COLEGIUL ENERGETIC RÂMNICU VÂLCEA

LUCRARE PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENȚELOR PROFESIONALE

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: INSTRUCTOR SPORTIV

ÎNDRUMĂTOR CANDIDAT
PROF. HAȘ LAURA STANCA IOANA BIANCA

2017
REFACEREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORT
Cuprins

Argument .................................................................................................................. 1
Motivaţia ................................................................................................................... 3
Capitolul I: Fundamente teoretice privind refacere ............................................. 4
1.1. Refacerea organismului după efort – privire sintetică ..................................... 4
1.2. Caracteristicile efortului în antrenamentul sportiv .......................................... 4
1.3. Considerații fiziologice asupra proceselor efort – refacere ............................. 7
Capitolul II: Principiile și mijloacele refacerii .................................................... 11
2.1. Principiile refacerii ......................................................................................... 11
2.2. Mijloacele practice ale refacerii ..................................................................... 13
2.3. Vitamine și săruri minerale ............................................................................ 20
2.4. Mijloace de refacere a capacității de efort ..................................................... 24
Capitolul III: Controlul biologic al refacerii ....................................................... 30
3.1. Mijloacele de apreciere a refacerii ................................................................. 30
3.2. Refacerea organismului după efortul psiho-fizic din antrenament ................ 33
3.3 Factorii care influenteaza refacerea organismului dupa efort......................... 35
3.4. Relația efort – oboseală – refacere ................................................................. 36
Concluzii .................................................................................................................. 39
Bibliografie .............................................................................................................. 41
 Argument

Deşi limitele oboselii legate de antrenament încă mai pot fi comutate în funcţie de nivelul
stării de antrenament, refacerea asociată capătă o importanţă tot mai mare. Dacă atenţia nu este
îndreptată decât spre parametri sarcinii sau dacă procesele de refacere sunt insuficient luate în
consideraţie, se poate produce, în anumite condiţii, o sărăcire insidioasă a rezervelor de energie ale
sportivului, ducând la o scădere a capacităţii sale de performanţă. Sarcinile de antrenament şi
refacerea succesivă sunt deci strâns legate, influenţându-se reciproc (Tayschjow 1973, Scheibe
1979). De asemeena, o sistematizare raţională a eforturilor şi a repausului reprezintă una din
condiţiile cele mai importante în vederea creşterii eficacităţii antrenamentului (Wolkow 1974). În
acest context, trebuie să se ia în consideraţie, mai ales, eterocronicitatea refacerii (decalajul său
temporal); în cazul evaluării influenţei unui efort prealabil asupra unuia ulterior şi al determinării
eficacităţii uneia sau mai multor unităţi de antrenament orientate spre obiectivele structurale,
morfologice sau energetice, este absolut necesar să se ţină cont de influenţa scontată a sarcinilor de
antrenament asupra organismului sportivului (Wolkow-Lugowzew 1979).
Clasificarea care pare să se impună, împarte diferitele măsuri de refacere în măsuri active
(alergare uşoară, de exemplu) şi măsuri pasive (masaj, saună), deoarece eficacitatea lor este
apreciată în mod diferit.
Toth – Voss – Unverricht (1973) au reuşit să demonstreze că, printr-un lucru muscular
dinamic, debitul vascular poate fi mărit de 6 ori, fapt important pentru eliminarea rapidă a
deşeurilor metabolice. În schimb, diferitele forme de masaj nu permit decât atingerea unor valori
net mai slabe. Pe lângă măsurile active şi pasive, mai sunt utilizate şi cele psihologice în vederea
optimizării repausului în sport. În acest caz, un rol important îl deţine antrenamentul autogen.
Prin refacere activă se înţeleg toate măsurile aplicate imediat după efort, care duc, în mod
activ, la cea mai rapidă şi completă refacere.
În interiorul procesului de antrenament, refacerea activă are drept scop menţinerea stării de
antrenament la un astfel de nivel încât performanţele înalte să poată fi pregătite fără întreruperi, în
mod planificat.
Numai datorită unei recuperări mai rapide, pot fi programate mai multe antrenamente pe zi,
în mod optim pentru creşterea capacităţii de performanţă.

1
 Ca măsuri active post-efort, se utilizează: alergare uşoară tip „footing”, antrenament uşor
de înot, de canotaj sau bicicletă cu viteză redusă; gimnasică cu exerciţii de întindere şi relaxare;
mici jocuri, antrenament cu bicicletă ergometrică (Gottschalk – Winter 1984). Duă efort,
organismul caută să atingă din nou, cât mai repede, starea funcţională optimă iniţială – homeostazia
– a fiecărui sistem funcţional; îndeosebi normalizarea reglării cardio-vasculare, a echilibrului
acido-bazic, a sistemului neuro-muscular, a sistemului nervos central şi psihic, a termoreglării;
regenerarea compuşilor fosfat macroenergici, restabilirea echilibrului hidro-mineral, declanşarea
proceselor metabolice de sinteză etc.
Aşa cum indică fig. 89, măsurile de refacere activă permit scurtarea proceselor oscilatorii
de revenire a sistemelor funcţionale ale organismului după efort. Procesele metabolice care se
desfăşoară deosebit de intens în faza imediat următoare efortului şi creşterea fluxului diferiţilor
produşi intermediari şi finali ai metabolismului, vor fi mai bine depăşite printr-un nou efort imediat,
cu intensitate redusă şi cu o anumită durată. Revenirea performanţelor organelor şi sistemelor
funcţionale la nivelul valorilor de repaus şi îndeosebi descompunerea produşilor acizi ai
metabolismului şi a altor deşeuri metabolice este favorizată prin exerciţii de refacere
corespunzătoare, situate la nivelul metabolismului aerob (Gottschalk-Winter 1984).
După cum arată diferitele experimente (Beckmann 1983; Kindermann 1978; Schoner
1983), o refacere activă specifică disciplinei sportive duce, în toate cazurile, la o accelerare netă a
descompunerii lactatului post-efort.
Durata de eliminare a lactatului se reduce cu o treime în cazul refacerii active spre deosebire
de refacerea pasivă
De asemenea, pe lângă eliminarea mai rapidă a metaboliţilor oboselii, refacerea activă duce
la o trecere mai rapidă de la sistemul nervos simpatic spre cel parasimpatic (vagotonic trofotrop):
hormonii efortului (adrenalina, noradrenalina, a se vedea capitolul hormoni) sunt eliminaţi mai
rapid – descompunerea lor se produce pe cale oxidativă, în special în ficat – sportivul asigurând
astfel organismului un proces de refacere mai rapid şi mai intens datorită instalării imediate a
tonusului parasimpatic.
Trebuie respectate însă o serie de reguli atunci când se aplică măsurile de refacere activă.
Măsurile de refacere activă sunt necesare îndeosebi când efortul a antrenat o acumulare mare de
lactat în organism (după o cursă de 400 m plat, de exemplu). Viteza maximală de eliminare a
lactatului se obţine, dacă intensitatea efortului se situează la nivelul pragului aerob (2 mmol/l de

2
lactat). Această intensitate este echivalentă cu o frecvenţă cardiacă de circa 120 – 140 bătăi pe
minut sau cu o solicitare de aproximativ 70% din capacitatea de performanţă maximală sau, în fine,
cu aproape 50 – 60% din consumul maxim de oxigen.
Măsurile de refacere activă care favorizează restabilirea trebuie să se producă într-un strâns
raport temporal cu sarcina principală. Măsurile de refacere activă nu trebuie să depăşească 45 de
minute deoarece exerciţiile de lungă durată nu mai corespund scopului concret al echilibrului: de
exemplu, nişte exerciţii prea lungi ar impune o sarcină suplimentară sistemului cardio-vascular, ar
duce la o utilizare suplimentară de substraturi precum şi la încărcări nedorite ale ţesuturilor de
susţinere şi de legătură (Gottscalk – Winter 1984).
În cazul sarcinilor de antrenament sau competiţionale care duc la o golire marcată a
rezervelor de energie, astfel de exerciţii trebuie absolut evitate. De fapt, ele ar conduce la o epuizare
suplimentară a rezervelor de energie, întârziind deci procesele de refacere, în acest caz, trebuie
solicitate grupele musculare care în timpul exerciţiului anterior au fost utilizate mai puţin.
Pentru refacerea după sarcini psihice importante, trebuie să se recurgă la măsuri active
(exerciţii de relaxare şi mobilitate, de exemplu) care ajută la regenerarea psihică.
După exerciţii care generează o puternică oboseală intelectuală sau emoţională, trebuie să
se aibă grijă ca activitatea sportivă să fie modificată în vederea accelerării procesului de refacere
(Gottschalk – Winter 1984).

Motivaţia

Pe scurt, se poate afirma că, în cadrul refacerii active, trebuie ales un tip de exerciţiu în care
vor fi solicitate sisteme funcţionale diferite sau în care vor fi utilizate sisteme care au lucrat deja,
dar la niveluri de intensitate mai reduse decât în timpul efortului. În felul acesta, încă din timpul
antrenamentului, pot fi obţinute efecte compensatorii care favorizează procesele de refacere.
Măsurile de refacere activă presupun calităţi însemnate de rezistenţă generală pentru a putea fi
utilizate eficient.
Măsurile pasive, cum ar fi masajul, sauna etc., trebuie utilizate în sport ca un supliment sau
în cazul unor indicaţii speciale. Măsurile pasive sunt necesare îndeosebi după sarcinile epuizante,
cu refacere lentă, pentru care trebuie să se urmărească, în special, respectarea cu stricteţe a duratei
de somn din timpul nopţii; astfel refacerea se va face în cea mai mare parte de la sine (Jakowlew
1978).
3
 Capitolul I: Fundamente teoretice privind refacere

1.1. Refacerea organismului după efort – privire sintetică

Refacerea este componenta antrenamentului care folosește în mod rațional și dirijat o serie
de mijloace pedagogice naturale sau artificale provenite din mediul extermn sau intern al
organismului în scopul realizării homeostaziei anterioare și pe cât posibil depășirii acesteia prin
realizarea supracompensării funcționale.
Refacerea reprezintă componenta trofotrapă (efortul este ergotrop) a organismului.
Refacerea este și sursă de sănptate, metodă de profilaxie față de apariția accidentelor de tip
traumatic și a patologiei specifice sportivului de performanță reprezentată prin supraantrenament.
Refacerea reprezintă și rezerva de performanță a organismului, deoarece vizează regenerarea
tofică, funcțională, și restabilirea echilibrelor, atât la nivelul componentei nervoase vegetative, cât
și a mediului intern. Ea se adresează numai organismului sănătos, spre deosebire de recuperare,
care se adresează organismului bolnav.
Refacerea în sport reunește o serie de mijloace naturale sau artificiale provenite din mediul
intern sau extern, care vizează restabilirea capacității de performanță după un antrenament sau după
o competiție. Obiectivele refacerii sunt accelerarea recuperării, prevenirea accidentărilor și
creșterea capacității de performanță a sportivului.

1.2. Caracteristicile efortului în antrenamentul sportiv

Eforturile folosite în pregătirea sportivilor pot fi specifice și nespecifice. Specificitatea

stimulilor este determinată de caracteristicile lor și de reacțiile provocate sistemelor funcționale,
de calitățile psihologice ale sportivului, de vârstă, nivel de pregătire, de poziția lor în substructurile
macrociclului, de condițiile ambientale etc.
Specificitatea stimulului este dată de structura mișcării care selecționează grupele
musculare solicitate, de durata acestei solicitări, de tipul de acțiune neuro-musculară, metabolică
și de adaptare a structurilor osteo-tensinoase.

