical - programat la celelalte categorii de bolnavi.
Complicaţiile herniei:
Hernia poate fi agravată de apariţia complicaţiilor, dintre care cea mai de temut este strangularea care necesită
intervenţie chirurgicală de urgenţă.
Hernia strangulată - este constricţia bruscă şi permanentă a sacului şi conţinutului herniar în poarta herniară cu
dereglări accentuate de circulaţie. Este cea mai frecventă şi mai periculoasă complicaţie şi constituie indicaţii către
operaţia urgentă.
Coborâte în sacul herniar viscerele sunt constrânse mai des la nivelul colului în poarta herniară. Strangularea se
întâlneşte mai des la persoanele de vârsta medie şi la vârstnici, dar se poate produce la orice vârstă. Strangulările sunt
mai frecvente la femei, în special hernia femurală (50-60%), apoi hernia inghinală la bărbaţi (10%) şi hernia
ombilicală (9%) la femei. Se disting câteva tipuri de strangulare:
1. Strangulare prin inel elastic.
2. Strangulare stercorală prin fecalom.
3. Strangulări mixte.
Prin inel elastic apare la momentul creşterii bruşte a presiunii abdominale prin efort fizic de mare intensitate, acces
de tuse etc.
Strangulare stercorală prin fecalom – pe fondul diminuării peristaltismului intestinal (intestin atonic), pe măsura ce
ansa intestinală din sacul herniar se umple cu mase fecale, gaze are loc compresiunea ansei distale şi a mezoului.
Are loc:
1. Întreruperea circulaţiei sangvine (venoase, arteriale);
2. Întreruperea tranzitului intestinal cu declanşarea ocluziei intestinale acute.
Aspectul clinic al herniei strangulate variază în dependenţă de organul captat de vechimea constricţiei. Principalele
semne sunt:
1. Agravarea stării bolnavului;
2. Dureri violente în regiunea herniei;
3. Greaţă, vomă repetată la început cu conţinut gastric iar în faze avansate lichid
fecaloid;
4. Temperatura corpului creşte;

5. Tegumentele au o culoare pământie, ochii înfundaţi;
6. Limba iniţial saburală, apoi uscată cu aspect de „perie”
Local:
7. Tumefiere încordată, foarte dureroasă;
8. Ireductibilitatea herniei.
Asistenţa de urgenţă: vezi abdomenul acut.
Tratamentul – chirurgical de maximă urgenţă.
19. Hernia strangulată. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament. Rolul
asistentului medical în îngrijirea postoperatorie a bolnavilor.
20. Complicaţiile ulcerului gastroduodenal. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de
tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea bolnavilor. Educaţia pentru sănătate în sectorul primar.
Maladia ulceroasă este o afecţiune neroumorală care afectează mucoasa stomacului sau duodenului cu implicarea în
proces a ţesuturilor profunde. Este o afecţiune cronică cauzată de hipersecreţie şi hiperaciditate ce se caracterizează de
acutizări sezoniere şi perioade de remisie.
Ulcerul gastro-duodenal este un defect superficial – eroziune sau profund – ulcer. Ulcerul acut este de forma rotundă
cu diametrul de 0,2-3cm. Ulcerul cronic – are margini dure de forma rotundă sau ovală cu diametrul 0,3 - 5-6cm.
Ulcerul duodenal e mult mai frecvent decât cel gastric 12:1. Populaţia urbană se îmbolnăveşte de 2 ori mai des decât
cea rurală.
Tratamentul maladiei ulceroase în mare măsură este conservator. Tratamentul chirurgical se aplică în caz de
complicaţiile ulceroase.
Complicaţiile:
1. Ulcer perforat – 10-30%
2. Ulcer hemoragic – 25-30%
3. Ulcer stenozant (stenoza pilorică) – 10%
4. Ulcer penetrat.
5. Malignizarea ulcerului: 3-10% ulcer gastric, 0,3% ulcer duodenal.
Ulcer perforat – este cea mai acută şi cea mai gravă complicaţie a maladiei ulceroase. Se produce necroza tuturor
straturilor gastrice sau duodenale. Conţinutul duodenal sau cel gastric se revarsă în cavitatea peritoneală, unde exercită
acţiune de excitant fizic, chimic şi bacterian. Perforaţia evoluează rapid spre peritonită. Perforează mai des ulcerele
duodenale situate pe peretele ventral 2/3 din cazuri şi ulcere prepilorice. Diametrul orificiului poate oscila între 2mm şi
2cm.
Perforează atât ulcerele acute cât şi cele cronice în perioadele de acutizare a bolii ulceroase după: eforturi fizice mari,
abuz alimentar, spălături gastrice, tensiune nervoasă, oboseală fizică şi psihică etc. Raportul ulcerul perforat la
bărbaţi/femei este 10:1.
În evoluţie se disting câteva perioade, etape:
1. Şoc primar (perioada reactivă) - decurge 3-6 ore şi depinde de diametrul

perforaţiei, de gradul umplerii gastrice.
a) Momentul perforaţiei este însoţit de o durere violentă asemănătoare cu o lovitură de pumnal, care se produce
brusc în regiunea epigastrică. Bolnavii compară durerea cu o lovitură de „cuţi”, ca o „arsură prin uncrop”.
Durerea apoi se răspândeşte pe tot abdomenul, iradiază sub omoplatul drept sau stâng.
b) Aspectul bolnavului este tipic – faţa palidă, exprimă spaimă, este acoperită cu transpiraţii reci.
c) Bolnavul este imobilizat în decubit dorsal sau lateral cu picioarele flectate spre abdomen foarte încordat.
d) Pulsul bradicardic 50-60 b/min; T/A scade, t° corpului normală sau scăzută.
e) Abdomenul plat sau retractat, imobil, nu participă la respiraţie.
f) La palpare se evidenţiază contractura pronunţată a peretelui abdominal abdomen „de lemn”. Aşa abdomen de
lemn atât de intens nu se mai atestă nici la o altă afecţiune abdominală şi este prezent la 98-100% din bolnavi.
Palparea abdomenului este exagerat de dureroasă.
g) Semnul Sciotchin – Blumberg pozitiv.
h) Percuţia abdomenului depistează sunet timpanic. Are loc dispariţia matităţii
hepatice datorată pătrunderii gazelor din stomac (pneumoperitoneul) - este un simptom caracteristic. Gazul se
acumulează sub ficat şi diafragmă.
Examinarea radiologică – limitarea mobilităţii diafragmei şi gaz liber în
abdomen („semnul secerii”).
2. Perioada de toxicoză (de falsă ameliorare) –6-12 ore. Se produce o adaptare
la agresiune, starea bolnavului se ameliorează, durerile scad;
a) Apar treptat semnele peritonitei – se ridică t° corpului la 38°;
b) Pulsul tahicardic, TA scade;
c) Bolnavul se află în stare de alarmantă ochii înfundaţi;
d) Greaţă, vomă bilioasă, apoi fecaloidă;
e) Abdomenul balonat, palparea mai puţin dureroasă , contractura musculară mai redusă;
Examenul rentghenologic - ca şi în I perioadă.
3. Perioada terminală (peritonita generalizată) – survine după 12 ore cu urmări
dramatice. Starea bolnavului e gravă, vomă repetată, febră 39-40°, Ps – filiform,
accelerat 110-120 b/min, T/A – stare de colaps.
Datorită intoxicaţiei trăsăturile feţei devin ascuţite, ochii duşi în orbită.
Respiraţia frecventă şi superficială, tegumentele, limba devin uscate.
Abdomenul balonat, semnul Sciotchin-Blumberg foarte pronunţat. Peristaltica

dispare din cauza parezei intestinului. Leucocitoză, acidoză.
1. Nu se administrează analgezice, spasmolitice;
2. Nu se va hidrata sau alimenta;
3. Nu se va aplica termoforul;
4. Nu se va efectua lavajul gastric, clisme evacuatoare;
5. În vomă – se va îngriji pentru a preveni aspirarea în căile respiratorii.
6. Se vor administra cardiotonice (sol. Cofeină, Cordiamină).
7. Pe abdomen se va aplica punga cu gheaţă.
8. La prima ocazie abord venos şi perfuzarea soluţiilor cristaloide;
9. Internarea de maximă urgenţă în instituţia medico-sanitară.
În staţionar se fac explorări strict necesare pentru precizarea diagnosticului:
1. Analiza sângelui, urinei;
2. Radiografia panoramică;
3. Dacă este necesară - laparoscopia.
Tratamentul este doar chirurgical de urgenţă. Cu cât mai precoce a fost recunoscută perforaţia şi a fost operat bolnavul
cu atât mai multe şanse de vindecare are. În dependenţă de starea şi vârsta bolnavului se efectuează mai multe tipuri de
intervenţii:
a) Suturarea perforării – în ulcer acut, în risc de complicaţii în peritonită.
b) Rezecţia gastrică (gastrectomia după Bilroth I sau Bilroth II).
Se aspiră din cavitatea abdominală tot conţinutul gastric. Se administrează antibiotice în cavitatea peritoneală. Se
drenează şi se suturează plaga. În stomac se introduce sonda nazogastrică.
Ulcer hemoragic este determinat de erodarea vaselor din zona ulcerului. Aproximativ 25%-30% din ulcere prezintă
hemoragii pe parcursul evoluţiei lor. Ele prezintă 70% din totalul hemoragiilor digestive superioare (HDS).
Epizodul hemoragic poate surveni după un surmenaj fizic, exces alimentar, abuz de alcool, tutun etc.
Dinamica dezvoltării semnelor clinice depinde de calibrul vasului lezat.
Dacă vasul este de calibru mic sângerarea este lentă. Apar senzaţii de „stare de rău”, slăbiciuni, stări de lipotimie,
vertijuri în poziţie ortostatică, reţea în faţa ochilor, vâjâituri în urechi, tegumente palide, transpiraţii reci etc. Din
anamneză se constată că această stare durează de câteva zile. Bolnavul observă scaunul de culoare neagră ca „păcura”
(melena).
În cazul erodării unui vas de calibru mare – în deplină sănătate bolnavul acuză senzaţii de tensiune, greutate în
regiunea epigastrică, astenie generală, vertije, vâjâituri în urechi, transpiraţii reci, paliditatea tegumentelor, cefalee,
greţuri etc. Apoi are loc exteriorizarea hemoragiei sub formă de vomă cu sânge (hematemeza) şi scaun de păcură
(melena). Voma cu sânge are aspectul de „zaţ de cafea” ce se datorează transformării hemoglobinei în
methemoglobină sub acţiunea acidului clorhidric sau vome cu sânge proaspăt şi cheaguri.
În ambele cazuri Ps este accelerat, TA scăzută, respiraţia superficială şi frecventă. În sânge micşorarea Hemoglobinei,
Nr de eritrocite şi a hematocritului. Diureza scăzută
1. Bolnavul cu hemoragie gastrointestinală trebuie urgent internat în staţionar creându-i o poziţie „de
securitate”: repaos absolut, extremitatea cefalică mai jos de planul toracic, membrele inferioare puţin ridicate
(sub unghi de 30-45°).
2. Pe regiunea epigastrică se aplică punga cu gheaţă. Se dă să înghită bucăţi de gheaţă sau să bea 1-2 pahare de
apă rece.
3. Se administrează i/v remedii cu acţiune hemostatică sol. CaCl 10%-10,0; sol. Etamzilat 2,5% - 2,0; sol.
Vikasol 1%-2,0 i/m sau sol. acid Aminocapronic 5% - 5,0 per oral după administrarea a 2-3g de bicarbonat de
Na pentru neutralizarea acidităţii.
4. În cazul când TA este 80 mm se va reface volumul sângelui circulant prin perfuzii cu sol. NaCl 0,9 % sau sol.
Glucoză 5%.
Aceşti bolnavi se internează în secţiile de RTI.
1. Se creează poziţie de securitate fără pernă, membrele ridicate pe suport;
2. Se conectează oxigenul umezit prin sonda nazală;
3. Se aplică frigul pe regiunea epigastrică;
4. Se introduce sonda nazogastrică pentru decompresie şi pentru a asigura
lavajul cu sol. răcită de bicarbonat de Na;
5. Se face transfuzia componentelor sângelui;
6. Se fac perfuzii cu soluţii macromoleculare – sol. Reopoliglucină, sol. Refortan, sol. Gelofuzină etc.;
7. FGDS cu electrocoagularea vasului sanguin;
Dacă tratamentul conservator nu este efectiv sau e o hemoragie masivă din ulcer profund cu vase trombozate – se face
intervenţie chirurgicală:
1. Acoperirea ulcerului cu embol biologic;
2. Suturarea ulcerului ce sângerează;
3. Rezecţie gastrică intervenţie radicală pentru persoanele tinere.
Ulcer stenozant (stenoza pilorică) – este o complicaţie cronică care survine după o evoluţie mai îndelungată a bolii
ce duce la îngustarea progresivă a lumenului duodenal cu dereglarea evacuării bolului alimentar din stomac spre
duoden.
Cauzele sânt ulcerele duodenale mai rar cele gastrice. Stenoza se formează din cauza:
1. Infiltratul periulceros.
2. Edemul mucoasei.
3. Spasmul pilorului;
4. Cicatrizarea ulcerului.
În evoluţia stenozei ulceroase se disting 3 stadii:
1. Compensat;
2. Subcompensat;
3. Decompensat.
În I st. compensat – suferinţa este clinic inaparentă. Stomacul reuşeşte să înfrunte obstacolul de pasaj al bolului
alimentar prin porţiunea stenozată.
Starea generală e satisfăcătoare pe fonul ulcerului propriu zis se dezvoltă o senzaţie de greutate (plenitudine) la stomac
„stomac plin”. Frecvent apar eructaţia şi uneori vome cu conţinut gastric acid. După vomă durerile şi disconfortul
dispar pe o scurtă perioadă.
În II st. subcompensat – senzaţie de greutate şi plenitudine în epigastru devin tot mai accentuate, apare eructaţia cu
miros neplăcut de ou clocit, din cauza staţionării hranei în stomac. Bolnavul are dureri în stomac. Durerile sînt însoţite
de:
1. Clapotaj în epigastru;
2. Garguimente intestinale.
Zilnic sau de câteva ori pe zi se produc vome abundente care aduc uşurare, fapt ce stimulează bolnavii singuri să
provoace voma. Masele vomitive conţin resturi alimentare vechi. Bolnavii acuză astenie generală şi pierdere
ponderală.
La examenul radiologic baritat se constată – stomac dilatat, cu o cantitate mare de lichid, canalul piloroduodenal
stenozat.
În st. III decompensat – au senzaţie de distensie în epigastru, vomă zilnică, abundentă, uneori repetată. Masele
vomitive cu miros fetid, cu resturi de câteva zile. Prin vome le abundente se pierd lichide, ionii de Cl, K, Na. Apar
semne de deshidratare - setea, scade diureza, pielea se usucă, turgorul scăzut, limba şi mucoasa cavităţii bucale –
uscate. Bolnavii devin anxioşi, caşectizaţi şi adenamici.
Diagnosticul se precizează pe baza FGDS, radiologic cu substanţă baritată - stomac foarte dilatat ce conţine mult lichid
pe nemâncate. Se dezvoltă o dereglare a echilibrului hidro-electrolitic.
Tratamentul: Pentru orice grad de stenoză e indicată operaţia.
Pregătirea preoperatorie este:
Specială – începe cu 5-7 zile înainte de intervenţia chirurgicală şi include:
 Mese frecvente, semilichide, în porţii mici;
 Lavaj gastric seara târziu pentru a preveni procesul de putrefacţie;
 Administrarea antibioticilor cu scop de profilaxie a complicaţiilor supurative postoperatorii.

