Cresterea Pasarilor

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE
USTUROI MARIUS GIORGI
CREŞTEREA PĂSĂRILOR
(Modulul I)
ANUL III, SEMESTRUL II
MATERIAL DE STUDIU I.D.
IAŞI
1
CUPRINS
Introducere ............................................................................................... ……….5

U.I.-1. Încadrarea zoologică, originea şi domesticirea păsărilor ........ ..............6
1.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-1..………....…6
1.2. Instrucţiuni U.I.-1………………………………………………………6
1.3. Locul păsărilor în scara zoologică ............................................ .............6
1.4. Evoluţia păsărilor...................................................................... .............7
1.5. Originea şi domesticirea găinilor.............................................. ............10
1.6. Originea şi domesticirea curcilor.............................................. ............12
1.7. Originea şi domesticirea gâştelor ............................................. ............13
1.8. Originea şi domesticirea raţelor................................................ .............14
1.9. Urmările domesticirii la păsări ................................................. .............14
1.10. Rezumat U.I.-1…………………………………………………...…..16
1.11. Lucrare de verificare nr. 1………………...…………………………16
1.12. Bibliografie U.I.-1…………………………………..………..……...16
U.I.-2. Standarde de rasă la galinaceae.................... ............................. ............17
2.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-2..……..…....17
2.2. Instrucţiuni U.I.-2…………………………………………………..…17
2.3. Rasele de găini grele........................................ ......................... .............17
2.4. Rasele de găini uşoare.......................................... .................... .............22
2.5. Rasele de găini mixte................................................................ .............24
2.6. Rasele de curci bronzate ........................................................... .............32
2.7. Rasele de curci roşii.................................................................. .............34
2.8. Rasele de curci negre ................................................................ .............35
2.9. Rasele de curci albe .................................................................. .............35
2.10. Rezumat U.I.-2…………………………………………………...…..37
2.12. Bibliografie U.I.-2…………………………………..………..……...37
U.I.-3. Standarde de rasă la palmipede.................... ............................. ............38
3.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-3..……..…....38
3.2. Instrucţiuni U.I.-3……………………………………………………..38
3.3. Rasele de raţe grele.......................................... ......................... ............38
3.4. Rasele de raţe uşoare.................................... ............................ ............41
3.5. Rasele de gâşte grele ................................................................ ............43
3.6. Rasele de gâşte semigrele ......................................................... ............45
3.7. Rasele de gâşte uşoare .............................................................. ............46
3.8. Rezumat U.I.-3………………………………………………….....…..48
3.9. Lucrare de verificare nr. 3………………...……………………..……48
3.10. Bibliografie U.I.-3…………………………………..………..……...48
U.I.-4. Aparatul reproducător şi sisteme de reproducere la păsări ... ............49
4.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-4..………......49
4.2. Instrucţiuni U.I.-4…………………………………………………..…49
4.3. Aparatul genital mascul.........................................................................49
4.4. Aparatul genital femel...........................................................................51
4.5. Împerecherea naturală............................................................................53
4.6. Însămânţarea artificială..........................................................................54
4.7. Rezumat U.I.-4…………………………………………………….…..56
4.8. Lucrare de verificare nr. 4………………...………………………..…56
4.9. Bibliografie U.I.-4…………………………………..………..…….....56
2
U.I.-5. Formarea oului şi dezvoltarea embrionară la păsări ............... ............57
5.2. Instrucţiuni U.I.-5…………………………………………………..…57
5.3. Ovogeneza.............................................................................................57
5.4. Ovulaţia şi fecundarea...........................................................................59
5.5. Formarea membranelor terţiare.............................................................60
5.6. Expulzarea oului....................................................................................61
5.7. Mecanismul reglării formării oului........................................................62
5.8. Etapele dezvoltării embrionare..............................................................63
5.9. Fiziologia dezvoltării embrionare........................................... ..............66
5.10. Rezumat U.I.-5…………………………………………………....….67
5.12. Bibliografie U.I.-5…………………………………..………..……...68
U.I.-6. Regimul de incubaţie şi aparate de incubaţie ........................... ...........68
6.2. Instrucţiuni U.I.-6…………………………………………………..…69
6.3. Temperatura .............................................................................. ............69
6.4. Umiditatea relativă a aerului................................................... ..............71
6.5. Ventilaţia ................................................................................ .............72
6.6. Întoarcerea ouălor ................................................................... ..............73
6.7. Echipamentele de lucru ale aparatelor de incubaţie ............... ..............74
6.8. Incubatoare de mică capacitate ............................................... ..............78
6.9. Incubatoare de volum ............................................................. ..............83
6.10. Rezumat U.I.-6…………………………………………………...…..89
6.12. Bibliografie U.I.-6…………………………………..………..……...89
U.I.-7. Ouăle pentru incubaţie ............................................................. ..............90
7.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-7..…………..90
7.2. Instrucţiuni U.I.-7…………………………………………………..…90
7.3. Factori care influenţează calitatea ouălor de incubaţie ........... ..............90
7.4. Starea de prospeţime a ouălor................................................. ..............94
7.5. Indici morfologici de calitate.................................................. ..............96
7.6. Indici fizico-chimici de calitate .............................................. ............100
7.7. Rezumat U.I.-7…………………………………………………...….105
7.9. Bibliografie U.I.-7…………………………………..………..……...105
U.I.-8. Fluxul tehnologic din staţiile clasice de incubaţie .................. ............106
8.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-8..…….…...106
8.2. Instrucţiuni U.I.-8……………………………………………………106
8.3. Etapele de flux tehnologic...................................................................106
8.4. Particularităţi ale incubaţiei ouălor de găină .......................... ............108
8.5. Particularităţi ale incubaţiei ouălor de curcă .......................... ............110
8.6. Rezumat U.I.-8…………………………………………………...….111
8.8. Bibliografie U.I.-8…………………………………..………..……...111
U.I.-9. Fluxul tehnologic din staţia de incubaţie a ouălor de palmipede......112
9.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-9..………....112
9.2. Instrucţiuni U.I.-9……………………………………………………112
9.3. Etapele fluxului de incubaţie...............................................................112
9.4. Incubarea ouălor de palmipede în aparate Bekoto.................. ............114
9.5. Incubarea ouălor de palmipede în aparate IV-60.................... ............115
9.6. Incubarea ouălor de palmipede în aparate mici ...................... ............116
3
9.7. Rezumat U.I.-9…………………………………………………...…..117
9.9. Bibliografie U.I.-9…………………………………..………..……...118
U.I.-10. Staţia de incubaţie cu mediu controlat şi controlul biologic............119
10.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-10..……....119
10.2. Instrucţiuni U.I.-10…………………………………………………119
10.3. Principii generale de amplasare şi construcţie...................... ............119
10.4. Părţi şi elemente componente ............................................... ............120
10.5. Alegerea ouălor pentru incubaţie .......................................... ............125
10.6. Controlul biologic al incubaţiei ............................................ ............125
10.7. Analiza procesului de incubaţie............................................ ............129
10.8. Aprecierea calităţii puilor obţinuţi........................................ ………129
10.9. Rezumat U.I.-10………………………………………………...…..131
10.10. Lucrare de verificare nr. 10………………...………………..……131
10.11. Bibliografie U.I.-10………………………………..………….…..131
Bibliografie ............................................................................................ ............132
4
INTRODUCERE
Disciplină “Creşterea păsărilor” este inclusă în Planurile de învăţământ