4
 Sunt considerate eforturi specifice acelea care sunt adecvate indicatorilor de bază ai tehnicii
și particularităților funcționale competiționale, impuse de ramura sportivă.
Eficiența procesului de antrenament prin folosirea eforturilor specifice este determinată, în
mare măsură, și de modul în care se îmbină cu cele nespecifice, de pregătirea generală, de folosirea
întregii game de mijloace și eforturi în lecții, micro, mezo și macrocicluri, constituind un element
hotărâtor în ce privește eficiența pregătirii. Tipul efortului este dat, de asemenea, de forma de
organizare în care se realizaează, cunoscându-se sub acest aspect: eforturi competiționale și eforturi
de antrenament.
Eforturile de tip competițional se realizează în lecții, numai după ce se analizează
concursurile, tipurile și numărul acestora, precum și starturile la care sportivul urmează să participe
pe parcursul unui ciclu anual. D. Harre și alți specialiști vorbesc de antrenamente tip concurs (jocuri
arbitrate, exercițiul arbitrat la gimnastică, patinaj artistic, repetări cronometrate la atletism, natație
etc.), ca metodă complexă de pregătire, cu ajutorul căreia se realizează legătura dintre
componentele antrenamentului și se accelerează acomodarea sportivului (din punct de vedere
multifactorial) la condițiie de concurs.
Prezentăm în continuare clasificarea efortului în educație fizică și în antrenamentul sportiv.
EFORT:
1 MĂRIME
2 UȘOR
3 MIC (F.C. – SUB 100 PULS/MIN)
4 MODERAT (F.C. – SUB 120 PULS/MIN)
5 GREU
6 OPTIM (F.C. – SUB 140 PULS/MIN)
7 INTENS (F.C. – SUB 160 PULS/MIN)
8 SEVER
9 MAXIMAL (F.C. – SUB 180 PULS/MIN)
10 EXHAUSTIV (F.C. – PESTE 180 PULS/MIN)
11 ORIENTARE
12 EFORT ANAEROB
13 ANAEROB – ANAEROB
14 EFORT AEROB

5
 15 SELECTIVĂ
16 COMPLEXĂ
17 DE LECȚIE
18 DE CICLU
19 DE MEZOCICLU
20 TIP DE EFORT
21 DE ANTRENAMENT
22 DE CONCURS
23 SPECIFIC
24 NESPECIFIC
În antrenametul sportiv este foarte important să se cunoască sursele de energie, respectiv
procentul proceselor aerob – anaerobe, pentru a ăutea concepe programe de pregătire care să ducă
la creșterea acestora. Îm acest sens, în funcție de substratul energetic, eforturile pot fi: anaerobe,
alactacide, anaerobe lactacide, anaerob – aerobe sau mixte și aerobe.
După complexitatea coordonării implicată în efectuarea procedeelor tehnice, eforturile pot
fi efectuate în condiții stereotipe (mereu aceleași) sau cu grad ridicat de coordoanre, prin aplicarea
procedeelor în condiții variate. Astfel, în sporturile în care inițierea și specializarea se îndreaptă
spre forță (haltere), rezistență (schi fond), eforturile se desfășoară în condiții stereotipe, în timp ce
în alte discpline sportive performanța este condiționată de factori neuro – informaționali –
musculari – tehnici – energetici – ambientali. Este cazul jocurilor sportive și al sporturilor de lupră,
în care factorii performanțiali se prezintă sub forma unor sisteme complexe.
Orientarea efortului este determinată și de particularitățile aplicări și de oridinea combinării
caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exercițiilor, al pauzelor, de numărul repetărilor în
diverse momente ale lecțiilor, zilelor, microciclurilor etc.
Orientarea efortului poate fi selectivă, când se acționează prioritar asupra unui sistem
funcțional, și cmplexă, când sunt vizate mai multe sisteme. Desigur, această delimitare este pur
didactică, deoarece acționând asupra unui sistem funcțional implicit, este influențată și activitatea
celorlalte.
Orientarea selectivă sau complexă a eforturilor se realizaează diferențiat, în funcție de
structura planificării (lecții, microcicluri sa mezocicluri). Eforturile selective se folosesc ăn lecții
de perfecționare sau de individualizare, pe când cele complexe se folosesc mai des ăn microcicluri

6
și mezocicluri de început ale perioadelor pregătitoare, când influențele efortului trebuie să fie
variat, și în perioadele competiționale, când pregătirea este integrală.

1.3. Considerații fiziologice asupra proceselor efort – refacere

Creșterea eficienței actului profesional, sporirea rezultatelor bune sun tinsolubil legate și
chiar condiționate de creșterea considerabilă, pe plan calitativ și cantitativ, a efortului depus ăn
timpul orelor de pregătire. În antrenamentul sportiv se realizează o perfecționarea muncii,
respectându-se practic toate cerințele acestuia. Paralel cu această creștere a efortului complex, deci
și a posibilităților apariției precoce a fenomenului de oboseală post-efort, este necesară utilizarea
unor mijloace rașionale de refacere, a căror generalizare trebuie să devină o relitate, în vederea
accelerării restabilirii potențialului biologic al organismului. În mediul intern sau extern al
organismului uman, modificările impuse de efortul profeional sunt urmate spontan la încetarea
efortului de răspnsuri post-acțiune, care urmăresc restabilirea echilibrului afectat, conform
cerințelor homeostaziei generale (menținerea în limite apropiate a constantelor mediului intern al
organsimului). Pe plan metabolic, modificările induse de efort se manifestă prin evidențierea
proceselor metabolice care apar exagerate. În perioada de restabilire post-efort, încep să primeze
procesele anabolice.
În privința proceselor metabolice de restabilire post-efort (anabolismul), studii și cercetări
experimentale au permis unele concluzii, care par a susține că reclădirea anabolismului are loc în
două etape:
1. prima este caracteristică procesului de evoluție și diferențiere a funcțiilor organismului;
ea urmând imediat după efort și manifestându-se prin sportul de protoplasmă vie de la
nivelul celular; această etapă furnizează organismului un spor evident de energie liberă
și asigură perfecționarea fiziologică și biochimică corespunzătoare care vor permite
realizarea unui randament energetic superior, într-o etapă ulterioară:
2. cea de-a doua etapă anabolică se manifestă printr-o ameliorare a potențialului fizico-
chimic, ceea ce are ca rezultat creșterea energiei libere, deci au potențial sporit de
randament.
Refacerea musculară depinde de creșterea rezervelor de mioglobină consumate în timpul
efortului și de intensificare a proceselor enzimatice orientate spre creșterea sintezei de proteine,
7
pentru a se reface structuri pierdute în efort.
La nivelul sistemului nervos central, inhibiția corticală posrt-efort, proces care urmează
excitabilității crescute care a dominat în timpul muncii fizice, dar mai ales intelectuale, iradiază pe
întreaga scoarță cerebrală și favorizează astfel dominanta metabolică de tip anabolic, de
reconstrucție.
Pe plan vegetativ și metabolic, rărirea bătăilor cardiace, frecvenței repsiratorii, creșterea
reacției alcaline a mediului intern al organismului (sistem care favorizează refacerea organismului)
reprezintă expresii ale decuplării catabolismlui general indus de efort și crearea condițiilor propice
pentru instalarea proceselor anabolice. Asemenea manifestări polimorfe au loc atât în timpul
eforturilor profesionale fizice sau mentale, cât și în timpul celor mixte. Tocmai de aceea
desprindem importanța refacerii intra-efort, care, redresând într-o oarecare măsură unii factori
limitați ai randamentului psiho-fizic (atât cât se poate realiza într-o pauză mică și cu mijloace
aplicabile în acest interval scurt de timp) ăpate influența direct rezultatele competițiilor.
Din aceste considerente fiziologice rezultî că oboseala ce apare la un moment dat în
procesul antrenamentului reprezintă un proces legitim pe care noi îl putem combate printr-un
antrenament adecvat psiho-fizic, menit să îndepărteze acest punct critic în afara zonei active a
orelor de producție; este ceea ce realizează în general sau își propune să realizeze fiziologia
sportivului în antrenamentul de înaltă performanță. Cunoaștem de asemenea factori limitativi ai
randamentului psiho-fizic, cei mai importanți fiind: epuizarea rezervelor de glucide din mușchi și
ficat; contractarea unei datorii de oxigen mari, care duce la creșterea acidozei tisulare; producerea
excesivă de căldură (transformarea energiei mecanice în energie termică); iradierea fenomenelor
de excitație de al nivelul scoarței cerebrale, acești factori dominând într-o formă sau alta după
specificul antrenamentului.
În privința factorilor implicați direct în apariția oboselii, se descriu următorii: creșterea
concentrației acidului lactic din sânge (există studii experimentale pozitive cu produse
farmacologice, care neutralizează acidul lactic din sânge, pentru a permite creșterea randamentului
energetic, care la un moment dat se plafonase); gradul înalt de acidoză tisulară și hipogricemia;
supraîncărcarea proceselor de excitație corticală și afectarea negativă a sferei neuro-psihice.
La începutul secolului al XX-lea, unii autori au considerat că la apariția acestei oboseli ar
sta autointoxicația corpului cu proprii metaboliți, încercând să aducă în sprijinul lor creșterea
acidului lactic, crescut în stări de oboseală, boală etc. Și această ipoteză a trebuit să fie abandonată,

8
dovedindu-se că lactacidemia crescută nu este o cauză, ci un efect, iar corectarea acestui element
nu ar duce întotdeauna la dispariția manifestărilor clinice de oboseală, existând stări de oboseală și
cu lactacidemie normală. Totuși, trebuie reținut amănuntul că valorile crescute ale lactacidemiei
pot deveni factor limitat al randamentului local energetic. S-a emis și o teorie a heterocronismului
(discordanța dintre curba excitabilității nervului și a mușchiului, care ar afecta transmiterea
normală a influxului de la nerv la mușchi și în acest fel însăși contracția musculară). Această teorie
ar explica oboseala ce apare la cei cu profil de mare solicitare fizică, dar mecanismul în sine nu a
probat științific.
Prin acțiunea mijloacelor de refacere se stăpânește în mod fizic oboseala fiziologică,
restabilindu-se potențialul de muncă în antrenamemtul sportiv. Cei al căror organism se află într-o
stare precară (după o viroză respiratorie, după solicitări mari acumulate în timp, după o infecție
acutăă etc.) supuși unei cure de 10 – 14 zile cu anabolizante de sinteză, pot combate în acest fel,
prin efectele psihotone și anabolice ale medicamentelor, oboseala fizică sau intelectuală, sporind
randamentul profesional; aplicate la femei, aceste medicamente au efecte și mai nete decât la
bărbați, datorită proprietății lor virilizate.
O dietă rațională, echilibrată, folosită după efortul fizic sau psihic excesiv, poate combate
oboseala indusă de efort prin neutralizarea acidozei metabolice ce rezultă în urma antrenamentului,
fiind cunoscut faptul că acidifierea mediului intern al organismului constituie un element de obosire
și deci de scădere a randamentului. Rația de lichide, vitamine și săruri reprezintă de asemenea
factori facorabili de dezobosire și creșterea eficacității antrenamentului; în același mod acționează
hormonii suprarenali și tiroidieni în anumite situații, ca și hormonul hipofizar de creștere (hormonal
somatotrop secretat de hipofiza anterioară); hidrații de carbon (glucoză, fructoză), proteine
animale, compușii fosforați pot avea de asemenea efecte favorabile în combaterea oboselii și astfel
de mărire a randamentului.
Atunci când refacerea organismului după efort decurge în concordanță cu cerințele
combaterii uzurii produse de procesul antrenamentului întregului act al acestuia devine eficient și
duce treptat la creșterea capacității de performanță și la o stabilitate a sănătății. În antiteză,
neglijarea acestui aspect al restabilirii, așa cum deseori vedem în activitatea cotidiană, sau folosirea
unui sistem profund eronat se opune structural ridicării capacității de antrenament și deci eficiența
acestuia, permițând acumularea oboselii reziduale, cu tendință de apariție a suprasolicitării, a unor
eventuale accidente și chiar a supraîncordării (astenie nervoasă).

9
 În condițiile unei activități psiho-fizice de durată și de intensitate ușoară sau medie, se poate
conta pe o restabilire spontană, naturală, a organismului, aceasta presupunând ca intervalul dintre
două perioade active este suficient pentru a asigura recondiționarea substanțelor energetice și a
structurilor tisulare.
Atunci când din anumite motive, fie că timpul nu se dovedește suficient, fie că
antrenamentul reclamă solicitări psiho-fizice mai mari, trebuie să se recurgă la refacerea orientată
în direcția accelelrării și dirijării mecanismelor de refacere, în sensul unei eficiențe optime și rapide,
tendința este ca în funcție de individ și particularitățile muncii să se recomande un stereotip de
refacere pentru fiecare ramură productivă și chiar pentru fiecare om.
Schematic, acest complex de stereotipuri curpinde mijloacele pedagogice, medico-
biologice și psihologice.
Mijloacele pedagogice vizează utilizarea unui ciclu optimal efort – refacere (atenție la
factorii de mediu, la pauza de producție și la utilizarea ei rațională etc.), respectarea unui regim
igienic de viață pe 24 de ore, măsuri de optimizare a antrenamentului și odihnei etc.
Mijloacele medico-biologice se folosesc în special după activitatea productivă, pentru
atingerea restabilirii inițiale și chiar a supracompensării.
Mijloacele pedagogice au în vedere asigurarea climatului afectiv necesar unei înalte
productivități, motivația etc., toate convergând spre cointeresarea complexă a individului.
În concluzie, se poate aprecia că, conform igienei muncii în antrenament și în orice ramură
(ramura medicală ce promovează respectarea unui regim adecvat de viață și muncă), îmbinarea
judicioasă a muncii fizice cu cea intelectuală, a odihnei active cu munca productivă, a efortului cu
refacerea, reprezintă principalele cerințe ale vieții în sine, care fac ca oboseala ce apare firesc, după
orice fel de activitate, să se mențină totuși în limite fiziologice, ușor reversibile; atunci când din
diferite motive limita acestei oboseli se aproprie de granițele normalului (limită adesea greu
diagnosticabilă), utilizarea unui complex de mijloace nu fac altceva decât să impulsioneze ori să
accelereze recondiționarea biologică după efort, crescând astfel randamentul, iar pe ansamblu
însăși longevitatea.