Generală – include refacerea echilibrului hidroelectrolitic şi ridicarea forţelor
imune ale organismului prin:
 Alimentarea parenterală;
 Vitaminoterapia;
 Transfuzii repetate de masă eritrocitară şi plasmă;
 Perfuzii cu cristaloizi etc.
Dacă ulcerul e deschis mai întâi se face tratamentul ulcerului 2-3 săptămâni.
Ulcer penetrat – pătrunderea ulcerului în organele şi ţesuturile adiacente. Penetrează de obicei ulcerele gigante la
persoanele de vârstă medie şi înaintată.
Ulcerele gastrice penetrează în micul epiploon, pancreas, diafragmă, splină. Ulcerele duodenale penetrează în
pancreas, pedicolul hepatic, colonul transvers.
Manifestările clinice: Depind de organul în care a penetrat.
1. Mai întâi dispare ritmicitatea durerilor. Durerile devin permanente. Creşte
intensitatea lor. Durerile ce iradiază în spate, durerile în centură – dovedesc ca
ulcerul a penetrat în pancreas.
2. Apariţia icterului şi iradierea durerilor spre stânga – denotă penetrarea ulcerului
în capul pancreasului şi în pedicolul hepatic.
3. Penetrarea într-un organ cavitar conduce la formarea unei fistule între aceste 2
organe. În fistula dintre stomac şi colonul transvers hrana din stomac trece în
intestinul gros, iar masele fecale din colon se duc în stomac.
Diagnosticul se precizează cu ajutorul FGDS
Tratamentul: În ulcer penetrat se practică tratament chirurgical de regulă rezecţia gastrică 2/3 (gastrectomia).
Malignizarea ulcerului - de obicei malignizarea ulcerului gastric survine mult mai frecvent în ulcere vechi, gigante şi
la vârstnici. Transformarea ulcerului duodenal în cancer este foarte rară.
Incidenţa malignizării ulcerului gastric atinge în mediu 14 % şi este în dependenţă de localizarea şi dimensiunile
ulcerului, mai frecvent malignizează ulcerele ce depăşeşte 2 cm în diametru, cu localizarea pe curbura mare şi fundică
-100 %, pe curbura mică - 48%, în regiunea antrală şi pilorică - 65%.
Sub acest aspect e semnificativ postulatul ce-i aparţine S.S. Judin (1956). „Cu cât e mai adânc ulcerul, cu cât e
mai înaintată vârsta bolnavului şi mai diminuată aciditatea în stomac, cu atât e mai înalt pericolul malignizării şi deci
mai indicată este operaţia”.
Surprinderea momentului de malignizare este foarte dificil şi totuşi printre semnele precoce (sindromul
„semnelor mici”) se cer menţionate următoarele:
 dispariţia periodicităţii durerilor atât în timpul zilei cât şi în timpul anului, primăvara-toamna.
 Durerile îşi pierd violenţa, se pierde legătura cu alimentaţia, devin permanente şi difuze indiferent de
tratamentul conservator aplicat.
 Apare inapetenţa, voma, anorexia.
 Foarte important este apariţia repulsiei (apersiunii) faţă de carne.
Mai târziu se asociază voma sub formă de „apă de carne”, hemoragia gastrică sub formă de striuri sau de peltea de
zmeură. Starea bolnavului se agravează, are loc pierdere ponderală, ce duce la caşexie.
Diagnosticul e definitivat prin intermediul FGDS cu biopsia „ţintită” ţesuturilor din nişa ulcerului şi cu examinarea
histologică.
La primele suspiciuni de malignizare bolnavul este supus unei operaţii radicale cu examen histologic intraoperatoriu.
Tratamentul este mixt în staţionarul oncologic.
21. Complicaţiile ulcerului gastroduodenal. Ulcer hemoragic. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de
urgenţă. Principiile de tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea bolnavilor. Educaţia pentru
sănătate în sectorul primar.
22.Complicaţiile ulcerului gastroduodenal. Ulcer perforat. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă.
Principiile de tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea bolnavilor. Educaţia pentru sănătate în
sectorul primar.
23. Apendicita acută. Definiţie. Clasificarea. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de
tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea bolnavilor.
Apendicita acută – inflamarea apendicelui vermicular.
este cea mai frecventă urgenţă abdominală. Din totalul bolnavilor internaţi 50% sunt cu apendicită acută. Survine la toate
vârstele, dar are o predilecţie majoră între 5 şi 30 ani. Femeile se îmbolnăvesc de 2-3 ori mai des. Letalitatea de 0,2-0,3%
şi acelea mai frecvent în complicaţii tardive (mare la bătrâni). Apendicele vermicular (ileocecal) este un rudiment al
colonului transformat în organ limfoid.
Etiopatogenia: schimbările produse în apendicele vermicular au loc în:
1. Mărirea permeabilităţii mucoasei apendicelui cu invadarea microbiană din cec;
2. Spasmul sau tromboza vasculară ce duce la întreruperea circulaţiei sangvine;
3. Pătrunderea infecţiei pe cale hematogenă ori limfogenă;
4. Infecţiile gastrointestinale, ovariene etc.
Clasificarea:
1. Apendicită simplă (catarală).
2. Apendicită distructivă:
- Flegmonoasă;
- Gangrenoasă;
3. Apendicită complicată:
- „plastronul apendicular”;
- abcesul apendicular;
- peritonită purulentă difuză.
Debut: brusc, de obicei în plină sănătate.
Acuzele:
1. Durerea – semnul de debut al bolii la început se localizează în regiunea
epigastrică, ombilicală şi pe măsura ce progresează se localizează în fosa iliacă
dreaptă (semnul Koher). Adesea chiar la început se localizează în fosa iliacă
dreaptă. Durerea este continuă, evolutivă, uneori pot surveni paroxisme
dureroase.
2. Greaţa - apare direct de la debutul bolii.
3. Voma - poate fi unică sau repetată la scurt timp după apariţia durerilor
4. Indispoziţie, inapetenţă.
5. Modificări de tranzit (diaree sau constipaţie).
6. to subfebrilă – 37,2 – 37,5°C
7. Modificări de tranzit (diaree sau constipaţie), iritaţie peritoneală localizată în flancul drept.
Inspecţia:
7
. Paliditatea tegumentelor;
8. Ps accelerat – tahicardie;
9. Limba saburală, uscată;
10. Examinarea peretelui abdominal detestă o stagnare respiratorie a peretelui
abdominal drept;
Palparea – se depistează:
- Durere în fosa iliacă dreaptă;
- Încordarea muşchilor peretelui abdominal în fosa iliacă dreaptă;
- Hiperestezie cutanată - semnul „cămeşii” pozitiv – trecând de-a lungul peretelui abdominal pe deasupra
cămeşii stabilim prezenţa zonei dureroase în fosa iliacă dreaptă;
- Semnul Sciotchin-Blumberg pozitiv – la palparea profundă cu înlăturarea bruscă a mâinii are loc
intensificarea durerii;
- Semnul Voznesenschi – palpând profund (foarte blând) în fosa iliacă dreaptă îl rugăm pe bolnav să ridice
piciorul drept – durerile se acutizează;
- Semnul Mendel – la percuţia focarului, durerea se înteţeşte;
- Semnul Rowsing – dureri în fosa iliacă dreapta la lovitura blândă în fosa iliacă stânga;
- Semnul Sitcovschii – schimbarea poziţiei în decubit lateral stâng, durerea se măreşte;
- Semnul Mihelson – la palparea bolnavului în poziţie de decubit lateral stâng, durerea în fosa iliacă dreapta se
intensifică brusc.
Diagnosticul paraclinic:
1. Leucocitoza crescută 10-15000, cu devierea formulei leucocitare spre stânga.
2. VSH – accelerată;
3. Analiza generală a urinei nu depistează prezenţa eritrocitelor şi leucocitelor (diferenţierea cu colica renală)
Formele clinice ale apendicitei:
1. În apendicita simplă – apendicele mărit, puţin îngroşat, de culoare roşie-violacee. Este o formă uşoară.
Manifestările clinice vezi mai sus.
2. În apendicita flegmonoasă – apendicele este foarte îngroşat şi tensionat împlut cu puroi. Apendicele capătă
forma unei limbi de clopot. Peritoneul este afectat în fosa iliacă. Clinic starea bolnavului e mai gravă –
tegumentele pământii, vomă repetată, t° corpului creşte la 38°.
3. Apendicita gangrenoasă – are loc necroza segmentară sau complectă a apendicelui vermicular. Apendicele este
colorat în verde-pământiu, pe mucoasă sectoare de necroză, mai ales pe segmentul distal, atârnă ca o”frunză
moartă”. Starea bolnavului se agravează brusc. Trăsăturile feţei devin ascuţite, ochii înfundaţi, vomă repetată,
t° corpului creşte la 39°.
4. Plastronul apendicular – este o peritonită localizată. Plastronul apare la 2-6 zile de la debutul apendicitei dacă
bolnavul nu s-a adresat la timp, sau medicul nu a diagnosticat la timp. Bolnavul prezintă: febră, frisoane, vomă.
Local o formaţiune tumorală delimitată de o consistenţă elastică. Această formaţiune se resoarbe după
tratament sau din contra se extinde şi evaluează spre abcedare. Se indică tratament conservator antibacterial şi
de resorbţie a inflamaţiei - repaos la pat, regim hidric, antibioterapia. Se supraveghează în dinamică. Dacă
plastronul se absoarbe atunci operaţia se amână pe 4-6 săptămâni. Dacă tratamentul conservator nu are efect
atunci se tratează chirurgical.
5. Abcesul apendicular – este rămolirea plastronului. Se accentuează febra de tip septic, vomă, intoxicaţie
generală. În sânge leucocitoză mărită.
6. Peritonita – vezi peritonita.
Apendicita acută la copii
1. Instalarea rapidă a proceselor distructive în apendicele ileocecal.
2. Frecvenţa mare a peritonitei generalizate.

3. Semnele intoxicaţiei grave de la debut.
4. Durerile sânt difuze, paroxistice, depăşind regiunea iliacă.
5. Vome multiple, diaree.
6. T 39-40o.
7. Încordarea muşchilor peretelui abdominal poate fi neînsemnată.
8. Evoluează fulgerător simulând gastroenterita, dizenteria.
Tratamentul:
În toate formele de apendicită acută bolnavii se supin tratamentului chirurgical de urgenţă. În evoluţia nefavorabilă cu
semne de peritonită se impune o medicaţie intensivă timp de 3 ore. Sub anestezie generală se extirpează segmentul
iliocecal inflamat - apendicectomia. Incizia se face în fosa iliacă dreaptă. Postoperatoriu se indică antibioterapia,
îngrijirea minuţioasă a bolnavului.
24. Colecistita acută. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă în colica biliară. Principiile de
tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor. Educaţia pentru sănătate în
sectorul primar.
Colecistita - este inflamaţia colecistului.
Colecistul este organ cavitar în care se depozitează şi concentrează bila secretată continuu de ficat, din care se revarsă
în duoden prin ductul cistic (canalul coledoc) şi participă la digestie.
Cauzele:
1. Pătrunderea microbilor patogeni în lumenul vezical pe cale hematogenă sau retrogradă (din duoden, ficat).
2. Staza biliară.
Microbii ajung în colecist din duoden, mai rar din ficat ce au pătruns aici hematogen sau limfogen.
Factorul favorizant este întreruperea fluxului de bilă din colecist în ocluzia lui prin calcul, spasm, diverticul etc.
În funcţie de debut poate fi:
1. Acută;
2. Cronică.
Didactic colecistitele se împart în:
1. Alitiazice – fără prezenţa de calculi biliari este ca o etapă prelitiazică;
2. Litiazice cu prezenţa calculilor biliari (litiaza biliară).
Este dovedit că nu există o demarcaţie netă a acestor patologii deoarece pentru ambele veriga principală este staza
biliară urmată de pătrunderea infecţiei care împreună generează litiaza biliară.
Stază → Infecţie
↑↓ Litiază ↑↓
Colecistita acută este una dintre cele mai frecvente complicaţii ale litiazei biliare.
Se disting 3 etape evolutive a colecistitei acute:
1. Colecistita catarală;
2. Colecistita flegmonoasă;
3. Colecistita gangrenoasă.
De litiază biliară suferă mai mult femeile 30-40 ani, ce suferă de obezitate.
Calculii pot fi:
a) colesterolici – colesterin.
b) Pigmentari – bilirubina.
c) Calcaroşi – din calciu.
Diametrul lor de la 1-2 mm la 3-5 cm de diferite forme: rotunzi, ovali, poliedrici. Cauza formării calculelor:
Litiaza biliară poate decurge asimptomatic fără accese şi este descoperită ocazional. Dar cel mai des se declanşează
colica biliară care durează de la 30 min până la câteva zile. Cauzele ce determină colica biliară sunt: litiaza biliară,
inflamaţia colecistului, dischineziile biliare.
1. Debutul este brusc deseori seara sau noaptea la 3-4 ore după o masă copioasă, abundentă, bogată în
grăsimi,alcool, băuturi reci. Apar dureri violente colicative în hipocondrul drept cu iradierea în umărul şi
omoplatul drept sau în loja lombară dreaptă. Uneori este aşa de intensă că bolnavul se fereşte să facă inspiraţii
profunde;
2. Apar greţuri şi vărsături la început cu conţinut gastric apoi biliar. Limba saburală, galbenă;
3. t° corpului se ridică până la 38°-39°;
4. Ps accelerat, TA normală sau uşor scăzută;
5. Acutizarea durerilor poate fi provocată de mişcare, palpare, zguduire
6. Bolnavul este anxios, agitat, nu-şi poate găsi o poziţie antalgică, nu suportă atingerea hipocondrului drept;
7. Abdomenul este balonat, nu participă la respiraţie;
8. Palparea este dureroasă, mai pronunţat sub rebordul costal drept;
9. La acest nivel se determină contractură musculară;
10. Uneori se palpează prezenţa unei formaţiuni tumorale în hipocondrul drept;
11. Semnul Ortner pozitiv – îl rugăm pe bolnav să umfle abdomenul, cu rebordul mâinii drepte percutăm la
nivelul proiecţiei vezicii biliare – durerile se accentuează.
12. Semnul Murphy pozitiv– se cere bolnavului să inspire profund în timp ce mâna palpează uşor hipocondrul
drept – durerea se accentuează.
13. Examinarea paraclinică: leucocitoză, VSH accelerat. Analiza biochimică denotă bilirubinemia, şi creşterea
amilazei în sânge.
14. Investigaţii suplimentare;
 USG;
 Colecistografia cu substanţe de contrast (după diminuarea semnelor acute);
 Tomografia computerizată.
1. Administrarea analgezicelor neopioide în comun cu antispastice: amestec din sol. Analgină 50% - 2,0+sol.
Dimedrol 1% - 1,0+sol. Papaverină 2% - 2,0; sau sol. Baralgină 5,0 i/v; sau sol. Spasghin; sau sol. Ketanol) şi
analgezice opioide (sol. Promedol 1%-1,0; sol. Tramadol 2,0; sau preparate neuroleptice: sol. Fentanil, sol.
Droperidol).
2. Administrarea colinoliticelor – sol. Atropină sulfat 0,1% - 1,0.
3. Administrarea spasmoliticelor – Platiphilina, No-Spa, Papaverina.
4. Pe hipocondrul drept punga cu gheaţă, este foarte periculoasă aplicarea termoforului.
5. Băuturi calde alcaline –apă minerală Borjomi, infuzie din măceş, mătase de păpuşoi, mintă, gălbenele.
Bolnavii se internează în staţionarul chirurgical unde li se indică tratament medicamentos pentru 3-4 zile.
1. Repaus absolut, administrarea sondei nazogastrice;
2. Antibioterapia;
3. Terapia de dezintoxicare per os şi prin perfuzii în volum de 2,0 – 2,5 l;
4. Administrarea preparatelor analgetice şi spasmoltice;
5. Vitaminoterapia etc.
Dacă accesele persistă pe fundalul tratamentului medicamentos sau apar complicaţii (icterul,
colecistopancreatita), atunci este indicată intervenţia chirurgicală de urgenţă – colecistectomia tradiţională prin
laparatomie sau endoscopică. Dacă starea se ameliorează, atunci colecistectomia se amână pe o perioadă mai
lungă (2-3 săptămâni).
Îngrijirea după operaţie:
1. Schimbarea pansamentului,
2. Dieta 0, 5a, 5b, 5;
3. Observarea funcţiei drenajelor,
4. Se administrează analgezice, primele zile opioide apoi neopioide
5. La 9-10 zi se înlătură drenele, se scot suturile.
25. Litiaza biliară. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă în colica biliară. Principiile de
tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor. Educaţia pentru sănătate în
sectorul primar.
26. Colica biliară. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Rolul asistentului medical în
supravegherea şi îngrijirea bolnavilor. Educaţia pentru sănătate în sectorul primar.
Colecistita - este inflamaţia colecistului.
Colecistul este organ cavitar în care se depozitează şi concentrează bila secretată continuu de ficat, din care se revarsă
în duoden prin ductul cistic (canalul coledoc) şi participă la digestie.
Cauzele:
3. Pătrunderea microbilor patogeni în lumenul vezical pe cale hematogenă sau retrogradă (din duoden, ficat).
4. Staza biliară.
Microbii ajung în colecist din duoden, mai rar din ficat ce au pătruns aici hematogen sau limfogen.
Factorul favorizant este întreruperea fluxului de bilă din colecist în ocluzia lui prin calcul, spasm, diverticul etc.
În funcţie de debut poate fi:
3. Acută;
4. Cronică.
Didactic colecistitele se împart în:
3. Alitiazice – fără prezenţa de calculi biliari este ca o etapă prelitiazică;
4. Litiazice cu prezenţa calculilor biliari (litiaza biliară).
Este dovedit că nu există o demarcaţie netă a acestor patologii deoarece pentru ambele veriga principală este staza
biliară urmată de pătrunderea infecţiei care împreună generează litiaza biliară.
Stază → Infecţie
↑↓ Litiază ↑↓
Colecistita acută este una dintre cele mai frecvente complicaţii ale litiazei biliare.
Se disting 3 etape evolutive a colecistitei acute:
4. Colecistita catarală;
5. Colecistita flegmonoasă;
6. Colecistita gangrenoasă.
De litiază biliară suferă mai mult femeile 30-40 ani, ce suferă de obezitate.
Calculii pot fi:
d) colesterolici – colesterin.
e) Pigmentari – bilirubina.
f) Calcaroşi – din calciu.
Diametrul lor de la 1-2 mm la 3-5 cm de diferite forme: rotunzi, ovali, poliedrici. Cauza formării calculelor:
Litiaza biliară poate decurge asimptomatic fără accese şi este descoperită ocazional. Dar cel mai des se declanşează
colica biliară care durează de la 30 min până la câteva zile. Cauzele ce determină colica biliară sunt: litiaza biliară,
inflamaţia colecistului, dischineziile biliare.
15. Debutul este brusc deseori seara sau noaptea la 3-4 ore după o masă copioasă, abundentă, bogată în
grăsimi,alcool, băuturi reci. Apar dureri violente colicative în hipocondrul drept cu iradierea în umărul şi
omoplatul drept sau în loja lombară dreaptă. Uneori este aşa de intensă că bolnavul se fereşte să facă inspiraţii
profunde;
16. Apar greţuri şi vărsături la început cu conţinut gastric apoi biliar. Limba saburală, galbenă;
17. t° corpului se ridică până la 38°-39°;
18. Ps accelerat, TA normală sau uşor scăzută;
19. Acutizarea durerilor poate fi provocată de mişcare, palpare, zguduire
20. Bolnavul este anxios, agitat, nu-şi poate găsi o poziţie antalgică, nu suportă atingerea hipocondrului drept;
21. Abdomenul este balonat, nu participă la respiraţie;
22. Palparea este dureroasă, mai pronunţat sub rebordul costal drept;
23. La acest nivel se determină contractură musculară;
24. Uneori se palpează prezenţa unei formaţiuni tumorale în hipocondrul drept;
25. Semnul Ortner pozitiv – îl rugăm pe bolnav să umfle abdomenul, cu rebordul mâinii drepte percutăm la
nivelul proiecţiei vezicii biliare – durerile se accentuează.
26. Semnul Murphy pozitiv– se cere bolnavului să inspire profund în timp ce mâna palpează uşor hipocondrul
drept – durerea se accentuează.
27. Examinarea paraclinică: leucocitoză, VSH accelerat. Analiza biochimică denotă bilirubinemia, şi creşterea
amilazei în sânge.
28. Investigaţii suplimentare;
 USG;
 Colecistografia cu substanţe de contrast (după diminuarea semnelor acute);
 Tomografia computerizată.
6. Administrarea analgezicelor neopioide în comun cu antispastice: amestec din sol. Analgină 50% - 2,0+sol.
Dimedrol 1% - 1,0+sol. Papaverină 2% - 2,0; sau sol. Baralgină 5,0 i/v; sau sol. Spasghin; sau sol. Ketanol) şi
analgezice opioide (sol. Promedol 1%-1,0; sol. Tramadol 2,0; sau preparate neuroleptice: sol. Fentanil, sol.
Droperidol).
7. Administrarea colinoliticelor – sol. Atropină sulfat 0,1% - 1,0.
8. Administrarea spasmoliticelor – Platiphilina, No-Spa, Papaverina.
9. Pe hipocondrul drept punga cu gheaţă, este foarte periculoasă aplicarea termoforului.

