Curs

Competențe sociale și civice

Lucrare finală

Stimularea senzorială la copiii preșcolari care

prezintă tulburări de comportament

Trainer
Ergoterapeut
Dana Ioana Tair
Cursant
Stoicu I. Carmen

Galați
Februarie 2020

1
 CUPRINS

1. Introducere

1.1 Argumentul lucrării

1.2 Definirea termenilor

1.2.1 Copilul preșcolar

1.2.2 Tulburările de comportament

1.2.3 Integrarea senzorială

1.2.4 Terapia de integrare sezorială

2. Tulburările de comportament la preșcolari

2.1 Tipuri și caracteristici

2.2 Diferența dintre probleme de comportament și tulburări de comportament

3. Integrarea senzorială la copiii care prezintă tulburare de comportament de tip opoziționist

3.1 Tulburarea de comportament de tip opoziționist

3.2 Integrarea senzorială în corectarea comportamentului de tip opoziționist

4. Concluzii

5. Anexe

1. Introducere

2
 1.1. Argumentul lucrării

Teoria integrării senzoriale a fost munca de o viață a Dr. A. Jean Ayres (1920-1988) și
continuă să se dezvolte și să fie completată de cercetători și clinicieni din întreaga lume.
Teoria descrie modul în care creierul lucrează ca intreg cu scopul imbunătățirii abilităților
funcționale ale persoanei (Kinnnealey M., & Miller L.J., Sensory Integration/ Learning
Disabilities….).

Scopul acestei lucrări este sintetizarea cunoștintelor referitoare la integrarea senzorială ca

formă de organizare a informațiilor senzoriale în sistemul nervos și la aplicarea tehnicilor de
integrare senzorială astfel încât să poată influența corectarea comportamentului copilului
pentru a asigura o cât mai bună funcționare a acestuia în mediul în care trăiește.

Tulburarea de procesare senzorială poate cauza o varietate impresionantă de simptome.

Când sistemul nervos central nu procesează în mod eficient informațiile senzoriale, copiii
se descurcă cu mare dificultate în viața de zi cu zi. Tlburarea de procesare senzorială le
poate afecta nu doar felul în care se mișcă și învață, ci și modul în care se comportă, în
care se joacă și iși fac prieteni și în modul în care se percep pe ei înșiși.

Ca specialist, am datoria de a privi dincolo de suprafață, de ceea ce se vede în

comportamentul unui copil la prima vedere, pentru a înțelege cauzele fundamentale ale
acelui comportament. Altfel, nici un fel de intervenție nu va funcționa pe termen lung. Dacă
nu sunt tratate problemele de bază, cele care generează dealtfel acele comportamente,
atunci problemele familiale, sociale și emoționale nu se vor ameliora.

Prin această lucrare doresc să arăt că orice comportament nedezirabil este de fapt un
simptom, un mesaj, poate un strigăt de ajutor, nu un diagnostic, iar noi adulții din jurul
acelui copil care prezintă tulburări de comportament, avem nevoie să învățăm să traducem
acele mesaje, să înțelegem motivele subiacente sugerate de acestea. Astfel că sarcina
noastră este aceea de a nu reacționa la comportamente cu aceleași frustrări și sentimente
de conștentizare a așecului pe care șe trăiește copilul. Meseria noastră este de a înțelege
comportamentele, pentru că doar înțelegând vom ști cum să ajutăm.

1.2 Definirea termenilor

3
 1.2.1 Copilul preşcolar
Sistemul nervos al preșcolarilor se află într-un proces de dezvoltare rapidă, de aceea ei au
șanse mari de a beneficia de interveția terapeutică. Dacă tulburarea de procesare
senzorială ar fi detectată la vârsta de 3, 4 sau 5 ani, copiii ar putea beneficia de intervenții
personalizate, care ar preveni dificultățile școolare și sociale de mai târziu.
Perioada preşcolară (după Ursula Şchiopu, Verza, 1997, p. 127, şi Golu, Verza, Zlate,
1993, p. 77) poate fi împărţită în 3 subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani), preşcolarul
mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul mare (5-6 ani). Jocul rămâne activitatea dominantă a
acestei etape, dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ.

Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune, copilul trăieşte frenezia

explorării mediului. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea
organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de
satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic.
Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă, jocul este în mai mare
măsură bazat pe acţiuni, iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. Cunoştinţele despre
mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă
receptivitate faţă de mediul înconjurător, fapt ce îi dezvoltă percepţia, care devine un
proces orientat, cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare.
Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau
educatorilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. Se instalează
mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate.
Preşcolarul mare 5-6/7 ani se caracterizează prin activități sunt din ce în ce mai
sistematice, deşi activitatea de bază rămâne jocul. Începe pregătirea pentru şcoală.
Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere, limbajul capătă o
structură mult sistematizată şi închegată, fiind constituit după regulile gramati-cale; apar
primele forme ale gândirii logice, orientate spre sistematizare şi observarea faptelor
particulare; sunt utilizate unele procedee de memorare; atenţia voluntară devine de mai
lungă durată (Gratiela Sion, Psihologia varstelor, p.102-103).
Așadar, în decursul primilor 7 ani, copilul învață să-și cunoască corpul și lumea
înconjurătoare, devenind capabil să se ridice în picioare, să se deplaseze, învață sensul

4
diferitelor sunete și apoi dezvoltă limbajul ca mijloc de comunicare. Copilul învață să
relaționeze cu tot ce există în mediul înconjurător și cu ceilalți oameni. Când observăm un
copil, observăm comportamentul acestuia, care reprezinta oglindirea activității creierului
(I.D. TAIR, O introducere în lumea senzorială, p.4). Legătura dintre creier și comportament
este foarte puternică. Un creier care procesează informațiile senzoriale în mod
dezorganizat conduc la multe aspecte din comportamentul copilului care sunt
dezorganizate.
Dezvoltarea generală a copilului este dezordonată, iar participarea la experiențele copilăriei
este ocazională, fără chef sau inadecvata. Incapacitatea sa de a funcționa fără probleme
nu se datorează faptului că nu vrea, ci faptului că nu poate. (Kranowitz, Copilul
desincronizat...pp.42-43).
Părinții și educatorii sunt îngrijorați de problemele de comportament tot mai dese ale
copiilor lor. Cei aflați în aceasta situație încearcă să găsească soluții pentru a rezolva
problema. Apelează la pauze, pedepse, raționament, recompense și in disperare, recurg
chiar și la violență fizică. Însă, toate acestea nu dau nici un rezultat pozitiv. Ei încearcă prin
toate mijloacele rezolvarea problemei, sperând că una dintre ele va fi eficientă.
Atunci când vrei sa schimbi comportamentul micuțului tău, primul pas și cel mai important
este acela de a înțelege care este cauza care a dus la acea purtare. Înțelegerea acelui
comportament și a cauzelor acțiunilor lui comportamentale te ajută să îl ghidezi spre o
conduită adecvata.

1.2.2 Tulburarea de comportament

Conform DEX, aceste notiuni sunt definite astfel: Comportament = din fr. Comportement
= modalitate de a actiona în anumite situatii, împrejurari; conduita, comportare, purtare

În literatură se fac multe comentarii privind comportamentul normal și anormal;

Tulburare de comportament este definită ca o conduită antisocială persistentă la copil și
adolescent.
Putem spune că mulți copiii sunt la un moment dat autorii unor acte care contravin
normelor sociale și încalcă drepturile personale sau de proprietate. De asemenea, mulți
dintre copii au avut în dezvoltarea lor evenimente izolate de tip furt sau minciună și chiar la

5
copilul neurotipic pot apărea, accidental și destul de rar, gesturi agresive, cu lovire
intenționată.
Copilul considerat a avea o tulburare de comportament/conduită diferă de toți ceilalți prin
intensitatea, extinderea și severitatea comportamentelor antisociale. Din păcate, nu există
o linie neta de demarcație între comportamentul social normal și cel anormal.
Tulburarea de comportament reprezintă expresia relației dintre dezvoltarea unică, mai cu
seamă a personalității și mediul ambiant, în care traiește individul. Acesta este confruntat
cu o serie de situații cărora trebuie să le facă față și să adopte răspunsuri cu caracter
adaptativ, să înțeleagă și să poată anticipa momentele mai importante, să acționeze
asupra mediului și să se integreze în normele de conviețuire socială. Pentru aceasta,
comportamentul este dependent, pe de o parte, de nivelul intelectului, de cunoștintele și
experiența de viață ale subiectului, pe de altă parte, de caracteristicile organizării sociale și
funcționalitatea relațiilor intersubiective.
Copilul se dezvoltă și se modelează progresiv, printr-o raportare continuă la statuturile și
rolurile părinților, iar ulterior și în funcție de alte persoane și de mediul înconjurător. La
început imită comportamentul adulților și adoptă modele din mediul familial, ca apoi să
învețe și să experimenteze noi comportamente. Sunt considerate tulburări
comportamentale, în raport de vârsta și împrejurari, chiar și fenomenele de tipul obrăzniciei
și folosirii unui limbaj trivial, până la fenomene etichetate ca fiind cu un grad ridicat de
gravitate numite, adeseori, prin termenul de delicvență. Ca atare, paleta devierilor
de comportament este foarte mare și cuprinde o serie variată de manifestări ce apar
dominant în una din formele principale ale comportamentului afectiv, cognitiv, verbal, ludic,
psihomotor, dar care imprimă un stil deviant specific global pentru fiecare individ ce se
abate de la normele de conviețuire în societate.