pentru anii III şi respectiv, IV ale studenţilor Facultăţii de Zootehnie şi este o
disciplină de specialitate. Primul modul al disciplinei este prevăzut pe semestrul al
VI-lea (anul III), cu un număr de 56 ore (28 ore pentru Studiu individual şi 28 ore
pentru Activităţi asitate) şi finalizat cu examen şi un număr de 4 credite.
Disciplină “Creşterea păsărilor” are rolul de a pregăti studenţii în sfera
creşterii şi exploatării păsărilor de interes economic.
Competenţele specifice dobândite în urma finalizării acestui modul de
studiu sunt reprezentate de înţelegerea locului păsărilor în scara zoologică, a
modului în care acestea au evoluat în decursul timpului, precum şi a originii şi
domesticirii principalelor specii de păsări (U.I.-1).
O componentă importantă a formării profesionale este reprezentată de
înţelegerea elementelor care definesc modalităţile de formare a diferitelor rase de
păsări, a particularităţilor de exterior şi a celor morfo-productive, atât pentru găini
şi curci (U.I.-2), cât şi pentru raţe şi gâşte (U.I.-3); aceste cunoştinţe sunt necesare
în activitatea de selecţie-ameliorare specific obţinerii de hibrizi, dar şi pentru
evaluarea păsărilor de producţie/reproducţie sau a celor de expoziţie.
De asemenea, cursanţii vor dobândi cunoştinţe referitoare la funcţionalitatea
anatomică şi fiziologică a aparatului reproducător mascul+femel, la înţelegerea
rolului acestuia în formarea oului şi în activitatea reproductivă, precum şi a
metodelor de înmulţire a păsărilor (U.I.-4).
Pregătirea studenţilor va fi întregită cu elementele privitoare la fenomenul
de formare a ovulelor şi a ouălor la păsări, la mecanismului care reglează această
activitate, precum şi la modul în care se desfăşoară dezvoltarea embrionară la
păsări şi rolul anexelor embrionare (U.I.-5).
Într-o unitate de învăţare distinctă (U.I.-6) vor fi prezentate elementele care
definesc factorii de microclimat specifici incubaţiei (naturale şi artificiale) şi rolul
acestora asupra dezvoltării embrionare, precum şi funcţionalitatea echipamentelor
aflate în structura aparatelor de incubaţie.
Unitatea de învăţare U.I.-7 este axată pe prezentarea factorilor implicaţi în
definirea calităţii ouălor de incubaţie şi a metodelor care stau la baza aprecierii
morfologice, fizice şi chimice a acestora.
Cursanţii vor dobândi cunoştinţe referitoare la elementele de flux tehnologic
specifice staţiile de incubaţie a ouălor de găină şi curcă (U.I.-8) şi respectiv, a
ouălor de palmipede şi tehnicile particulare în diferite aparate (U.I.-9).
La finalul modulului I sunt inserate elementele care definesc principiile care
au stat la baza realizării staţiei de incubaţie cu mediul protejat şi a tehnicilor de
apreciere a rezultatelor incubaţiei (tehnica alegerii ouălor de incubaţie; analiza
procesului de incubaţie; aprecierea puilor/bobocilor de o zi) (U.I-10).
Însuşirea cunoştinţelor din sfera avicolă are drept scop dobândirea de
competenţe necesare angajării în domeniu, dar şi dezvoltarea ulterioară în carieră;
de asemenea, vor fi cunoscute şi înţelese noţiunile teoretice din avicultură în
scopul formării limbajului de specialitate necesar practicării profesiei.
Prin parcurgerea disciplinei va fi dobândită deprinderea de a lucra în echipă
şi de a interacţiona cu persoane aflate pe diferite paliere ierarhice, dar şi creşterea
capacităţii decizionale în executarea sarcinilor specifice profesiei.
De asemenea, se doreşte inducerea abilităţilor de a gândi critic şi constructiv
asupra problemelor specifice creşterii păsărilor şi de a dezvolta capacitatea de a
aplica în practică informaţiile teoretice de specialitate, de a le transfera către
mediul productiv şi de a soluţiona cazurile/problemele particulare.
5
U.I.-1. ÎNCADRAREA ZOOLOGICĂ, ORIGINEA ŞI DOMESTICIREA
PĂSĂRILOR
Cuprins
1.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-1..……………......…6
1.2. Instrucţiuni U.I.-1……………………………………………………..………6
1.3. Locul păsărilor în scara zoologică ..................................................... ...............6
1.4. Evoluţia păsărilor ............................................................................... ...............7
1.5. Originea şi domesticirea găinilor ....................................................... .............10
1.6. Originea şi domesticirea curcilor ....................................................... .............12
1.7. Originea şi domesticirea gâştelor ....................................................... .............13
1.8. Originea şi domesticirea raţelor ......................................................... .............14
1.9. Urmările domesticirii la păsări ........................................................... .............14
1.10. Rezumat U.I.-1………………………………………………….……...…..16
1.11. Lucrare de verificare nr. 1………………...…………………..……………16
1.12. Bibliografie U.I.-1…………………………………..…………..…..……...16
1.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-1
Această unitate de învăţare are ca obiectiv principal înţelegerea încadrării