10. Băuturi calde alcaline –apă minerală Borjomi, infuzie din măceş, mătase de păpuşoi, mintă, gălbenele.
Bolnavii se internează în staţionarul chirurgical unde li se indică tratament medicamentos pentru 3-4 zile.
1. Repaus absolut, administrarea sondei nazogastrice;
2. Antibioterapia;
3. Terapia de dezintoxicare per os şi prin perfuzii în volum de 2,0 – 2,5 l;
4. Administrarea preparatelor analgetice şi spasmoltice;
5. Vitaminoterapia etc.
Dacă accesele persistă pe fundalul tratamentului medicamentos sau apar complicaţii (icterul,
colecistopancreatita), atunci este indicată intervenţia chirurgicală de urgenţă – colecistectomia tradiţională prin
laparatomie sau endoscopică. Dacă starea se ameliorează, atunci colecistectomia se amână pe o perioadă mai
lungă (2-3 săptămâni).
Îngrijirea după operaţie:
6. Schimbarea pansamentului,
7. Dieta 0, 5a, 5b, 5;
8. Observarea funcţiei drenajelor,
9. Se administrează analgezice, primele zile opioide apoi neopioide
10. La 9-10 zi se înlătură drenele, se scot suturile.
27. Pancreatita acută. Cauzele. Manifestările clinice. Principiile de tratament. Îngrijiri specifice acordate
pacientului.
Pancreatita acută
Pancreasul este o glandă digestivă: lungimea12-22 cm, înălţimea 4,5 cm, grosimea 1,5 cm, greutatea 80-90 g. Este
alcătuit din: cap, corp, coadă. Este organ cu secreţie mixtă: internă şi externă. Secreţia externă - sucul pancreatic în
care se conţin enzime: tripsina, hemotripsina, lipază, lactază, amilaza, etc. Secreţia internă este prezentată prin:
insulină şi glucagon.
Se deosebeşte pancreatită:
1. Acută,
2. Cronică.
Pancreatita acută – este inflamaţia acută a pancreasului cu deversarea sucului pancreatic bogat în proteaze în cavitate
peritoneală. În ultimii ani frecvenţa pancreatitei acute s-a mărit cu mult şi ocupă locul III după apendicită şi colecistită
acută. Maladia e frecventă la vârsta 30-60 ani.
Este un sindrom abdominal acut determinat de leziuni anatomice şi funcţionale la nivelul glandei, produse printr-un
mecanism de autodigestie fermentativă prin propriile enzime provocat de litiaza biliară, alcool, traumatism, boli
infecţioase generale, alergii etc. Este caracterizată printr-un tablou clinic dramatic cu evoluţie severă ce duce la
invaliditate şi deces.
Cauzele:
Statistica arată că în 80% cazuri bolnavii au abuzat de alcool, mese copioase sau suferă de litiaza biliară. În 20% din
cazuri la bază stau:
1. Litiaza biliară;
2. Alcoolul;
3. Traumele operatorii ale pancreasului (în operaţii pe căile biliare) şi traumatismele închise ale abdomenului;;
4. Afecţiuni inflamatorii (duodenite, ileite, colite, ulcer gastro-duodenal, etc.)
5. Boli infecţioase (oreon, febra tifoidă, tifos exantematic);
6. Ascaridoze etc.
7. Boli endocrine: obezitatea, paratirioidismul;
8. Stările de stres;
9. Boli alergice.
Se deosebesc:
1. Pancreatita edematoasă;
2. Pancreonecroza;
3. Complicaţii ale pancreatitei: abcesul, flegmonul retroperitoneal, chisturi pancreatice, peritonita.
Cel mai frecvent se atestă pancreatita edematoasă 75-80%.
Manifestările clinice: debutul este acut cu:
1. Durerea – simptom major şi constant. Durerile sânt extrem de intense, sincopale, insuportabile, greu de
stăpânit cu preparate antalgice. Se localizează în regiunea epigastrică cu iradiere transversală în hipocondrul
drept şi stâng, adesea în „centură” şi iradiază în spate, în umărul stâng, în regiunea retrosternală.
2. Greaţă persistentă, vomă alimentară şi bilioasă repetată sau incoercibilă ce nu aduce la uşurare. Când are
aspect hemoragic este un semn prognostic sever. (Important! Dacă nu varsă nu este pancreatită)
3. Poziţia corpului forţată cu picioarele semiflectate spre abdomen.
4. Tegumentele palide cu cianoză, des se manifestă icterul sau aspectul marmorat.
5. Trăsăturile feţei devin ascuţite, ochii încercănaţi;
6. Limba şi buzele uscate;
7. Lipsa scaunului cauzată de pareza intestinului;
8. Abdomen balonat, meteorism fără apărare musculară sau contractură.
9. PS - tahicardie până la 120 b/min, TA scăzută.
10. Respiraţia – dificilă însoţită de sughiţ. În unele cazuri severe, se instalează plămân de şoc cu toate
consecinţele sale;
11. Tulburări psihice – bolnavul este agitat, poate apărea delirul şi confuzie mentală.
Diagnosticul:
a) Date subiective
b) Date obiective
c) Date de laborator – leucocitoză severă 15-20 mii, în sânge şi urină creşte cantitatea enzimelor pancreatice,
glucozurie.
d) Radiografia panoramică şi USG au o valoare neînsemnată din cauza acumulării de gaze în intestin;
e) Tomografia computerizată – este o metodă optimă de diagnosticare ce oferă informaţie completă;
f) Colangiopancreatografia retrogradă endoscopică - este cea mai valoroasă metodă de diagnostic.
g) Laparoscopia – permite vizualizarea viscerelor şi obţinerea lichidului intraabdominal.
h) RMN etc.
Asistenţa de urgenţă la etapa de prespital:
1. Administrarea preparatelor spasmolitice – sol. Papaverină 2%-2,0;
sol. No-Spa 2,0;
2. Abord venos şi perfuzarea soluţiilor de rehidratare;
3. Administrarea sondei nazogastrice pentru decompresie;
4. Transportarea în secţia de RTI.
Tratamentul:
Sunt importanţi 3 componenţi:
2. Foame - este interzisă alimentarea şi hidratarea pe cale bucală. Ultimele studii arată că foamea nu aduce la
ameliorare. Alimentarea enterală prin sonda gastrică s-a dovedit benefică pentru bolnavii cu pancreatită severă
deoarece stimulează peristaltismul şi duce la decontaminarea continuă a tractului digestiv;
3. Hipotermie pe regiunea epigastrică;
4. Repaos absolut.
Tratamentul medicamentos include:
1. Cateterizarea unei vene centrale (subclaviculară, jugulară externă) cu substituirea volemică masivă până la 6-
8 l în asociaţie cu preparate diuretice;
2. Suprimarea sindromului algic – sol. Baralgină, sol. Trigan, sol. Tramadol, sol. Fortral, sol. Promedol.
3. Administrarea spasmoliticelor – Papaverin, No-şpa, Spasmalgon etc.
4. Alimentaţia parenterală totală – aminoacizi, glucide;
5. Pentru combaterea toxemiei se introduce sonda nazogastrică, prin care se face extracţia sucului gastric,
spălături gastrice cu apă rece, alcalinizare cu bicarbonat de natriu;
6. Administrarea H2-blocatorilor pentru diminuarea acidităţii gastrice – sol. Cvamatel i/v;

7. Antibiotice cu spectrul larg de acţiune;
8. Inactivarea enzimelor cu Contrical, Gordox, Trasilol etc.
9. Hormonoterapia - Corticosteroizi în doze mari pentru susţinerea hemodinamicii Cortizon, Prednizolon;
10. Tratamentul cu anticoagulante – pentru combaterea trombozei vaselor pancreatice sol. Heparină, sol.
Fraxiparină.
Tratament chirurgical în complicaţii se face:
1. Laparatomia cu necrectomia pancreatică în pancreonecroză;
2. Rezecţii pancreatice limitate.
28Ocluzia intestinală. Definiţie. Clasificarea. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de

tratament.
29.Ocluzia intestinală funcţională. Cauzele. Clasificarea. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile
de tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
30.Ocluzia intestinală mecanică. Cauzele. Clasificarea. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de
tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
Ocluzia intestinală este un sindrom clinic cauzat de oprirea totală a tranzitului intestinal. Ocluzia intestinală (OI)
poate apărea la toate vârstele şi este una din cele mai frecvente şi mai periculoase patologii abdominale, reprezintă
20% din totalul cazurilor de abdomen acut. Letalitatea cu toate progresele metodelor contemporane de tratament atinge
10-20%.
Clasificarea:
În funcţie de etiopatogenie se deosebeşte:
1. OI mecanică: oprirea tranzitului intestinal datorită unui obstacol mecanic -
a) prin obturare
b) prin strangulare.
2. OI dinamică sau funcţională datorită tulburării funcţionale a motilităţii
intestinale:
a) spastică
b) paralitică.
În funcţie de nivelul ocluziei:
a) înaltă – la nivelul intestinului subţire
b) joasă – la nivelul intestinului gros.
Ocluzia intestinală prin obturare – provocată de un obstacol fără a provoca tulburări ischemice în peretele intestinal.
Obstacolul poate fi endoluminal, parietal, extraintestinal.
1. Obturaţii endoluminale – ghem de ascaride, calculi biliari, corpi străini, fecalom

la vârstnici.
2. Obturaţii parietale – stenoze inflamatorii, tumori, atrezii şi stenoze congenitale.
3. Obturaţii extraintestinale – aderenţe peritoneale, tumori benigne sau maligne
abdominale, care comprimă sau invadează intestinul (de epiploon, de mezenter,
pancreas, ficat, uter etc.), corpi străini intraperitoneale (comprese uitate în
timpul operaţiei etc.).
Ocluzie intestinală prin strangulare – astuparea lumenului intestinului însoţită de suprimarea circulaţiei sangvine în
segmentul implicat. Strangularea se poate produce prin:
a) Volvulus (torsiune)– răsucirea intestinului în jurul axului sau vascular împreună
cu mezoul sau înnodarea a câtorva anse.
b) Invaginaţie – pătrunderea unei anse cu mezenterul său în lumenul alteia.
c) Herniile strangulate.
d) Bride sub forme de benzi fibroase care comprimă intestinul pe un plan dur.
Ocluzie intestinală funcţională sau ileusul dinamic – reprezintă o tulburare a dinamicii intestinului prin:
a) paralizia cu lipsa totală a mişcărilor peristaltice sau
b) spasmului pronunţat al intestinului (se întâlneşte rar).
Cauzele: procesele inflamatorii acute din cavitatea abdominală (colecistita), pancreatita, apendicita, peritonita,
traumatismul abdomenului şi trauma operatorie, intoxicaţiile, hematoamele retroperitoneale.
Fiziopatologie:
În tractul digestiv apare un obstacol. Organismul luptă pentru al depăşi. Apar dureri în formă de spasme. Are loc
dilataţia progresivă a lumenului intestinului mai sus de obstacol. Secreţia ce continuă formează în locul obstacolului o
acumulare de lichid şi gaze, ce duce la mărirea presiunii în lumenul intestinului. Edemul şi presiunea duce la
decompresia venelor, arterelor, lipseşte peristaltismul. Apar zone de necroză, ce trec în cavitatea peritoneală şi se
începe peritonita.
Un adult sănătos secretă până la 7-9 l/zi de lichid (suc gastric, pancreatic, intestinal). În ocluzia intestinală absorbţia se
dereglează şi se pierd sărurile de Na, K, proteine, lichide, se mai pierd şi cu voma. Apar diferite forme de deshidratare
extracelulară, cu aşa semne ca:
1. Greaţa, voma
2. Bradicardie
5. Setea, limba uscată.
Se dereglează echilibrul acido-bazic. Lichidul intestinal se colonizează cu milioane de microbi, de aici apare
intoxicaţia. Apare insuficienţa hepatică şi renală acută.
Semne clinice se înregistrează în toate formele de ocluzie intestinală, dar diferă doar gradul de expresie a lor, nivelul şi
timpul ce s-a scurs de la debut. Sunt caracteristice 4 simptoame cardinale: durerile, voma, oprirea tranzitului intestinal,
meteorismul abdominal.
1. Durerea – este constantă şi timpurie. Apare brusc, adesea fără cauze evidente.
În ocluzia intestinală prin obturare durerile sunt în formă de colică (durerea vine
şi trece), în perioada dintre crize nu se sting total. În OI prin strangulare bruscă
şi violentă constant.
2. Vărsăturile – cu cât obstacolul este mai sus, vărsăturile sunt mai abundente. În
OI înaltă apar foarte precoce, sunt abundente şi persistente (incoercibile). La
70% de bolnav cu ileus acut ele reprezintă al 2-lea semn caracteristic după
durere. În OI joasă sunt mai puţin constante. La început vărsăturile sunt
alimentare sau bilioase devenind treptat cu aspect fecaloid. În procesele
avansate de ocluzie intestinală masele vomitive au conţinut sangvinolent - este
un semn prognostic deosebit de sever.
3. Oprirea tranzitului intestinal pentru materii fecale şi gaze constituie un semn
cardinal. La început în primele 2-3 ore bolnavii pot să mai aibă emisiuni de gaze
şi mase fecale, se evacuează conţinutul situat mai jos de obstacol. În OI joasă
oprirea tranzitului intestinal are loc mult mai precoce. Eliberarea de conţinut nu
duce la micşorarea suferinţelor.
6. Meteorismul abdominal – este un semn relativ tardiv care apare după 24-48 ore. La început este localizat la
nivelul ocluziei, apoi se generalizează.
7. Starea generală este gravă, bolnavii sunt într-o stare de alarmă „facies toxic”, poziţia în pat cu picioarele
strânse spre abdomen, to corpului la început este normală, apoi cu dezvoltarea peritonitei se măreşte la 39-40 o,
limba uscată, semne de deshidratare.
8. În sânge – creşte numărul de eritrocite, Hb din cauza hipovolemiei,
leucocitoză 10-20 mii, VSH – accelerată.
Tratamentul :
1. Administrarea sondei nazogastrice – cu scop de diagnostic şi de decompresie;
2. Dacă cauza este fecalom se îmbracă mănuşa, se unge cu vazelină şi se înlătură
fecalomul;
3. Tratament chirurgical de urgenţă în celelalte forme de OI;
4. Administrarea i/v a componentelor sângelui, a sol. perfuzionale;

5. Administrarea antibioterapiei;
5. În OI dinamică tratamentul este conservator: remedii spasmolitice în OI spastică,
sol. Prozerină în OI paralitică – stimulează peristaltismul intestinului.
31. Peritonita acută. Cauzele. Clasificarea. Manifestările clinice. Principiile de tratament. Rolul asistentului
medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
Peritonita - este inflamaţia acută (rareori cronică) a seroasei peritoneale.
Peritonita acută
Clasificarea peritonitelor:
1. În funcţie de modalitatea de infectare:
a) Primară – sunt foarte rare (5%) infecţia pătrunde pe cale hematogenă (în
pneumonii, amigdalite) sau prin trompele uterine.
b) Secundară – sunt cele mai frecvente (95%) din cazuri:
- în rezultatul proceselor inflamatorii ale organelor abdominale (apendicită, pancreatită, colecistită).
- în perforaţia organelor cavitare.
- în plăgi penetrante ale abdomenului.
- în rezultatul intervenţiei chirurgicale pe abdomen.
2. În funcţie de zonele de răspândire a procesului:
a) Localizată – procesul se limitează la nivelul focarului primar;
b) Difuză când procesul inflamator s-a răspândit pe 1/3 - ½ din cavitatea
abdominală;
d) Generalizată – procesul inflamator cuprinde toată cavitatea abdominală.
3. În funcţie de caracterul exudatului:
a) Seroasă;
b) Purulentă;
c) Hemoragică
d) Biliară;
e) Uroperitonită.
În evoluţia peritonitei acute se disting câteva stadii:
1. Iritarea peritoneală –în primele 6 ore de la debut –
 Semnele generale lipsesc, predomină o stare de agitaţie a bolnavului provocată de dureri.