1.2.3 Integrarea senzoriala

Integrarea senzorială este un termen care se refera la modul în care sistemul nervos
primeste mesaje de la simturi și le transformă în răspunsuri motrice și comportamentale
adecvate.

6
Toate informațiile pe care le primim de la mediul înconjurător trec prin sistemele noastre
senzoriale. Deoarece multe procese senzoriale au loc în cadrul sistemului nervos la nivelul
subconștientului, de obicei nu ne dăm seama de ele. Pe de alta parte suntem conștienți de
simțurile care implica gustul, mirosul, sunetul, dar cei mai multi dintre noi nu realizează că
sistemul nostru nervos proceseaza („simte”) atingerea, mișcarea, forța gravitațională și
poziția corpului. Așa cum ochii detecteaza informațiile vizuale și le trimit creierului pentru
interpretare, așa au toate sistemele senzoriale, receptori care preiau informația pentru a fi
percepută de către creier. (A Parent’s Guide to Understanding Sensory Integration).

„Integrarea este partea continuă a procesului prin care senzațiile provenite de la unul sau
mai multe sisteme senzoriale se îmbină în creier” (Kranowitz, Copilul desincronizat
senzorial..p.97)
Tulburările de integrare senzorială apar atunci cand semnalele senzoriale nu se pot
organiza în răspunsuri adecvate. Jean Ayres a asemănat disfunctiile de integrare senzorială
cu un "blocaj in trafic" , adică incapacitatea de a procesa și de a folosi informațiile primite de
la simțuri pentru a avea o activitate normalăîn viața de zi cu zi (idem, p.38).
Copiii cu disfuncție de integrare senzorială se străduiesc să-și controleze emoțiile si
comportamentul precum si abilitățile motorii ca răspuns la stimularea senzorială. Stimularea
senzorială poate include atingerea, văzul, sunetul, gustul, mirosul, senzaţia de mişcare în
spaţiu şi gradul de conştientizare a poziţiei corpului în spaţiu.
O persoană desincronizată senzorial consideră că este dificil să proceseze şi să acţioneze
conform informaţiilor primite prin intermediul simțurilor, ceea ce creează probleme în
îndeplinirea nenumăratelor sarcini de zi cu zi. Neîndemânarea, problemele de
comportament, anxietatea, depresia, eșecul școlar, și alte efecte p o t rezulta în cazul
aceasta că tulburarea nu este tratată în mod eficient (spdfoundation.net/about-sensory-
processing-disorder).
Acești copii au dificultăți în a-și păstra calmul, în a-și activa starea de alarmare sau a avea o
dispoziție afectivă pozitivă. Copiii care au dificultăţi de ajustare şi procesare a stimulilor
senzoriali prezintă urmatoarele simptome:
Probleme de modulare senzorială, se referă la modul în care un copil iși ajustează reacțiile
la diverse senzații (acești copii sunt hiperreactivi, subreactivi, în căutare de senzații sau
oscilanți).
7
Probleme de discriminare senzorială se referă la felul în care un copil distinge cu greu o
senzație de alta.
Probleme motorii cu baza senzorială se referă la posturi corporale neobișnuite, dificultăți de
a concepe o acțiune, de a planifica și organiza mișcarea corpului și de a duce la îndeplinire
planul respectiv.

Probleme comportamentale și de reglare asociate, se refera la probleme pe care le pot

provoca procesarea senzoriala ineficienta. (Kranowitz, Copilul desincronizat senzorial..p.43)
În concluzie, integrarea senzorială este procesul de primire, organizare și interpretare a
informațiilor care devin baza planificării motrice, a învățării și a comportamentului. Când
acest proces este dezorganizat, vorbim despre tulburare de integrare senzorială.

1.2.4 Terapia de integrare senzorială

Terapia de integrare senzorială își propune în mod concret să îmbunătățească participarea
socială, respectful de sine, autoreglarea și abilitățile sensorial motorii ale copilului.

Sub îndrumarea terapeutului, copilul absoare informații despre mișcare și atingere într-un
mod plăcut și natural, care îi ajută creierul să moduleze aceste mesaje neurale
fundamentale. Copilul răspunde favorabil la tratamentul de integrare senzorială deoarece
sistemul său nervos este maleabil. Terapia îl învață să aiba success, iar lui îi place foarte
mult acest lucru pentru că îi crește stima de sine.

Cel mai important factor care determină succesul terapiei copilului este dorința sa interioară
de a explora și învăța din mediul înconjurător. Inițiativa de a se învârti într-un leagăn, de a
atinge anumite texturi sau de a fi preset ușor între două saltele de gimnasticăîi arată
terapeutului ce anume caută sistemul nervos al copilului.

Așa cum scria dr. Ayres, “Senzațiile care îl fac fericit pe un copil sunt de obicei integratoare.“
Atunci când copilul este implicat în mod active în propria terapie, el devine mai organizat, se
amuză și se simte în rândul lumii.

8
 2. Tulburările de comportament la preșcolari
2.1 Tipuri si caracteristici
Educatia si disciplinarea copilului reprezinta un proces complex si de lunga durata.
De cele mai multe ori, părinții cred ca o masura drastica si imediata va corecta
comportamentul copiilor lor. Din pacate, de obicei nu se intampla asta. Unele
comportamente nu se schimba asa de repede.
Copiii au nevoie sa treaca prin experiente repetate de aceasta natura, si probabil sa
simta in mai multe randuri aceleasi consecinte negative ale comportamentului lor. Este,
de asemenea, posibil sa simta nevoia de a fi rasplatiti pentru buna purtare de mai multe
ori inainte ca ei sa fie gata sa se schimbe.
Indiferent de cat de mult ne dorim ca problema sa se rezolve imediat, adesea trebuie sa
o abordam cu pasi mici si siguri si din mai multe perspective.
Tulburarea de comportament se manifesta prin comportament persistent in directia
violarii drepturilor celorlalti si a regulilor sociale de baza.
Cele mai frecvente tulburări comportamentale la copii sunt urmatoarele:
- tulburarea obsesiv compulsivă
- tulburarea bipolara;
- ticurile;
- tulburarea de opozitie
- ADHD
- TSA

Tulburarea obsesiv compulsivă (TOC)

Este un tip de tulburare de anxietate caracterizată prin prezența unor obsesii sau
compulsii pe care copilul se simte incapabil să le controleze rațional și care interferează
cu activitățile cotidiene.
Apar obsesii repetate, gânduri nedorite și compulsiile sunt recurente și se manifestă
dorința de a face anumite lucruri în mod repetat pentru a bloca gândurile care îi
infricoșează. Aceste comportamente sunt menite să dimuneze anxietatea cauzată de
gândurile obsesive. Spre deosebire de adulți, copii nu au abilitațile cognitive necesare sau
experiența de viată pentru a recunoaște faptul că obsesiile sau compulsiile sunt excesive