10
 Capitolul II: Principiile și mijloacele refacerii

2.1. Principiile refacerii

Refacerea, recondiționarea sau reechilibrarea biologică, este o parte integrantă a procesului

muncii, efortul și refacerea fiind două componente ale aceluiași proces: munca productivă.
Pe plan etimologic, cuvântul „refacere” are la diferite popoare sensuri diverse:
- în Dicționarul limbii române moderne, apărut în editura Academiie Republice Socialiste
România în anul 1958, sub redacția prof. D. Macrea, cuvântul refacere are următoarea
definiție: readus în starea dinainte, restabilit, însănătoșit, întărit;
- în Dicționarul limbii engleze cuvintele „to remake”, „to restore” sau „to recover” se traduc
toate prin a reface sănătatea, a reconstrui;
- în Dicționarul limbii italiene, refacerea este exprimată prin substantivele „riordinamento”
și „ricostituzione”;
- în Dicționarul limbii germane, termenul de „refacere” în sensul de mai sus este
„wiederherstellung”;
- în limba spaniolă, echibalentul verbului „a reface” este „reponerse” și „reponer”, iar
substantivul „refacere” este exprimat prin „repuesta”, pentru noțiunile „recuperare”,
„reabilitare”.
Unitatea celor două manifestări (efort – refacere) joacă un rol important în productivitate
în randament.
Acțiunea, efortul, condiționează post-acțiunea, refacerea și apoi, printr-un veritabil
mecanism feed-back, acesta se repercutează asupra momentului precedent. Toate aceste
interacțiuni se produc pe baza reflexelor condiționate și ajung să creeze un adevărat sstereotip (al
efortului, al refacerii, al ritmului circadian etc.). Iată de ce cultivarea unor reguli de igienă bine
condificate pe ambele aspecte asigură un cadru propice pentru păstrarea sănătății și un randament
superior în antrenament.
Refacerea se adresează unor organisme sănătoase, care au suportat efectele unei zile de
antrenament, în timp ce recuperareea se adresează unui organnism handicapat fizic sau
nefuncțional (boală, traumatisme, covalescență, sechele etc.), de altfel și termenul de recuperare-
restabilire își găsesște din punct de vedere etimologic un loc distinct în terminologia diferitelor
11
popoare. Astfel, în Dicționarul limbii spaniole găsim termenii „recuperacion” și „rehabilitacion”,
care se traduc prin noțiunea de restabilire organică sau funcțională, locală sau generală, după boală
sau accident. În Dicționarul limbi române găsim termenul de „recuperare”, tradus prin „folosirea
totală sau parțială a energiei răspândite, care altfel s-ar pierde”; sau altă definiție: „a redobândi sau
a recâștiga”.
În Dicționarul limbii granceze, termenul „recuperation” este explicat prin „recuperarea
forțelor după un efort violent”.
În limba italiană, cuvâbtul „recupero” înseamnă „a recupera”.
În limba germană, „wiederelangen” înseamnă „recuperare”.
Rezultă deci că atât din punct de vedere etimologic, cât și conceptual, noțiunile „refacere”
și „recuperare” au sfere de aplicare complet opuse, diferența nefiind numai de natură terminologică,
ci mai ales de natură concepțională.
Refacerea reprezintă un fenomen natural, spontan al organismului, aflat sub directa
dependență a sistemului nervos central și endocrin-vegetativ.
Prin acest principiu înțelegem că indiferent de voința noastră, imediat după un efort
urmează în mod natural faza de refacere, cu procese care conduc pe căi foarte precise la revenirea
organismului.
Refacerea sistemelor și a aparatelor, solicitate printr-un anumit efort, are loc într-o anumită
succesiune; privind problema în ansamblu, remarcăm că se stabilesc mai întâi parametrii neuro-
vegetativi ai funcțiilor vitale, restabilire ce are loc în câteva zeci de minute (10-30 minute); apoi
urmează restabilirea parametrilor metabolici, care se desfășoară pe parcurul a câtorva ore și în final
se restabilesc sistemele fine, enzimatice și cele neuro-hormonale, care, deși sunt angrenate mai
târziu în efortul profesional, răspund totuși mai profuund și se restabilesc astfel mai greu (12-14
ore).
Din aceste considerente nu trebuie să apreciem refacerea organismului după efort prin
simpla urmărire a frecvenței cardiace sau a altor parametri accesibili.
Refacerea are un caracter individual, ea fiind direct dependentă de particularitățile și starea
prezentă a subiectului, de capacitatea de efort, de specificul activității desfășurate și motivarea
afectivă pentru efortul depus, de sexul, vârsta, gradul de pregătire, factorii de mediu geografic și
de microclimatul în care s-a desfășurat activitatea, de curba randamentului etc. De asemenea,
regimul de viață, igiena și bioritmul pot influența restabilizarea.

12
 În același timp, această individualizare are în vedere momentul în care se desfășoară
procesul de refacere intra-efort (pauza în antrenament), post-efort, după o săptămână de lucru, după
o etapă mai îndelungată sau după un an de zile (pauză îndelungată). În anumite situații, când aceste
norme sunt depășite, refacerea sponstană se dovedește ineficientă și apare necesitatea instalării
unor mijloace de refacere dirijate tocmai pentru a accelera restabilirea și a-i oferi sportivului o
pauză mai îndelungată, până la repetarea efortului din următoarea zi. Datorită stresului continuu,
sportivul din zilele noastre trebuie supus unei refaceri dirijate, suprapuse celei spontane, în care
fiecare își are sistematizat un ansamblu de mijloace de refacere, pe care le aplică în mod stereotipic.

2.2. Mijloacele practice ale refacerii

Aplicarea acestor mijloace presupune cunoașterea exactă a solicitărilor dintr-un anumit

efort, a indicațiilor și limitelor mijloacelor aplicate. După activități profesionale ce reclamă o mare
solicitare a sistemului neuropshici, se va avea în vedere în special accelerarearefacerii neuropsihice,
alegându-se acele mijloace pe care le avem la îndemână, dar care acționează prioritar la acest nivel;
în cadrul activității profesionale în care predominp munca în condiții neprielnice de mediu
(temperaturi înalte sau joase), se vor alege acele mijloace care acționează asupra proceselor
metabolice; în eforturile cu caracter de rezistență - forță se vor alege acele mijloace care refac
musculatura și metabolismul; ăn activitățile profesionael cu caracter sedentar se vor alege acele
mijloace care compensează imobilitatea, hipochinezia; la fel după muncile care reclamă poziții
vicioase ale corpului timp îndelungat, se vor folosi mijloace eficace cu caracter corectiv rapid,
compensator.
Sistematizarea acestor mijloace practice de refacere se poate face după următoarele criterii:
1. mijloace diferențiate după locul de acțiune;
2. mijloace diferențiate după caracteristicile fundamentale ale acțiunilor exercitate.
În prima grupă includem mijloacele care acționează asupra sferei neuropsihice, endo-crino-
metabolice, cardiorespiratorii, neuro-musculare.
În a doua grupă de clasificare se înscriu efortul fizic, fizio-balneo-terapia, factorii naturali
de mediu, dieta, farmacologia, psihoterapia, odihna pasivă și somnul etc.
Astfel, dacă urmărim refacerea neuro-psihică, vom indica în mod concret următoarele
mijloace: psihoterapia, oxigenarea naturală, printr-o plimbare scurtă în drum spre casă;

13
reechilibrarea hidroelectrolitică (în general se recomandă după efort să se consume 250-300 ml
lichide sub formă de ceai, lapte, iaurt, apă mineral, suc de fructe etc.); hidroterapia caldă (duș cald
sau cadă, 10-25 minute); masaj sau automasaj; dietă; intervenție medicamentoasă (complexe
vitaminice, săruri minerale, glucoză etc.).
O încercare de grupare a ramurilor sportive, în ideea facilitării alegerii mijloacelor practice
de refacere, ar putea fi făcită după caracterul efortului, deci a energogenezei. Astfel, putem vorbi
de spre sporturi cu caracter pronunțat de energogeneză aerobă (în general sporturile care durează
peste 3 minute, deci efort cu caracter dominant de rezistență); sporturi cu pronunțat caracter de
energogeneză anaerobă (în general eforturi de până la 2 minute, deci efort dominant de viteză sau
viteză explozivă); sporturi cu amestec de energogeneză (aerobă – anaerobă, în diverse procente),
așa cum sunt jocurile sportive; sporturi cu predominantă neuropsihică (scrimă, tir, în principal) și
sporturi cu efort predominant neuromuscular (aruncări, haltere, parțial lupte, judo etc.).
După ce am prezentat parametrii cei mai solicitaţi ca urmare a efortului, vom trece în revistă
mijloacele aplicative de refacere, care se adresează cu precădere parametrilor pe care îi vom avea
în vedere de restabilit prin actul refacerii. De aceea, refacerea cuprinde o parte generală, nespecifică
caracteristic fiecărui sport şi probe sportive, trebuind să luăm în considerare şi factorul individual.
a) mijloacele care facilitează refacerea neuropshică:
- psihoterapia (verbală, medicamentoasă);
- relaxarea autogenă (antrenamentul psihosomatic);
- yoga;
- acupunctura, acupresura;
- oxigenarea naturală şi artificială;
- aeroionizarea negativă naturală sau artificială;
- odihna activă şi pasivă (somnul);
- hidroterapia caldă (duş, cadă, bazin, în care se adaugă infuzii de plante sau săruri);
- masaj (manual sau instrumental, vibromasaj, hidromasaj);
- medicaţie (glucoză, săruri de fosfor şi magneziu, vitaminele grupei B, lecitina, acid
glutamic, hiposedative etc.);
Datorită importanţei oxigenării şi a mijloacelor farmacologice în refacerea sportivilor,
acestora le vom acorda în continuare o descriere mai amănunţită după parcurgerea tuturor celorlalte
metode.

14
b) mijloacele care facilitează refacerea neuromusculară:
- hidroterapie caldă (duş, cadă, bazin);
- saună;
- masaj (manual sau instrumental, hidromasaj etc.);
- automasaj;
- relaxare autogenă;
- yoga;
- acupunctură, acupresură;
- baropresiune musculară (barocameră segmentară);
- odihnă activă şi pasivă;
- alimentaţie corespunzătoare (alcaline, hidrozaharată, bogată în minerale şi vitamine);
- medicaţie (glucoză, sodiu, potasiu, fosfor, calciu, magneziu, vitaminele grupului B, A.T.P.,
neostigmin, anabolizante, miorelaxare, midocalm, clorzoxazon, paraflex).
c) mijloacele care accelerează refacerea endocrinometabolică:
- oxigenare;
- aeroionizare negativă;
- relaxare neuromusculară;
- reechilibrare hidroelectrolitică (lapte, sucuri naturale de fructe);
- psihoterapie;
- masaj;
- acupresură;
- automasaj;
- odihnă activă (cură de alimente);
- medicaţie adjuvantă (anabolizante nehormonale: vitamine şi aminoacizi esenţiali; săruri
minerale; extracte glandulare);
d) mijloacele care accelerează refacerea cardiorespiratorie şi metabolică:
- oxigenare naturală sau artificială;
- reechilibrare hidroelectrolitică;
- odihnă activă şi pasivă;
- hidroterapie caldă;
- saună;

15
 - masaj şi automasaj;
- relaxare autogenă;
- acupunctură, acupresură;
- yoga;
- alimentaţie (alcalină, bogată în crudităţi şi lactate; proteine de bună calitate şi uşor scăzute
cantitativ; lipide scăzute; glucide crescute; bogate în minerale etc.);
- medicaţie (A.T.P., sodiu şi potasiu, glucoză, aspartat de K şi magneziu sau aspartat de
arginină; lizină, lecitină, complex vitamina B, vitaminele C şi E).
Indicația apilcării unor mijloace, durata și intensitatea lor trebuie să reprezinte acte
medicale dictate de medicul sportiv. Se disting mijloace generale nespecifice care pot fi aplicate
chiar de sportivi și antrenori (hidroterapia, odihna, masajul, reechilibrarea hidroelectrolitică) în
timp ce altele rămân de strictă indicație medicală (sauna, yoga, alimentația, relaxarea autogenă,
oxigenarea, acupunctura, acupresura).
Tocmai de aceea nu se pot da rețete exacte pentru refacere, așa cum, deseori, se reclamă de
către antrenori sau metodiști. În fond, acceptând azi ca o legitate că nu sunt tratate boli, ci bolnavi,
cu atât mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă, pentru stadiul cunoștințelor actuale, apare cerința de
a prescrie rețete unice, de mare eficacitate, valabile pentru oricare sportiv. Dacă în patalogie nu
putem avea o schemă unică de tratament universal valabil, cu atât mai greu se dovedește elaborarea
unei rețete în domeniul fiziologului, unde reactivitatea diferă realmente de la un sportiv la altul,
chiar dacă este supus aceluiași efort și aceluiași regim de viață.
La ora actuală, știința medicală oferă cadrul științific obiectiv al problemei, rămânând ca
antrenorul și mai ales medicul să recomande și să aplice aceste mijloace în mod creator în funcție
de priceperea și de situația la care se referă prescrierea acestor mijloace de refacere.
În continuare, vom face câteva referiri la acupunctură, acupresură, oxigenare și
farmacoterapia de refacere și reechilibrare biologică la sportivi. Pentru rehidratare se recomandă
ingerarea a circa 300 ml lichide alcaline (suc natural de fructe îndulcit, lapte dulce rece, apă
minerală alcalină).
Se recomandă aceste mijloace adăugând la cele mai de sus 20-25 g. glucoză pură, frunctoză
sau miere naturală, 1-2 g. cloriură de sodiu, 1 g. clorură de potasiu, 10 mg. vitamina B1 și 200 mg.
vitamina C.