 Durerea este un simptom constant cu intensificare progresivă. Sediul de
debut al durerii corespunde organului afectat;
 Alt semn precoce este greaţa, voma la început cu conţinut alimentar, apoi
bilios;
 Bolnavul ocupă o poziţie antalgică în decubit dorsal cu picioarele flectate
spre abdomen apărându-şi abdomenul cu mâna, faţa suferindă;
 Abdomenul este retractat, la palpare „defans muscular” de intensitate
diferită;
 Semnul Şciotchin-Blumberg pozitiv;
 Hiperestezie cutanată.
2. Peritonită declarată (toxică) – după 6-12 ore de la debut reprezintă o alterare moderată a stării bolnavului
„perioada de acalmie falsă”. În acest interval se instalează perioada de peritonită difuză.
 Durerea moderată, constantă;
 Febră moderată 37°- 38,6°C;
 Bolnavul are expresia feţei de alertă cu trăsături ascuţite, ochii înfundaţi, faţa
Hipocrat;
 Ps este accelerat, TA cu tendinţă de scădere;
 Limba uscată – ca „peria”;
 Abdomenul balonat din cauza prezenţei parezei intestinale;
 Semnul Sciotchin-Blumberg pozitiv e puţin exprimat, defans muscular;
 La auscultaţie „tăcere de mormânt”;
Peritonită terminală – starea bolnavului se alterează considerabil.
 Adinamie care se alternează cu euforie sau excitaţie motorie, confuzie mentală, delir;
 Tegumentele icterice, cu semne de deshidratare şi acrocianoză, membrele reci şi cianotice;
 Faţa Hippocrates – cu căderea în orbite a globilor oculari;
 Respiraţia frecventă, superficială,
 Ps filiform, accelerat;
 To corpului rămâne în urmă - „semnul foarfecelui”;

 Vomă cu mari cantităţi de conţinut gastric şi intestinal având miros de fecale;
 Abdomenul balonat acut, lipseşte peristaltismul;
 În sânge leucocitoză mai întâi crescută, apoi scade – dovadă a epuizării forţelor de protecţie ale organismului;
 Dereglarea bilanţului hidrosalin.
Tratamentul:
Peritonita acută constituie o indicaţie absolută pentru intervenţie chirurgicală de urgenţă. Intervenţia constă în:
1. Laparatomia centrală cu lichidarea sursei primare cu extirparea sau suturarea organului afectat;
2. Extragerea exudatului, lavajul cu soluţii antiseptice;
3. Drenarea cavităţii abdominale cu 4-5 drene.
4. Suturarea plăgii.
5. Lavaj peritoneal postoperatoriu prin drene cu amestec sol. Furacilină şi sol. Betadină, sol Dioxidină etc.
Tratamentul general
6. Terapia cu antibiotice i/v şi i/m, cefalosporine, aminoglicozide până la obţinerea rezultatul însămânţării, apoi
se schimbă antibioticele (2-3) în funcţie de rezultatul antibiogramei.
7. Terapia antianaerobă şi antiparazitară cu Metrogil, Metronidazol i/v în perfuzii 100 ml de 2-3 ori în zi.
8. Terapia de dezintoxicare şi corecţia dereglărilor hidrosaline.
9. Terapia de stimulare a forţelor imune ale organismului – transfuzii de plasmă, masă eritrocitară, leucocitară,
vitamine, imunoglobuline etc.
10. În primele zile după operaţie bolnavul va fi alimentat parenteral, apoi prin
sonda nazogastrică.
Îngrijirea este foarte importantă, pansarea bolnavilor 1-2 ori/zi, managementul durerilor, monitorizarea permanentă a
funcţiilor organelor vitale - controlul diurezei, funcţiei tractului digestiv, hipertermiei etc.
Letalitatea constituie 20-25%, iar în şocul septic 85-90%.
32. Hemoroizii. Cauzele. Manifestările clinice. Complicaţiile. Principiile de tratament. Rolul asistentului
medical în pregătirea preoperatorie şi îngrijirea postoperatorie a bolnavilor. Educaţia pentru sănătate.
Hemoroizii. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice,
complicaţiile, principiile de tratament.
Hemoroizii – este dilatarea plexurilor venoase anorectale. Este o suferinţă extrem de răspândită, 10% din
populaţia adultă suferă de aceasta maladie. Bărbaţii sunt afectaţi de 3-4 ori mai des, vârsta 30-50 ani. O
mare importanţă în etiologia hemoroizilor se atribuie abuzurilor de alcool, alimentelor picante, sarcina, viaţa
sedentară, obezitatea, tusea cronică, neglijarea măsurilor de igienă locală, etc.
În prezent se consideră că o importanţă deosebită o au factorii ereditari – hipertensiunea retrogradă cu stază venoasă
în venele rectului.
Clasificarea:
În funcţie de localizare se deosebesc 3 tipuri de hemoroizi:
1. Interni – dilatarea plexurilor venoase situate sub mucoasa rectului şi care nu se văd cu ochiul liber,
dar se depistează numai în timpul tactului rectal sau în rectoscopie.
2. Externi – dilatarea varicoasă a venelor subcutanate, se văd lângă orificiul anal.
3. Micşti – afectează plexul anorectal în întregime
Aproape la 40% din aceşti bolnavi se constată hemoroizi micşti.
Manifestările clinice
1. La început bolnavii semnalizează senzaţii neplăcute în regiunea anală
(senzaţia prezenţei unui corp străin), care se accentuează la încălcări ale
regimului alimentar, în constipaţii, diaree.
2. Mai târziu apar dureri, hemoragii. Hemoragia este semnul major. Ea apare
în momentul defecaţiei sau imediat după aceasta cu eliminări neînsemnate
de sânge purpuriu. Mai rar sunt hemoragii abundente, ce pot determina
anemizarea bolnavului.
3. Apare pruritul în rezultatul maceraţiei tegumentelor din cauza eliminării
mucusului din rect.
4. Durerea semnalizează asocierea inflamaţiei, tromboza nodulilor sau
strangularea lor, apariţia fisurilor anale. Durerea se produce în timpul
defecaţiei şi continuă câtva timp după aceasta.
5. Următoarea etapă a hemoroizilor este prolabarea nodulilor hemoroidali
interni care de la început se reduc înapoi spontan, iar mai târziu nu se
mai reduc de la sine.
6. O caracteristică este alternanţa perioadelor de remisii şi de crize. În
perioada de remisie bolnavii nu prezintă plângeri.
Complicaţiile
1. Hemoragia cu dezvoltarea anemiei.
2. Tromboza nodulilor hemoroidali - în urma unui efort fizic, tuse. Apar dureri violente în regiunea
anală. La examinare nodulii hemoroidali sunt de o culoare violacee, foarte dureroşi la palpare.
3. Prolabarea cu strangularea nodulilor hemoroidali interni - când prolabează nodulii interni şi se
strangulează în orificiul anal, urmând tromboza şi necroza lor. Bolnavii acuză dureri violente în
regiunea anusului şi senzaţia de corpi străini. Bolnavul are dificultăţi la deplasare şi la şedere. De regulă
ocupă o poziţie antalgică în decubit dorsal cu membrele inferioare flectate şi îndepărtate.
4. Malignizarea nodulilor hemoroidali.
5. Ulcerarea nodulilor hemoroidali;
6. Formarea fisurilor anale.
7. Inflamaţia cu dezvoltarea anitei, anorectitei.
Principiile de tratament ale hemoroizilor.
La debutul bolii se va limita la tratament conservator. Se reglează scaunul cu produse alimentare bogate în
celuloză: legume şi fructe ca: perji, mere, sfeclă, morcov, vinegrete, chefir de o zi. Se fac băi de şezut cu
romaniţă, salvie, coajă de mesteacăn, bicarbonat de natriu, permanganat de Kaliu, se aplică supozitoare: Relif,
Anuzol, Neo-anuzol, cu Beladonă, cu Anestezină, cu Diclofenac, cu Indometacină, se aplică unguentul Relif,
Diclofenac, Aurubin.
Se administrează laxative: extract de Cruşină, Senadexin, Bisacodil, Cafeol, Senade, ulei de Ricină, folii de Senă,
Regulax, etc.
În hemoragii se administrează coagulante: Vicasol, Clorură de Calciu, Calciu gluconat. În hemoroizi complicaţi
se indică: dietă laxativă, preparate antiinflamatoare: Indometacină, Naclofen, Dicloberl, Nemisil, băiţe de şezut,
pansamente cu unguente (Vişnevschi, Levomicol).
Igiena locală exclude utilizarea hărtiei igienice. După fiecare act de defecaţie se va face spălarea cu apă caldă şi săpun.
După stingerea proceselor acute se va face intervenţie chirurgicală programată. La un şir de bolnavi nodulii
hemoroidali prolabaţi se reduc. Cel mai des este folosită extriparea nodulilor hemoroidali sub anestezia
generală i/v.
Pregătirea preoperatorie şi îngrijirea postoperatorie a bolnavilor cu
hemoroizi.
Pregătirea preoperatorie.
Înainte de operaţie timp de trei zile se indică alimente fără reziduri: semilichide, terciuri, dietă protectoare.
Pentru profilaxie infecţiei postoperatorie, cu 3 zile înainte de operaţie se indică: Tetraciclină, Levomicitină,
Colimicină.
În ajun de operaţie se fac câteva clisme evacuatoare până la apă curată. Dimineaţa cu 2 ore înainte de operaţie,
se fac câteva clisme evacuatoare până la apă curată. Apoi se face toaleta intimă cu apă şi săpun, se rade părul,
se dezinfectează, se deodorează cu soluţii de permanganat de Kaliu, se transportă în sala de operaţii unde se
efectuează operaţia. După excizia nodulilor hemoroidali în anus se introduce o compresă îmbibată cu unguent
Vişnevschi.
Îngrijirea postoperatorie
Bolnavului i se pregăteşte patul tare, acoperit cu o muşama. Poziţia bolnavului după operaţie este în decubit
ventral.
Primele 4-5 zile se alimentează cu hrană fără reziduri: lichide, bulion, chefir, suc, ouă crude, bomboane,
ciocolată. În fiecare zi se schimbă pansamentul. La a 4 - 5 zi apare scaunul spontan. Dacă scaunul nu apare
spontan se face clisma mică Ognev. La un pahar de apă se adaugă o lingură de sol. Peroxid de hidrogen de
3%, o lingură de glicerină, o lingură de sare de bucătărie. Această soluţie se introduce cu para de cauciuc în
rect. Bolnavul aşteaptă 10 minute apoi se elimină toate masele fecale. Prima defecaţie este dureroasă însoţită
de hemoragii neimportante. Se face baie de şezut. După clismă bolnavul se alimentează cu masa Nr 1, apoi
treptat trece la masa
33. Fisura anală. Cauzele, manifestările clinice, principiile de tratament.

Fisura anală – este o afecţiune ce ocupă locul trei de incidenţă după colite şi hemoroizi.
Ca regulă fisura are lungimea 2 cm şi lăţimea 2-3 mm, este localizată pe peretele posterior şi este determinată
de traumatisme în timpul defecaţiei.
Des se întâlnesc câteva fisuri. În acest caz sediul lor tipic este comisura anală posterioară şi cea anterioară
( fisuri “ în oglindă ” ). Cel mai frecvent suferă femeile la vârsta 30-50 ani.
Cauzele:
Efortul de defecaţie în constipaţii.
Factorii predispozanţi:
1. Colitele;
2. Proctitele;
3. Hemoroizii.
1. Durerea - ardentă în formă de junghi ce durează de la câteva minute până la câteva ore după defecaţie.
Durerile pot iradia spre perineu, rect.
2. Hemoragii din fisura anală - ele nu sunt mari şi nu se amestecă cu masele fecale, dar rămân la suprafaţa
bolului fecal în formă de striuri.
Tratamentul.
La început se aplică tratament conservator:
1. Remedii laxative- Cafeol, Gutalax, Senadexin, Bisacodil, Regulax, etc.
2. Regularea scaunului.
3. Administrarea perrectum a supozitoarelor antalgice - cu Anestezină, cu Beladonă, Relif, Aurubin, etc.
4. Supozitoare antiinflamatoare - cu Diclofenac, cu Indometacină.
Dacă tratamentul conservator nu prezintă rezultate pozitive este indicat tratamentul chirurgical. Se va efectua
excizia fisurii cu aplicarea ulterioară a suturilor şi cu explorarea histologică a ţesuturilor pentru a exclude
cancerul.
Îngrijirile primare de sănătate la domiciliu ale bolnavilor cu hemoroizi şi
fisură anală.
1. Se planifică un plan de educaţie pentru sănătate în rândurile populaţiei din sectorul primar.
2. Se atenţionează cauzele ce duc la dezvoltarea hemoroizilor şi fisurii anale.
3. Se recomandă alimentare corectă şi sănătoasă pentru a evita constipaţiile.
4. Respectarea măsurilor de igienă personală.
5. În cazul apariţiei patologiilor, adresarea pecoce la medicul chirurg.
34. Perirectita. Etiopatogenie. Clasificarea. Manifestările clinice locale şi generale. Principiile de tratament.
Rolul asistentului medical în supravegherea bolnavilor.
Perirectita este inflamaţia acută sau cronică a ţesutului celuloadipos perirectal. Este cea mai frecventă
maladie la acest nivel 30%. Se întâlneşte mai mult la bărbaţi 30-50 ani.
Agentul patogen colibacilii, stafilococii, bacilii gram-pozitiv şi gram-negativ. Infecţia pătrunde în ţesutul
celuloadipos perirectal în urma traumatismelor mucoasei, hemoroizilor, fisurii anale, colitei ulceroase etc.
Clasificarea:
I. Perirectita acută
II. Perirectita cronică:
1. În funcţie de etiologie:
a) Banală;
b) Anaerobă;
c) Specifică;
d) Traumatică.
2. În funcţiede sediul abceselor:
a) Submucoasă;
b) Subcutană;
c) Ischiorectală;
d) Pelviorectală;
e) Rectorectală.
3. În funcţie de gradul de complexitate:
a) Simplă;
b) Complicată.
În funcţie de deschiderea abcesului se atestă 3 variante de finalizare a bolii:
1. Formarea fistulei rectale cronice
2. Formarea perirectitei cronice cu acutizări a procesului inflamator
3. Reconvalescenţa bolnavilor
Perirectita acută - inflamaţia purulentă acută a ţesuturilor perirectale.