9
sau nerezonabile.
Se consideră că tulburarea are la origini o cauză neurologică. Mai mulți cercetători au
descoperit că tulburarea obsesiv compulsivă este asociată cu deficiența serotoninei din
creier. Afecțiunea se declanșează și pe linie ereditară, apare la copii ai căror membri ai
familiei au aceasta tulburare.
Simptomele pot să apară și să dispară în mod repetat. Nu au o frecvență anume. Adesea
nu există o relație logică între obsesie sau compulsii și temerile concepute pentru a le
compensa.
Obsesii: teama constantă și nejustificată de microbi, germeni etc., performanțe școlare
scăzute brusc, ipohondria – frica exagerata de boli, imagini și gânduri necurate și
dezgustătoare uneori cu conotație sexuală, obsesii religioase, preocupare excesivă pentru
ordine, curațenie, organizare etc., teama că cineva din familie ar putea păți ceva rău, frica
exagerata de a nu pierde lucruri sau de a le arunca din greșeala, etc.
Compulsii: apare spălarea excesivă pe mâini, aspect de mâini crăpate; folosirea în exces
a săpunului, prosopului și detergenților; facerea și refacerea obsesivă a aceleiași

teme pentru acasă în încercarea de a fi perfectă; imposibilitatea de a finaliza anumite

lucrări – rescrierea lor constantă cu impresia că niciodată nu este suficient de bună;
repetarea excesivă a unor ritualuri uzuale (punerea și repunerea hainuțelor în șifonier de
mai multe ori, a jucăriilor etc.); verficarea constantă a dulapurilor și ușilor.
Copilul cu TOC este adesea rușinos, manifestă un respect exagerat, este perfecționist și
uneori poate manifesta accese de furie, ca formă de ascundere a unei neputințe a lui.
Legatura intre TOC si procesul de integrare senzoriala
Cercetarile medicale au stabilit o legatura directa intre procesarea senzoriala si
comportamentele ritualice ale copiilor. Astfel s-a constatat ca acei copii care sunt
hipersenzitivi, dezvolta comportamente ritualice pentru a se putea adapta mai usor
mediului in care traiesc si care poate deveni o posibila patologie pentru TOC, mai tarziu.
De cele mai multe ori hipersensibilitatea la atingere, miros sau gust în copilărie a dezvoltat
în adultul de mai tarziu comportamente ritualice asociate TOC.

10
Când copiii sunt extrem de sensibili la anumite atingeri sau mirosuri, ei se simt într-un
fel atacați sau în pericol în mediul înconjurător. Comportamentul ritualic se dezvoltă ca
un mecanism de aparare care le dă acestor copii sentimentul de control (studiu aparut
in Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, sciencedaily.com).

Tulburarea bipolară la copii

Tulburarea bipolară se caracterizează prin schimbări bruște de dispoziție ale unui copil
într-o combinație de depresii extrem de severe și episoade maniace. Este o tulburare
maniaco-depresivă cu simptome care pot apărea din copilărie și care diferă de cele ale
afecțiunii la adulți.
Tulburarea bipolară are așa cum îi spune și numele doi poli în componența ei: una
depresivă și alta maniacală. Ea este confundată adesea cu depresia, însă trebuie
clarificat faptul că simptomele acesteia din urmă sunt lipsite de episoadele maniacale
specifice sindromului bipolar.
Simptomele acestei tulburări și cele mai frecvente tipuri de comportament
Există două tipuri de simptome interrelaționate între ele în diagnosticarea acestei
afecțiuni. Unele sunt specifice depresiei, altele sunt conectate cu episoade maniacale.
Când acestea survin împreună, se poate spune că acel copil suferă de tulburare
bipolară.
Simptome asociate depresiei: lipsa de interes sau chef, asociată adesea cu plistiseala;
agitație și iritabilitate; somn prelungit sau insomnii frecvente; schimbări semnificative în
apetit; schimbări în nivelul de activitate zilnic, obișnuit; lipsa de energie; incapacitate de
concentrare; tristețe accentuată frecventă; plâns din senin și frecvent; scădere a
memoriei; manifestare a unor sentimente de vinovăție sau inutilitate; comportament
autodistructiv (gânduri de suicid, autovătămare).
Simptome asociate maniei: stare de spirit frecvent iritabilă/euforică; stima de sine
supraapreciata (inflația autostimei care oferă și sentimente de mărire și grandoare);
nevoie scăzută de somn; limbaj precipitat (logoree - vorbire rapidă, cu intercalarea unor
cuvinte între ele etc.); distractibilitate; implicare excesivă în diverse proiecte și activități
(hiperactivitate); abuzarea de activități riscante care oferă plăcere (droguri, alcool, sex);
dezinhibiție.

11
Cauzele tulburării bipolare la copii
Specialiștii consideră că factorii genetici stau la baza etiologiei afecțiunii. Desi mulți
considerau că și factorii psihologici, emoționali sau sociali sunt cauze ale sindromului
bipolar, se consideră că aceștia doar favorizează declanșarea lui.
Din punct de vedere neurobiologic se consideră că există un dezechilibru între
neurotransmițători, precum și o densitate sau sensibilitate modificată a receptorilor care
stau la baza sindromului.
Legătura între tulburarea bipolară și procesul de integrare senzorială
Această afecțiune este extrem de gravă și intervine în calitatea vieții copilului. Ea poate
declanșa probleme la școală, în familie și chiar în comunitatea în care traiește. Tulburarea
bipolară netratată conduce pe termen lung la spitalizare, abuz de droguri, accidente și
chiar suicid.
Terapia are o abordare multiplă și se bazează în general pe ameliorarea simptomelor:
medicație (stabilizatoare ale dispoziției), psihoterapie (ajută copilul să recapete încredere
în sine), alte abordări alternative considerate de către psihologi și psihiatri ca fiind
importante în terapia acestei afectiuni.
Conform informațiilor prezente în cap. 5 din Bipolar Disorders: A Guide to Helping
Children and Adolescents by Mitzi Walsh, copyright 2000 by O'Reilly & Associates, Inc.
pentru copiii cu tulburare bipolara, terapiile alternative sunt intervenții care se bazează pe
simptome și nevoi individuale și de multe ori au dat rezultate bune. Ele includ: formarea
integrării auditive, terapia ocupationalăă integrarea senzorială, terapia limbajului.
Integrarea senzorială poate reduce sau spori nivelul reactivității copilului, după nevoie.
Tulburările de integrare senzorială sunt destul de comune la persoanele cu tulburarea
bipolară și acestea includ hiper sau hiporeactivitate la miros, gust, textură, atingere sau la
forța gravitatională.
În tulburarea bipolară tulburările de procesare senzorială pot fi clinice. Un copil in fază
maniacală poate avea un răspuns intens la anumite tipuri de senzații și le poate percepe
ca fiind plăcute în unele cazuri, iar în alte cazuri sunt percepute ca dureroase sau
deranjante.

12
Copiii cu tulburarea bipolară sunt cel mai adesea hipersensibili când se afla în faza
depresivă, fiind iritabili, uneori neputând să-și poarte propriile haine pe care le percep
ca fiind incomode, sau să mănânce masa obișnuită (totul miroase urât, are un gust
oribil, le vine să vomit, etc.).
Terapia de integrare senzorială folosește tehnici simple pentru a echilibra sistemele
senzoriale ale copiilor cu tulburarea bipolară: periajul, compresia ușoară a corpului,
exerciții de îmbunătățire și consolidare a parții senzoriale a sistemului nervos cum ar fi
legănatul în hamac, săritul pe minge și alte tehnici care vizează în mod direct tulburările
senzoriale specifice. Cele mai bune rezultate în terapia de integrare senzorială s-au
obținut la copiii cu probleme de alimentație. Anumite texturi și gusturi nu sunt acceptate
de către copiii cu tulburarea bipolară astfel că se poate acționa pentru a reduce
hipersensibilitatea nervilor din gură și gât suficient cât să permită copilului să mănânce
și alte tipuri de hrană, introducând în mod gradual diferite tipuri de texturi, mirosuri și
gusturi în activitățile zilnice ale copilului acasa, la școală și în alte medii în care trăiește.

Ticurile nervoase la copii

Atunci când un copil începe să își roadă foarte des unghiile, să clipească continuu sau
să se bâlbâie, părinții intră adesea în panică, iar singura lor reacție este aceea de a-i
certa sau de a le spune să nu mai facă asta.

Din ce motive? Ce se intamplă daca fac în continuare aceste gesturi și cum le pot
dăuna? Ticurile nervoase trebuie mai întâi de toate analizate și apoi "tratate"!
Ticurile nervoase sunt acțiuni (cotracții ale unor mușchi) repetitive, involuntare, regăsite
în general la nivelul feței și al extremităților. Acestea nu au niciun rol eficient în
dezvoltarea copilului, se dezvoltă în general în perioada copilăriei, iar în timp ce unele
dintre ele sunt pasagere și dispar dupa un timp relativ scurt, altele devin o adevarată
problemă permanentă, putând afecta viața la maturitate.
Simptomele acestei tulburări și cele mai frecvente tipuri de comportament
În general, ticurile nervoase apar în prima decadă a vieții, cam pe la vârsta de 2-3 ani și
pot fi temporare sau de lungă durată în funcție de implicațiile pe care le au asupra
micuților. Există mai multe manifestări ale ticurilor nervoase la nivel fizic și
comportamental.
13
Cele mai frecvente la copii sunt: la nivelul fetei - clipitul in exces, dilatarea nărilor,
ridicarea sau miscarea sprâncenelor, mușcarea buzelor; lovituri incontrolabile ale
mâinilor și picioarelor; bâlbâiala; mișcarea involuntara a capului; rosul unghiilor; tusea;
scrâșnitul dinților; intinderea gâtului.
Cauzele ticurilor nervoase
În timp ce cauzele exacte au fost greu de identificat de către specialiști, exista totuși
câțiva factori notabili care contribuie la declanșarea lor:
Stresul - este unul dintre principalii factori care determină apariția acestor ticuri. Deși
este greu de înțeles pentru unii părinți faptul că micuții sunt stresați, aceștia au și ei tot
soiul de neliniști și frământări, ceea ce ii face să devina anxiosi. Iar dacă nu se pot
manifesta verbal, spunând ceea ce ii "doare", micuții dezvoltă aceste ticuri nervoase,
care-i ajută să se descarce în astfel de momente și să se elibereze de tensiuni.
Deficiențe alimentare - s-a constatat că un deficit de magneziu din alimentație ar putea
conduce la apariția acestor acțiuni involuntare.
Predispoziții genetice - există, se pare, o vulnerabilitate de ordin ereditar, care ar
explica apariția acestora pe baza unor antecedente psihice din familie.