16
 Acupunctura (metodă chinezească veche) și efectele acestei metode de corectare a unor
tulburări funcționale sau chiar în tratarea unor boli se cunosc de multă vreme. În zilele noastre,
acupunctura a ajuns să fie utilizată ca o bună metodă de anestezie în chirurgie, aduncând mari
foloase omului. Mai puțin studiată este însă utilizarea acupuncturii ca o metodă de dezobosire,
utilizarea pe care în momentul de față o intuim și o supunem atenției specialiștilor din domeniul
sportului. În fond, fiind vorba de o reflexoterapie, iar metodele folosite în refacerea neuropsihică
și neuromusculară fiind în principiu metode ce utilizează reflexoterapia, s-ar putea ca și în acest
domeniu al refacereii acupunctura să-și găsească indicația.
O altă metodă foarte înrudită cu acupunctura este acupresura (masajul prin presiune sau
acupunctura fără ace). La fel de veche, se pare, ca și acupunctura, avându-și originea ca și aceasta
la vechii chinezi, acupresura reprezintă tot o reflexoterapie, care, pornind de la principiile
demonstrate în fiziologie privind rolul sistemului nervos central (al scoarței cerebrale) în bună
funcționare a organismului, precum și legăturile funcționale care există în anumite zone
reflexogene de pe suprafața corpului și anumiți centri importanți de comandă din sistemul nervos
central, metoda utilizează niște presiuni de intensitate variabilă în funcție de efectul urmărit
(ușoare, medii, intense), mișcări circulare de câteva secunde, exercitate la nivelul unor asemenea
zone ale pielii, obținându-se efecte din cele mai deosebite. Desigur că practica acestei terapii, ca și
a acupuncturii (acupresura pare mult mai avantajoasă pentru ceea ce urmărim noi în refacere), nu
poate fi efectuată decât de cadre foarte bine familiarizate cu aceste metode pe care le-au însușit de
la diverși specialiști autorizați și care au o practică îndelungată confirmată de rezultate bune
obținute; aplicarea empirică, neștiințific a ambelor metode, poate avea efecte dăunătoare, motiv
pentru care se atrage atenția numai asupra a două mijloace de refacere, dar nu se face
reacomandarea de a se trece la aplicarea lor în afara indicațiilor date de specialiști.
Oxigenarea naturală sau artificială își are o veche tradiție în sport. Desigur că s-a preferat
întotdeauna oxigenarea naturală în spații bine aerate, în natură, sau în zone montane. În ultimii ani,
însăm în contextul marilor solicitări cardiorespiratorii care au loc în antrenamente și competiții, a
trebuit să se apeleze, datorită crizei de timp, și la oxigenarea artificială, în principal pentru
eficacitatea cât mai rapidă a efectului de O2 contractată în timpul efortului. Bazele fiziologice ale
oxigenării artificiale se găsesc în acțiunea de dezobosire și în efecte favorabile exercitate de O2
asupra randamentului. Diferiți autori au supus tineri antrenați și neantrenați la eforturi maximale
duse până la epuizare, la bicicleta ergometrică; după această priză de efort au făcut o pauză de 5

17
minute, timp în care unora dintre subiecți li s-a administrat aer curat (19% O2), iar martorilor 100
l O2 prin inhalare. Atunci când în pauză s-a administrat oxigen, repriza următoare de efort (dusă
tot până la epuizare) a fost lungă (12 minute), față de 8 minute în repriza I și randamentul energetic
mai mare (11769 kgm față de 8000 kgm cât se realizează prin prima treaptă de efort). Banister și
Cunningham obțin prin incidența inhalării de ohigen următoarele: creșterea duratei de efort de la 7
minute la 10 minute și chiar până la 20 minute; scăderea creșterii ventilației pulmonare de efort;
scăderea creșterii acidului lactic sanguin după efortul maximal, comparativ cu creșterea obținută
fără inhalare de oxigen.
Dat fiind efectele pozitive ale oxigenului (favorizează trecerea acidului lactic în glicogen și
CO2 care se elimină prin respirație), oxigenoterapia, prin inhalare individuală în concentrații de 80
– 90% sau de peste 95% oxigen și 5% CO2, apare justificabilă în eforturi epuizante, care trebuie să
se repete la un interva scurt de timp (caiac – canoe, canotaj, ciclism, atletism, alergări, schi fond,
în pauza din jocurile sportive sau la sfârșitul jocului, în caz de efort intens desfășurat la altitudine
medie), accelerând cantitatea de oxigen contractată în timpul efortului maximal, fără a neglija
faptul că un proces rațional de antrenament prin adaptarea progresivă a aparatului cardiorespirator
pe care o reclamă, rămâne baza fiziologică a utilizării oxigenului furnizat organismului. Din aceste
date practice se evidențiază recomandarea de a se administra în situațiile citate circa 150 l (chiar
până la 180 l) oxigen într-o perioadă de 10-15 minute, prin mască individuală, într-un ritm reglat
prin debimetru de 10-15 l / minut; aerul va trebui filtrat, iar sportivul, stând relaxat peo canapea
sau fotoliu, va respira calm, liniștit, amplu, păstrând o poziție cât mai confortabilă. Se poate urmări
evoluția frecvenței cardiace pe timpul inhalării oxigenului, pentru aprecierea restabilirii
cardiorespiratorii.
Oxigenoterapia nu apare inclusă pe lista agenților dopați, deoarece efectele durează câteva
minute, neputând fi evidențiate la încheierea competiției, ca în cazul substanțelor chimice. Deși nu
are efecte stimulatoare, oxigenul exercită totuși efecte de restabilire cardiorespiratorie, metabolică
și neuropsihică (într-o atmosferă supraoxigenată, 60-90%, se produce o relaxare neuromusculară);
de asemenea, se știe că la persoanele în vârstă, administrarea timp de 30 de minute a unui aer
conținând 60-80% oxigen poate determina creșterea metabolismului bazal cu până la 12%, ceea ce
justifică utilizarea oxigenării naturale sau artificiale la bătrâni, prin ameliorarea proceselor de
oxidoproducție tisulară.

18
 Și acest mijloc de refacere trebuie să poarte amprenta indicației și supravegherii medicale,
existând chiar risc de accidente în timpul administrării, dacă nu se respectă strict anumite reguli.
Relaxarea autogenă sau antrenamentul psihosomatic este o metodă care în ultimii ani a
început să fie aplicată în refacerea și în activitatea sportivă și care reclamă o bună pregătire a
sportivului, un antrenament de cel puțin 3 luni și încredere în eficiența metodei. În caz contrar,
efectele vor fi în cel mai bun caz nule, dacaă nu chiar dăunătoare.
Referitor la mijloacele farmacoterapice recomandate în refacere, se pot face câteva
aprecieri. În primul rând trebuie să facem precizarea, cu caracter de legitate, că aplicarea
mijloacelor farmacologice rămâne o metodă de excepție în refacere, care nu poate fi folosită decât
la indicația prescrisă a medicului.
Substanțele farmacologice de refacere au fost definite drept substanțe sintetice sau naturale,
având efecte trofotrope, în vederea reechilibrării biologice a unor substanțe organice sau
funcționale, solicitate intensiv, uneori epuizate prin stresul psihofizic indus de efortul sportiv.
Limita dintre aceste substanțe de refacere și cele susținătoare de efort este uneori greu de delimitat,
deoarece se poate aprecia că o substanță care accelerează refacerea poate contribui indirect la
susținerea biologică a efortului următor. Aceste medicamente de refacere au atât un efect proflactic,
cât și unul curativ. În ceea ce privește modul de acțiune, aceste substanțe exercită efecte favorabile
împotriva oboselii generale sau locale, induse de efortul sportiv; unele exercită efecte antitoxice și
anabolice post-efort, efecte psiho șu viorelaxante, Aceste medicamente pot fi considerate ca
substanțe cu acțiune de compensare, ele având, în marea lor majoritate, reacții alcaline. Vom
prezenta în continuare unele substanțe farmacologice utilizate ăn refacere, cu dozele și indicațiile
lor corespunzătoare; care și-au făcut proba timpului.
Aminoacizii:
a) Sărurile acidului aspartic (aspartatul de arginina = sargenor; aspartatul de Na + vitamina
B6 = aspatofort; aspartat de K și Mg = aspara sau tromcardin; aspartați + metionină +
vitamina B6 = aspametovit) se dovedesc eficace la sportivii tratați hepatic (hepatite virale
acute în antecedente), în eforturile de rezistență (ciclism, canotaj, atletism, etc.) sau în
eforturile desfășurate la altitudine;
b) Lisina, 1 – 2 g. / 24 ore, în cure de 14 – 21 zile;
c) Lecitina, 1 – 3 g. / zi, în cure de 15 – 20 zile, apar indicat la boxeri, luptători, jocuri sportive,
eforturi de rezistență;

19
 d) Glicocolul (glicina) este recomandat la scrimeri, săritori, trăgători, bpxeri, sprineri etc.
e) Glutanatul de sodiu și potasiu, 1 – 2 g. / zi, în cure de 20 zile, crește rezistența la oboseală,
ajutând refacera mai rapidă după eforturile de rezistență.
Anabolizante:
a) Hormonale: dianobal, fortabol, neurofortabol, sinabol, neurobobil, steeranobol, în doze de
10 – 20 mg. / zi, cură de 10 – 14 ziel, în cazuri de oboseală marcată sau în covalescență,
după anumite îmbolnăviri, suplimentându-se și rația de proteine anumale.
b) Nehormonale: cobanzime, dibencozide, 3 – 4 mg. / zi, timp de 15 – 21 zile; calgam (B15)
– 200 – 300 mg. / zi, timp de 4 – 6 săptămâni, în perioade de efort intens sau aclimatizare
la altitudine; vitabina B6 (250 – 500 mg.) și B12 – 50 mg. / 2 zile, timp de 3 – 4 săptămâni.
Ascortonyl:
A = 400 mg. Aspartat de K și Mg; 450 mg. vitamina C;
B = vitamina B12 + 2,850 sorbitol sol. 60%, câte o fiolă A + B, zilnic, timp de 15 – 20 zile,
pentru refacerea zilnică.
Biotene – surrenal: tracola 5 g. + 5 g. acid fosforic + 22,60 g. inozitol de Ca și Mg + 0,25
g. glicerofosfat de mangan + 100 g. extract hepatic + 25 g. extract suprarenal. Se iau 3 x 10
– 15 picături pe zi timp de 14 zile, pentru refacerea după eforturi cu caracter de rezistență.

2.3. Vitamine și săruri minerale

Pot fi administrate separat sau în același produs (supradyn, protovit, panvitan, corbitec,
omnibiotină, taxofit, miltivitamin, sanostol, complexovit, multisanostol, polivitamină, 1 – 2 tablete
zilnic, în cure de 15 – 21 zile, în perioade de efort intens sau în anotimp rece. O combinație între
10 – 25 mg. vitamina B1 și 250 – 500 mg. bromoval s-a dovedit eficace în refacerea neuropsihică.
Folcisteina – conține 250 mg. cisteină. A,inoacid sulfurat și 5 mg. acid folic, fiind
eliberatoare de grupări thiolice SH, care au un rol pozitiv în refacerea metabolică, administrarea se
face în cure de 15 – 21 zile sau în perioada aclimatizării la altitudine medie.
Fosfații – organici sau anorganici de tip ATP – AMP ciclic, Utelplex 1 -2 fiole zilnic „per
os”, timp de 15 – 21 zile, par a influența favorabil refacerea neuropsihică în jocul de handbal, box,
scrimp, tir etc. Menționăm că, având reacție acidă, acești produși nu influențează favorabil
refacerea metabolică după efort, în cazul când urmărim efecte alcalinizante.