Procesul evoluează rapid. Apar dureri intense în regiunea perineului,dificultăţi la şedere şi deplasare, febră
însoţită de frisoane, slăbiciune, cefalee, insomnie, inapetenţă.
Adesea apar constipaţii, tenesme, disurie. Adesea din motive de jenă bolnavii se adresează târziu la medic.
Pe măsura acumulării puroiului durerile se intensifică, devin cu caracter pulsatil. Local sunt caracteristice cele
5 semne ale inflamaţiei. Dacă nu se va deschide abcesul, el va erupe în spaţiile adipoase vecine, în rect, prin
tegumentul perineal.
Dacă abcesul a erupt pe pielea perineului se formează fistula externă, din care se elimină puroi. Durerile se
calmează, t corpului scade, starea bolnavului se ameliorează.
Ieşirea abcesului în lumenul rectului rareori se termină cu vindecarea bolnavului. Mai des se constituie o
fistulă rectală (perirectita cronică). În canalul fistulei din rect pătrund gaze şi materii fecale, care întreţin
persistenţa procesului inflamator.
Perirectita recidivantă se manifestă prin remisiuni, când bolnavul pare a fi sănătos şi cu noi acutizări.
Perirectita subcutanată - este cea mai frecventă formă, (aproximativ 50% din toţi bolnavii cu
perirectită ). Se caracterizează prin dureri acute pulsative, scremete, defecaţia, se observă disurie, t corpului se
ridică la 39 cu frisoane. La examen se atestă edem şi bombaj perineal limitat, deformaţia canalului anal.
Palpaţia este dureroasă, uneori se determină fluctuenţă, sunt prezente cele 5 semne locale ale inflamaţiei.
Perirectita ischiorectală - se întâlneşte la 35-40% din numărul de bolnavi. Iniţial apar semne generale de
intoxicaţie, slăbiciune, frisoane, tulburări de somn, etc.
Apoi apar dureri surde în profunzimea perineului, în rect, care cu timpul devin intense, pulsative, se
accentuează la tuse, efort fizic, defecaţie. Doar peste 5-7 zile se va semnala hiperemia uşoară şi edemul local.
Tactul rectal aici este preţios. Se constată durere.
Perirectita submucoasă - se atestă 2-6% din bolnavi. Durerile sunt atenuate, înteţindu-se în momentul
defecării, t corpului este subfebrilă. Palpator se determină tumeficaţie foarte dureroasă.
Perirectita pelviorectală - este cea mai gravă formă. Se remarcă la 2-7%. Iniţial apare astenie, indispoziţie
generală, frison, cefalee inapetenţă. Apoi apare hipertermie, semne de intoxicaţie generală, durerile devin mai
intense, apar tenesme, constipaţii, disurie.
Perirectita rectorectală - 1,5-2,5%. Apar dureri violente în rect şi osul sacru ce se înteţesc la defecaţie.
Durerile iradiază spre coapsă, perineu. Tactul rectal determină o proeminenţă foarte dureroasă în peretele
posterior al rectului. Este caracteristică hiperemia şi sângerarea mucoasei din ampula rectală.
Tratamentul - până la apariţia supuraţiei se face antibioticoterapia, dezintoxicarea, terapia antiparazitară. Local
se fac băi de şezut, pansamente cu unguentul Vişnevschi, Levomicol, proceduri fizioterapeutice, supozitoare
antiinflamatorii. În stadiul avansat tratamentul este exclusiv chirurgical.
Operaţia constă în deschiderea şi drenarea abcesului sub narcoza generală. Incizia se face în formă de
semilună ca să nu afecteze sfincterul anal. După operaţie se reţine scaunul pe 4-5 zile. Se face terapia
antimicrobiană şi cea de dezintoxicare. Local se tratează cu o plagă purulentă.
Perirectita cronică - ( fistulele rectale) se atestă la 30-40% din bolnavi.
Din aceste fistule se elimină gaze, materii fecale şi puroi. Închiderea epizodică a fistulei determină retenţia
puroiului în cavitatea abcesului, provoacă acutizarea perirectitei. Alternarea acutizărilor şi remisiilor este o
caracteristică a perirectitei cronice.
Tratamentul - conservator şi chirurgical.
Conservator - băi de şezut după defecaţie, spălarea fistulei cu soluţii antiseptice, instilări cu antibiotice în
canalul fistulei, microclisme cu protargol, colargol. Uneori bolnavii se vindecă definitiv.
Intervenţia chirurgicală este o metodă radicală de tratament. Se face excizia completă a canalului fistulos.
35. Cancerul rectal. Stadiile evolutive. Manifestările clinice. Principiile de tratament. Pregătirea preoperatorie
a bolnavilor. Îngrijirea după operaţie. Îngrijiri paliative la domiciliu.
Cancerul rectal - printre maladiile oncologice, cancerul rectal ocupă locul 5, iar în unele ţări pe locul 2-3. Sunt
afectate persoane de vârsta 40-60 ani cu aceiaşi frecvenţă bărbaţi şi femei. După incidenţă cancerul rectal ocupă
locul doi printre tumorile tractului digestiv, după cancerul gastric. Stările precanceroase sunt polipii rectali, colita
ulceroasă nespecifică, perirectită cronică.
Tumoarea afectează:
 anusul 10%;
 ampula – 60%;
 rectosigmoidul - 30%.
Ca formă de creştere poate fi:
 endofită – 30% se manifestă prin ulceraţii de diferită profunzime, în formă de burete.
 exofită - 20% reprezintă un nodul adenomatos în interiorul intestinului.
 mixtă - 50%.
Cancerul anal evaluează foarte malign.
Conform clasificării OMS se disting 4 stadii:
Stadiu I- tumoare mobilă cu dimensiuni mici (2cm) nu depăşeşte stratul submucos, metastaze nu-s.
Stadiu II - este afectat până la jumătate din perimetrul intestinului fără a depăşi limitele lui. Metastaze solitare în
ganglionii limfatici.
Stadiul III – afectează mai mult de jumătate din perimetrul intestinului, străbate pereţii lui şi invadează
organele vecine dau metastaze multiple în ganglionii limfatici regionali şi cei îndepărtaţi.
Stadiu IV- tumoarea obturează lumenul intestinului cu dezvoltarea ocluziei intestinale joase. Tumoarea este
imobilă, invadează organele bazinului şi ţesuturilor învecinate. Au metastaze multiple în ganglionii limfatici
regionali, metastaze în unul sau mai multe organe.
Manifestările clinice: evaluează lent la început fără simptoame. Mai târziu apare constipaţia, care alternează
cu diareea, eliminări de mucus, sânge şi puroi, senzaţie de nedefecaţie deplină. Masele fecale se elimină în formă
de panglici, apar senzaţii false de defecaţie, dureri în intestin cu tenesme caracteristice pentru 90% din bolnavi.
Simptomele generale sunt: anxietatea, pierdere ponderală, anemie.
Complicaţiile: ocluzie intestinală acută joasă, perforaţia intestinului, fistule, hemoragii.
Diagnosticul: datele de anamneză, tactul digital al rectului se depistează în circa 50%, irigoscopia,
rectoromanoscopia cu biopsia şi examinarea histologică.
Tratamentul: în stadiile începătoare tratamentul chirurgical radical – extirparea rectului cu tumoarea în limita
ţesuturilor sănătoase. Se aplică anus contranaturii - colostoma ari în regiunea perineală ori pe peretele
abdominal. Paralel se face tratamentul conservativ - radioterapia, chimioterapia.
În cazurile avansate se face tratamentul paliativ. Se aplică anus contranaturii prin scoaterea pe peretele
abdomenului a unui segment de colon sigmoid. Durata vieţii după operaţia radicală este de 2-3 ani. Altfel
decedează de ocluzia intestinală joasă. Bolnavii cu colostomă necesită o îngrijire permanentă. Bolnavii trebuiesc
pansaţi frecvent, ca să nu se irite pielea din jurul fistulei. Pielea din jur se spală cu apă caldă şi săpun neutru
(pentru copii), se prelucrează cu sol. Furacilină şi sol. Alcool 70%. Apoi se usucă şi se aplică un lubrifiant sau pasta
de zinc (Lasar) pentru a evita iritarea tegumentelor din jur. Se îmbracă rezervuarul pentru mase fecale (colector
stercolar). Colectorul stercoral se schimbă des când s-a umplut pe jumătate sau 2/3 pentru a evita scurgerea
conţinutului intestinal pe tegumentele din jur. Hrana trebuie să fie uşoară în cantităţii mici şi fără reziduri.
Bolnavii cu cancer rectal în stadiile avansate necesită îngrijiri paliative care se acordă în staţionar şi la domiciliu de
către a/m în comun cu medicul şi cu familia bolnavului.
36. Traumatismul sistemului uroexcretor. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă,
principiile de tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
Traumatismele aparatului urogenital au loc în circa 10-12% din toate traumatismele. Circa 49% dintre acestea survin
în rezultatul traumatismului rutier, 30-35% rezultă din accidente de muncă şi sport, iar 15-19% dintre ele se produc
prin agresiune.
Traumatismele renale
Traumatismele renale se împart în:
- traumatisme închise
- traumatisme deschise
Traumatismele renale închise

Rinichii sunt organe profunde, sunt protejate de un important strat de muşchi, de scheletul coastelor şi vertebrele
toracice şi lombare.
Cauzele:
Traumatismele renale închise reprezintă aproximativ 80-90% din totalul leziunilor traumatice renale, fiind determinate
cel mai frecvent de:
- accidente de circulaţie
- cădere de la înalţime
- accidente sportive
- sau prin agresiune.
Leziunile renale închise se disting după gradul de gravitate:

1. Contuzia, comoţia rinichiului, care pot fi asociate cu hematomul parenchimului renal;
2. Ruptura parenchimului rinichiului fără lezarea bazinetului, calicelor;
3. Ruptura parenchimului rinichiului cu lezarea integrităţii capsulei;
4. Zdrobirea totală a rinichiului;
5. Desprinderea rinichiului.
În leziunile renale minime ( contuzie, comoţie, rupturi subcapsulare) starea generală este puţin modificată deoarece
rinichiul sănătos este capabil să preia funcţia rinichiului bolnav. În acest tip de traumatisme pacientul acuză dureri în
regiunea lombară, hematuria se depistează la 80% din accidentaţi care poate fi de la 1-2 zile până la câteva săptămâni,
semnul Giordano (Pasternaţki) este pozitiv. Poate apărea greaţa, voma, pareza intestinului. În caz de formare a
hematomului acuzele sunt mai pronunţate, se ridică temperatura corpului, uneori se palpează rinichiul dureros şi mărit
în volum.
Dacă rinichiul este lezat puternic – ţesuturile perinefrale sunt infiltrate cu sânge şi urina care se revarsă în continuu.
Dacă a fost lezat peritoneul care acoperă rinichiul, se dezvoltă hemoragia intraperitoneală, deoarece sângele se revarsă
în cavitatea peritoneală. În aşa caz se declanşează şocul traumatic şi şocul hemoragic: hipotensiune, puls slab,
accelerat, stare de inconştienţă, transpiraţii, paloare, sete de aer şi de apă, negru în faţa ochilor.
Asistenţa de urgenţă conform PCN.

1. Accidentatului i se creează o poziţie de securitate.
2. Pe regiunea lombară se aplică punga cu gheaţă.
3. Se administrează remedii hemostatice: sol. Etamsilat (12,5% cu 5 ml sol. fiziologica sau i/v sau i/m), sol. Ca
Cl 10% - 10,0 i/v.
4. Accidentatul se aşează pe brancardă dură şi se transportă la instituţia medicală specializată unde este examinat
minuţios şi stabilit diagnosticul.
Principii de tratament:
În traumatismele renale închise ca contuzia, comoţia sau leziunile renale subcapsulare tratamentul este numai
conservator în repaus absolut:
- Aplicarea pungii cu gheată pe regiunea lombară;
- Administrarea antibioticelor cu scop de profilaxie a infecţiei;
- Administrarea remediilor chimioterapice specifice: Palin, Furadonin, Furaghin, Norbactrim, 5-NOK,
Nevigramon etc.
- Administrarea hemostaticelor: Etamsilat (12,5%- cu sol. fiziologica i/v sau i/m) , sol. CaCl 10% strict i/v),
Acid aminocapronic i/v;
- Cateterizarea vezicală cu cateterul Foley;
- Tratament simptomatic.
37. Urolitiaza. Definiţie. Cauzele. Principiile de tratament.
Urolitiaza – prezenţa în parenchimul renal sau în căile urinare a calculilor.

Nefrolitiaza – prezenţa calculilor în rinichi.
Litiaza aparatului urinar este una dintre cele mai frecvente patologii, fiind consemnată încă din antichitate şi
continuând să fie o problemă majoră de sănătate publică atât prin incidenţa în creştere cât şi prin afectarea
preponderentă a unui segment de vârstă tânăr, social activ. Litiaza renală apare mai des la bărbaţi decât la femei,
raportul fiind 3:1, la vârsta de 30-50 ani. Mai rar se identifică la bătrâni şi copii.
Factorii de risc ai litiazei urinare:
1. Factorii metabolici –dereglări ale metabolismului adesea se transmit prin ereditate şi sunt calificaţi ca factori
de risc primordial;
2. Factorii de mediu – geografici, alimentari, aport lichidian insuficient;
3. Factorii de organ – staza urinară şi infecţii urinare;
4. Factorii anatomici – anomaliile renouretrale contribuie la formarea de calculi prin dereglarea evacuării
normale a urinei şi formarea stazei de urinare
5. Factorii medicamentoşi – medicamente care favorizează formarea de calculi;
În funcţie de compoziţia chimică a calculilor, se deosebesc 3 tipuri de litiază:
1. Litiază anorganică (calculi minerali): oxalaţi, fosfaţi, carbonaţi;
2. Litiază organică: litiază urică (acid uric), litiază cistinică,
3. Litiază mixtă.
Această afecţiune poate să nu dea multă vreme nici un semn alarmant sau chiar toată viaţa, fiind diagnosticată cu
ocazia unor explorări ecografice sau radiologice. Adesea însă decurge cu o simptomatologie evidentă chiar de la
începutul formării calculilor, evoluând cu complicaţii grave.
Prezenţa sau absenţa semnelor clinice depinde de mai mulţi factori:
- Calcul fixat sau mobil;
- Prezenţa sau absenţa obstacolului sau iritaţiei provocate de calcul;
- Mărimea şi localizarea calculului;
Calculii pot să evolueze de la precipitate extrem de fine (nisip renal) până la calculi foarte mari sau coraliformi care
ocupă tot bazinetul şi calicele. Nisipul şi calculii mici se elimină uşor cu fluxul urinar. Calculii ceva mai mari
declanşează colici renoureterale violente permanent sesizate de bărbaţi şi rareori de femei, datorită diferenţei
structurale a uretrei (la femei uretra este scurtă 4 cm).Uneori calculii ramân în vezica urinară precipitând alte săruri
devenind şi mai mari.
Dacă calculii ating anumite dimensiuni în calice şi bazinete ori pe ureter de unde nu se pot mişca declanşează o serie
de tulburări extrem de grave ce necesită tratament chirurgical. Prezenţa îndelungată a calcului în rinichi poate produce
atrofia parenchimului renal sau asocierea infecţiei. Obturarea ureterului prin calcul provoacă dezvoltarea
hidronefrozei, iar infectarea – dezvoltarea pielonefritei.
Principii de tratament
Tratamentul litiazei urinare poate fi:
- Conservator;
- Chirurgical;
- Profilactic.
Tratament de urgenţă necesită nu atât litiaza ca atare, cât complicaţiile sale, în special:
- Colica renală;
- Anuria obstructivă;
- Pielonefrita acută obstructivă.
Tratamentul conservator este indicat în litiază cu eliminare spontană a calculilor, de obicei mai mici de 5 mm,
calculii neobstructivi de acid uric sau cistină.
1. Se recomandă un regim alimentar anumit în dependenţă de compoziţia chimică a calculului:
- În litiază de fosfaţi – se exclude laptele, oule, legumele, merele, pere.
- În litiază urică – se exclude carnea, mai ales carnea tânără şi viscerele, afumături, conserve de legume şi
carne.Se recomandă: lapte, multe zarzavaturi, legume, fructe.
Se interzice cafeaua, cacao, ceaiul, ciuperci, brânză.
- În litiază oxalică – se exclude zahărul, fasolea, mazărea, pătrunjelul, morcov, spanac, sfeclă, ceai, fructe,
căpşuni, fragi, coacăză.
2. Se administrează medicaţia ce favorizează eliminarea calculilor: Ciston, Shilingtong; Urinex, Fitolizină (pastă
dizolvă în 0,5 pahar de apă).
3. Medicaţia spasmolitică: No-Spa, Baralgin;
4. Cura de diureză: aport de lichid zilnic;
5. Se recomandă de a evita pierderile de lichide prin transpiraţii, expunerea la soare, regim activ (evitarea
imobilizării la pat, a modului sedentar de viaţă);
6. Tratament balnear: Jeleznovodsc, Esentuchi, Slănic-Moldova.
7. Litotriţia extracorporală sub acţiunea undelor de şoc cu ESW.
Tratamentul chirurgical- scopul este înlăturarea calculului.

Indicaţii pentru tratamentul chirurgical:
- litiaza urinară obstructivă cu afectarea rinichiului;
- litiaza urinară simptomatică cu persistenţa durerilor, hematuriei, pielonefritei secundare.
Se aplică tehnici chirurgicale clasice şi moderne: pielolitotomia, ureterolitotomia, nefrectomia, metode endoscopice
culitotriţie intracorporală etc.
38. Colica renală. Cauzele, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă. Managementul pacienţilor conform PCN.
Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
Colica renală
Semnul clinic major în colica renală este durerea care începe de obicei brusc, la un efort fizic, ridicarea greutăţilor,
mers cu trăsura, maşina, consumul unei cantităţi mari de lichide sau în a 2-a jumătate a nopţii. Durerea este intensă,
colicativă provocată de un calcul migrator. Iniţial este localizată în regiunea lombară cu iradiere de-a lungul ureterului:
în abdomen, în regiunea inghinală, la bărbaţi în testicul, în glandul penisului; la femei – în labiile mari. Durata este
variabilă, de la câteva secunde până la ore sau chiar zile, asociată cu perioade de acalmie. Durerea nu depinde de
poziţia bolnavului, cedează doar după expulzarea calculului sau dacă ultimul îşi reia poziţia iniţială.
Bolnavul devine agitat, îşi schimbă des poziţia, faţa este suferindă. Uneori se constată T 0 înaltă, greaţă, vomă, cefalee,
constipaţie sau diaree. Palparea abdomenului este foarte dureroasă.
Din partea sistemului uroexcretor se semnalează:
- Hematuria totală sau macrohematuria;
- Piuria – aproape permanent însoţeşte colica renală ca semn a prezenţei inflamaţiei.
- Prezenţa sărurilor în urină.
- Disuria
- Semnul Giordano (Pasternaţki) este pozitiv în partea afectată.
1. Consilierea pacientului;
2. Repaus fizic absolut;
3. Suprimarea sindromului algic prin:
- Administrarea antiinflamatoare nesteroidiene (AINS):sol. Analgin 50% -2,0+sol. Dimedrol 1%-2,0; sol.
Ketanol 2,0, sol. Togesic 2,0; sol. Diclofenac 5,0;
- Administrează remediilor antispastice: sol. Papaverină 2,0, sol. No-spa 2,0; sol. Platifilină 2,0.
- Un efect benefic se realizează prin administrarea remediilor cu acţiune combinată: sol. Baralgină 5,0; sol.
Piafen, sol. Spasghin.
- Administrarea anticolinergicului cu efect spasmolitic sol. Atropină sulfat 0,1 %- 1,0.
- Dacă durerea nu cedează se administrează preparatele opiacee:sol. Tramadol; s/c sol. Promedol 2%-
1,0;Fortral i/v.
4. Cu scop adjuvant se utilizează substanţe fitoterapeutice: Fitolizină, Urolesan, Ciston, Cistenal, Shilingtong etc.
5. Se aplică termoforul cald pe regiunea lombară sau se face o baie caldă cu cufundarea acestei regiuni în apă pe 15-
20 minute.
Dacă aceste intervenţii nu sunt eficiente pacientul se internează în staţionar. După examinare şi stabilirea
diagnosticului se va recurge la:
1. Infiltrarea anestetică cu sol. Novocaină 0,5% a cordonului spermatic;
2. Instalarea sistemei pentru perfuzii;
3. Se repetă administrarea analgezicelor şi spasmoliticelor, a terapiei adjuvante.
4. Dacă se presupune o infecţie se indică antibioterapia.
5. Nu se dau bolnavului băuturi abundente atât timp cât calculul nu este eliminat. Dacă calculul s-a deplasat se da
să bea multe lichide: infuzii calde de mătase de păpuşoi, măcieş, urechea ursului, troscot, rădăcini de pătrunjel.
6. Se recomandă un regim alimentar anumit în dependenţă de compoziţia chimică a calcului:
7. Dacă accesele nu cedează se aplică tratament chirurgical. (vezi mai sus).
39. Cistita. Etiopatogenie, manifestările clinice, principiile de tratament.