păsărilor în scara zoologică, a modului în care au evoluat în decursul timpului,
precum şi a originii şi domesticirii principalelor specii de păsări.
La finalul acestei U.I., cursanţii vor dobândi următoarele competenţe:
• cunoaşterea locului păsărilor în scara zoologică şi evoluţia acestora;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la originea şi domesticirea găinilor,
curcilor, raţelor şi a gâştelor;
• explicarea modificărilor suferite de păsări pe parcursul domesticirii.
1.2. Instrucţiuni U.I.-1
Această unitate U.I. necesită cca. 5 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 2 ore de activităţi asistate (A.A.).
În cuprinsul acestei unităţi de învăţare sunt inserate 5 teste de autoevaluare
cu scopul de uşura memorarea şi înţelegerea noţiunilor prezentate (răspunsurile
corecte la aceste teste se găsesc la finalul modulului I) şi 1 lucrare de verificare
care se va transmite pe adresa disciplinei (în format electronic sau prin poştă),
până la sfârşitul celei de-a II-a săptămâni din semestrul al II-lea.
1.3. Locul păsărilor în scara zoologică
Regnul -ANIMAL
Subregnul -METAZOARE
Încrengătura -CHORDATA
Subâncrengătura-CRANIATA
Secţia -AMNIOTA
Clasa -PĂSĂRI (AVES)
Subclasa -ORNITURAE
Supraordinul -CARINATE (VOLANTES)
Ordinul:
-ANSERIFORMES:
• Genul ANSER (Anser Cinereus L-gâsca sălbatică comună)
• Genul CYGNOPSIS (Cygnopsis Cygnoides L-gâsca sălbatică din China)
6
• Genul CHENALOPEX (Chenalopex Aegyptiacus L-gâsca sălbatică din Egipt)
• Genul ANAS (Anas Boschas L-raţa sălbatică numită şi Anas plathyrchyncha)
• Genul CARINA (Cairinia Moschata L-raţa leşească)
-GALLIFORMES:
• Genul GALLUS (Gallus Bankiwa L-găina sălbatică)
• Genul MELEAGRIS (Meleagris Galopavo L-curca sălbatică)
• Genul NUMIDA (Numida Meleagris L-bibilica)
• Genul PAVO (Pavo Cristatus L-păunul)
• Genul PHASIANUS (Phasianus Colchicus L-fazanul comun)
-COLUMBIFORMES:
• Genul COLUMBA (Columba Livia L-porumbelul sălbatic)
-PSITTACIFORMES:
• Genul PSITTACUS (peruşii)
• Genul MELOPSITTACUS (papagalii)
-PASSERIFORMES:
• Genul SERINUS (Serinius Canaria L-canarul)
Test de autoevaluare (1)

1. Cum se numeşte supraordinul la care aparţin păsările
2. Din care gen face parte gâsca sălbatică comună
3. Care sunt reprezentanţii ordinului psittaciformes
1.4. Evoluţia păsărilor
La întocmirea scării zoologice a speciilor, Ch. Darwin a considerat că este

normală plasarea clasei păsărilor între clasa mamiferelor şi a reptilelor deoarece,
deşi păsările au caractere asemănătoare cu reprezentanţii din cele 2 clase (mai ales
cu reptilele), reprezintă o clasă de sine stătătoare, cu trăsături specifice.
Caracterele care deosebesc păsările de alte vertebrate:
• învelişul exterior al corpului este format din pene;
• existenţa ciocului lipsit de dinţi şi acoperit cu un strat cornos;
• prezenţa aripilor rezultate prin transformarea membrelor scapulare;
• toracele foarte musculos şi puternic;
• sternul prevăzut cu carenă sternală;
• existenţa sacilor aerieni, legaţi de plămâni şi care asigură “respiraţia dublă”
necesară la menţinerea păsărilor în zbor;
• prezenţa oaselor pneumatice (o parte din oasele lungi ale scheletului) şi care
comunică cu sacii aerieni;
• metabolismul foarte intens etc.
Caractere comune păsărilor şi mamiferelor:
• păsările, au sângele cald şi deci o temperatură constantă a corpului;
• inima este tetracamerală (2 atrii şi 2 ventricole), ventricolul stâng fiind locul
de origine al aortei, care are o singură cârjă;
• circulaţia sângelui se face prin 2 circuite separate (circuitul mare-venos şi cel
mic-pulmonar), astfel că sângele venos nu se amestecă cu cel arterial.
Caractere comune păsărilor şi reptilelor:
• tegumentul este lipsit de pori şi glande, cu excepţia glandei uropigiene (situată
la nivelul pigostilului) şi a unui număr redus de glande sudoripare
transformate (dispuse în canalele auditive);
• fluierele şi degetele la păsări sunt acoperite cu solzi cornoşi, dar se consideră
că şi penele derivă din solzii reptilelor;
7
• degetele sunt terminate cu gheare (la păsări, numai la membrele pelvine);
• rudimentele degetelor de la aripile păsărilor îşi au originea în degetele
membrelor toracale ale reptilelor;
• păsările năpârlesc, asemănător reptilelor;
• lipsa muşchiului diafragmatic şi a vezicii urinare (urina se elimină cu fecalele)
• numărul mare de vertebre coccigiene (13, inclusive cele sudate);
• căile de excreţie şi organele sexuale se deschid direct în cloacă;
• stomacul păsărilor, ca şi al crocodililor, are regiunea pilorică foarte
musculoasă şi puternică, cu funcţie trituratoare;
• ca şi reptilele, păsările se înmulţesc prin ouă de tip “telolecit”;
• fecundarea are loc în interiorul organismului femel, prin polispermie, respectiv
pătrunderea mai multor spermatozoizi în interiorul ovulei;
• dezvoltarea embrionară este extrauterină, iar primele stadii de dezvoltare ale
embrionului la păsări se aseamănă cu cele de la reptile.
Datele anterioare întăresc ideea lui Darwin, conform căreia păsările
reprezintă o ramură evoluată a reptilelor, însă materialul paleontologic referitor la
evoluţia reptile-păsări este sărac şi lipsit de continuitate, ceea ce face dificilă
reconstituirea primelor stadii ale acestui proces îndelungat; totuşi, majoritatea
specialiştilor sunt de acord că separarea păsărilor de reptile a început în jurasic
(era mezozoică), odată cu apariţia plantelor fanerogame şi implicit a insectelor.
Din perioada amintită datează dovezi ale existenţei unor reptile mici şi
bipede, numite Ornitosuchus (fig. 1), adaptate la viaţa terestră; probabil, datorită
unor duşmani de temut, aceste reptilele au fost nevoite să treacă la viaţa
arboricolă, specializându-se pentru hrănirea cu insecte şi seminţe.
Fig. 1 Reptila Ornitosuchus
Trecerea la viaţa arboricolă a condus la apariţia anumitor modificări de