Climatul familial și educativ – acești factori pot influența declanșarea ticurilor, deoarece
micuții predispuși la apariția lor sunt extrem de sensibili și hiperemotivi. Eventualele
conflicte apărute în sânul familiei (părinți care se ceartă, un eventual divorț, lipsa unui
părinte, favoritisme pentru unul dintre copii atunci cand sunt mai mulți frați etc), o
educație prea severă (expectanțe prea mari ale părinților, impunerea unor reguli severe
în educație).
Oboseala, suprastimulare și excitabilitatea maximă - sunt factori care declanșează
apariția ticurilor și chiar le măresc frecvența și intensitatea.
Legatura între ticurile nervoase și procesul de integrare senzorială
Copiii cu probleme de integrare senzorială încearcă să-și păstreze un nivel de
concentrare, atenție, apelând la tot felul de mișcări sau ticuri nervoase care-i ajută să
reacționeze într-un mod adecvat atât la stimulii externi cât și interni. Când răspunsurile
la stimuli devin prea intense, agasante, persoanele din jur consideră comportamentul
copilului ca fiind deranjant. Aceste comportamente, uneori extreme sau deranjante, nu
arată despre copil că este ignorant, dereglat psihic sau că nu este capabil să iși
14
desfășoare activitățile zilnice ci doar că acest copil încearcă să facă tot ce-i stă în
putință să integreze informațiile care-i parvin prin sistemele senzoriale. În unele situații
copilului cu ticuri nervoase îi este imposibil să stea locului și să tacă în același timp, ca
să-și controleze vorbirea trebuie uneori să se miște, să facă anumite gesturi fără sens,
iar ca să-și controleze acțiunile trebuie să vorbească cu el însuși sau să se linistească.
În aceste cazuri pot fi de folos anumite jucaării de frământat sau o muzica discretă în
căști, care sa-l ajute pe copil să nu devină prea deranjant.
Așadar, este bine să analizăm cu atenție ticurile copilului înainte de a intra în panică și de
a lua măsuri. Dacă există o tensiune psihică care genereaza apariția lor, nu va scapa de
ele decât de-ndată ce acel factor de stres este indepărtat. Un stil de viata echilibrat, o
alimentație corectă (bogată în magneziu și zinc), dar și odihnă, contribuie la reducerea
frecvenței acestor gesturi involuntare ale copiilor, prin diminuarea stresului. Dacă ticurile
copilului devin deranjante și invadeaă din ce în ce mai mult viața copilului, atunci se
impune vizita la psiholog și terapia de specialitate.

ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder)

ADHD sau deficitul de atenție reprezintă un "defect" neurologic, datorat structurii
particulare și chimice a creierului și se manifestă prin incapacitatea copilului de a se
concentra pe o sarcină sau activitate, prin hiperactivitate – este foarte dinamic și deseori
actionează fără să gândească, prin temperament dificil sau abilități sociale scăzute.
Simptome ale deficitului de atenție
Acest comportament este,în general, observat înainte de vârsta de 7 ani. Simptomele
trebuie saă fie observate în cel puțin două locuri, spre exemplu la școală, acasă, în
comunitate, în creșe, pentru cel puțin 6 luni.
Iată câteva simptome ale deficitului de atenție: nu este atent la detalii; nu pare că ascultă
când i te adresezi direct; este ușor distras; întâmpină dificultăți în organizarea și finalizarea
sarcinilor; dă din mâini și din picioare, neputând sta locului, vorbește continuu, întrerupe
conversațiile și deranjează jocurile altor copii, evită sarcinile care necesită efort mental (de
pilda exercițiile pe care trebuie să le facă în clasa, temele, jocurile), face lucruri care sunt
periculoase fără să se gândească la posibile consecințe.

15
Copiii cu ADHD pot fi intârziați cu aproape 30 % din vârsta actuală în capacitatea de fi
atenți și de a ține minte. Acest lucru înseamnă că un copil de 9 ani poate să se comporte
ca unul de 6 ani în ceea ce privește capacitatea de concentrare și control. De aceea, este
foarte greu pentru copiii cu ADHD să se integreze în grupuri de aceeași vârstă cu ei. Asta
nu înseamnă că este mai puțin inteligent, ci îi este afectată doar abilitatea de controlare a
impulsurilor.
Specialiștii au observat ca se inregistrează întârzieri în dezvoltarea creierului la copiii cu
ADHD, mai proeminente în regiunile din fața ale cortexului (învelisul superior al creierului),
care are rol în gândire, planificare și atenție.
Cauze posibile ale ADHD
Deși s-a stabilit că factorii genetici influențează apariția ADHD-ului la copii, cercetătorii
cred că și factorii de mediu au un rol important în apariția deficitului de atenție.
Cercetătorii au descoperit că acei copii care petrec foarte mult timp în fața televizorului
pot, mai târziu, să devină impulsivi, neastâmpărați, agitați și să aibă probleme de
concentrare, toate acestea fiind simptome ale ADHD-ului.
Creierul copiilor crește de trei ori mai mult în primii ani de viață. În momentul de față toată
lumea iși lasă copilul chiar micut să se uite la televizor. Îi expunem la muntele de
informație oferită de media la vârsta la care creierul lor se dezvolta incredibil de repede.
Legatura intre ADHD și procesul de integrare senzorială
Tratamentul în cazul copiilor cu ADHD se concentrează în principal pe tratarea
simptomelor și cuprinde:
• terapie comportamentală (modificarea comportamentului) – care este și partea cea
mai importantă a acestui tratament;
• terapia medicamentoasă – care trebuie individualizată de la caz la caz și se
asociază cu terapia comportamentală.
• Integrarea senzorială

16
Strategia terapeutică se stabilește de către specialistul în neuropsihiatrie infantilă, în
colaborare cu pediatrul, logopedul, eventual psihoterapeutul, după o evaluare cu stabilirea
simptomelor țintă și a gradului inițial de afectare.
O parte importantă a tratamentului o reprezintă monitorizarea simptomelor (urmărirea
rezultatelor școlare, a procesului de memorare, interacțiunile familiale și relațiile cu
persoanele de aceeași vârstă atât acasă, cât și în colectivitate) și adaptarea strategiei la
evoluția copilului.
O abordare terapeutică multiplă (terapie comportamentala și terapie de integrare
senzorială) poate avea rezultate benefice în ameliorarea simptomelor copiilor cu ADHD și
tulburare de procesare senzorială. Există mai multe tehnici de stimulare senzorială care
pot ajuta copilul să dea un răspuns adaptativ sistemului nervos central: periajul și
compresia ușoară care stimuleaza receptorii mușchilor și reflexele tendoanelor, pătura cu
greutăți sau vesta cu greutăți pentru a da presiune externă și impulsuri proprioceptive; de
asemenea activități motrice dificile pot fi folosite ca să calmeze copilul hiperreactiv și să-l
ajute să aibă un mai mare grad de conștientizare a propriului corp în spațiu. La un nivel
mai avansat al problemelor care provin din incapacitatea copilului de a se calma sau a
face față la hiperstimulare se poate crea pentru copil un mediu înconjurător favorabil:
jocuri de lumini cu bule, sau proiector cu lava, fibre optice care să-l ajute pe copil sa se
relaxeze. De asemenea, legănatul, săritul, învârtitul pot stimula sistemele senzoriale
proprioceptiv și vestibular ale copilului cu ADHD și-l pot ajuta să dea un răspuns adaptativ
adecvat. Jucăriile de ros, vibrațiile pot de asemenea să calmeze nevoia de hiperstimulare.