Cistita- este inflamaţia vezicii urinare. Una dintre cele mai răspândite afecţiuni urologice. Mai des se întâlneşte la
femei (particularităţi – uretra e mai scurtă şi uşor pătrunde infecţia transuretral).
Agenţii patogeni: E. Coli, Proteus mirabelis, P. vulgaris, Stafilococul, Streptococul, Chlamidia, Fungi, Viruşi
etc. Infecţia pătrunde în vezica urinară cel mai des pe calea ascendentă urogenă, hematogenă din alt focar din
organism, prin manevre endoscopice etc.
Factorii predispozanţi:
1. Suprarăcirea organismului generală sau locală (aşezarea pe sol rece, etc).
2. La bărbaţi: ca rezultat al adenomului de prostată.
3. Stricturi ale uretrei cu stază urinară;
4. Calculi ai vezicii urinare;
Cistita este:
- Acută;
- Cronică.
Cistita acută – boala începe pe neaşteptare cu micţiuni frecvente, mai apoi apar
durerile în timpul micţiunii, (disuria), micţiuni false. Durerile se localizează în partea inferioară a abdomenului. În
urină se observă hematuria mai ales la sfârşitul micţiunii. Des este evidenţiată piuria.
Diagnosticul:
- Datele subiective şi obiective;
- Analiza generală a urinei – se depistează bacterii, leucocite, eritrocite,mucozităţi,epiteliu;
- Analiza Neciporenco;
- Analiza bacteriologică –însămânţarea urinei pe medii nutritive cu obţinerea tipului florei patologice şi a
antibiogramei.
Cistoscopia – este interzisă în perioada acută.
1. Antibioterapia: Levomicetină, Levoximed, Ghentamicină, Norfloxacină, Doxiciclină;
2. Chimioterapia antibacterială: Nevigromon, 5- Noc (Nitroxalin), Palin, Norbactrim, Furadonin, Furagin,
Urotractin, Biseptol,
3. Remedii Spasmolitice: No-spa, sol. Papaverină.
4. Remedii AINS general şi local în supozitoare: Diclofenac, Dicloberl, Indometacină, Ibuprofen, Ketoprofen,
Nimesil;
5. Supozitoare cu Beladonă, Anestezină;
6. Băi calde pe şezut cu infuzie de: romaniţă, coajă de stejar, rostopască (cistotel), KMnO 4,salvie.
7. Aplicarea căldurii uscate:sare, tărâţe, făină de păpuşoi, nisip. Toate acestea trebuiesc încălzite bine;
8. Dieta strictă Nr.7;
9. Băuturi în cantităţi mari- infuzii de macieş, mătase de păpuşoi,rădăcină de pătrunjel, cori de harbuz
proaspăt,ceai de flori tei, etc.
10. Preparate antibacteriene şi uroantiseptice – Urolesan, Fitolizin, Ciston, Shilingtong, Urinex;
11. Însănătoşirea apare peste 1-2 săptămâni.
Cistita cronică – de regulă este secundară (primară nu se întâlneşte). Ea este ca urmare a cistitei acute netratate,
adenomului de prostată, cancerului de prostată, strictura uretrei. Poate decurge foarte îndelungat şi dificil.
Manifestările clinice: are loc alternarea semnelor acute cu perioade de remisie.
Tratamentul: este înlăturarea cauzei ce duce la cistita cronică şi tratamentul cistitei acute.
Prevenirea:
 Consumați multe lichide, în special apă;

 curățați zona intimă cu maximă atenție folosind un produs special pentru igiena intimă;
 alegeți dușul și evitați baia în cadă;
 spălați ușor pielea din jurul zonei intime;
 goliți vezica urinară cât mai curând posibil după actul sexual;
 evitați să folosiți spray-uri deodorante sau produse pentru femei în zona genitală;
 evitați băile cu spume;
 faceți des dușuri calde;
 purtați lenjerie din bumbac;
 nu amânați urinarea;
 după mersul la toaletă, ștergeți zona din față către spate;
 în perioada ciclului menstrual, schimbați de câteva ori pe zi absorbantele.
40. Adenomul de prostată. Cauzele. Manifestările clinice. Principiile de tratament. Rolul asistentului medical în
supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
Adenom de prostată (Hipertrofia prostatică benignă) - este o tumoare benignă cauzată de dezvoltarea excesivă a
ţesutului glandular şi a stromei conjunctive a prostatei.
În rezultat glanda se măreşte în volum, apasă asupra uretrei şi duce la dereglări de micţiune - retenţia urinei în vezica
urinară, uretere, bazinete.
În etiologia bolii un rol important îl joacă dereglările hormonale ce au loc la vârsta înaintată. Micşorarea producerii
androgenilor de către testicule duce la o abundenţă de honadotropi ce stimulează creşterea organelor genitale, iar
aceasta la rândul său la concreşterea adenomatoasă a prostatei.
Adenomul de prostatăeste o afecțiune frecventă, întâlnită la peste 50% dintre bărbații cu vârsta peste 50 de ani.
Manifestările clinice:clinic Adenomul de prostată evoluează în 3 stadii:

I st. Compensatorie (faza de prostatism)- urinare frecventă într-un jet slab în timpul nopţii, vezica urinară se goleşte
deplin, disurie.
II st. Subcompensatorie - semnul principaleste retenţia de urinei în vezica urinară. În rezultat micţiunea devine
frecventă şi ziua. Apare senzaţia de neurinare completă, simptome de insuficienţă renală - uscăciune în
gură(xerostomie),sete, dureri în vezica urinară, disurie.
III st. Decompensatorie- vezica urinară devine supraîncărcată(glob vezical), se depistează la palpare şi uneori se vede
cu ochiul liber. Urina se elimină cu picătura, involuntar.Se dezvoltă insuficienţa renală cronică.
Complicaţiile în adenom de prostată:

1. Retenţia acută a urinei;
2. Hematurie;
3. Inflamaţia acută şi cronică a căilor urinare;
4. Cancer de prostată;
Diagnosticul se restabileşte conform datelor:

1. Subiective;
2. Obiective;
3. Percuţia regiunii pubiene după urinare.
4. Tuşeul rectal - se determină o formaţiune rotundă, nedureroasă, de consistenţă
elastică.
4. Cistoscopia - se efectuează rar pentru a evita complicaţiile - se vede
proieminarea prostatei în lumenul vezicii urinare.
6. Cistografia.
Conduita în Adenom de prostată conform PCN.

Asistenţa de urgenţă în retenţia acută a urinei:
1. Se face sondajul vezical cu cateter elastic care se lasă în vezica urinară. Sondajul se realizează de către
medic. A/m asistă medicul în timpul intervenţiei;
2. Dacă nu se reuşeşte cateterizarea, atunci este indicată puncţia suprapubiană a vezicii urinare;
3. Transportarea pacientului în staţionarul chirurgical cu monitorizarea parametrilor vitali.
În stadiile iniţiale se recurge la tratament conservator:
1. Tratament hormonal, fitoterapia;
2. Tratamentul cu razele Laser;
În stadiile avansate se aplică tratament chirurgical:
1. Tratamentul endoscopic - Constă în îndepărtarea ţesutului adenomatos cu ajutorul unei anse
electrice, procedeu numit rezecţia transuretrală a prostatei. Rezecţia transuretrală (TUR) se face chiar şi în
primul stadiu. Operaţia atunci este bine venită, deoarece nu se dezvoltă complicaţiile.
2. Adenomectomia deschisă. După operaţie în uretră se fixează cateterul, iar pe peretele abdomenului se aplică
sonda Petţer ( epicistostoma).
Pregătirea pentru operaţie:

1. Se aduce la starea generală satisfăcătoare aparatul cardiovascular,
gastrointestinal, se restabileşte funcţia rinichilor.
2. Dacă e nevoie se face drenarea vezicii urinare cu cateter permanent.
3. Administrarea antibioticelor cu scop de profilaxie a infecţiei postoperatorii.
4. În ajun şi în ziua operaţiei se fac clisme evacuatoare.
5. În ziua operaţiei se rade părul din câmpul operator.
Îngrijiri specifice postoperatorii:

1. Se indică antibioterapia cu preparate din grupa cefalosporinelor – Forsef,
Cefazolin, Cebect, Cefatoxim; sau grupa chinolonelor - Ciprinol, Levoximed,
Ciprofloxacin, Norfloxacin.
2. Se administrează chimioterapia antibacterienă: Nevigramon, 5-Noc,
Norbactrim, Palin, Furaghin, Furadonin, Urotractin,etc.
3. Repaus lipsit de efort fizic. Dieta corespunzătoare.
4. Acţiunea asupra psihicului bolnavului – consilierea lui.

5. În perioada postoperatorie, se va urmări starea pansamentelor şi drenajelor.
Tegumentele se dezinfectează cu sol Alcool 70%, se aplică pansament aseptic în
formă de pantolonaşi. Se va îngriji epicistostoma - aplicarea pe pielea din jurul
drenului a lubrifiantului sau pastei de zinc - Lassar pentru a preveni maceraţia
tegumentelor.
6. Uneori este indicată irigarea continuă a vezicii urinare. Pe stativ se instalează un
flacon cu sol. Furacilină, sol. Permanganat de Kaliu, de la care se uneşte
sistemul de perfuzie cu cateterul continuu introdus în uretră. Prin epicistostomă
localizată pe peretele abdominal, se elimină sol. de Furacilină împreună cu urină
şi sânge într-un colector urinar. Această irigare continuă a vezicii urinare se
aplică pe 2-3 zile până la eliminarea Furacilinei curate şi ameliorarea stării
bolnavului, în total 8-10 flacoane de Furacilină. A/m supraveghează starea
bolnavului în continuu, schimbă flaconul cu sol. Furacilină, goleşte colectorului
urinar. În caz de obturare a cateterului sau drenului anunţă medicul, acordă
asistenţa de urgenţă.
8. Se efectuează toaleta intimă în fiecare zi cu apă caldă şi săpun.
41. Traumatismul vertebromedular fără lezări medulare. Cauzele. Clasificarea. Manifestările clinice în
traumatism. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi
îngrijirea bolnavilor.
Traumatismul vertebro-medular este acela care rezultă în urma traumatismelor
violente exercitate fie direct, fie indirect asupra coloanei vertebrale.
Traumatismele vertebro-medulare fac parte din cele mai grave leziuni ale aparatului locomotor, iar frecvenţa lor
este 0,4-0,5% din toate fracturile scheletului.
Ele se înregistrează mai mult în urma:
 Traumatismului rutier.
 Căderii de la înălţime.
 Înotul în bazine superficiale.
 La mineri prin constricţie.
Coloana vertebrală este constituită dintr-un complex osteo-muscular ligamentar – 34 segmente ( vertebre ), 24
discuri intervertebrale.
În aceste condiţii accidentele găsesc un teren de acţiuni foarte larg, cu tot atâtea variante de suferinţă.
În funcţie de violenţa agresiunii, de poziţia corpului, de vârsta accidentatului se pot produce următoarele
leziuni:
1. Închise – cele mai frecvente.

2. Deschise – în urma traumei cu armă de foc.
Din leziunile închise fac parte:

 Contuzia coloanei vertebrale.
 Entorse ( întinderea ligamentelor).
 Subluxaţii şi luxaţii la nivelul unea sau mai multor articulaţii vertebrale.
 Fracturi izolate a corpurilor vertebrelor ( prin compresie ) şi aşchiate ( cominutive).
1. În funcţie de localizare fracturile vertebro – medulare pot fi:

a) A arcului vertebrei.
b) A corpului vertebrei prin compresiune.
c) A apofizelor vertebrei.
2. În funcţie de lezarea măduvei spinării pot fi:

a) Cu lezarea măduvei spinării –28%.
b) Fără lezarea măduvei spinării.
Pot fi diferite combinări de leziuni:
 Fracturi-luxaţii.
 Fracturi ale corpului şi apofizelor vertebrei, etc.
Cele mai frecvente se întâlnesc fracturile corpurilor vertebrei şi apofizelor vertebrei transversale.
Mecanismul de traumatism prin flexie provoacă fracturi prin compresiune şi deformaţie cuneiformă a corpului
vertebrei cel mai des în regiunea toracică inferioară Th 9-12 şi lombară L4 –L5 ale coloanei vertebrale. Gradul de
compresiune poate fi diferit:
a) De la o tasare uşoară abia vizibilă.

b) Până la deformarea cuneiformă accentuată a corpului vertebrei.
În zona cervicală se observă:
 Fracturi ale corpului vertebrei.
 Fracturi – luxaţii, precum şi
 Luxaţii izolate.
Cel mai des se lezează vertebrele C5-C6 mai rar C1-C2.
Cu cât mai sus sunt situate lezările cu atât mai des se lezează şi măduva spinării.
Aşa în regiunea cervicală fracturile complicate cu:
 În regiunea cervicală lezarea măduvei spinării constituie 44%.

 În regiunea toracică –33%.
 În regiunea lombară –23%.
Fracturile necomplicate cu lezarea măduvei spinării se caracterizează prin:
 Dureri violente în locul lezării.

 Gibozitate accentuată ori proeminenţă vizibilă a apofizei spinoase.
 Contractura muşchilor paravertebrali.
 Tulburarea mai mult sau mai puţin totală a mişcărilor.
 Imposibilitatea de a sta în picioare şi chiar de a şedea.
 Aşa semne ca crepitaţia osoasă, mobilitatea în regiunea fracturii lipsesc.
 Echimozele nu sunt pronunţate deoarece hemoragia se extinde pe partea anterioară a corpului vertebrei.
În lezarea zonei cervicale cu luxaţie în torsiune are loc înclinarea corpului şi răsucirea lui.
Uneori capul se înclină şi este susţinut de ambele mâini ale accidentatului. Pot apărea tulburări de respiraţie de
diferite grade.
Diagnosticul este precizat Rentghenologic în câteva proiecţii.
Asistenţa de urgenţă.
Există mare pericol ca prin manevrele de prim ajutor sau în timpul transportării fractura coloanei vertebrale fără
lezare de măduva spinării să se transforme într-o fractură cu lezarea măduvei spinării.
De aceea trebuie de respectat nişte reguli stricte:
1. Se va evita orice tentativă de ridicare a accidentatului.
1. Se va cerceta dacă acesta are sau nu leziuni medulare prin înţepare uşoară sau zgârierea extremităţilor –
accidentatul chiar şi fără conştiinţă trebuie să reacţioneze.
2. Atunci când bolnavul este conştient va fi rugat să mişte membrele inferioare.
3. Prin interviu se poate afla prezenţa unor parestezii ( amorţeli, furnicături, înţepături).
4. Îmbrăcămintea de pe bolnav se înlătură prin tăiere cu foarfeca pe la cusături.
5. Examinarea bolnavului se face în poziţia în care a fost găsit .
6. Dacă este nevoia de mişcarea accidentatului, atunci se face de câteva (4-5) persoane şi nici de cum de umeri,
subţiori şi de picioare.
7. În dereglări respiratorii se va asigura permeabilitatea căilor respiratorii ( aspiraţia din cavitatea bucală, fixarea
limbii) şi efectuarea resuscitării cardio-respiratorii şi cerebrale dacă este necesar.
8. Venepuncţia unei vene de calibru mare cu instalarea sistemului de perfuzii cu sol. macromoleculare (Refortan,
Geloguzin, Reopoliglucină, Poliglucină etc.) .În lipsa lor se vor perfuza sol. cristaloide (sol.Fiziologică, sol.
Ringher, sol. Glucoză etc.)
9. Suprimarea sindromului algic prin administrarea analgezicilor sol. Dexalgină, sol. Analgin 50%-2,0ml +Dimidrol
1%-2,0, Ketanol, Togesic, Baralgină (Atenţie la parametrii TA). În prezenţa medicului se va administra: sol.
Tramadol, Promedol.
10. Accidentatul se aşează pe brancardă sau pe scânduri cu faţa în sus.
11. Brancarda se aşează lângă accidentat se acoperă cu o pătură.
12. În leziunile cervicale se aplică gulerul din vată şi tifon sau gulerul Schanţz. Dacă acestea lipsesc, în locul unde va
fi ceafă se pun pernuţe moi, un prosop, haină rulată, colac de cauciuc, etc.
Dacă fractura se bănuieşte în regiunea toracică sau lombară în acel loc se pune o pătură, în aşa fel este asigurată
hiperextensia corpului vertebrei fracturate şi complicarea leziunii.
13. De cealaltă parte a brancardei 4-5 persoane apucă accidentatul de cap, trunchi, bazin, picioare. La acelaşi semn toţi
odată ridică accidentatul, iar altă persoană împinge brancarda sub accidentat.
14. Se aşează bolnavul pe brancardă prin coborârea lentă şi se fixează de ea cu benzi transversale.
În timpul de faţă pentru aceşti accidentaţi au fost elaborate brancarde speciale. Cele mai bune au fost create la
institutul de ortopedie din Haricov. Ele au mai multe dispozitive pentru o fixare stabilă.
Tratamentul:
În caz de contuzii se aplică o pungă cu gheaţă în primele 24 ore. Iar după 24 ore proceduri calde - comprese
semialcoolice, termofoare. Se recomandă repaos, mai târziu urmează masaj, gimnastică medicală. Funcţia se
restabileşte în 15-20 zile.
Fracturile cervicale se tratează cu un pansament ghipsat toraco-cervical, dar preventiv se face extensie cu ansa
( căpăstru) Glison timp de 1-1,5 săptămâni cu ajutorul greutăţilor, înclinând capătul cefalic sub un unghi de 20.
Uneori se izbuteşte repoziţia manuală a luxaţiilor vertebrelor cervicale.
Dacă conservator nu se poate trata se face operaţie chirurgicală în regiunea cervicală.