20
 Glucoza – Fructoza – 25 – 50 g. / 24 ore, asociată cu vitamina B1, C, este indicată în toate
eforturile în care se apelează la rezervele glucidice ale organismului.
Electroliții – la Timișoara s-a experimentat cu unele rezultate, formula: 0, 250 g. bicarbonat
de sodiu + 0,125 g. clorură de potasiu + 0,063 g. carbonat de magneziu + 0,025 g. sulfat de fier +
0,005 g. sulfat de mangan + 0,0005 sulfat de cupru + 0,005 g. sulfat de zinc + 0,0000012 g. iodură
de potasiu + 0,00000025 g. florură de sodiu, 4 – 6 tablete pe zi, în eforturi dinamice; s-a reușit
prepararea acestei formule sub denumirea de electrofort.
Miostin – neistignin – 30 mg.zi, timp de 4 – 6 zile, după care efectele par a scădea. Este
indicat spriterilor.
Substanțe cu acțiune vegetativă sau corticală: bergonal, valium, meprobamat, optalidone,
diazepam, napoton, librium, inderal, distonocalm etc. sunt substanțe indicate în toate cazurile în
care urmărim refacerea neuropsihică, indiferent de natura efortului; în plină perioadă
competițională se va acorda o atenție deosebită aplicări acestei indicații, pentru a nu avea efecte
depresive, sedante, hipnotice.
Sabortonic – 1 g. glucoză + 1 g. vitamina C + 500 mg. heptagluconat de calciu + 35 mg.
acid L – hidroxibenzil fosforic, 1 – 2 tablete pe zi după eforturile de rezistență.
Ultra K – gluconat de potasiu – 1 – 2 g. / zi după eforturi intense în care se produce o
acidoză metabolică pronunțată.
Uvit B – 500 mg. glicerofosfat de magneziu + 125 mg. tetrahidrat acetat de cobalt + 125
mg. vitamina B12 – 2 – 3 fiole pe zi timp de 15 – 21 zile înainte de masă, după eforturile de mare
duritate.
Tromcardin – 175 mg. aspartid de potasiu și magneziu, 3 – 4 tablete pe zi în eforturile de
rezistență.
Tonosit – vitamina B17 – 1 – 2 g. / zi în eforturile de forță și rezistență.
Psiho și miorelaxante – clorzoxazon, midocalm, paraflex, valium, meprobamat etc. după
solicitări mari neuromusculare sau psihice.
Piracetam – 2 pyrolidon acetamid 2 – 4 tablete / zi indicat în refacerea metabolică în
eforturile de rezistență.
Aslavital și Gerovital H3 – par a fi utile pentru efectele trofice generale sau locale, fiinf în
același timp și generatoare de grupări SH cu rol de dezobosire.
Se recomandă ca tratamentul să se aplice sub formă de cură de 1 4 zile, de preferință

21
injectabil, în special în perioada de antrenament intensiv.
Berolase și Thictacid – (cocarboxiloza și acid lioiud 50 – 100 mg.) cu rol în neutralizarea
acidului lctic intraefort, în toate cazurile în care se produce o cantitate mare de acid lactic, element
ce devine o limută a randamentului. Dr. Beloiu de la Institutul de Endocrinologie recomandă ca
agent farmacologic de dezobosire formula: aspartați + vitamina B6 + inozitol, formulă publicată
încă din 1964 în revista „Viața medicală”.
O formulă numită farmacologie polivalentă de protecție (PPP) care a fost experimentată în
medii muncitorești și sportive, cu bune rezultate este: aspirină 250 mg. + piramidon 150 mg. +
Phenobarbital 0,02 g. + codeină fosforică 0,01 g. + extract de belladonnă 0,002 g. + papaverină
0,02 g. etc. – 2 – 4 pe zi, chiar intraefort.
Lista de exemplificări poate fi, desigur, mai amplă. Unele substanțe au efecte
farmacodinamice în ambele sensuri (susținere biologică și refacere după efort). A schematiza o
formulă standard pe ramuri de sport sau probe nu apare imposibil în studiul actual al cunoștiințelor.
În fond, numai medicul, care are un cadru suficient de larg al problemei farmacologice, problemă
ce derivă din farmacologia clinică generală, înarmat cu aceste cunoștințe, poate aplica creator
aceste scheme terapeutice adaptate situației și individului, așa cum de altfel se practică în în
patologie.
Nu trebuie neglijată, de altfel, nici experiența medicului, încrederea sa, bazată pe observații
clinice, într-un medicament sau altul. Numai medicul ne poate preveni asupra efectelor adverse pe
care le poate provoca orice medicament, oricât de inofensiv ne-ar părea, sau efectele placedo pe
care le exercită într-un procent din ce în ce mai ridicat medicamentele existente în farmacii (pe
piața mondială, după unele estimări, aceste efcte ar ajunge până la 60%). În legătură cu acest mijloc
de refacere se atrage atenția că trebuie combătute la modul cel mai ferm tendințele de poligramazie
și automedicaie sau rezolvarea refacerii în exclusivitate pe seama mijloacelor farmacologice.
Numai apreciind clar și pe baze științifice condițiile și criteriile de administrare aa cestei emdicații
de excepție vom fi în măsură să obținem maxim de profit de pe urma acestui mijloc de refacere.
În continuare, câteva cuvinte despre diferite forme de refacere, referindu-ne în primul rând
la refacerea zilnică care trebuie antrenamentului sistematic. Aceasta nu înseamnă că se va apela la
toate mijloacele enunțate aici. Medicu va indica, în funcție d eefortul depus, mijloacele la care va
apela un sportiv. În al doilea rând ne referim la refacerea săptămânală care trebuie să includă un
nucleu de mijloace pentru fiecare sportiv, în funcție de prețul biologic cu care a acoperit efortul din

22
cursul unei săptămâni, în așa fel încât noul ciclu săptămânal să reînceapă pe fondul unei refaceri
depline, chiar a unei cupracompensări (facem această afirmație deoarece în refacerea zilnică nu
putem obține întotdeauna o restabilire completă, fiind nevoiți uneri să reluăm ziua următoare pe
fondul unei oboseli reziduale, care trebuie să fie cât mai mică, tocmai datorită refacerii dirijate).
Refacerea după o etapă permite individualizarea unui mic repaus sportiv de 2 -3 zile, în
funcție de obiectivele etapei parcurse, în care putem apela la mijloacele cele mai complexe și
eficace, nemaigăsindu-se în criza de timp. Refacerea anuală apare ca cea mai fiziologică formă de
restabilire, având la îndemână 10 – 14 zile, în care putem realmente utiliza toate mijloacele posibile,
în special odihna pasivă, pentru a nu scădea prea mult pragul biologic al organismului înaintea
reluării unui nou an sportiv.
Refacerea după un cilu olimpic, o noțiune mai nouă, trebuie să ne atragă atenția pentru o
refacere pe termen lung, ea reprezentând unele aspecte particulare, inclusiv activitatea
competițională post – olimpică, în vederea unei longevități sportive cât mai eficiente.
O mențiune specială o acordăm refacerii intracompetiționale, cea mai eficace și
spectaculară, în care medicul sportiv trebuie să apeleze la cele mai indicate mijloace, care își
desfășoară cel mai rapid efectele fiziologice și care au fost verificate în parctică. Putem afirma că
această formă de refacere cade exclusiv în seama medicului.
Vom fce și câteva propuneri asupra posibilităților avute în vederea aprecierii refacerii.
Dintre mijloacele care stau la îndemână (clinice sau paraclinice) menționăm următoarele:
comportamentul sportivului (somnul, apetitul, starea generală, dispoziția de antrenament,
reactivitatea sportivului etc.), randamentul în efort (antrenament, competiție) măsurat în
centrimetrii, grame, secunde sau apreciat de tehnicieni: proble de regraj vegetativ (proba
clinoortostatică, refluxul oculocardiac); starea funcțională a aparatului cardiovascular (proba
Rruffer – Dikson, Martinet, STT) și a sistemului neuromuscular (viteza de reacție, curba I/D, viteza
de conducere a influxului nervos, electrodermograma, refluxul cerebral de impedanță); evaluarea
capacității de efort fizic (aerobă și anaerobă); studiul EKG de repaus și efort; examen biochimic
(iconograma serica și urinară, examen de urină, hemograma, proteinemia și urea serică, acidul
sialic și glicoproteinele serice, AGL în sânge, glicemia; starea de sănătate etc.).
Desigur că medicul de lot apreciază, prin mijloacele simple, refacerea cotidiană și
săptîmânală, în timp ce cu ajutorul unor brigăzi multidisciplinare sau în centre bine utilaate se
estimează obiectiv refacerea e etapă sau anuală. Ceea ce este important de știut atât pentru un

23
sportiv și antrenor, cât și pentru medic, este faptul că alături de mijloacele de evaluare ale
randamentului sportiv dispunem de acele mijloace obective care ne permit să apreciem în modul
cel mai concret atât refacerea în ansamblu, cât și dinamica ei după efort, această dinamică
constituind un semn prețios în aprecierea stării de performanță sportivă.

2.4. Mijloace de refacere a capacității de efort

În actuala etapă de dezvoltare a antrenamentului sportiv, datorită creșterii numărului de

competiții, refacerea organismului constituie o ocupare de primă importanță, deoarece ea reprezintă
o condiție esențială a progresului. Fără o bună și completă refacere nu se pot realiza volume mari
de pregătire și intensități maxime, care determinăă creșterea continuă a capacității de performanță.
Slognul modern de a te antrena „cât mai mult și cât mai tare” (8 – 10 ore zilnic, cu intensități de 85
% – 100%) arată că restabilirea spontană, naturală a organismului este depășită. Expunând
organismul sportiv la riscuri ce pot merge până la instalarea unei stări morbide severe – nevroza de
suprasolicitare, supraantrenamentul.
Refacerea reprezintă o componentă a antrenamentului sportiv care folosește în mod rațional
și dirijat o serie de mijloace medico-pedagogice naturale și/sau artificiale, provenite din mediul
extern și/sau intern al organismului, în scopul restabilirii homeostaziei dinaintea efortului și, mai
ales, în scopul depășirii acestuia prin „supracompensare funcțională”.
Refacerea se supune unor legități fiziologice ale antrenamentului și, ca atare, trebue
antrenată; refacerea dirijată nu se substituie refacerii naturale, fiziologice, ci o completează, o
întărește și o accelerează; eficiența ambelor forme de refacere este condiționată de vârstă, sex, nivel
de pregătire, condiții de mediu, ramură sportivă, starea de stres, natura și durata efortului, nivelul
măiestriei sportive, momentul de aplicare în cadrul macro-, mezo- sau microstructurilor etc.
Mijloacele utilizate în refacere sunt eșalonate după o taxonomie ce aparține dr. I. Drăgan
(1989), în:
- specifice, care se dirijează medical;
- nespecifice (pedagogice, igienice), care pot fi aplicate de către antrenor și sportiv.
O categorie specială de mijloace de refacere este cea amijloacelor pregătirii psihologie, care
se constituie de altfel și în componentă a antrenamentului. Mijloacele pregătirii psihologice asigură
un climat favorabil amplificării efectelor exercițiilor fizice programate. Aceasta este în primul rând

24
o condiție favorizantă, care implică folosirea unor mijloace psihologice dinamizatoare.
Mijloacele de refacere sunt:
A. Eforturi predominant anaerobe (până la 2ʼ)
- Mijloace de refacere a sistemului neuromuscular;
- Mijloace de refacere a sferei neuropsihice;
- Mijloace de refacere cardiorespiratorii și metabolice;
B. Eforturi predominant aerobe (peste 3ʼ)
- Mijloace de refacere metabolică;
- Mijloace de refacere a sistemului neuromuscular;
- Mijloace de refacere a sistemului cardiorespirator;
C. Eforturi mixte (jocurile sportive)
- Mijloace de refacere neuropsihică;
- Mijloace de refacere metabolică și a sistemului cardiorespirator;
- Mijloace de refacere a sistemului neuromuscular;
D. Eforturi cu predominantă neuropsihică
- Mijloace de refacere neuropsihică;
- Mijloace de refacere neuromusculară.
Refacerea este de 2 feluri, în funcție de modul de realizare;
a) Refacere spontană (naturală);
b) Refacere dirijată.
a) Refacerea spontană este acea reechilibrare a organismului care se produce după o
solicitare fără ca un factor din exterior să acționeze asupra organismului respectiv. Există o anumită
ordine în ceea ce privește refacerea organismelor și sistemelor:
A) Parametrii vegetativi: aparatul cardio-vascular și respirator revin la valorile de repaus în
câteva minute;
B) Parametrii metabolici: indicii biochimici revin în câteva ore. În timpul antrenamentului
se consumă mari cantități de energie, rezervele energetice trebue refăcute înainte ca următorul
antrenament să aibă loc. În absența supraantrenamentului sau a unei diete sprace în carbohidrați,
refacerea energetică se face în câteva ore.
C) parametrii hormonali și enzimatici – revin în câteva zile.
Importanța somnului în refacerea organismului (odihna pasivă)