Tulburarea în spectrul autist

Autismul este o boală ce poate afecta comportamentul unui copil, modul în care acesta
gândește, comunică și interacționează cu ceilalti. Copiii care suferă de autism
sunt afectați în mai multe feluri. Unii dintre aceștia au doar simptome blânde încât se
pot dezvolta și pot trăi independent, în timp ce alții pot avea simptome severe și au
nevoie de îngrijiri speciale. Această tulburare este mai comună la băieți decât la fete și
este de obicei diagnosticată la vârste cuprinse între 15-36 luni, deși simptomele pot
apărea mai devreme.

17
Disfuncţionalităţile proceselor și însuşirilor funcţiilor psihice la autiști se pot vedea în
oricare palier, dar planul afectiv-motivaţional este cel mal activ şi transpare, mai cu seamă,
din absenţă de interes a autiştilor pentru contactul social şi faţă de trăirile celor din jur (unii
se ataşează, exagerat, faţă de obiecte fără sens, alţii arata o frică patologică pentru lucruri
comune, dar nu concretizează realele pericole) (Baron-Cohen, 1990, p. 86).
Deşi autiştii nu ştiu să mintă, ei lasă senzaţia că ascund ceva, mulţumită faptului că nu
privesc în faţa oamenii din jur.
Comportamentele jenante sunt şi ele existente sub forma lipsei de ruşine a autistului:
mănâncă de pe jos sau se şterge pe mâini de părul său de blană cuiva, fac observaţii
penibile, se plimba, întotdeauna, pe acelaşi traseu etc (Frith, 1991, p. 13).
Afectivitatea e determinată de imaturitate ca în handicapul de intelect. Ei nu sesizează
contacte afective decât ararareori şi fără atitudini pozitive consecvente față de persoanele
apropiate. Au aptitudini de izolare, de închidere în eu-l propriu. Unii trăiesc situaţii de
frustrări, anxietate şi hiperexcitabilitate, de unde şi posibilitatea de a căpăta anumite fobii
(Hollander, 2003, p. 65).
Jocul autistului atesta, şi el, nivelul micşorat al creşterii psihice. Acesta este asemănător
cu cel al sugarului, ca în cazul manipulării lucrurilor cu degetele fără capacitatea de acorda
simbol jucăriei sau de a-şi oferii un sens pentru finalizarea faptei. Şi din aceasta decurge
că de multe ori autiştii se asociază cu formele deficienței mintale severe.
Memoria mecanică este aproximativ bună şi în unele cazuri chiar exacerbată, dar ea se
dezvoltă în detrimentul celei logice. Astfel, sunt apţi să-şi reamintească şi să redea
expresii verbale, auzite în diferite împrejurări, poezii, să recunoască melodii, încăperi în
care au fost cu ani în urmă (Frith, 1991, p. 15). Toate aceste caracteristici constituie
tabloul simptomatologic specific în ceea ce privește T.S.A.
Interacțiunea socială:
Începutul autismului se face înainte de etatea de 3 ani în marea majoritate a cazurilor, iar
simtomele în perioada de sugar sunt mai subtile şi mai greu de definit decât cele care pot
fi observate după 2 ani.

18
Copilul autist, începând de la o vârstă tânără, tinde să adopte tipuri de interacţiune cu
mediul solid stereotipe şi ritualice, aşa că acesta poate insista să ia masa la aceeaşi oră în
fiecare zi, în aceeaşi poziţie şi cu acelaşi set de tacâmuri. Ritualurile se pot întinde şi în
sectorul verbal, copilul putându-i împiedica pe cei din familie să folosească aparte cuvinte
(Vrăşmaş, 1993, p. 28). Simtomele tulburării sunt prezente în aproape toate cazurile, toată
viaţa, deşi ele fluctuează cu vârsta cronologică şi cu exigența handicapurilor.
Întârzierea apare mai ales în privinţa puterii de a-l percepe pe celălalt ca pe o persoană, a
capacităţii empatice şi a convingerii că lucrurile se pot referi şi la alţii, nu numai la sine.
Tulburările comunicării şi a limbajului
Impedimentele de limbaj şi comunicare sunt deosebit de pronunţate şi se arată, de
timpuriu, prin slabul interes în achiziţia limbajului. Autiştii nu răspund la comenzile verbale
şi pot avea o reacţie întârziata la strigarea numelui lor. Vorbirea se însuşeşte cu o
întârziere mare, față de normal şi se păstrează o pronunţie incorectă aproape în toate
situaţiile. La 5 ani, pot reedita unele sunete şi silabe, iar după însuşirea aproximativă a
limbajului, autiştii au înclinarea de a schimba ordinea sunetelor în cuvânt, de a nu folosi
cuvinte de legătura sau de a substitui un cuvânt cu altul apropiat, ca sens sau utilitate
(lingura cu furculiţa sau mama cu tata) (Frith, 1991, p. 19).
Fenomenul ecolalic este pronunţat şi dă impresia unui ecou prin re-editarea sfârşitului de
cuvânt sau de propoziţie. Vorbirea este economicoasă şi lipsită de inflexiune, vocabularul
este sărac, iar tulburările de voce sunt dese.Transimia nonverbală este şi ea deficitară.
Propoziţiile formulate sunt, adesea,neobişnuite. Când învaţă o propoziţie, are înclinarea de
a o reedita la nesfârşit.
Comportamente stereotipe, repetitive şi restrânse
Potrivit Ecaterinei Vrășmaș, acţiunile şi comportamentele autiștilor au o însuşire bizară şi
stereotipă. Dintre acestea, se observă acţiunea de automutilare sau autodistrugere, când
autistul cauzează acţiuni până la extenuare până la distrugerea unor părţi ale corpului
(autolovirea cu pumnul, cu un obiect sau lovirea cu capul de perete) (Vrăşmaş, 2007, p.
61). Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi autostimularea ce se manifesta pe diverse căi
(Ibidem, p. 63):
- kinestezică (legănatul înainte şi înapoi, frecarea lobului urechii cu mână);
- tactilă (lovirea coapsei cu dosul palmei, zgârierea cu unghia a ceva tare);

19
- auditivă (plesnitul din limbă sau emiterea neîncetată a unui sunet);
- vizuală (învârtirea unui obiect strălucitor în faţa ochilor sau privirea neîncetata a
degetelor);
Alte acţiuni stereotipice se pot manifesta prin (Frith, 1991, p. 13):

- rotirea braţelor, ca şi când ar fi pe scripete;

- învârtirea pe loc fără să ameţească,
- mersul pe vârfuri, şi uneori, chiar cu mişcări graţioase.
Alte curiozităţi se arată printr-o nevoie scăzută de somn,reacţii scăzute la durere şi frig,
modificare: frecvenţă a dispoziţiilor, fără o cauză corespunzătoare. Toate aceste
fenomene sunt mai active în copilărie. S-a remarcat că între 2-5 ani, comportamentul
tipic autist este cel mai clar.
S-au identificat 5 funcţii principale ale comportamentelor agresive, stereotipe,
automutilante sau a altor comportamente disfuncţionale (Durand & Carr 1999, apud.
Baron-Cohen, 1990, p. 87):
- pentru a preciza nevoia de ajutor sau atenţie;
- pentru a scăpa de situaţiile sau ocupaţii stresante;
- pentru a primi obiectele dorite;
- pentru a contesta împotriva activităţilor/evenimentelor nedorite;
- pentru a fi încurajat.

Mulţi dintre copiii cu autism manifestă tulburări de procesare senzorială. Acest lucru
se traduce prin faptul că au mari dificultăţi de a se adapta mediului în care trăiesc,
sistemul lor nervos aflându-se într-o stare de dezechilibru.
Fiecare dintre simţurile noastre: vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil, proprioceptiv şi
vestibular furnizează informaţii despre mediul care ne înconjoară. Creierul integrează
toate aceste simţuri, organizează informaţiile primite prin intermediul lor şi îi transmite
corpului ce trebuie să facă. În cazul disfuncţiilor de integrare senzorială creierul nu
reuşeşte să gestioneze informaţiile din mediu, nu ştie unde să le integreze, persoana
nemaiputând astfel să se conecteze cu propriul corp. Din cauza acestei

20
desincronizări poate deveni sensibilă la: atingere, lumină, zgomot,etc sau poate să nu
aibă nicio reacţie la astfel de stimuli; poate deveni hipersensibilă sau hiposensibilă.
Comportamentele în care se angajează copilul cu autism sunt: impulsivitate,
autostimulare, comportamente provocatoare.