În fracturile corpurilor vertebrelor prin compresiune în locul tipic
se face redresarea prin:
1. Metoda funcţională.
2. Repoziţia într-un singur timp.
3. Metoda combinată.
Metoda funcţională este cea mai răspândită. Bolnavul se culcă în decubit ventral pe un pat dur cu o pernă sub piept,
iar alta sub gambe.
Altă poziţie este se culcă în decubit dorsal şi sub locul fracturii se pun diferite suporturi, pernuţe cu nisip, suluri
moi, pernuţe cu seminţe de in, pasat.
Grosimea lor se măreşte treptat la 2-3 zile până când se obţine reducerea deformaţiei verificată prin controlul
rentghenologic.
Paralel se face gimnastica curativă pentru crearea unui corset muscular propriu şi prevenirea atrofiei musculare.
Începând cu a 5-6 săptămână bolnavului i se permite să se întoarcă, peste 8-9 săptămâni bolnavul părăseşte patul şi
continuă gimnastica şi masajul, continuă proceduri fizioterapeutice. Mai târziu poate fi trecut la tratamentul
ambulatoriu la domiciliu sub supravegherea medicului de familie.
Bolnavul doarme pe un pat dur fără pernă încă 3-4 luni. Capacitatea de muncă cu serviciu uşor se restabileşte la
8-9 luni. Persoanele angajate la munci fizice mai grele li se recomandă un lucru mai uşor pe timp de 8-12 luni.
Reducerea într-un singur timp se efectuează sub anestezie locală –10,0 sol.Novocaină 1% paravertebral.
Bolnavul se culcă pe 2 mese de înălţimi diferite. Sub acţiunea greutăţii trunchiului se produce recurbarea fracturii
tasate. Această reducere trebuie efectuată foarte atent, ca să nu se lezeze măduva spinări. Apoi se aplică un corset
ghipsat sau pat ghipsat pe 2,5-3 luni. Treptat se schimbă cu un corset din masă plastică. Capacitatea de muncă se
restabileşte la 8-12 luni.
Metoda combinată – se combină ambele metode.
Dacă tratamentul conservator nu-i efectiv se face intervenţia chirurgicală.
În fracturile apofizelor spinoase se suturează cu fir de sârmă de oţel inoxidabil, cu fir de argint, se fixează prin
intermediul plăcilor metalice, panglicilor de lavsan, şuruburilor, diferitor fixatoare etc. Principal e că coloana
vertebrală să fie fixată în poziţie de hiperextensie. Fixatoarele metalice se elimină peste 1-1,5 ani după operaţie.
Fracturile corpurilor vertebrei se tratează prin metoda spondilodezei cu folosirea auto-şi alogrefelor osoase. Un
rol deosebit de important în tratamentul şi îngrijirea bolnavilor îi revine a/m, care trebuie să acorde la timp, calificat
tehnici de îngrijiri bolnavilor ce sînt imobilizaţi la pat. De calitatea îngrijirilor depinde în direct succesul tratamentului.
Se va urmări starea tegumentelor expuse la escare. Va efectua profilaxia escarelor: schimbarea lenjeriei de pat şi
de corp , menţinerea tegumentelor curate şi uscate, schimbarea atentă a poziţiei corpului, masajul regiunilor expuse
etc.
Dimineaţa bolnavul este ajutat să facă toaleta matinală. Din primele zile se vor face exerciţii de gimnastică
pentru ridicarea tonusului muscular şi gimnastica respiratorie pentru profilaxia pneumoniei.
Se va urmări funcţia vezicii urinare şi funcţia intestinului.
Bolnavul trebuie să primească o alimentaţie calorică, variată, bogată în vitamine, săruri de Calciu, vit. D.
La domiciliu se va continua îngrijirea bolnavului de către aparţinători, sub controlul riguros al a/m de sector din CMF.
Personalul medical va efectua educaţia pentru sănătate în sectorul primar pentru a evita sau micşora numărul de
accidente grave atît a celor habituale cît şi celor de transport.
42. Traumatismul vertebromedular cu lezări medulare. Cauzele. Clasificarea. Manifestările clinice în
traumatism. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi
îngrijirea bolnavilor.
Fracturile complicate cu lezarea măduvei spinării.
Fracturile cu lezarea măduvei spinării sunt destul de frecvente.
Deosebit de des apar în fracturi – luxaţii a coloanei vertebrale.
Sunt diferit de variate şi depind de gradul leziunii şi al antrenării în traumă a măduvei spinării: meningelui,
rădăcinilor nervoase. Lezarea măduvei spinării se constată zilnic după mai multe simptoame caracteristice. La cele
prezente în leziuni fără lezarea măduvei spinării se adaugă:
1. Paralizii motorii şi senzitive.

2. Tulburarea funcţiilor organelor pelviene cu retenţia urinei şi incontenenţa fecalelor.
3. Decubitusuri.
4. Edemele extremităţilor.
În primele ore şi zile după accident bolnavii se află în şoc general şi medular.
Paraleziile totale, dereglările de funcţii ale organelor pelviene ce duc la infectarea rapidă a căilor urinare
( cistită, pielonefrită, decubite), duc la lezări profunde a măduvei spinării.
Dacă leziunea se produce la nivelul vertebrelor cervicale apare paralizia complectă a membrelor superioare, a
trunchiului, a membrelor inferioare – tetraplegie. Aceşti bolnavi mor foarte repede. Dacă e mai jos apare paraplegie.
Tratamentul chirurgical şi conservator este foarte dificil îndelungat, pe toată viaţa. Aceşti bolnavi necesită îngrijiri
paliative conform nevoilor fundamentale şi problemelor de sănătate ce sunt prezente (vezi modulul
„Îngrijiri paliative. Controlul simptoamelor”).
43. Fracturile oaselor bazinului. Clasificarea. Cauzele. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de
tratament. Rolul asistentului medical în supravegherea şi îngrijirea bolnavilor.
Centura pelviană care alcătuieşte bazinul este alcătuită de oasele:
1. Iliac.
2. Ischion.
3. Pubis.
4. Sacru.
5. Coccigian.
Aceste oase încheiate între ele foarte intim adăpostesc organele importante. Bazinul este foarte rezistent
la traumatisme. Cu toate acestea fracturile oaselor bazinului alcătuiesc 5-7% din toate fracturile şi se atârnă la
traumatismele extrem de grave ale aparatului locomotor . Fiecare al 3-lea accidentat cu fracturi izolate şi
fiecare accidentat cu fracturi multiple este în stare de şoc traumatic, din cauza zonelor neurogene şi
hemoragiilor masive intratisulare sau externe ce au loc.
Sunt observate mai frecvent la bărbaţi la vârsta de 25-50 ani. Letalitatea rămâne mare până la 10%. În 25-
45% fracturile oaselor bazinului sunt asociate cu fracturi ale oaselor altor regiuni şi lezări de organe. În aşa
caz letalitatea atinge 50-70%.
Cauzele:
Cel mai des apar în rezultatul compresiunii în direcţia anterioposterioară sau oblică între automobile,
vagoane etc.
Clasificarea fracturilor oaselor bazinului
I. În funcţie de mecanismul de producere fracturile se împart în:

1. Directe
a) Compresiuni sagitale sau frontale ( intre automobile, vagoane,
compresiuni în prăbuşiri, alunecări de teren etc.).
b) Căderi de la înălţime.
c) Accidente rutiere.
d) Fracturi prin armă de foc.
2.Indirecte – cădere pe trohanter de la înălţime cu picioarele întinse.
II. În funcţie de tipul lor fracturile oaselor bazinului sunt clasificate în:
1. Izolate – fracturile unui os ca: aripa sau creasta osului iliac, splina iliacă, osul sacru, osul coccis.
2. Fracturi cu deformare inelului pelvian- cu deplasarea oaselor fracturate.
3. Fracturi fără deformare a inelului pelvian.
4. Fracturi duble cu traiectul vertical ( fractura Malgaigne).
5. Fracturi a cotiloidului – fractură cu luxaţie centrală a femurului.
III. În funcţie de complexitate fracturile sunt:

1.Fracturi cu lezarea organelor interne ( vezica urinară, uretra, intestinul
gros, vaginul, ovarele, etc.)
2.Fracturi fără lezarea organelor interne care pot fi:
 închise
 deschise.
În fracturi izolate ale unui os se depistează:
 Dureri în regiunea dată; dacă e cu deplasare se observă deplasarea osului fracturat;

 În fracturile complicate cu deformarea inelului pelvian apar stări de şoc a bolnavului; şoc traumatic,
hemoragic. Fracturile duble cu deplasarea fragmentelor osoase provoacă hemoragii interne în volum
de până la 1500-2000, cele duble bilaterale până la 2000-3000.
Deci semnele principale sunt:
1. Durerea –duce la dezvoltarea şocului traumatic.
2. Edemul ţesuturilor.
3. Echimoze mari cu hemoragii mari tisulare.
4. Ca regulă accidentatul se află în poziţie dorsală cu picioarele în semiflexie şi rotaţia externă – “
broască ”.
5. Deformarea bazinului ( lărgirea, îngustarea bazinului, asimetria oaselor).
6. Crepitaţia fragmentelor osoase.
7. Mobilitatea patologică a fragmentelor însoţite de dureri mari.
8. Scurtarea sau alungirea membrului.
9. Imposibilitatea de a se mişca, merge sau a şedea.
10. Hemoragiile retroperitoneale provoacă bombarea abdomenului şi deformarea musculară.
11. Poate fi determinată pareza intestinului.
12. Oligurie, anurie, în cazul rupturii uretrei, vezicii urinare.
13. Uneori în fracturi ale crestei şi spinei iliace pot fi manifestări reflexe toracice: dureri, tuse şi dispnee.
14. Bolnavii nu pot să ridice piciorul “ semnul călcâiului lipit”.
15. Radiografia în 2 proiecţii precizează caracterul fracturii.
Fracturile oaselor bazinului cu lezarea organelor interne.
Cel mai des se întâlnesc rupturi a vezicii urinare şi uretrei în fractura oaselor pubiene.
Rupturile vezicii urinare pot fi:
a) intraperitoneale – duc la acumularea urinei în cavitatea peritonială cu dezvoltarea peritonitei.

b) Rupturile extraperitoneale – urina se acumulează în bazin.
Apare durerea locală, deformări musculare în regiunea pubiană, urinarea este dificilă. În regiunea perineală
se constată edem. Ruptura uretrei poate fi parţială şi totală. Apare mărirea în volum a vezicii urinare,
urinarea este dificilă sau lipseşte, apar picături de sânge. În regiunea perineală, edem pronunţat.
Lezarea intestinului gros se întâlneşte rar în caz de fractura osului sacru cu deplasare ori în leziuni prin
arme de foc. Se dezvoltă reţinerea maselor fecale, a gazelor, eliminarea sângelui din anus. Prin plagă se
elimină mase fecale şi gaze. Rapid se dezvoltă flegmonul fecaloid. Lezarea vaginului, uterului duce la
hemoragii.
Înlăturarea factorului şocogen – eliberarea victimei de sub acţiunea agentului traumatizant.
Aprecierea rapidă a stării funcţiei organelor vitale: pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, permeabilitatea
căilor respiratorii.
Hemostaza cu cele mai simple mijloace dacă nu este strictul necesar. Punctarea unei vene cu ac de
calibru mare şi montarea sistemului de perfuzii cu orice soluţie,( mai bine Refortan, Haes, Poliglucină,
Reopoliglucină, Gelofuzin )
Combaterea durerii - administrarea analgezicelor sol. Analgin 50%-2,0 + Dimedrol 1%-1,0. Algocalmin, Ketanol,
Togesic, etc.
În prezenţa medicului se administrează Tramadol sau chiar Promedol.
Se face sedarea bolnavului cu sol. Diazepam, Relanium.
Dacă TA este mai mică de 90 mm col. merc., atunci se administrează 0,3-0,5 sol. Adrenalină 0,1% s/c, sau 1,0
i/v dizolvat în sol. fiziologică. Obligator se administrează corticosteroizi. Ex. sol. Dexametazon 4 -12mg.
Se transportă pe brancardă tare , procedând ca în cazul fracturii coloanei vertebrale. Se aşează pe

brancardă de 4-5 persoane în bloc. Poziţia bolnavului este a “broaştei” cu picioarele semiflectate şi rotate.
Pentru aceasta sub genunchi se pune un suport din haine. Este interzisă transportarea traumatizatului cu fracturi
de bazin pe pătură , cearşaf etc.
Nu se recomandă sondajul uretral, nu se vor face clisme.
Pe parcursul transportării se monitorizează indicii funcţiilor organelor vitale: pulsul,tensiunea arterială,

respiraţia.
Principii de tratament.
La spital se face examenul rentghenologic şi paralel lupta cu şocul traumatic. În cazuri grave se face
anestezia intrapelviană Şcolnicov-Selivanov – injectarea în spaţiul pelvian a soluţiei Novocaină de 0,25% .După
stabilirea diagnosticului se alege metoda de tratament. În fracturi complicate cu lezarea organelor interne
operează în comun mai întâi echipa de chirurgi, apoi ortopezii şi traumatologi.
Fiecare bolnav în dependenţă de fractură se tratează individual.
 În fracturile fără dislocare bolnavii se tratează în poziţia “ broaştei” pe un pat tare timp de 2-3 luni
suplimentar tratament fizioterapeutic, masaj, gimnastică, apoi se deplasează cu cârjele.
 În cazul fracturilor cu dislocare din partea leziunii se aplică extensia transosoasă a femurului cu o
greutate de 8-12kg, pentru reducerea fragmentelor dislocate timp de 45-60 zile.
 În caz de deplasare a centurii pelviene se va face reducerea fracturii deplasând bolnavul în “ hamac ”
capul şi picioarele fiind pe pat , iar bazinul suspendat în “ hamac ” pe 60 zile.
 În caz de diastază între fragmente se face suspensia în “ hamac ” cu şnururile încrucişate şi extensia
transosoasă cu 4-5kg timp de 45-60 zile. Dacă nu se izbuteşte tratamentul prin metode conservatoare
atunci se fac operaţii chirurgicale – osteosinteză cu panglici de lavsan, cu plăci metalice sau
transplante osoase, şuruburi, broşe etc.
Capacitatea de muncă se restabileşte în cazuri grave în 4-5 luni. Paralel se aplică tratamentul funcţional-
fizioterapeutic şi gimnastica de reabilitare.
Intervenţiile specifice reies din starea bolnavului. Personalul medical urmăreşte starea. “ hamacului ”,
clemelor, a extensiei transosoase. Regulat schimbă pansamentele în jurul broşelor, schimbă plutele de cauciuc la
necesitate, observă starea tegumentelor din jurul broşelor.
Se va urmări starea tegumentelor expuse la escare. Va efectua profilaxia escarelor: schimbarea lenjeriei de pat şi
de corp , menţinerea tegumentelor curate şi uscate, schimbarea atentă a poziţiei corpului, masajul regiunilor expuse
etc.
Dimineaţa bolnavul este ajutat să facă toaleta matinală. Din primele zile se vor face exerciţii de gimnastică
pentru ridicarea tonusului muscular şi gimnastica respiratorie pentru profilaxia pneumoniei.
Se va urmări funcţia vezicii urinare şi funcţia intestinului.
Bolnavul trebuie să primească o alimentaţie calorică, variată, bogată în vitamine, săruri de Calciu, vit. D.
La domiciliu se va continua îngrijirea bolnavului de către aparţinători, sub controlul riguros al a/m de sector din CMF.
Personalul medical va efectua educaţia pentru sănătate în sectorul primar pentru a evita sau micşora numărul de
accidente grave atât a celor habituale cât şi celor de transport.
44. Torticolis. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, principiile de diagnostic şi tratament.

Torticolisul - Gât strâmb este contractura muşchiului sternocleidomastoidean şi ţesuturilor moi vecine. Apare de 3
ori mai frecvent la fete.
Clasificarea
Se distinge torticolis:
1. Dobândit - în urma arsurilor, traumei.
2. Înnăscut – gât strâmb format în perioada embrionară.
MC - Semnul principal este înclinarea capului în partea muşchiului contractat cu rotaţia lui anterioară. Cu vârsta dacă
nu s-a făcut tratamentul
cuvenit diformitatea progresează, contractura se măreşte, creşte asimetria feţei şi a cutiei craniene. Din partea
patologiei umărul este ridicat în sus. Cu timpul se dezvoltă scolioză secundară.
Tratamentul - la nou–născuţi în primele luni după naştere este de ajuns gimnastică de corecţie, masajul,
fixarea gâtului cu guler Schanţz. După doi ani dacă tratamentul este ineficient se recomandă intervenţie chirurgicală.
Se face secţionarea pedunculilor sternali şi claviculari a muşchiului sternocleidomastoidean şi a aderenţilor din
această regiune, se imobilizează cu aparat ghipsat capul, gâtul şi cutia toracică timp de 3-4 săptămâni.
Tratamentul adjuvant:
 Fizioterapeutic.
 Corecţie de reabilitare.
45. Scolioza. Cauzele. Manifestările clinice. Principiile de diagnostic şi tratament. Rolul asistentului medical în
educaţia pentru sănătate.
Scolioza – ( înseamnă “strâmb”).