25
 Somul fiziologic este un fenomen ritmic legat de alternanța zi-noapte. În cadrul refacerii
spontane, el are un rol deosebit asupra capacității fizice și intelectuale. În timpul somnului scade
activitatea scoarței cerebrale și are loc regenerarea celulelor nervoase.
Somnul profund, odihnitor, se caracterizează prin adormire rapidă și profunzime. Durata
somnului variază în funcție de necesitățile individuale ale sportivilor și trebuie să se desfășoare în
condiții corespunzătoare: întuneric, liniște, camere aerisite, temperaturi moderate.
Somnul asigură refacerea completă pe toate planurile amintite anterior: cardiorespirator,
neuromuscular, neuropsihic și endocrinometabolic. Acest somn, împreună cu relaxarea, sunt
fundamentale pentru regenerarea organismului, influențând capacitatea de performanță.
Subiecții privați de somn acuză oboseala și o stare de disconfort. După 48 – 72 ore de
insomnie, performanțele psihomotorii se dimineazăm se reduc tonusul și forța musculară, apari
mari difiicultăți de concentrare. Modificările ritmului somn – veghe se repercută negativ asupra
performanței. Cel mai eficient este somnul nocturn, somnul diurn nefiind la fel de odihnitor.
b) Refacerea dirijată – ajută la refacerea naturală, o accelerează. A devenit o necesitate în
sportul contemporan, prevenind riscul apariție manifestărilor de suprasolicitare și
supraantrenament, în urma unui program intensiv de antrenamente.
Procedee de refacere dirijată
A) Procedee balneofiziohidroterapeutice:
- hidroterapia caldă: duș la 15 minute după efort, cu temperatură de 32 – 36 grade
Celsius, cadă, bazin, înot;
- saună – stimulează sistemul imunitar, echilibrează sistemul neuro-vegetativ și induce
o stare de relaxare mintală. Ea trebuie aefectuată de una, două ori pe săptămână, nu
după un efort important, ci după un antrenament ușor. Se realizează frecvent în ziua
imediat următoare concursului sau după o zi de antrenament dificilă.
- masaj manual, hidromasaj, masaj subacvativ, masaj reflex, masaj cu gheață. Scopul
masajului este acela de a reduce tensiunea musculara și de a relaxa țesuturile pentru o
eliminare eficientă a toxinelor acumulate la acest nivel.
- acupunctură;
- presopunctură;
- jacuzzi;
- aeroionizare negativă – naturală în zona subalpină sau artificială, prin care se inspiră

26
 aeroioni negativi ce sunt eliberați în camere speciale.
B) Alimentația de refacere – adecvată specificului efortului (hiperproteică, hiperglucidică),
din care nu trebuie să lipsească produsele lactate, fructele și sucurile naturale, vegetale;
C) Psihoterapia – mijloc important de refacere;
D) Farmacologice – polivitamine, polminerale, tablete energizante, susținătoare de efort,
susținând în special funcția hepatică și pe cea psihică;
E) Odihna activă – constă în solicitarea ușoară a altor grupe musculare decât cele agrenate
în efortul propriu-zis: alergare ușoară, sedință ușoară de natație, jocuri distractive,
ședințe la bicicleta ergonomică, mers, plimbări în aer liber (de preferință parcuri) sau
lectură, alte sporturi (șah, biliard). Acest tip de efort trebuie să fie ales de către sportiv,
să fie plăcut și ușor și nu trebuie să depășească 45 de minute. Astfel se scurtează
perioada de revenire după efort: 30 minute prin refacere activă, 1 oră prin refacere
pasivă

Masajul după efort (refacere)

Masajul, prin procedeele sale, se integrează organic în măsurile de refacere
balneofizioterapeutice care, împreună cu celelalte, conduc la obținerea stării de homeostazie
dinaintea efortului.
Manevrele de masaj se aplică numai după ce parametrii fiziologici revin la valorile cât mai
apropiate de cele din repaus, sportivul beneficiind până atunci de alte forme de refacere, în cadrul
unui program complex, condus de către medic, în care se urmărește restabilirea indicatorilor
metabolici, a celor neuroendocrinohormonali și enzimatici. Se recomandă manevre blânde,
decongestive ale grupelor musculare mai solicitate, începând prin neteziri lungi, lente și
superficiale, ușoare fricțiuni și presiuni vibrante. În scop relaxator pe membrele inferioare se mai
aplică rulatul și cernutul, după care menevrele cresc ca profunzime, ritm și intensitate.
Sunt cazuri când după un antrenament, dar mai ales după jocuri, un număr destul de mare
de fotbaliști suferă traumatisme sau contuzi, asupra cărora se acționează cu o formă specială de
masaj.
Sauna după efort
În ceea ce privește sauna, aceasta trebuie înțeleasă ca un mijloc de dezobosire, dezintoxicare
și nu de dezhidratare în vederea scăderii în greutate. Se recomandă o singură dată pe săptămână cu

27
o durată de 10-15 minute.
Sauna reprezintă o cale naturală spre un stil de viață sănătos și un mijloc de combatere a
stresului generat de o viață cotidiană tot mai agitată.
Din cercetările medicale rezultă următoarele beneficii ale băii cu saună:
- profunda curățire a pielii, prin deschiderea porilor și eliminarea toxinelor;
- refacerea musculară, în urma unor eforturi prelungite;
- îmbunătățirea circulației sângelui.

Odihna activă
Așa cum sa arătat, ca urmare a unei activități fizice sau intelectuale desfășurate sistematic,
zilnic, la acest efort adăugându-se astăzi și poluarea (fonică, chimică etc.), automatizarea, unele
greșeli în alimentație, alte noxe posibile (tutun, alcool). Există riscul apariții stării de oboseală.
Momentul apariției acestei oboseli depinde în mare măsură de starea de sănătate, particularitățile
individuale, condițiile de antrenament și motivație, factorii de mediu, regimul de viață etc. Acești
factori cu o deosebită semnificație individuală se corelează cu ritmul circadian (zilnic) al
oragnismului privit în totalitate, sau izolat pe sisteme și funcții. Această oboseală indusă de efort
trebuie considerată ca o manifestare acută ea cedând la odihnă sau sub influența altor mijloace de
refacere, spre deosebire de manifestarea cronică a oboselii (acumularea în timp) care se defineștee
ca „surmenaj” ce nu cedează numai la o simplă odihnă. Rolul sistemului nervos în apariția oboselii,
marea influență pe care o exercită odihna activă asupra refacerii sistemului nervos confirmă că
sediul acestei oboseli este cortexul.
Secenov, fiziolog rus, a dovedit experimental, pentru prima dată, că dacă supunem o grupă
musculară unui efort intens până la apariția oboselii, acești mușchi își fac mult mai repede
capacitatea de antrenament, dacă în pauza care urmează este solicitată în activitate o altă grupă
musculară (eventual cea natagonistă mușchilor obosiți), decât dacă se aplică odihnpa pasivă totală.
El a explicat acest efect prin influența compensatorie pe care exercițiile fizice moderate o exercită
asupra centrilor corticali obosiți, care au dus la reducerea capacității de lucru a grupei musculare
supusă efortului epuizant, excesiv. Acest principiu stă la baza efectelor favorabile pe care odihna
activă le exercită în refacerea organismului local sau general. Această odihnă trebuie înțeleasă ca
o practică săptămânală, lunară sau anuală, de refacere după eforturi fizice sau intelectuale.
În fond, odihna activă înseamnă refacerea activă prin mișcare, nu prin repaus pasiv.

28
 Odihna pasivă (somnul)
Se știe că odihna pasivă (somnul fiind cel mai eficace pe plan fiziologic) pune organismul
în condiții de repaus aproape ototal, cu un consum energetic foaret scăzut, creând condiții într-
adevăr fiziologice de refacere a marilor funcții ale organismului.
Pentru refacerea funcțiilor circulatrii, respiratorii, metabolice, repausul pasiv joacă un mare
rol. Cu toții știm că, după un efort dinamic scurt, simțim bătăile inimii cu putere; odihna poaisvă
reușește să redea respirația liniștită, să aducă frecvența cardicacă și respiratorie la valorile normale,
fapt ce ne dă o stare de confort biologic. În timpul antrenamentului, mici pauze de odihnă pasivă
își găsesc de asemenea indicația în refacerea intra-efort. În pauza de odihnă din timpul
antrenamentului, câteva minute de odihnă pasivă își exercită efectele pozitive de refacere a
organismului. De altfel, odihna pasivă își păstrează întreaga sa semnificație în refacere alături însă
de odihna activă. Așa cum spuneam, manifestarea limită a odihnei pasive o reprezintă somnul.
Somnul se anifestă cu scăderea marilor funcții ale organismului, în special al sistemului nervos
centra, timp în care pierderile energetice ale organismului sunt foarte scăzute.
Organismul are timpul necesar care-i permite „reîncărcarea bateriilor energetice”,
restabilirea echilibrului funcțional, pentru ca ulterior să poată face față unor solicitări. Se știe că
alături de odihan pasivă, somnul este absolut indispensabil ființei umane. Acest mijloc de odihnă
pasivă, somnul, este cel mai eficace în refacerea neuro-psihică.
Pentru sportivi, sunt necesare 9-10 ore de somn e 24 de ore, odihna prin somn fiind un
excelent mijloc natural de refacere. Se mai pune de asemenea problema calității somnului
(cercetările de neurofiziologie au demonstrat că orele de omn dinaintea miezului nopții par a avea
un efect mult mai intens asupra refacerii nervoase decât orele de dimineață sau cele din cursul
zilei), motiv pentru care se recomandă de a face toat eeforturile pentru ca somnul de noapte să aibă
un curs cât mai normal din punct de vedere fiziologic.
Este bine să reșinem semnificația reală a somnului în arsenalul refacerii și să cultivăm
educarea unui somn igienic, odihnitor.

29
 Capitolul III: Controlul biologic al refacerii

3.1. Mijloacele de apreciere a refacerii

Refacerea după antrenament reprezintă sau, mai bine zis, ar trebui să reprezinte o parte
componentă a regimului cotidian de viață, privit ca un element integral, acest lucru fiind dovedit
de faptul că dispunem de mijloace subiective și obiective de a controla, stăpâni și dirija refacerea.
Dintre mijloacele obiective, controlul biologic al refacerii are o mare pondere. Înainte de a ne referi
în mod concret la acest control, vom face câteva considerații asupra altor mijloace de apreciere a
refacerii.
În primul rând, va trebui să luăm în considerare randamentul în competiții, după o zi de
antrenamemt, după o săptă,ână sau după un an de activitate profesională. Randamentul, mai ales
atunci când își găsește un corespondent matematic în producție, reprezintă un parametru destul de
fidel în aprecierea refacerii, deși trebuie să avem în vedere faptul că uneori este posibil, ca printr-
o mobilizare deosebită, să se mențină un randament crescut în producție, deși pe plan biologic,
funcțional, organismul creează semne certe de oboseală.
În al doilea rând, în aprecierea refacerii va trebui să lupm în considerație comportamentul.
Deși este vorba de o entitate subiectivă, afectivă în general, comportamentul sportivilor în timpul
antrenamentului este efectuat practic prin atitudine conștientă pozitivă față de muncă, relații de
grup corespunzătoare, confort fiziologic și igienic, dorința de a obține rezultate bune, de a rezolva
și de a găsi soluții în orice fază a jocului de handbal.
În continuare, ne vom referi la unele posibilități de control biologic al refacerii, posibilități
care îmbracă în principal un caracter obiectiv. Între aceste mijloace distingem uenel clinice și altele
paraclinice. În pivința mijloacelor clinice ne vom referi în primul rând la starea de sănătate. Starea
de sănătate bună, echilibrul neuro-vegetativ adecvat sunt semne ce pot singure să pună diagnosticul
unei bune refaceri. Semnificația factorului „sănătate” este la fel de importantă atât în refacerea
zilnică, cât ș în cea săptămânală, atingând vârgful de interpretare în cadrul refacerii anuale.
Dispoziția de muncă, dorința de a te autodepăși și de a depăși pe alții, pofta de mâncare,
somnul (caracterul și durata sa), alte manifestări reprezintă elemente subiective, demne de luat în
considerație în aprecierea refacerii.