ordin morfologic, fiziologic şi comportamental, modificări care au avut loc în
paralel şi într-o periodă foarte mare de timp.
Astfel, hrănirea exclusivă cu seminţe şi insecte, a făcut ca unele oase ale
capului să se alungească treptat, până au căpătat forma ciocului păsărilor actuale.
Viaţa arboricolă a necesitat şi modificări ale aparatului locomotor al
reptilelor Ornitosuchus. Iniţial, deplasare se făcea prin căţărare, cu ajutorul
membrelor pelvine; în timp, degetele s-au alungit mult, asigurând stabilitatea în
copaci, iar ulterior, degetul mare a căpătat o poziţie opusă celorlalte, permiţând o
mai bună cuprindere a crengilor.
Ceva mai târziu, Ornitosuchus a învăţat să sară, crescându-şi astfel viteza de
deplasare, iar pentru a mări lungimea salturilor a început să bată aerul cu
membrele toracice pe care existau pieliţele branhiale (dintre braţ şi trunchi şi
respectiv, dintre braţ şi antebraţ). În paralel, a avut loc alungirea solzilor de pe
membrele toracice şi coadă, ceea ce a condus la creşterea suprafeţei de contact cu
aerul şi deci, o eficienţă mult îmbunătăţită la deplasare; ulterior, solzii de pe corp
s-au transformat în pene, iar membrele toracice în aripi.
8
Prima inventariere a numărului de specii de păsări a fost făcută de Karl
Linné, motiv pentru care este considerat întemeietorul orintologiei sistematice.
În lucrarea “Sistema naturae” publicată în anul 1758, Linné susţinea
existenţa a 554 specii de păsări.
Evaluările ulterioare au indicat un număr mult mai mare de specii avicole,
astfel că, în anul 1928, cercetătorul Hasse a ajuns la concluzia că ar exista 28.000
specii, subspecii şi varietăţi de păsări.
Mayr şi Amadon au reanalizat datele publicate de către naturaliştii de la
începutul secolului XX şi au constatat că existau multe sinonimii referitoare la
speciile de păsări; eliminând aceste greşeli de sistematică, cei doi cercetători au
ajuns la concluzia că pe glob există 8.600 specii de păsări, la care se pot adăuga şi
cele aproape 500 specii dispărute.
Diferenţele morfologice puţin evidente al acestui număr imens de specii
arată că, păsările reprezintă cea mai omogenă clasă a vertebratelor.
În scara zoologică, clasa PĂSĂRI (AVES) cuprinde două subclase:
• Subclasa Saururae include păsările fosilă din jurasic. Ea a fost stabilită pentru
două specii de păsări, găsite în stadiul de fosilă în calcarele litografice de la
Solenhofen din Bavaria, în anii 1860 şi 1877 şi care au primit numele de
Archaeopteryx Siemensis şi respectiv, Archaeopteryx Macrura. Studii
ulterioare au demonstrat faptul că cele 2 specii nu erau diferite, ci reprezentau
aceeaşi specie, care a fost denumită Archaeopteryx Litographica (fig. 2).
Fig. 2 Archaeopteryx Litographica
Această pasăre avea o coadă lungă şi mărimea apropiată de cea a unui

porumbel sau găini mici; coloana vertebrală era alcătuită din 50 de vertebre, dintre
care 20-21 formau scheletul cozii. Alte caracteristici:
o craniul asemănător ca formă şi structură cu al păsărilor actuale;
o mandibula constituită din aceleaşi oase;
o dinţi înfipţi în alveole;
o coaste asternale, articulate mobil la coloana vertebrală; cele pectorale
nu prezentau apofize uncinee;
o centura scapulară, membrele anterioare şi cele posterioare fără
modificări semnificative de structură faţă de speciile actuale;
o remigele şi tectricele cu aceeaşi dispunere ca speciile actuale;
o penele cozii nu erau dispuse în evantai, ci pe plan orizontal de o parte
şi de alta a acesteia;
o membrele anterioare erau terminate cu câte trei degete libere;
o degetele de la membrele anterioare şi cele patru degete libere de la
membrele posterioare se terminau cu gheare încovoiate şi ascuţite.
9
Dat fiind faptul că specia Archaeopteryx Litographica prezenta atât
caractere aviene, cât şi reptiliene, ea este considerată de cei mai mulţi autori ca
fiind o formă de trecere de la reptile la păsări.
• Subclasa Ornithurae, cu toate celelalte păsări cunoscute din cretacic şi
cuprinde cei mai vechi reprezentanţi incontestabili ai clasei păsărilor; ea este
alcătuită din două ordine:
o Ordinul Ichtyornis. Are ca reprezentant pasărea Ichtyornis Victor (fig. 3),
de mărimea şi înfăţişarea unui pescăruş şi care se hrănea cu peşte.
Această pasăre a păstrat caractere reptiliene (creier mic, cele 2 jumătăţi ale
mandibulei separate printr-o zonă cartilaginoasă, dinţi înfipţi în alveole, vertebre
caudale nesudate, dar unite printr-un pigostil etc), dar şi caractere de carenate
(sternul cu carenă înaltă, ceea ce duce la concluzia că era o bună zburătoare).
o Ordinul Hesperoniformes reprezentat de specia Hesperornis Regalis (fig.
4), înaltă de cca. 1 m, fiind o bună înotătoare şi scufundătoare; avea dinţii
aşezaţi într-un şanţ de-a lungul maxilarului inferior.
Fig. 3 Ichtyornis Victor Fig. 4 Hesperornis Regalis