Pentru a reduce excesul senzorial din mediu sau pentru a obţine mai multă stimulare
senzorială copilul cu autism apelează la comportamente de autostimulare (stimming).
Aceste comportamente sunt inadecvate, copiii cu TSA se angajează în activităţi
repetitive, pare că se rup în totalitate de mediul extern trăind într-o lume a lor.
Pentru a-şi putea forma abilităţi, copilul cu autism care manifestă disfuncţii de integrare
senzorială, are nevoie în primul rând ca toate simţurile lui să funcţioneze normal pentru
a nu fi copleşit de mediu. Are nevoie să i se ofere oportunitatea de a se implica în
activităţi senzoriale din care să obţină stimularea necesară pentru a funcţiona adecvat.
În funcţie de nevoile fiecăruia se pot face diverse activităţi ( de exemplu , pentru a
îmbunătăţi simţul tactil: masaj, pictura cu degetele, plastilina, jocul cu spumă de ras,
nisip; pentru sistemul vestibular: trambulină, tobogan, scaune sit-n-spin, leagăne).

Modul de a reacționa la stimulii senzoriali depinde de nivelul de vigilență/alertă. Uneori

nivelul de vigilență este prea scăzut (când suntem obosiți, plictisiți, aproape de
adormire), iar alteori prea ridicat (în momentele de supărare, frică, agitație, nerăbdare
etc). Nivelul optim de vigilență este atunci când se reacționează la stimulii nici prea
puternici, nici prea slabi, când individul reușește să selecteze bine stimulii.
Fiecare persoana doreste să mențină tot timpul zilei un nivel optim de vigilență/alertă,
ca să reacționeaze cât mai bine. Aceasta se face, inconștient, prin utilizarea stimulării
senzoriale.
Stimulii senzoriali au functia de ,,schimbători de motor" (modalități de stimulare cu
scopul de a schimba nivelul de vigilență). Aceștia au o legătură mare cu organele
senzoriale:
- Activitate la nivelul organului gustativ (are un efect pe o durată scurtă de timp), de
exemplu: mananci o bomboana, un fruct.
- Activitate la nivelul organelor vizual și auditiv (efect de scurtă durată), de exemplu:
privești un obiect interesant etc.
- Activitate la nivel tactil (efect de lungă durată), de exemplu: presiunea efectuată
21
 asupra umerilor, mâinilor etc.
- Activitate la nivel proprioceptiv și vestibular (efect de lungă durată), de exemplu: a
face sport/ a urca scările.
Tehnici de scădere a nivelului de vigilență/alertă la copiii cu autism: mișcări lente,
activități sau mișcări repetate, mișcări sau activități fără multe variații, activitățile
previzibile și dorite duc la linistire, lucrurile cunoscute duc la calmare, activitățile de lungă
durată.
Tehnici de ridicare a nivelului de vigilență /alertă la copiii cu autism: mișcările rapide,
schimbările în mișcare sau activități, includerea schimbărilor în mișcări sau activități
crește nivelul de vigilență/alertă, prezența lucrurilor noi ridică nivelul de vigilență/alerta,
prezența lucrurilor neașteptate duce la creșterea vigilenței/alertei, activități de scurtă
durată.
Terapia de integrare senzorială este adesea folosiă la copiii cu autism și poate fi inclusă
în terapia neuromotorie. Activitățile motorii, concentrate pe cele 7 simțuri trebuie adaptate
fiecărui copil în parte ținând cont de simptomele manifestate. Acest lucru poate fi
îndeplinit prin crearea unei diete senzoriale.
Dieta senzorială înseamană o varietate de metode folosite în tulburările de procesare
senzorială a copiilor care pot include, mai ales pentru copiii cu autism: terapie
comportamentală, adaptarea mediului în care trăiește, tehnici de stimulare și integrare
senzoriala, etc. Dieta senzorială are rolul de a prevedea un control adecvat asupra
stimulării senzoriale pentru a asigura funcționalitatea optimă a individului și, în același
timp, previne suprastimularea, cel mai adesea întâlnită la copiii cu autism. Se bazează
foarte mult pe factorii motivaționali care îl stimuleaza pe copil și îi dau o stare de bine.
Se pot aplica cu succes urmatoarele tehnici: împinsul copilului la perete sau pe scaun,
folosirea benzilor elastice pentru a creea presiune pe picioare, vesta cu greutăți, mișcări
ample ale brațelor, folosirea unor ciorapi pentru corp, folosirea mingiei bobath pentru a
presa corpul întins la podea („sandwich”), mersul/săritul in cercuri, hamacul, trambulina,
folosirea căștilor cu muzică relaxantă, pătura cu greutăți, etc

2.2 Diferența dintre probleme de comportament si tulburări de

comportament

22
Problemele de comportament care presară copilăria și chiar adolescența sau
maturitatea sunt multiple și au cauze și soluții proprii. Unele sunt considerate firești
pentru vârsta copilului, altele sunt patologice (in aceasta categorie intra tulburările
comportamentale) și necesita îngrijiri de specialitate.
Iată câteva dintre cele mai des întâlnite:
- accesele de furie: Un acces de furie al copilului este echivalentul emoțional al unei
furtuni de vară, este spontan și uneori aprig;
- mușcatul: Pe măsura ce cresc, copii apelează la mușcat atunci când sunt frustrați și
doresc ceva de la părinți sau de la alt copil. Atunci când copii nu au dezvoltat foarte
bine limbajul și nu pot exprima verbal ceea ce doresc, mușcatul devine o forma
primitivă de comunicare;
- lovitul, aruncatul, agresivitatea/furia (bătăile, violența fizică etc.): Agresivitatea la
copil se manifestă în urma refuzului de a-i îndeplini unele dorințe, este modul lui de
a comunica propriile exigențe față de ceea ce-l înconjoară, și mai ales de a atrage
atenția asupra lui. Comportamentul agresiv persistă din nevoia copilului de a fi în
centrul atenției;
- sfidarea părinților (neascultarea, obrăznicia etc.). Pe cât de frustrant poate părea,
copiii mici au tendința firească de a testa limitele și așteptările celor mari. La această
vârstă sfidarea sau înfruntarea părinților reprezintă pentru copii o modalitate de a se
afirma pe ei înșiși.

Tulburările de comportament şi problemele de comportament la copil se diferenţiază

prin caracteristicile lor temporale, calitative şi cantitative. Părinții și profesorii trebuie să
aibă grijă să nu confunde copiii care pur și simplu au nevoie de atenție cu cei care
suferă de sindromul deficitului de atentie. Cercetătorii spun că multe tipuri
comportamentale pot fi observate în momentul în care copiii caută ceva de facut.
Comportamentele asociate cu ADHD, precum hiperactivitatea, concentrarea scăzută și
impulsivitatea, pot apărea și la copiii care doar doresc mai multă atenție.

Aceste metode pot fi folosite impreuna sau separat, dar trebuie tinut cont de ceea ce
are nevoie fiecare copil cu autism in parte.

23
 3. Integrarea senzorială la copiii care prezintă tulburare de
comportament de tip opoziționist

3.1 Tulburarea de comportament de tip opoziționist

Principala caracteristică a tulburărilor de tip opoziționist este: comportamentul negativist,

neascultător și chiar dușmănos al copilului în raport cu persoana care reprezintă
autoritatea. Copiii se înfurie rapid, se ceartă cu adulții, se opun activ regulilor, dau vina
pe alții pentru propriile lor greșeli, sunt impulsivi și iritabili.
Aceste comportamente sunt evidente în relația cu persoanele adulte apropiate sau
cu copiii de aceeași vârstă. Studiile arata ca unii copii care prezintă tulburări
opoziționiste au și deficite la nivelul performanței școlare, fapt explicat prin tendința
lor de a nu îndeplinii sarcinile școlare.
Criteriile tulburării de conduită socială cu comportament de tip opoziționist (ICD-10)
și ale tulburării opoziționismului provocator (DSM-IV) sunt următoarele:
- are crize de furie neobișnuit de frecvente sau intense (se enervează repede);
- se ceartă adesea cu adulții;
- se opune des ori în mod activ indicațiilor sau regulilor adulților sau refuză să le
urmeze;
- îi agresează deseori pe alții în mod intenționat;
- îi invinuiește pe alții pentru propriile greșeli sau propriul comportament
inadecvat;
- deseori este iritabil sau se lasă ușor enervat de ceilalti;
- deseori este coleric și plin de resentimente;
- deseori este ranchiunos sau răzbunător.

Diagnosticul unei tulburări de comportament de tip opozant ar trebui luat în considerare

numai în cazul în care patternurile comportamentale prezintă o mare frecvență de
apariție și consecințe de amploare, în comparație cu cele observate în mod tipic la copiii
de aceeasi vârstă și în cazul în care sunt afectate domeniile familial, social sau școlar.