30
 Greutatea corporală reprezintă un parametru de mare semnificație în aprecierea restabilirii
orgnismului după antrenament. În această activitate sportivă de exemplu, scăderea în grutatea cu
peste 3% din greutatea corporală obișnuită poate fi suspectată cî se datporează oboselii cronice
(supraantrenament). Ca atare, urmărirea curbei ponderale, chiar zilnic, ar trebui să constituie un
gest elementar de control al sănătății. Se pot admite în condiții normale variații de + sau – 1 kg
greutate corporal pe 24 de ore. Dar nu numai scăderea excesivă în greutate poate constitui un
semnal de alarmă pentru o refacere inadecvată, ci și creșterea nejustificată în greutate, mai ales pe
intervale mici de timp (de la o zi la alta sau de la o săptămână la alta).
Tocmai de aceea se impune ca de la vârsta de 40-50 de ani în sus să intre în obișnuință
controlul zilnic al greutății corporale, dimineața după deșteptare. Până la această vârstă și după 60
de ani, controlul corporal săptămânal al greutății este suficient.
În afara acestui control al refacerii, prin măsurarea greutății corporale în mod sistematic,
avem și posibilitatea de a ne dirija rația alimentară, sub raport caloric și cantitativ, în funcție de
evoluția ponderală.
Un alt parametru extrem de important și la îndemâna oricărui dintre noi îl reprezintă
urmărirea frecvenței cardiace (pulsul pe minut numărat la artera carotidă sau la artera radială, fie
că numărăm pe 10 secunde și cifra obținută o înmulțim cu 6, pentru a obține valoarea absolută pe
1 minut, fie pe 15 secunde și apoi înmulțim cu 4, pentru a obține pulsul ep 1 minut) în poziția
culcat.
Astfel ne dăm seama dacă am reeditat valoarea obținută normală, din ziua precedentă
(atunci când ziua precedentă ne-a oferit valoarea normală care ne caracterizează). O modificare de
8 pulsații în plus sau în minus poate fi considerată normală.
Valori mai mari decât normalul individului pot atesta o refacere insufieceintă sau elemente
noi care au intervenit în cursul nopții. După măsurarea pulsului în poziție culcat, ne ridicăm încet
în picioare, păstrăm această poziție circa un minut, după care ne măsurăm pulsul pe 1 minut în
această poziție. În mod normal, diferența dintre pulsul măsurat culcat și în picioare este de 8-16
pulsații pe minut. Această mică diferență este interpretată ca un semn de reglaj vegetativ fiziologic.
Creșterea exagerată a acestei diferențe sau scăderea ei sub limita zerp indică cel mai adesea
dereglări vegetative (de tip simpatic, accelerator sau de tip parasimpatic, inhibator). Deci, o bună
reglare vegetativă apreciată pe baza frecvenței cardiace ne poate permite o bună evaluare a refacerii
neuro-vegetative și invers. Ca și greutatea corporală, măsurarea pulsului și proba clinico-ortostatica

31
ar putea fi înregistrate zilnic, pentru cei între 40-60 de ani și săptămânal pentru cei până la 40 de
nai și după 60 de ani. Printre mijloacele obiective de apreciere a refacerii amintim un test funcțional
de apreciere a capacității de efort fizic, testul „Ruffler”, care se execută astfel: subiectul stă pe un
scaun relaxat 3-5 minute, își măsoară apoi pulsul pe 15 secunde, iar cifra obținută o înmulțește cu
4, pentru a avea o valoare absolută pe 1 minut (P 1); se ridică ușor în picioare și eefectuează 30 de
genoflexiuni îndecurs de 45 de de secunde, după care se așează din npi pe scaun și își înregistrează
pulsul pe 15 secunde ale primului minut ce urmează efortului (P 2); între secundele 45 și 60 ale
acestui prim minut post-efort își măsoară din nou pulsul (P 3). Bineînțeles că și aceste ultime două
pulsuri ce urmează efortului se înmulțesc cu 4 pentru a obține cifre absolute pe 1 minut.
După vum se vede, controlul biologic al refacerii poate fi efectuat de fiecare din noi, prinm
investigații clinice sau paraclinice, extrem d esimple.
Acest control biologic, prezentat în formă simplă, este util și eficace și merită a fi asimilat
în regimul nostru de viață, pentru estimarea refacerii zilnice și săptămânale. Pentru evaluarea
refacerii anuale, acest control nu mai este suficient în forma aceasta. Se impune un bilanț minimal
de sănătate și funcțional, care se compune din: examen clinic amănunțit, pe aparate și sisteme;
examen al dezvoltării fizice; examen radiologic (cardio-pulmonar); examen de laborator
(hemoleucograma, examen de urină, disproteinemie, reacții serologice); examen funcțional,
incluzând și controlul tensiunii arteriale. După vârsta de 40 de ani apare din ce în ce mai necesară
includerea unei electrocardiograme și dozarea colesterolului și a lipidelor.
Un asemenea bilanț de sănătate și funcțional, o dată pe an, ne conferă un cadru obiectiv de
apreciere a refacerii anuale alături de alte mijloace.
Depinde de fiecare dintre noi ca în concordanță cu caracterul din ce în ce mai pronunțat
profilactic al medicinii contemporane (refacerea fiind ea însăși o activitate prolifică) să asimilăm
posibilități de control medical, incluzându-le în regimul nostru de viață, atât pentru sănătatea
individuală, cât și colectivă.

32
3.2. Refacerea organismului după efortul psiho-fizic din
antrenament

În momentul de față, știința sportului acordă o mare importanță problemei refacerii după
efortul psiho-fizic din antrenamente și competiții.
Abordarea aspectelor de refacere nu se poate detașa de știința ergonomică, știință care
studiază procesul muncii raționale sau, mai pe larg, relațiile multiple și complexe între om și
procesul muncii, în sensul optimizării condițiilor de muncă, care să permită un randament optim și
promovarea unei stări de sănătate adecvate. Deci est evorba de o adaptare a sportivului la cerințele
antrenamentului și, în același timp, o modelare a cerințelor muncii la posibilitățile biologice ale
sportivului.
Pornind de la studii fundamentale de fiziologie a efortului, s-a putut evidnția faptul că
dinamica refacerii spontane, naturale a organismului după efortul sportiv contituie atât un
parametru extrem de fiel al homeostazei de efort și al sistemelor de adaptare implicate într-un
anumit efort și al reactivității organismului. Pe de altă parte, s-a evidențiat faptul că refacerea nu
poate fi separată de efortul sportiv, ea constituind o parte componentă a fenomenului antrenamentul
sportiv. În acest context, refacerea reprezintă o componentă în care predomină efectele trofotrope,
ea urmând întotdeauna efortului în care predomină efectele ergotrope (simpatice). Rezultă că în
timp ce prin „pregătirea biologică de concurs” urmărim în principal utilizarea unor mijloace cu
efecte ergotrope (de stimulare a eliberării unor resurse energetice)., prin aplicarea „refacerii”
urmărim utilizarea unor mijloace cu efecte de calmare, de restabilire a organismului la nivelul stării
funcționale premergătoare efortului și, ca o nuanță calitativă de mare semnificație, depășirea chiar
a acestui plafon (supracompensarea). În contextul actual al antrenamentului sportiv, când nuanța
intensitate – durată domină calitatea efortului desfășurat, este lesne de înțeles că uneori
posibilitățile de refacere spontană, naturală, la sportivi sutn depășite și suntem supuși adesea în fața
necesității instituirii unei refaceri dirijate, optimizate pe maăsura calității și cantității efortului
depus și antrenamente și competiții.
Ca atare, refacerea se supune legităților antrenamentului sportiv (caracterul progresiv,
sistematic, utilizare mijloace intensive care ar corespunde în principal utilizării eforturilor
maximale, accesibilitatea, individualizarea etc.).

33
 În același timp, refacerea, tinzând să devină un stereotip ca și antrenamentul psiho-fizic, își
adaugă unele legități proprii specifice, dintre care cităm următoarele: orientarea cu precădere a
refacerii către acele substrate fiziologice și morfologice afectate de efortul sportiv; refacerea se
dresează unui sportiv complet sănătos, pentru recondiționarea biologică a sa după efort în timp ce
recuperarea-restabilirea are în vedere restabilirea morfo-funcțională după o stare patologică indusă
de efort sau de alți factori; restabilirea diverșilor parametri funcționali de efort are loc într-o
sucesiune prestabilită: parametrii neuro-vegetativi, metabolici, enzime și hormoni etc.; refacerea
trebuie considerată în funcție de individ și efortul desfășurat (antrenament sau competiție; calitatea
și durata solicitării), individualizându-se astfel o refacere zilnică, săptămânală de etapă, anuală și
de ciclu olimpic, iar în compețitie o refacere intra-competițională parțială, (după probă) și post-
competițională totală (încheierea competiției). Rezultă deci că refacerii trebuie să i se acorde o
atenție cel puțin egală cu antrenamentul, iar cercetările în acest domeniu, pe toate căile posibile,
arată că există mari posibilități de ameliorare a acestui proces. Considerăm așa cum am arătat în
capitolele precedente, că refacerea în sport având un avans apreciabil atât pe plan teoretic cât și
aplicativ față de refacerea după efortul profesional, poate constitui un model orientativ și
argumentație convingătoare în vederea valorificării acestor mijloace în folosul sănătății publice,
pentru fiecare din noi. Medicina sportivă, în ciuda succeselor obținute în domeniul efortului, va
trebui să militeze în continuare pentru perfecționarea mijloacelor de refacere, pentru găsirea unor
noi mijloace, mai eficiente, mai simple.
Refacerea se face în funcție de individ și efortul desfășurat (antrenament sau competitie de
intensitatea și durata efortului) deosebind astfel o refacere zilnică, săptămânală, de etapă, anuală și
de ciclul olimpic. De asemenea, în competiție deosebim o refacere intracompetițională, post
competițională partială (după probe, în atletism, canotaj, pentathlon, etc.) și post competițională
totală (la sfârșitul competiției). Refacerea cuprinde aspecte commune tuturor sporturilor, dar și
aspecte specifice fiecărei ramuri sau probe sportive. În aplicarea metodelor de refacere se ține cont
de factorul individual, mijloacele de refacere adresându-se celei mai afectate sfere de efort, aceasta
având prioritate. Refacerea poate fi considerată ca cealaltă față a medaliei în raport cu performanța,
având la bază aceleași mecanisme, însă aplicabile în sens invers. Este important ca fiecare sportiv
să înțeleagă și să accepte că un progres regulat presupune inevitabil niște faze de stangnare, chiar
de reducere a performanței. Metodele de refacere au drept obiectiv grăbirea recuperării, prevenirea
accidentărilor și dezvoltării capacității de performanță a sportivului. Oboseala este atât de natură

34
fizică, cât și de natură psihică, de aceea refacerea trebuie să se adreseze ambelor componente.
Recuperarea organismului după efort se adresează acelor situații în care, în timpul efortului a fost
lezată până la limita fiziopatologicului, integritatea morfo-funcționala a organismului. Susținerea
efortului constă în acțiunile întreprinse asupra organismului, în scopul desfășurării efortului fizic
cu maximă eficiență și minimă uzură biologică. Daca se acordă atenție doar parametrilor
încărcăturii sau dacă procesele de refacere post-efort sunt deficiente, este inevitabilă o diminuare a
rezervelor energetice ale organismului sportivului, ceea ce conduce la o scădere a capacității de
performanță. În acest sens, trebuie avut în vedere decalajul temporal dintre efort și refacere, precum
și evaluarea influenței exercițiului prealabil asupra efortului ulterior. Privită în acest mod, refacerea
reprezintă o rezervă de performanță, dar și o sursă de sănătate și reconfortare după efort. În
abordarea concretă a refacerii în sport trebuie să pornim neapărat de la intelegerea efortului
desfășurat din punct de vedere fiziologic, din punct de vedere al urmelor pe care acest efort le lasă
asupra organismului unui sportiv, sau al altuia. În acest context, având clar precizat rasunetul pe
care 1-a avut efortul desfasurat și costul biologic, mijloacele dirijate de noi vor trebui să acționeze
cu precădere la acest nivel, deoarece refacerea, lăsată pe seama organismului însuși, evoluează mai
lent, deci contrar nevoilor noastre din sport.

3.3 Factorii care influenteaza refacerea organismului dupa efort

1 Vârsta sportivului – sportivii trecuți de 25 de ani au nevoie de o perioadă mai lungă de

refacere după efort, sportivii cu experiență se refac mai repede decât cei tineri;
2 Factorii de mediu – efortul pe o vreme destul de rece necesită o perioadă mai lungă de
refacere;
3 Tipul de fibră musculară – solicitat în antrenament mai mult, poate afecta refacerea;
4 Tipul de sistem energetic – la care se apelează în antrenament sau concurs;
5 Factorii psihologici – modul de percepție a stărilor negative pot influența refacerea;
6 Rezolvarea traumatismelor;
7 Existența și realimentarea cu micronutrienți;
8 Transferul eficient de energie și îndepărtarea produselor reziduale;
9 Diferențele de fus orar.
Doar repetarea unor eforturi care produc oboseală provoacă apariția fenomenelor de

35
supracompensație și, în final, adaptarea organismului la eforturi din ce în ce mai mari. Depășirea
însă, a limitelor efortului, și a gradului de oboseală poate produce pe de altă parte o stare de
inhibiție, caracterizată prin scăderea randamentului și însoțită de o serie de fenomene obiective si
subiective neplăcute, stare denumită curent supraantrenament sau suprasolicitare. Rezolvarea
acestei aparente contradicții, între programarea efortului în antrenamentul sportiv, astfel încât să
genereze starea de oboseala ca unică modalitate de apariție a supracompensării și riscul instaurării
oboselii excesive, revine antrenorului în principal și specialiștilor din domeniul medical. Ea are la
bazaă dozarea efortului și utilizarea mijloacelor de dezobosire, de recuperare a organismului
sportivului, după eforturile depuse în antrenament. În primul rând, prin programarea corectă a
volumului și intensității efortului și a duratei și felului pauzelor dintre repetări și dintre lecțiile de
antrenament, în al doilea rând, prin folosirea celor mai eficiente mijloace de recuperare după efort.