Este incurbarea laterală stabilă a coloanei vertebrale în plan frontal însoţită de rotaţia vertebrelor.
Ea este:
 Congenitală
 Dobândită.
Scolioza dobândită poate fi:
 Rahitică.
 Paralitică.
 Profesională.
 Traumatică.
 Şcolară.
Cauzele:
 Slăbirea muşchilor, ligamentelor coloanei vertebrale.
 Rahitismul.
 Poliomielita.
 Radiculita.
 Leziunile discurilor intervertebrale.
 Arsuri.
Cauza principală este Deformarea corpurilor vertebrelor anterior şi lateral.
Vertebrele se rotesc în jurul axei verticale provocând răsucirea coloanei vertebrale.
Ca consecinţă:
1. Se deplasează poziţia vertebrelor, coastelor.
2. În proces sunt incluse discurile intervertebrale, aparatul ligamentar şi
muscular, sistemul nervos, oasele bazinului.
3. Are loc deplasarea mediastinului cu dereglarea volumului respiraţiei şi
funcţiei sistemului cardiovascular.
Procesul patologic afectează întreg organismul. Deci scolioza nu este numai o afecţiune a coloanei vertebrale.
Scolioza poate fi:
1. Scolioza parţială - cuprinde una din regiunile coloanei vertebrale.
2. Scolioza totală - uneori poate cuprinde toată coloana vertebrală.
Pe primul loc se află scolioza în regiunea toracică.
După tipul încurbării poate fi:
 Unilaterală (dreapta, stânga).
 În formă de “S”.
 Triplă.
Deformaţiile în scolioză pot fi de 4 grade.
Gradul unu – deviaţia laterală a coloanei vertebrale este neînsemnată şi ea dispare în poziţie culcată. Torsiunea
vertebrelor este abia vizibilă.
Gradul doi – deviaţia laterală a coloanei vertebrale este vizibilă, dar nu fixată. Torsiunea vertebrelor este mai
pronunţată, în regiunea deviaţiei laterale apar curburi de compensare. Deformaţia laterală se corectează parţial în
poziţie orizontală şi după câteva cursuri de gimnastică medicală, masaj.
Gradul trei – deviaţia laterală este pronunţată cu curburi de compensare. Deformaţia este deja fixată, are loc
torsiunea vertebrelor în jurul axei lor verticale, în partea convexă a coloanei vertebrale; din cauza deformaţiei coastelor
apare un gheb costal destul de pronunţat.
Radiologic – apar vertebre cuneiforme.
Gradul patru – deformaţia este fixată, foarte pronunţată, torsiunea vertebrelor, ghebul costal nu se corijează.
Trunchiul este foarte deformat printr-o răsucire şi deviaţie. Ghebul costal foarte pronunţat este situat posterior şi
anterior. Se observă o deformaţie a bazinului pelvian, membrele inferioare sunt asimetrice.
Diagnosticul se confirmă Roentghenologic.

Manifestările clinice: Bolnavul acuză deformaţia coloanei vertebrale, oboseală în muşchii spatelui, dureri în
coloana vertebrală, asimetria umerilor şi omoplaţilor.
Regiunea umărului din partea incurbării e mai scurtă, omoplaţii sunt asimetrici.
Tratamentul – scoliozei este una dintre cele mai dificile probleme ale ortopediei. Toate mijloacele de tratament
au drept scop formarea “ corsetului muscular propriu” care să menţină stabil coloana vertebrală în poziţie corectă.
În formele uşoare este indicată:
 Gimnastică medicală.
 Masajul.
 Înotul în piscine, mări, râuri, iazuri.
 Jocuri sportive - volei, baschet, patinajul.
 Noaptea să doarmă pe pat drept şi tare.
În deformaţii stabile:
 Paturi de corecţie.
 Corsete ortopedice, orteze ortopedice.
 Extensia cu ansa(căpăstrul) Glison.
În deformaţii grave – tratament chirurgical. Operaţia constă în fixarea coloanei vertebrale cu fire de argint, tije,etc.
Intervenţia constă în reducerea deformaţiei şi fixarea după aceea a coloanei vertebrale cu fire de argint, tije, alte
construcţii metalice etc..
46. Malformaţie luxantă a şoldului. Manifestările clinice. Principiile de diagnostic şi tratament. Managementul
pacientului conform PCN.
Malformaţia luxantă a şoldului.

Una din cele mai complicate deformaţii congenitale. Se întâlneşte în 0,5% cazuri , de 5-6 ori mai frecvent la fete.
Mai rar se întâlneşte luxaţia bilaterală.
Luxaţia congenitală a femurului dacă nu este tratată la timp, din primele zile după naştere, provoacă complicaţii nu
numai din partea articulaţiei femurale dar şi a:
1. Coloanei vertebrale.
2. Bazinului.
3. Membrelor inferioare din partea luxaţiei.
4. Alte schimbări locale şi generale.
La nou-născuţi luxaţia congenitală este greu de diagnosticat. Pot fi observate numai:
 Displazia articulaţiei cu deformitate prin înclinare.
 Întinderea aparatului capsulo-ligamentar.
 Capul femurului poate fi deplasat
 Pe suprafaţa antero–medială a coapsei în loc de 3 pot fi observate
 4-5pliuri, iar abducţia coapsei este limitată.
 Are importanţă semnul Putti-Marx în depistarea luxaţiei şi reducerea ei. Însă el nu-i la toţi nou născuţii.
Pentru aplicarea lui membrul este flectat în articulaţia coxo-femurală şi a genunchiului în unghi drept.
 Deplasarea coapsei în poziţie de abducţie contribuie la reducerea luxaţiei, iar
adducţia la reluxaţie. În timpul acestor manevre se poate simţi o clonţare
caracteristică. Mai târziu la 6-8 luni de viaţă semnul Putti –Marx se observă
în formă de rotare externă a rotulei şi piciorului în poziţie orizontală.
 Prin palpare se apreciază dislocarea laterală a trohanterului mare.
 Examenul radiologic: nucleul de dezvoltare a capului femurului lipseşte. În
normă el se constată radiografic la 6 luni. În luxaţie la vârsta de 6-9 luni el
lipseşte.
 Capul şi partea proximală a femurului sunt atrofiate.

După vârsta de 1 an diagnosticul luxaţiei devine mai uşor:
 Copiii merg cu 6-9 luni mai târziu decât cei sănătoşi.
 Şchiopetează înclinând capul în partea lezată.
 În poziţie verticală se observă înclinarea bazinului în partea bolnavă.
 Membrul bolnav este mai scurt.
 Mersul este legănat şi capătă denumirea de “ mers de raţă”.
 Semnul Trendelenburg – în poziţie verticală cu sprijin în piciorul bolnav
este devierea şi mai mare a trohanterului mare, corpul înclinat, spre partea
sănătoasă, plica gluteană devine strâmbă şi ridicată mai sus.
Tratamentul:
Se face din primele zile de la naştere ambulatoriu cu:
1. Atele de corecţie.
2. Perna de abducţie Freic.
3. Dispozitivul – scăriţa Pavlic.
Principiul de bază al acestor metode este fixarea membrelor inferioare în poziţia de abducere în articulaţia coxo-
femurală şi menţinerea capului femurului în corecţie.
În această poziţie se aplică masaj, gimnastică medicală. Tratamentul de corecţie durează 6-8 luni şi este suficient
pentru refacerea articulaţiei coxo-femurale.
Pentru a menţine piciorul în poziţie de abducţie, în ultimul timp se folosesc metodele:
 Pantalonaşi profilactici speciali.
 Riglă dispozitivă cu două manşete de flanea.
Aceste metode se recomandă până la 7-8 luni.
După reducerea luxaţiei se recomandă fixarea membrului timp de 6 luni se înlătură atela-aparat şi se începe activ
tratamentul funcţional datorită căruia mai repede se tratează luxaţia femurului.
La vârsta de 3 ani tratamentul conservator este foarte dificil se recomandă reducerea deschisă a luxaţiei. Toate
operaţiile se împart în:
1. Operaţii extraarticulare.
2. Operaţii intraarticulare.
3. Operaţii paliative – în cazuri învechite după 10 ani.
47. Picior plat. Cauzele. Manifestările clinice. Principiile de tratament. Profilaxia. Rolul asistentului medical în
depistarea precoce. Educaţia pentru sănătate în sectorul primar.
Picior plat - Se numeşte deformitatea caracterizează prin prăbuşirea bolţilor,valgizare posterioară şi abducţie
anterioară a piciorului poate fi:
1. Congenital.
2. Dobândit.
Cauzele piciorului plat dobândit:

 Mersul precoce.
 Rahitismul.
 Toxicoinfecţii.
 Tulburări de creştere.
 Obezitate.
Se disting 3 grade.
I gr. – oboseală şi dureri în muşchii gambei după mers îndelungat.
II gr. – se adaogă deformaţii ale piciorului.
III gr. – prăbuşirea bolţii, mărirea pronunţiei posterioare a piciorului.
Manifestări clinice:
Unul din primele semne este durerea. Durerea din picior iradiază în timpul mersului în muşchii gambei, coapsei, în
genunchi şi în regiunea lombară.
Mersul devine după expresia lui A.Rădulescu parcă are cuie în pantofi. În gr. II – III pacienţii urcă cu greu scările şi
acomodează cu atenţie partea anterioară a piciorului. În schimb bolnavii coboară scările sigur şi îndesat călcând în
călcâie. Alt simptom este oboseală şi tumefierea regiunii maleolare care apare evident la sfârşitul zilei.
Diagnosticul diferenţial trebuie efectuat cu tbc osteoarticular, cu reumatismul.
Diagnosticul nu-i o problemă. Însă uneori când prăbuşirea bolţii nu este evidenţiată există probleme în diagnostic şi
atunci se face:
1. Plantografia.
2. Pedometria.
3. Radiografia.
Plantograma – se obţine prin presiunea piciorului pe un strat moale de parafină, ceară sau ghips. Mult mai practic se
capătă imaginea plantară pe o coală de hârtie , care rămâne drept act medico-juridic. Pentru aceasta se prelucrează
talpa cu cerneală, tuş, cremă de ghete dizolvată în benzină, sol. de iod cu glicerină etc. şi se calcă ferm pe coala curată.
Tratamentul.
Este foarte importantă profilaxia piciorului plat încă din copilărie. Purtarea încălţămintei cu călcâi de 1 cm, exerciţii de
gimnastică medicală, folosirea încălţămintei cu supinatoare etc.
Piciorul plat de gr. I – se fac băiţe calde, gimnastică de corecţie, încălţăminte cu supinatoare de corecţie, mers pe
pietriş, rotirea bilelor, a garafei cu tălpile etc.
În gr.II – se aplică aparate ghipsate bine modelate pe 3-4 săptămâni. Dacă este necesar se mai repetă de câteva ori
bandajarea cu ghips. Apoi se continuă cu hidrofizioterapie şi gimnastică medicală.
În gr.III- încălţăminte ortopedică ,,intervenţii chirurgicale, aplicarea aparatului Ilizarov etc.
Rolul a/m constă în depistarea precoce a oricărei anomalii de dezvoltare şi anunţarea imediată a medicului de familie
sau a medicului curant, deoarece reuşita tratamentului ortopedic depinde în direct de termenii depistării. Cu cât mai
precoce se va începe tratamentul, cu atât mai bune vor fi rezultatele şi mai puţin costisitoare în plan material şi plan
moral. A/m trebuie să manifeste o responsabilitate deosebită în aplicarea tehnicilor de tratament şi îngrijire. În cazul
când părinţii se eschivează de la tratament, trebuie să insiste, să explice consecinţele grave care pot surveni în caz de
netratare a viciilor de dezvoltare la copii.
48. Picior strâmb. Cauzele. Manifestările clinice. Principiile de tratament. Profilaxia. Rolul asistentului medical
în depistarea precoce. Educaţia pentru sănătate în sectorul primar.
Picior strâmb congenital.

Prezintă contracturi congenitale ale articulaţiilor cu deformare în răsucire internă şi plantară. Picior strâmb ocupă
primul loc printre afecţiunile congenitale ale paratului locomotor şi alcătuieşte 35,8%.
Semnele de bază sunt:
 Poziţia ecvină – flexia plantară.
 Supinarea-rotarea internă a tălpii cu coborârirea marginii laterale a
piciorului.
 Răsucirea internă a gambei.
 Limitarea mişcărilor în articulaţia talocrurală.
Deformaţia creşte cu vârsta. Complicaţiile deformaţiei se agravează când copilul începe să meargă.El este nevoit să
calce pe marginea exterioară a piciorului, ca urmare pielea se îngroaşă, se formează bătături. Muşchii gambei continuă
să se atrofieze. Mersul este cu înclinarea corpului, cu vârsta diformitatea se complică. Tratamentul:
Tratamentul trebuie început cât se poate mai precoce fiindcă ţesuturile nou–născutului sunt elastice, mobile şi deci
corectarea e mai uşoară.
1.Conservatoriu - se începe din primele săptămâni şi constă în corectare prin manevre manuale a deformaţiei.
Manevrele încep cu acţiuni fine de corecţie şi cu imobilizare ulterioară cu pansament moale de flanea ce durează
până la 6 luni. După 6 luni imobilizarea se face cu aparat ghipsat sau aparate din masa plastică, care trebuie
schimbate peste fiecare 2 săptămâni până la vârsta de 1 an. După asta piciorul se fixează în aparate de corecţie de
polietilenă cu căptuşeală.
Tratamentul continuă şi apoi când copilul începe să meargă, se comandă încălţăminte ortopedică bine modelată până
la 5-6 ani, masajul şi gimnastica curativă.
2. Dacă tratamentul conservator nu ajută – atunci se face tratamentul chirurgical.

Chirurgie Examen - !!!

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chirurgie Examen - !!!

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.Plăgile toracelui. Cauzele, clasificarea, asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament.

Plăgile toracice pot fi:

Leziunile pleuro-pulmonare în plăgile toracice pot fi:

2. Pneumotoraxul. Definiţie. Tipurile. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament.

Pneumotoraxul - este acumularea de aer în cavitatea pleurală.

Pneumotoraxul poate fi:

Asistenţa de urgenţă: impune transformarea pneumotoraxului deschis în pneumotorax închis.

1. Crearea poziţiei semişezânde;

Este consecinţa plăgilor pleuropulmonare cu supapă în care aerul pătrunde progresiv

în cavitatea pleurală la inspir, dar nu poate ieşi la expir.

1. Plăgile penetrante ale peretelui toracic;

1. Starea accidentatului se agravează foarte rapid;

1. Aplicarea unui pansament aseptic ocluziv pe plagă;

1. După indicaţii se face intervenţia chirurgicală cu suturarea plăgii.

3.Pneumotoraxul deschis. Definiţie. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă. Principiile de tratament.

Asistenţa de urgenţă: impune transformarea pneumotoraxului deschis în pneumotorax închis.

 Fracturi izolate ale coastelor.

Se dezvoltă insuficienţa respiratorie acută care se manifestă prin:

• dispnee (respiraţie dificilă)

• tahipnee - polipnee (respiraţii frecvente ample)

1. Crearea poziţiei de securitate – semişezândă pe partea afectată;

În fracturi cu deplasări osoase, cu volet costal se face osteosinteza.

Dacă e depistat hemotoraxul sau pneumotoraxul se face tratament specific.

8. Voletul costal. Cauzele, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă.

Se dezvoltă insuficienţa respiratorie acută care se manifestă prin:

• dispnee (respiraţie dificilă)

• tahipnee - polipnee (respiraţii frecvente ample)

1. Crearea poziţiei de securitate – semişezândă pe partea afectată;

În fracturi cu deplasări osoase, cu volet costal se face osteosinteza.

Dacă e depistat hemotoraxul sau pneumotoraxul se face tratament specific.

INTERNET CONDUITA DE URGENȚĂ ÎN FRACTURA COSTALĂ, VOLET COSTAL

Conduita de urgență constă în:

- Formarea unei impresii generale asupra cazului;

- Securizarea ariei de la locul accidentului;

- Verificarea stării de conștiență;

- Administrarea unui analgezic minor per os sau i/v;

- Evaluarea permanentă a funcțiilor vitale și vegetative.

9. Cancerul esofagian. Etiopatogenie, manifestările clinice, principiile de diagnostic şi tratament. Îngrijiri

12. Cancerul mamar. Definiţie. Cauzele, Manifestările clinice. Principiile de tratament.

Cauza exactă a cancerului mamar este necunoscută.

În stadii déjà mai avansate se poate evidenţia:

1. Asimetria sânilor – modificări de formă şi de poziţie;

2. Desenul vascular accentuat;

a) simptomul ridurilor – la strângerea uşoară a pielii deasupra tumorii

b) simptomul ombilicării – când tumora aderă la piele şi o trage în interior;

sub aspect de coajă de portocală;

d) prezenţa unei pete deasupra tumorii.

4. Mamelonul retractat, asimetric, poate fi cu cruste sau eroziuni;

5. Secreţii seroase sau sangvinolente din mamelon la strângerea acestuia;

6. Durerea care este un simptom tardiv ;

Principiile de tratament şi îngrijire

Tratamentul cancerului mamar este:

1. Chirurgical operaţii organomenajante

Paliativ – pentru a uşura suferinţele în cazul tumorii în

st. III şi IV ulcerate.

4. Terapia hormonală cu Tamoxifen

1. Să contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor

2. Să respecte principiile deontologiei în oncologie

pacientului şi membrilor familiei

4. Să manifeste răbdare, voinţă de caracter şi putere de convingere în comunicarea

cu pacientul şi familia acestuia

5. Să aplice cu stricteţe toate indicaţiile medicului

6. Să informeze medicul despre complicaţiile apărute în procesul tratamentului şi