Simptomele asociate acestui tip de comportament sunt: probleme de interacțiune cu

24
copiii: se sustrag cerințelor, încalcă regulile în grupul cu copiii de aceeași vârstă;
tulburări de comportament agresiv-antisocial, care se pot dezvolta în adolescență;
tulburări hiperkinetice; deficite la nivelul performanțelor școlare; tulburări emoționale,
îndeosebi depresive.
Tulburările de comportament de tip opoziționist debutează în copilăria timpurie, cu crize
puternice de furie, negativism și refuz; în adolescență, la aproape jumatate din acești
copii problemele pot dispărea, iar restul vor dezvolta un comportament antisocial. La
vârsta școlara mică sau mai târziu, acești copii vor fi evitați de cei de aceeași vârstă și
în același timp, ei prezintă un risc crescut de a avea eșec școlar. Principala
cauză a acestui tip de comportament se referă la inconsistența în educație și nivelul
redus de control din partea părinților. Comportamentul agresiv al copiilor corelează cu
anumite caracteristici familiale, ca: venituri reduse, nivel educațional scăzut al
părinților și lipsa sprijinului social din partea comunității. În terapia
tulburărilor de comportament opoziționist se vor utiliza demersuri centrate pe copil, ce au
ca scop diminuarea tulburărilor opoziționiste și demersuri centrate pe familie, în vederea
modificării condițiilor familiale care mențin simptomatologia copilului. Eficiența terapiei
făcute cu părinții acestor copii a fost dovedită prin studiile realizate cu copii cu varste
cuprinse între 3 și 8 ani. Deoarece în cazul tulburărilor de tip opoziționist sunt afectate
mai multe domenii ale vieții, este necesară o terapie multimodală care să combine mai
multe forme de intervenție.

Sunt părinți cărora li se par chiar amuzante descărcările de furie ale micuțului sau care
ajung să le ignore, să le treacă într-un plan secundar, declanșând ei înșiși, de la
comportamentele copilului, interminabile certuri în care se acuză unul pe altul sau
amândoi pe bunici de vinovația apariției acestor comportamente ale copilului.

Este foarte ușor astfel să se generalizeze comportamentul agresiv al copilului și, ca

reacție la stimuli neutri, el va reacționa în acest mod și atunci cand nu este neaparat
nevoie să iși impună punctul de vedere.
La gradiniță, pentru orice frustrare va reacționa extrem de violent, dacă i se va părea că
cineva îi amenință dorințele mărturisite sau nu, va reacționa agresiv.
Educatoarea va spune că este violent fără ca cineva să îi fi făcut sau spus ceva. Refuză
să facă ceea ce fac ceilalți copii dacă nu are chef și, în general, refuză sau se opune
25
inițiativelor celorlalți.

26
Nu e de mirare că, în scurt timp, agresivitatea lui va fi escaladată de reacția copiilor “nu
ne mai jucăm cu tine”, “nu iți dau jucăria, că ești rău”, “pleacă de aici, tu nu stai lângă
mine”, uneori și a cadrelor didactice: “tu stai mai departe de copii/stai în față, lângă
mine/rămâi ultimul”, “copii, nu vă mai jucați cu el” etc.
La școală, problemele se accentuează și mai mult. Deși probabil că i se va spune că
intră într-un colectiv nou, unde nimeni nu va mai fugi de el pentru că e rău și că are
șansa să o ia de la capăt, să iși facă noi prieteni, să nu o supere și pe doamna cea
nouă, și copilul chiar va reuși să facă impresie 2-3 saptamani, comportamentul
inadecvat va erupe uneori mai de nestăpânit ca la gradiniță. și mai diversificat, că acum
copilul este mai mare și mai creativ. Știe că violența adulților este pedepsită prin lege.
Reacția părinților va fi de cele mai multe ori de furie, disperare, vinovăție și se va
răsfrânge amplu asupra copilului, care, evident, va amplifica comportamentul. Din
momentul în care va reapărea (și va reapărea) respingerea din partea noilor colegi și a
învățătoarei, lucrurile scapă deja de sub control. Copilul intra într-un cerc vicios al
agresivității.
Din acest cerc ar fi trebuit să iasă cu ajutor specializat cu ani în urmă (când copilul avea
4-5 ani). Dar nu știu cum se face că abia în clasele primare părinții iau cu adevarat în
serios problema. Poate pentru că sunt amenințați de învățătoare și directorul școlii cu
eliminarea din școală, iar dacă la gradiniță nu e nicio dificultate în a-și înscrie copilul în
altă parte, cu școala nu mai e la fel.
Deoarece în cazul tulburărilor hiperkinetice și de comportament opoziționist și agresiv
sunt afectate mai multe domenii ale vieții copilului, este necesară o terapie care să
combine mai multe forme de intervenție.
Dacă se constată că un copil cu tulburare opoziționistă are probleme de procesare
senzorială, multe din manifestarile lui provin din cauza faptului că nu reușește să
integreze bine informația care-i parvine prin sistemele senzoriale și să o transforme intr-
un răspuns adaptativ pentru a face fata mediului.
Astfel, de cele mai multe ori copilul se simte amenințat sau supărat din cauza unor
lucruri simple, absolut normale pentru alții și se manifesă într-un mod opoziționist sau
negativist, după cum urmează:

27
- Nu are capacitatea să-și controleze temperamentul, dacă accesul de furie este
singura modalitate prin care poate reuși să oprească activitățile că nu-i fac placere;
- Lovesc părinții sau pe ceilalti copii din grup dacă nu le sunt luate în considerare
nevoile senzoriale;
- Nu se supun regulilor dacă simt nevoia să faca altceva care le oferă confort fizic și
control;
- Refuză îndeplinirea sarcinilor dacă cerințele nu li se par rezonabile pentru ei;
- Se comportă într-un mod deranjant/plictisitor pentru cei din jur dacă nu au
capacitatea de modulare senzorială și de control asupra mișcărilor sau a volumului vocii;
- Se supară repede pe cei din jur dacă aceștia fac lucruri pe care le consideră
amenințătoare sau greu de gestionat;
- Sunt incapabili sa-si asume responsabilitatea pentru comportamentul lor atata timp
cat nu inteleg ca lucrurile care pe ei ii deranjeaza sunt normale pentru ceilalti;
- Sunt mereu prost dispuși și frustrați dacă sunt copleșiți în mod constant de senzații
puternice cărora nu știu cum să le facă față și să le ajusteze;
- Se comportă într-un mod care este răzbunător şi urât cu cei care sunt prea insistenti
cu lucrurile care ii deranjeaza;

3.2 Integrarea senzorială în corectarea comportamentului de tip

opoziționist
Înțelegerea problemelor de procesare a copiilor care se confruntă cu tulburare de
opoziționism dau posibilitatea celor din jur să ajute copilul să găsească moduri
acceptabile din punct de vedere social de a le face față și pe termen lung poate duce la
eliminarea comportamentului opoziționistă.
Tulburarea de integrare senzorială poate avea grade de intensitate diferite de la
persoană la persoană, în funcție de simțul sau simțurile afectate și poate perturba
comportamentul și abilitățile sociale, procesul de învățare, dezvoltarea copilului.
Probleme de integrare senzorială se manifestă diferit la nivelul fiecărui simț. Unii
copii pot avea o sensibilitate ridicată față de anumiți stimuli (cum ar fi cei tactili: să nu
suporte să fie atinși) sau dimpotrivă, ei pot avea unele simțuri subdezvoltate (cad,
se lovesc