În prima jumătate a perioadei terţiare (eocenul inferior), pe lângă păsările cu
dinţi au apărut şi păsările asemănătoare celor actuale. La mijlocul terţiarului, prin
apariţia reprezentanţilor, acum dispăruţi, ai ordinelor actuale, clasa păsărilor s-a
diferenţiat net de clasa reptilelor.
1. Ce fel de inimă au păsările şi mamiferele
2. Cine a publicat lucrarea “Sistema naturae”, în anul 1758
3. Câte vertebre avea coloana vertebrală la Archaeopteryx Litographica
1.5. Originea şi domesticirea găinilor
Găinile aparţin genului Gallus, alături de curci, bibilici, fazani şi păuni. Cele
mai importante specii sălbatice considerate strămoşi ai găinilor domestice, sunt:
• Gallus bankiwa (sin. Gallus gallus; Gallus ferrugineus L.)-denumită şi „găina
junglei”, trăieşte şi astăzi în Sud-Estul Asiei, din India până la poalele
munţilor Himalaia, în Birmania şi în Arhipelagul Malaiez;
• Gallus sonnerati-întâlnită în India;
• Gallus lafayety (sin. Gallus stanley)-răspândită în Sri Lanka;
• Gallus arius (sin. Gallus furcatus)-prezentă în insula Jawa.
Ch. Darwin considera că găinile domestice au o origine monofiletică,
descinzând din strămoşul sălbatic Gallus bankiwa L., pasăre care se aseamănă
foarte mult cu găinile comune în privinţa culorii penajului, a conformaţiei
corporale şi a sunetelor pe care le scoate; se domesticeşte cu uşurinţă, iar prin
împerechere cu găina domestică dă produşi fecunzi.
10
Cocoşul are talia de 30-40cm şi o greutate corporală de 900-1250g. Prezintă
o creastă relativ mică, cu dinţături regulate şi purtată vertical. Ciocul este puternic,
de culoare galbenă. Ochii sunt limpezi, strălucitori şi vioi, de culoare portocalie
intensă, iar faţa, bărbiţele şi urechiuşele sunt roşii aprinse. Gâtul este lung şi bine
acoperit cu lanţete, la fel ca şi crupionul.
Trunchiul este alungit şi suplu, cu pieptul purtat înainte. Fluierele sunt de
culoare cenuşie-neagră, cu pintenii dezvoltaţi şi gheare arcuite. Penajul este strâns
pe corp, de culoare potârnichie, cu nuanţe vii (fig. 5).
Fig. 5 Gallus bankiwa L (Găina junglei)
Găina are talia de 24-28cm şi o greutate de 600-800g. Creasta şi bărbiţele

sunt reduse ca dimensiune. Culoarea penajului este tot potârnichie, dar cu culori
mai puţin strălucitoare ca la cocoş. Aripile şi coada sunt dezvoltate. Instinctul de
clocit este foarte bine dezvoltat.
De la găinile bankiwa se preferă carnea care este considerată ca fiind
deosebit de gustoasă; ele trăiesc în junglă, unde îşi fac cuiburi din frunze şi iarbă
uscată; nu migrează şi se servesc de zbor numai pentru a se urca în copaci.
Găinile depun 1-2 serii de ouă/an, numărul acestora fiind de 8-12 buc; a
doua serie de ouă este depusă numai în cazul distrugerii cuibului de anumiţi
dăunători. Ouăle sunt mici şi au culoarea albă. Puii eclozionaţi au puful de culoare
brun-gălbuie, cu două dungi negre de-a lungul spinării.
Domesticirea găinilor s-a făcut în Asia cu mult înainte de era noastră. După
surse chineze, găinile domestice au fost aduse în China din India cu cca 1400 ani
î.e.n.; alte surse chinezeşti atestă existenţa acestora în China cu mult timp înainte,
respectiv anul 3400 î.e.n.. În Egipt, găinile sunt cunoscute din sec. al XIV-lea
î.e.n., aspect confirmat de gravura unui cocoş pe un sarcofag din acea vreme.
Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpurilor au scos la iveală
monede şi vase de lut din sec. al XVII-lea î.e.n., având gravate găini pe ele.
Primele menţiuni scrise referitoare la prezenţa găinilor domestice în Europa
se întâlnesc la greci. Savantul şi filozoful grec Aristotel a descris găina de Adria
ca pe o pasăre cu capul alungit, vioaie şi cu o bună intensitate de ouat; de la
acelaşi autor au rămas şi elemente ale tehnicii de obţinere a claponilor. Poeţii
greci Theognis şi Aristofan au descris în scrierile lor luptele dintre cocoşi.
Referiri la prezenţa în Europa antică a găinilor domestice au făcut şi
scriitorii din Roma. Astfel, Cato cel Bătrân-autorul unui tratat de Agricultură,
descrie modul de îngrăşare al găinilor, în timp ce Varro şi Columella au dezvoltat
ideile lui Aristotel despre obţinerea claponilor; Varro a făcut şi o caracterizare a
raselor de găini din Imperiul Roman.
Pliniu cel Bătrân a prezentat perioada (anul 158 î.e.n.) în care s-a interzis
populaţiei să consume carne de găină, din ordinul consulului Fannius.
În puţurile funerare galice din sec. II-III e.n. s-au găsit fragmente de oase de
găină. şi vechii slavi au crescut găini, pe care le numeau „Koura”.
11
Răspândirea găinilor domestice de la locul de origine, pe glob, s-a
desfăşurat astfel: din India, ele au fost aduse în China, iar de aici în Mongolia,
Nordul Asiei, Rusia europeană şi în Japonia. În acelaşi timp, din India, găinile au
fost trecute în Peninsula Malaieză, Insulele Filipine şi Africa.
În jurul anului 550 î.e.n. exista un număr mare de găini în Persia, de unde au
trecut în Fenicia, apoi în Grecia, iar de aici s-au răspândit în Peninsula Italică şi
cea Iberică şi în insulele Britanice; din Italia, găinile au ajuns pe teritoriul actual al
Franţei, Germaniei, Austriei şi Ungariei.
În ţara noastră, găinile domestice datează din sec. al XIII-lea e.n., aduse din
Rusia de către popoarele migratoare. Însă, nu este exclus ca ele să fi existat încă
din sec. I-II î.e.n., ca o consecinţă a legăturilor comerciale pe care dacii le-au avut
cu grecii şi în urma colonizării romane a Daciei.