3.4. Relația efort – oboseală – refacere

În procesul de instruire, relația efort-odihnă are o importanță considerabilă. În handbal,

obținerea performanțelor nu este posibilă decât dacă în paralel cu exigențele privind volumul și
intensitatea efortului se acționează prin metode și măsuri de refacere, de restabilire a potențialului
biologic al sportivului. Prin refacere se înțelege partea componentă a procesului de antrenament
care reunește ansamblul mijloacelor naturale sau artificiale, utilizate în scopul accelerării
proceselor de reechilibrare a homeostaziei organismului. Refacerea vizează restabilirea stării de
echilibru a mediului intern și a parametrilor funcționali, avute înainte de efort și chiar depășirea
acestora, în sensul optimizării lor în cadrul fenomenului de supracompensație. Dacă presupunem
că procesul muncii a fost abordat pe un fond fiziologic corespunzător, intr-un anumit moment apare
starea de oboseală, fenomen fiziologic manifestat atât prin unele senzații neplăcute de disconfort,
cât și printr-o scădere evidențiată a randamentului. Este momentul în care specialiștii în fiziologia
muncii intervin atât cu pauzele de producție, cât și cu unele mijloace de refacere a organismului
după efort. Această nouă entitate, refacerea, trebuie să acționeze prin restabilirea organismului la
nivelul biologic anterior, în așa fel încât reluarea antrenamentului să se facă pe fondul unei
restabiliri complete, singura în masură să asigure premisele unui randament profesional
corespunzător. Dacă nu se reușește realizarea acestui deziderat (refacerea biologică dupa efort) ,
există riscul cumularii unei oboseli reziduale, care, după o fază de compensare a cărei durată ține
36
de caracteristicile individuale, este urmată de atingerea stadiului de oboseală patologică, cu
modificări funcționale și de randament , ceea ce, în viața modernă, se definește prin sindrom de
suprasolicitare, astenie neuropsihică si nevroze. La acest stadiu se ajunge prin exces neuropsihic
profesional, cu caracter de stres, cu responsabilități mari și regim dezordonat în viață. Efortul fizic,
chiar intensiv, poate juca un rol preventiv al acestor stări limită, motiv pentru care la sportivii de
performanță acestea se manifestă rar.
O dată însușită o anumita tehnologie de lucru, se creează o „stereotipie de lucru” pe bază
de reflexe condiționate , cu condiții care se repeta ciclic. Această stereotipie este condiționată, în
primul rând, de bioritmul fiziologic, întrucât este dovedit că fiecare organ sau sistem își are propia
sa curbă de activitate (favorabilă-nefavorabilă), iar organismul în totalitate de asemenea își
individualizează un profit propiu. Astfel, acest profil nu este întotdeauna egal la doi subiecți, chiar
asemănători din punct de vedere biologic si tehnologic.
În concluzie, rezultă că, pe plan biologic, subiectul este capabil de un anumit randament pe
o anumită perioadă de timp, după care urmează o scădere, în timp ce pentru alt subiect, această
curbă a efortului poate avea alt traseu. Acest fenomen devine cu atât mai pregnant și semnificativ
în ceea ce privește munca ce se realizează automatizat, pe bandă, unde printr-un antrenament socio-
profesional și o selecție judicioasă, ar trebui subiecți apropiați din acest punct de vedere.
Antrenamentul sportiv are ca obiectiv principal dezvoltarea capacității de performanță și
presupune repetarea sistematică a unor acțiuni motrice (exerciții fizice), care de cele mai multe on
induc o stare de oboseală în organismul sportivului.
Oboseala reprezintă starea tranzitorie, produsă de o activitate prelungită sau excesivă,
caracterizată prin scăderea potențialului funcțional al organismului și printr-o senzație subiectivă,
caracteristică (nu toți sportivii resimt în același fel oboseala).
Apariția oboselii se caracterizează prin producerea unui dezechilibru între parametrii
efortului, care rămân neschimbați, și capacitatea de efort în continuă scădere.
Oboseala este un fenomen care însoțește în mod necesar antrenamentul și în același timp
constituie o premisă pentru creșterea performanțelor sportive, în sensul că restabilirea
echilibrului se face la nivel superior (supracompensare).
Pe de o parte, antrenamentul trebuie să producă aceste stări de oboseală, iar pe de altă
parte, trebuie să evite ca aceasta să fie excesivă. Oboseala și restabilirea sunt considerate
principalele valori de control ale antrenamentului sportiv.
37
 Producerea oboselii este împărțită în două faze:
1 oboseală latentă (ascunsă);
2 oboseală manifestă (evidentă).
Oboseala latentă poate fi depășită, capacitatea de performanță menținându-se la un nivel
ridicat, prin efort de vointă. Ea se caracterizează prin neeconomicitatea mișcărilor, scăderea
gradului de coordonare, reactivitate musculară scazută, fenomene care apar de obicei în a doua
parte a efectuării activității respective. Aceasta se datorează în principal reducerii însemnate a
rezervelor energetice din grupele musculare solicitate și dispare odata cu refacerea lor.
Oboseala latentă constituie forma tipică de obosealaă de antrenament.
Faza latentă se manifestă prin scăderea gradului de coordonare a mișcărilor, lipsa de
economicitate a acestora, scăderea reacției musculare, creșterea gradului de transpirație,
accelerarea ritmului respirator etc. Ea este urmarea scăderii rezervelor energetice, în primul rând,
din grupele musculare solicitate și, apoi, din zonele de depozitare, acumularea de reziduri în muschi
(în primul rând de acid lactic), de bioxid de carbon în sange, dereglarea echilibrului acido-bazic.
Oboseala latentă dispare în cazul refacerii rezervelor energetice și a eliminării rezidurilor aflate în
organism, ea find forma de oboseală tipică antrenamentului sportiv.
Faza manifestată apare prin cumularea, în timp, a oboselii dintr-un sistem de lecții și este
însoțită de o serie de manifestări obiective și subiective: revenirea tardivă a funcțiilor organice după
efort (valori ale pulsului și tensiunii arteriale, ale ritmului respirator etc.), lipsa poftei de
antrenament, senzații de somnolență, tonus muscular scăzut și, în general, prin refuzul de a
desfășura activitatea în regimul planificat. Continuarea pregătirii în același regim produce o
acumulare a oboselii care, în final, conduce la starea de supraantrenament. Pentru evitarea instalării
starii de suprasolicitare este absolut necesară cunoașterea și aplicarea, de către antrenor și sportiv
a metodelor de dezobosire, de recuperare a organismului după eforturile de antrenament și
competitie. Pe parcursul lecției de antrenament, singura cale de recuperare după efort este
acordarea corectă a pauzelor dintre repetări. Pe parcursul competiției, prin folosirea schimburilor
de jucători în funcție de regulamentul propriu fiecărei ramuri sportive, prin solicitarea timpilor de
odihnă, prin administrarea de glucoză, de lichide bogate în substanțe energizante și de reechilibrare
acido-bazica (ex. Gatorade).

38
 Concluzii

Pe zi cc trece, nivelul de competențe al sportivilor crește conform cu realizările lor. Pentru

realizarea unor diverse obiective, sunt necesare eforturi susținute privind îmbunătățirea calităților
unui sportiv, îmbunătățirea locației în care se desfășoară antrenamentul, îmbunătățirea tehnicilor
de joc, acestea ajutând la obținerea unor rezultate bune spre foarte bune.
Deși în zilele noastre sportivii beneficiază de toate condițiile necesare, în vederea creșterii
randamentului, aceștia inevitabil parcurg la un moment dat o stare de oboseală fizică sau psihică.
Pentiu îndepartarea acestei stări „medicamentul” indicat este refacerea.
Incepând cu refacerea aplicată în timpul antrenamentului, sportivul poate ajunge la o
refacere activă sau o refacere pasivă, ajutând sportivul să iasă din această stare și să poata continua
perioada de pregatire competițională. Alții își imaginează refacerea și buna stare a organismului
printr-o alimentație iratională (hipercalorică, vicioasă din punct de vedere al respectării unor
principii elementare de igienă alimentară) cuplată cu diferte activități sedentare (vizionări de
programe la televiziune, cinema, teatru etc.) și o odihnă pasivă excesivă (somn 10–12 ore din 24).
Și acest mod de concepere a refacerii este total neștiințific și dăunător organismului. Primul
semn nefavorabil, creșterea în greutate a corpului, devine o manifestare uneori greu de corectat și
care nu reprezintă decât debutul unei oboseli precoce a organismului, îmbătrânirii tisulare precoce,
cu toată gama de neajunsuri posibile (consum ) și ingestia abuzivă de calorii, le poate provoca în
timp sportivilor cât si a oamenilor de rând.
De aceea o îmbunătățire rațională, echilibrată a activităților fizice cu cele intelectuale, a
odihnei active sau cea pasivă, cuplate cu o alimentație atât pe plan cantitativ, cât mai ales calitativ
adecvată activitaților desfășurate și momentului (anotimp, înainte sau după efort, greutății
corporale, stării de sănătate etc.) devin imperios necesare.
În arsenalul terapeutic al refacerii, evitarea exceselor de orice natură (tutun, băuturi
alcoolice, condimente și în special sarea, viața extrasportivă desfășurată excesiv în spații închise
etc.) reprezintă un bun mijloc ce faciliteaza restabilirea după efort și un aliat prețios al unei
capacități ridicate de antrenament și al unui înalt standard sanitar.
De asemenea, unele mijloace fiziobalneoterapice, și în special hidroterapia caldă, masajul
sau sauna, trebuie incluse în regimul de viață al fiecărui sportiv, cât și al fiecăruia dintre noi, ca și
hidratarea și mineralizarea sistematică a organismului după efort. Refacerea sportivilor, așa după

39
cum am menționat deja, aceasta și-a găsit locul pe plan concepțional în procesul de antrenament
sportiv. Există însă un decalaj între ceea ce se știe și ceea ce se aplică și acest decalaj nu poate fi
atribuit carențelor organizatorice sau tehnico – materiale, și mai degrabă unei comodități
manifestate de sportivi și antrenori, uneori chiar de medici. De asemenea, exista unele exagerări,
ele referindu-se, în special, la opinia că refacerea ar putea fi soluționată în principal pe calea
medicamentelor, chiar în condițiile încălcării regimului exemplar de viață sportivă. La nivelul
sportivului de înaltă performanță, expus permanent unor stresuri psiho-fizice din ce în ce mai mari,
o cât de mică abaterede la acest regim de viață – incluzând deci și refacerea după efort – are
repercusiuni negative nu numai asupra restabilirii organismului, dar și asupra randamentului
sportiv și al sănătății. Să nu uităm că în aceste condiții de nerespectare a intregului regim igienic
de viata sportiva, oboseala va fi mai mare, posibilitatea de acumulare a acesteia și de atingere a
pragului limită când se poate instala starea de oboseală patologică va deveni reală, consecințele
putând fi dintre cele mai nefaste. De asemenea, în special la sportivi, nu putem vorbi de o refacere
eficientă, fiziologică, în condițiile în care acesta este un fumator activ, face excese alimentare sau
de altă natură, nu participă activ și constient la aplicarea mijloacelor de refacere. Pentru sportivi,
hidroterapia caldă, psihoterapia, masajul și sauna, relaxarea neuro-musculară și neuro-psihică prin
orice mijloace constituie elemente aplicative de bază în arsenalul restabilirii post-efort, restabilire
care, cu cât va fi obținută mai complet, cu atât se va repercuta în longevitatea sportivă. De aceea,
intra-competițional și, mai ales post-competițional, refacerea ar trebui instituită ca un regim
obligatoriu la sportivii de înaltă performanță.
Sperăm că am reușit să atingem problemele majore ale refacerii. Se știe, de asemenea, că
orice început are dificultățile lui, dificultăți izvorâte din lupta dialectică între vechi și nou. Depinde
acum de fiecare dintre noi să încercăm să punem în practică, începutul cu începutul, măcar unele
sfaturi filtrate de mulți ani de muncă științifică și de rezultatele practice obținute pe sportivi sau pe
bolnavi. Suntem convinși că fiecare va găsi ceva util și plăcut care, aplicat cu răbdare, se va
răsfrânge pozitiv asupra capacității de muncă, asupra sănătății, aupra plăcerii de a trăi cu folos.

40
 Bibliografie

1. Demeter A. – Bazele fiziologice ale refacerii organismului spertivilor, Revista „Educație

Fizică și Sport” nr.10, București, 1973;
2. Drăgan loan – Medicina sportivă, Edit. Stadion, București, 1974;
3. Drăgan I. – Refacerea dupa efort si pregatirea biologica de concurs, Revista „Educație
Fizică și Sport” nr. 10, Bucuresti, 1973;
4. Drăgan I. – Elemente de investigație în medicina sportivă, Edit. Stadion, București, 1972;
5. Drăgan I. – Substanțe farmacologice indicate în susținerea biologică a efortului și în
refacerea după efort, Revista „Educație Fizică și Sport” nr.3 București, 1977;
6. Petrescu Ov. – Mijloace de refacere din domeniul fiziobalneoterapiei și recuperării,
Revista „Educație Fizică și Sport” nr.10, București, 1973;
7. Popovici Alexandra – Unele aspecte privind alimentația în refacerea sportivilor, Revista
„Educație Fizică și Sport” nr. 10, București, 1973;
8. Rata G. – Didactica Educației Fizice și Sportului, Editura Pim, Iași, 2008;
9. Stroescu V. – Farmacologia clinică, Editura Medicală, București, 1972;
10. Vasiliu A. – Considerații și puncte de vedere farmacologice în problema refacerii, Revista
„Educație Fizică și Sport” nr. 10, București, 1973.

41