28
foarte tare, le curge sânge, dar nu simt nimic; nu schițează niciun gest).
La nivelul simțului tactil disfuncțiile se pot manifesta prin următoarele comportamente:
nu suportă să fie atins, îmbrățișat sau să evite anumite materiale sau haine; să aibă
nevoie de anumite senzaații tactile și de aceea să pipăie tot timpul diferite suprafețe sau
să atingă mereu obiecte și persoane.
Tulburarea simțului auzului îl poate face pe copil să își acopere urechile când
cineva vorbește pe un ton mai ridicat sau când se aud anumite sunete, iar la polul opus
face ca copilul să aibă nevoie să asculte muzică sau să scoată tot felul de sunete, să
țipe.
Atunci când simțul vizual este afectat copilul poate să nu suporte lumina, anumite culori,
camerele încărcate de stimuli, privirea celorlați. Sau dacă simțul vizual este
subdezvoltat îl determină pe copil să caute astfel de stimuli vizuali (să privească becul,
să privească anumite linii sau modele de pe obiecte).
Tulburarea simțurilor olfactiv (miros) și a celui gustativ pot avea ca urmări refuzul unor
alimente (copilul să vomite atunci când insistăm să mănânce ceva), dificultăți în
înghițirea alimentelor, refuzul spălării pe dinți, refuzul de a mânca ceva datorită
mirosului mâncării respective etc. O hiposensibilitate olfactivă și gustativă îl poate face
de copil să lingă obiectele, să nu distingă mirosurile neplăcute care de obicei îi
deranjează pe ceilalți, să miroasă excesiv obiectele sau oamenii cu care vine în contact.
Disfuncțiile la nivelul simțului vestibular se manifestă prin dificultăți de coordonare,
echilibru și mișcare voluntară. Copilul poate apărea ca fiind lipsit de coordonare,
neîndemânatic, poate să refuze să meargă pe bicicletă sau să urce scările unui tobogan
sau, dimpotrivă, să adore să se plimbe cu mașina, să îi placă să fie aruncat în aer, să îi
placă mișcările bruște.
Când simțul proprioceptiv este afectat, copilul are dificultăți de coordonare, se
mișcă greu, preferă să nu facă activități sau are nevoia de a se mișca încontinuu, de
a sări continuu, de a-și mișca picioarele când stă pe scaun.
Tulburările de procesare senzorială au un impact major asupra vieții copilului și
interferează cu procesul de învățare. Este important ca la evaluarea inițială să se
aibă în vedere comportamentele care pot avea drept cauză o astfel de disfuncție.
Stereotipiile copilului (comportamentele autostimulante și repetitive) îl ajută pe copil

29
să evite o situatie

30
care este mult prea tensionată pentru el (sunt prea mulți stimuli pe care el nu le poate
integra datorită tulburării de integrare senzorială și atunci începe să țipe sau să își
astupe urechile sau să își fluture mâinile) sau îi sunt de folos atunci când
prezintă o anumită hiposenzitivitate și are nevoie de a-și provoca senzațiile
respective (miroase obiectele, ascultă muzică, sare).
Organizarea sp a ți u l u i și crearea unui mediul senzorial structurat prin dotarea cu
echipamente speciale asigură o bună desfășurare a intervenției psihoeducaționale
și dezvoltarea abilităților psiho-motorii ale copilului și a încrederii în sine.
Aplicarea tehnicilor de integrare senzorială în vederea integrării senzoriale ale copiilor
iși are reușita folosind factorul principal al intervenției care este motivația. Copilul
motivat prin joc este mai usor de ajutat in integrarea informatiilor senzoriale care au o
mare influenta asupra comportamentului si invatarii. Deasemenea, teoria integrarii
senzoriale are la baza 5 principii:
- Creierul prezintă plasticitate, poate fi modelat;
- Procesul de integrare senzorială se dezvoltă secvențial (creierul nu dezvoltă alte
abilități până nu a parcurs o anumită etapă)
- Creierul funcționează integrat, dar sistemul senzorial prezintă o ierarhie
- Determinarea unui răspuns adaptativ influențează integrarea senzorială și se
bazează pe tehnicile de integrare senzorială (construim activități care sunt o
provocare pentru copil și creierul se adaptează acestei provocări)
- Există o nevoie internă de integrare senzorială (pentru activarea celor trei sisteme
senzoriale primitive: vestibular, tactil, proprioceptiv)

Pornind de la aceste principii, este nevoie să fie aplicate tehnicile de stimulare

senzorială cele mai potrivite nevoii copilului. Pentru a ințelege care tehnici de
stimulare senzorială sunt cele mai potrivite pentru a ajuta copilul cu tulburare de
procesare senzorială, trebuie identificat și ințeles în ce măsură sunt afectate cele trei
sisteme senzoriale primitive. Pentru a influența în bine comportamentul și a reduce
simptomele tulburării de opoziție sunt foarte importante urmatoarele aspecte:

31
Modificarea mediului înconjurător pentru a reduce nivelul de stres al copilului
(asigurarea unui spațiu care să nu aibă elemente ce pot deveni obstacole pentru
copii, organizarea unui program de activități zilnice bine structurat și pe masura
capacității copilului, asigurarea unui spațiu larg de joacă sau strâmt cu locuri în care
copilul se poate ascunde, dupa caz).

Folosirea unui limbaj pozitiv care să-l motiveze pe copil să adopte un comportament
pozitiv (ex: „ești prea pretențios” poate deveni „tu chiar știi ce-ți place”, „ești
iîncăpățânat” poate deveni „tu nu te dai bătut”, „ești impulsiv” poate deveni „tu nu te
temi să încerci ceva nou”, etc).

Copilul trebuie luat în serios când insistă că nu ințelegi ce-ți transmite deoarece poate
este chiar asa.

Copilul trebuie ajutat să-și exteriorizeze emoțiile și preocupările (prin desen, pictura,
muzică, scris, copilul se poate calma și relaxa și iși poate exprima mai ușor emoțiile,
se poate organiza mai ușor în activitățile zilnice, scăzându-i nivelul frustrării).

Trebuie luate măsuri din timp - Odata ce colapsul a început e prea târziu; copilul
trebuie prevenit când adultul știe că urmează ceva ce-i va creea disconfort astfel
încât copilul va avea timp să se calmeze și să nu fie luat prin surprindere. Astfel se
evită reacțiile impulsive-agresive-negative (www. diagnosis
sengifted.org/archives/articles/when-your-childs-exceptionality-is-emotional-looking-
beyond-psychiatric).

32
 4. Concluzii

Copiii cu tulburări de integrare senzorială nu pot să prelucreze informaţiile din jocurile

lor, deci nu pot să dezvolte răspunsuri adaptative necesare organizării creierului. Cu
alte cuvinte, chiar dacă copilul se joacă, el nu integrează stimulii corespunzător. Aceşti
copii au nevoie de un mediu adecvat special nevoilor lor. Societatea pune accent tot
mai mult pe dezvoltarea abilităţilor academice şi dezvoltarea intelectuală şi mai puţin pe
construirea bazei senzo-motrice, bază necesară dezvoltării nivelelor academice.
Înțelegerea problemelor de procesare a copiilor care se confruntă cu tulburare de
comportament dau posibilitatea celor din jur să ajute copilul să găsească moduri
acceptabile din punct de vedere social de a le face față și pe termen lung poate duce la
eliminarea comportamentului opoziționist.
Experiența extrasă din cazuistica întâlnită, arată că este necesară o educare atât a
părinților cât și a cadrelor didactice cu privire etapele de dezvoltare ale copilului, pornind
de la copilăria foarte mică, de verificat stadiul la care se află fiecare copil, dar și o
conștientizare a faptului că orice desincronizare senzorială poate afecta un copil pe
toate ariile lui de dezvoltare, fiind o piedică reală în abilitarea copilului pentru viața
independentă și cea academică.
Dacă se constată că un copil cu tulburare de comportament are, de fapt, probleme de
procesare senzorială și multe din manifestările lui provin din cauza faptului că nu
reușește să integreze bine informația care-i parvine prin sistemele senzoriale și să o
transforme intr-un răspuns adaptativ pentru a face față mediului înconjurător și
provocărilor de zi cu zi. Rețeaua de suport a copilului, formată din familie, cadre
didactice, terapeuți pot să ajute copilul să găsească moduri acceptabile din punct de
vedere social de a le face față și pe termen lung poate duce la eliminarea
comportamentului opoziționist.

33
 Bibliografie

1. Carol Stock Kranowitz, Copilul desincronizat senzorial, Ed. Frontera, 2012

2. Roseann C Schaaf, Zoe Mailloux, Implementing Ayres sensory integration
3. Anita C. Bundy Shelly J. Lane, Elizabeth A. Murray, Sensory Integration ,Theory and
practice, second edition
4. Ioan Dorin Radu, Gheorghe Ulici, Evaluarea și educarea psihomotricității copiilor cu
dificultăți psihomotorii de integrare, Ed. Humanitas

5. Ioana Dana Tair, O introducere în lumea senzorială

6. Grațiela Sion, Psihologia vârstelor

7. Kinnnealey M., & Miller l.J., Sensory Integration/ Learning Disabilities

8. VERZA, Psihologia vârstelor

9. DEX 1998

Site-uri: www.spdfoundation.net/about-sensory-processing- disorder - A Parent’s

Guide to Understanding Sensory Integration, www.sciencedaily.com - Journal of
Behavior Therapy and Experimental Psychiatry,

https://ilslearningcorner.com/2016-06-sensory-integration-4-levels-of-sensory-
integration-that-prevent-traffic-jams-in-the-brain-for-higher-learning/,
https://www.learningsuccessblog.com/sensory-processing-disorder-and-sensory-
integration-infograph-sensory-spd,

http://copilechilibrat.ro/2019/07/20/integrare-senzoriala/

34
Anexe

35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45