1. Care este strămoşul sălbatic al găinilor domestice
2. Ce culoare are penajul la păsările Gallus bankiwa
3. De la ce popor există primele menţiuni scrise referitoare la prezenţa găinilor
domestice în Europa
1.6. Originea şi domesticirea curcilor
Curcile sunt originare din America de Nord şi Centrală, unde au şi fost

domesticite de către vechii locuitori, înainte ca Cristofor Columb să fi descoperit
America, în anul 1492. În Europa, curcile au pătruns prin Anglia şi Franţa, sub
denumirea de „găini indiene”, între anii 1524-1532.
Darwin a susţinut originea monofiletică a curcilor, descinzând din Meleagris
gallopavo-gallopavo L. (sin. Meleagris mexicana).
Pe lângă Meleagris gallopavo-gallopavo, unii autori recunosc şi alţi strămoşi
sălbatici ai curcilor: Meleagris gallopavo silvestri (sin. Meleagris americana);
Meleagris gallopavo osceola (sin. Meleagris ocellata); Meleagris gallopavo
merriami şi Meleagris gallopavo intermedia (sin. Meleagris gallopavo ellioti).
Astăzi, tot mai mulţi autori susţin originea monofiletică a curcilor din
Meleagris gallopavo-gallopavo, cu menţiunea că în procesul de domesticire s-au
produs infuzii cu celelalte specii de curci, nedomesticite.
Curca mexicană (Meleagris gallopavo-gallopavo L.)-Trăieşte şi astăzi în
stare sălbătică în pădurile Podişului Mexican, unde formează colonii foarte mari;
masculii cântăresc 10 kg, iar femelele 6 kg, ambele sexe având penajul bronzat.
În luna octombrie, migrează spre sud, în grupe de 10-100 masculi şi separat,
în grupe mai mari, femelele împreună cu tineretul. Pe timpul migrării, păsările
obosite rămân în urma cârdului şi se apropie de locuinţele oamenilor, asociindu-se
cu păsările domestice şi lăsându-se uşor îmblânzite.
La începutul primăverii, curcile se întorc la locul de origine şi se reproduc,
încât în luna aprilie, fiecare femelă depune 10-15-20 ouă, pe care le cloceşte.
O nouă serie de ouă este depusă numai dacă cuiburile sunt distruse; există şi
situaţii când mai multe curci ouă în acelaşi cuib, clocindu-le cu schimbul.
Curca din America de Nord (Meleagris gallopavo silvestris)-are o talie mai
mare decât curca mexicană. Este răspândită în stare sălbatică în centru şi în partea
de Est a Americii de Nord şi în stare semisălbatică în Franţa, Anglia şi Austria.
Curca Ocellata (Meleagris gallopavo onceola)-este întâlnită în Honduras,
Peninsula Yucatan-Mexic şi în Guatemala. Are o conformaţie asemănătoare cu a
păunului şi o talie mai mică şi implicit, o greutate corporală mai redusă,
comparativ cu curca americană.
12
Nu prezintă caruncul frontal, salba de la gât şi smocul de pene păroase de pe
piept; diferă şi culoarea penajului, care este verde-bronzată; capul este albastru-
violaceu, iar carunculii de la ochi sunt portocalii.

1. În ce perioadă au pătruns curcile în Europa
2. Care este culoarea penajului la curca mexicană
3. Care este denumirea latină a curcii din America de Nord
1.7. Originea şi domesticirea gâştelor
Gâştele au origine polifiletică, cele mai multe rase existente astăzi

descinzând din Anser Anser L. (sin. Anser cinereus) sau gâsca sălbatică cenuşie,
întâlnită în regiunile cu climă temperată din Europa şi Asia.
Toamna, gâsca sălbatică cenuşie migrează pentru iernat în regiunile calde
din sudul Europei (cele din Europa), respectiv în China sau India (cele din Asia);
excepţie de la această regulă face gâsca sălbatică cenuşie din Norvegia şi Anglia
de Nord, care nu migrează.
Primăvara, gâştele se întorc acasă, unde se reproduc. Pe timpul migraţiei,
gâştele cenuşii preferă regiunile cu lacuri şi bălţi, bogate în vegetaţie acvatică şi în
păşuni; dacă sunt prinse, ele se acomodează uşor cu condiţiile de captivitate, iar
prin împerecherea cu gâsca domestică dă produşi fecunzi (fig. 6).
Fig. 6 Anser anser L (Gâsca sălbatică cenuşie)
Gâştele sălbatice cenuşii sunt păsări monogame; atunci când unul din
parteneri moare, cel rămas în viaţă nu formează decât foarte rar o nouă familie.
Femelele depun 8-9 şi uneori, 12 ouă, pe care le clocesc cu grijă.
Bobocii cresc destul de repede şi stau împreună cu părinţii numai până la
vârsta de 1 an; la vârsta de 2 ani, tineretul ajunge la maturitate sexuală.
Procesul de domesticire a început în mai multe zone geografice de pe glob şi
în etape istorice diferite. După mărturiile lui Homer, vechii greci creşteau gâşte
domestice provenite din Anser Anser încă din anul 1000 î.e.n.
În Egipt a fost domesticită o altă specie de gâşte cunoscută sub denumirea
de Chenalopex aegyptiacus (sin. Chenalopex aegyptica) sau gâsca sălbatică
egipteană (de Nil). Se pare că domesticirea acestei specii s-a făcut cu mult înainte
de domesticirea gâştei sălbatice europene; astăzi, forma sălbatică a dispărut, dar
este întâlnită în stare domestică în Africa meridională şi pe malurile Nilului.
Are penajul colorat în brun-cenuşiu cu următoarele particularităţi: aripile
albe, cu excepţia remigelor care sunt negre; abdomenul alb-murdar; pieptul cu o
pată neagră. Ciocul este brun, iar fluierele sunt portocalii-roşcate. Femela depune
3-6 ouă, cu coaja verzuie.
Actualele rase de gâşte carunculate îşi au originea în strămoşul sălbatic
Cygnopsis cygnoides L. (sin. Anas cygnoides), întâlnit şi astăzi în Nordul
Siberiei, Manciuria şi Nordul Chinei, pe malul apelor cu floră bogată.
13
Capul şi partea dorsală a corpului prezintă o culoare brun-roşcată, iar partea
ventrală este cenuşiu-roşcată, mai puţin abdomenul, care este alb. La baza
ciocului, pe frunte, se găseşte un caruncul, mai mare la mascul decât la femelă.
Femela depune 5-6 ouă, pe care le cloceşte cu atenţie.
După unii autori, domesticirea gâştei sălbatice carunculate s-a făcut în
China, înainte de era noastră.

1. Care gâsca sălbatică cenuşie nu migrează
2. În ce zonă a lumii a fost domesticită gâsca Chenalopex aegyptiacus
3. Câte ouă depune gâsca Cygnopsis cygnoides
1.8. Originea şi domesticirea raţelor
Raţele au tot o origine polifiletică, dar majoritatea raselor domestice descind

din strămoşul sălbatic Anas boschas L. (sin. Anas plathyrhyncha) sau raţa
sălbatică cu gâtul verde.
Este o pasăre migratoare, răspândită în Europa, Nordul Africii şi în America
de Nord. Trăieşte aproape numai pe apă, înotând cu uşurinţă. Cuibul şi-l face în
stufăriş, în locuri ascunse şi foarte rar în copaci. Se hrăneşte cu flora acvatică, dar
şi cu peşte şi alte vietăţi acvatice.
Sunt păsări monogame, dar spre deosebire de gâştele sălbatice, în fiecare
primăvară, formează perechi sau familii noi.
Procesul de domesticire a început în anchitatea romană, în mai multe regiuni
de pe glob (probabil, în Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord). În
Europa, procesul de domesticire a raţelor sălbatice nu era terminat în sec. I e.n.; în
China, ele au fost domesticite cu mult înainte de a fi fost domesticite în Europa.
În Paraguay, Brazilia şi Peru a fost domesticită o altă specie de raţe
sălbatice, denumită Carina moschata L. (sin. Cairinia moschata) sau raţa cu
mască, raţa mută sau raţa Leşească. Geoffroy de Saint Hilaire preciza că
încheierea procesului de domesticire a raţelor sălbatice cu „mască” a avut loc în
secolul XVI, dar se pare că acest proces s-a petrecut mai timpuriu, cu mult înainte
de descoperirea Americii de către Cristofor Columb. Pe continentul european,
raţele cu mască domestice au fost aduse în 1550.

1. Din ce strămoş sălbatic descind majoritatea raselor de raţe domestic
2. În ce ţări a fost domesticită raţa Carina moschata
1.9. Urmările domesticirii la păsări
Sunt recunoscute 3 faze ale domesticirii animalelor şi implicit ale păsărilor

respectiv: captivitatea, îmblânzirea şi domesticirea propriu-zisă.
Reconstituirea modificărilor apărute la strămoşii păsărilor domestice în faza
de captivitate nu se poate face decât prin analogie cu cele produse la păsările
crescute în parcurile zoologice şi la care se observă atrofii musculare-generate de
lipsa de mişcare, precum şi creşterea exagerată a ghearelor sau chiar tocirea lor.
Hrana asigurată în captivitate nu mai cuprinde gamă de sortimente întâlnită
în natură, ceea ce conduce la tulburări de metabolism general şi la perturbări în
sinteza pigmenţilor, încât penajul acestor păsări apare şters şi nestrălucitor.
Modificările menţionate nu afectează, însă, fondul genetic al păsărilor.
În faza de îmblânzire se modifică în principal temperamentul şi
comportamentul păsărilor.
14
Apariţia modificărilor morfologice, alături de amplificarea celor fiziologice
sunt strict legate de anumite schimbări în baza ereditară a păsărilor, manifestate
după foarte multe generaţii crescute în captivitate
Faza de domesticire este marcată de apariţia caracterelor care delimitează
strict specia domestică de cea sălbatică.
Hrănirea constantă a păsărilor cu hrană de calitate şi în cantităţi suficiente
contribuie la mărirea capacităţii de valorificare a hranei; această însuşire asociată
cu artificializarea condiţiilor de mediu se răsfrânge pozitiv asupra producţiilor
realizate. Prin domesticire, viaţa sexuală şi-a pierdut caracterul de sezonalitate, iar
precocizarea sexuală a permis scurtarea intervalului între generaţii.
Procesul de domesticire a determinat apariţia de caractere noi, consecinţă a
modificări unor organe, atât sub raport anatomic, cât şi fiziologic. Edificator în
acest sens este faptul că un hibrid ouător de găină poate produce zilnic câte un ou,
fapt neântâlnit la formele sălbatice. Păsările domestice au pierdut din agresivitatea
strămoşilor, cu excepţia raselor create, special, pentru a fi bune luptătoare.
În domesticirea păsărilor, un rol însemnat l-a avut scoaterea acestora de sub
influenţa factorilor naturali de mediu, dar şi selecţia practicată; procesul de
domesticire a determinat apariţia unor modificări care pot fi sistematizate astfel:
a) modificări morfologice
• creşterea taliei-de la 24-28 cm la bankiwa, la peste 70 cm la rasa Langshan;
• creşterea greutăţii corporale-găinile bankiwa cântăreau 600-800 g, în timp ce
rasele grele de găini au greutăţi de peste 5kg; în acelaşi timp, au fost create şi
populaţii pitice, cu greutăţi de numai 0,5kg;
• scăderea rezistenţei oaselor, care au devenit mai subţiri, ca urmare a selecţiei
pentru creşterea proporţiei de carne în carcasă;
• scurtarea oaselor feţei;
• mărimea masei de muşchi pectorali în raport cu greutatea corporală-la curci,
de la raport 1/10-1/8 s-a ajuns la 1/5;
• diversificarea conformaţiei corporale-găinile se încadrează în 4 tipuri de
conformaţie corporală: malaiez; mediteranean; asiatic; intermediar;
• amplificarea diferenţierilor ca structură a penelor şi colorit a penajului.
b) modificări fiziologice
• creşterea capacităţii de valorificare a hranei ingerate-puii broiler de găină
realizează un indice de conversie 1,7-1,8 kg n.c./kg spor, iar hibrizii ouători de
găină produc un ou cu numai 110-120g nutreţ concentrat;
• îmbunătăţirea intensităţii de creştere-puii broiler de găină ajung la greutăţi
corporale de 2,5kg la vârsta de numai 35 zile;
• accentuarea precocităţii ouatului-găinile bankiwa depun primul ou la 10-12
luni, în timp ce hibrizii ouători de găină ating maturitatea sexuală la 20 săpt.;
• sporirea aptitudinii pentru îngrăşare-cocoşii din rasele Brahma şi Cochinchina
ajung la greutăţi corporale de peste 5,5kg, curcanii din rasa Bronzată
ameliorată la 20-22 kg, gânsacii din rasa Toulouse la 16-20 kg etc. Prin
îndoparea pentru ficat gras, greutatea ficatului la rasa de gâşte Toulouse poate
ajunge la 2-3kg faţă de 50-60g cât cântăreşte ficatul gâştelor sălbatice;
• dispariţia sezonalităţii producţiei de ouă, fapt ce a atras după sine sporirea
producţiei numerice de ouă-de la 8-12 ouă cât produce Gallus bankiwa, s-a
ajuns la producţii de 320-340 ouă la hibrizii de găină;
• la rasele de găini şi de raţe bune şi foarte bune ouătoare, instinctul de clocit s-a
diminuat sau a dispărut complet;
• creşterea sensibilităţii la oscilaţiile de climă şi la boli (rasele perfecţionate);
• diminuarea acuităţii organelor de simţ şi a reflexelor de apărare etc.
15
c) modificări comportamentale
• reducerea agresivităţii păsărilor şi acceptarea companiei omului;
• sporirea intensităţii reflexului de foame în prezenţa omului etc.
Imensa variabilitate genetică existentă la păsări oferă rezerve pentru
formarea de noi populaţii, cu aptitudini dorite; prin lărgirea fondului de gene
necesar activităţii de selecţie şi ameliorare, precum şi prin îmbunătăţirea
tehnologiilor de creştere, se vor putea obţine de la păsări producţii şi mai mari.

1. Care sunt fazele domesticirii animalelor
2. Ce fel de modificare este “scurtarea oaselor feţei”
3. Ce fel de modificare este “îmbunătăţirea intensităţii de creştere”
1.10. Rezumat U.I.-1
La întocmirea scării zoologice a speciilor, Ch. Darwin a considerat că este

normală plasarea clasei păsărilor între clasa mamiferelor şi a reptilelor deoarece,
deşi păsările au caractere asemănătoare cu reprezentanţii din cele 2 clase (mai ales
cu reptilele), reprezintă o clasă de sine stătătoare, cu trăsături specifice.
Găinile aparţin genului Gallus, cele mai importante specii sălbatice şi
considerate strămoşi ai găinilor domestic fiind: Gallus bankiwa (sin. Gallus
gallus), Gallus sonnerati, Gallus lafayety şi Gallus arius.
Curcile sunt originare din America de Nord şi Centrală, unde au şi fost
domesticite de vechii locuitori; în Europa, au pătruns prin Anglia şi Franţa, sub
denumirea de „găini indiene”. Darwin a susţinut originea monofiletică a curcilor,
descinzând din Meleagris gallopavo-gallopavo (sin. Meleagris mexicana).
Gâştele au origine polifiletică, cele mai multe rase existente astăzi
descinzând din Anser Anser L. (sin. Anser cinereus) sau gâsca sălbatică cenuşie,
întâlnită în regiunile cu climă temperată din Europa şi Asia.
Majoritatea raselor domestice de raţe descind din strămoşul sălbatic Anas
boschas L. (sin. Anas plathyrhyncha) sau raţa sălbatică cu gâtul verde.
Procesul de domesticire a determinat apariţia unor modificări morfologice,
fiziologice şi de comportament la animale; aceste modificări au evoluat lent şi
diferenţiat, în funcţie de extinderea fazelor parcurse până la domesticirea totală.
1.11. Lucrare de verificare nr. 1
1. Originea şi domesticirea raţelor (5 puncte)

2. Fazele domesticirii păsărilor (5 puncte)
1.12. Bibliografie U.I.-1
1. Bălăşescu, M. şi col., 1980-Avicultură. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.
2. Driha, Ana, 2000-Curs de tehnologia creşterii păsărilor. Editura Mirton,
Timişoara.
3. Ştefănescu, Gh. şi col., 1961-Avicultura. Vol. I şi II, Editura Agro-Silvică,
Bucureşti.
4. Usturoi MG, 2008-Creşterea păsărilor. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
5. Vacaru-Opriş, I., 1993-Tehnologia creşterii păsărilor. Vol. I şi II, Centrul de
multiplicare I.A.I.
6. Vacaru-Opriş, I. şi col., 2000-Tratat de Avicultură (I). Editura Ceres,
Bucureşti.
16
U.I.-2. STANDARDE DE RASĂ LA GALINACEAE
Cuprins
2.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-2..……………....…17
2.2. Instrucţiuni U.I.-2……………………………………………………………17
2.3. Rasele de găini grele.................................................. ........................ ............17
2.4. Rasele de găini uşoare................................................. ....................... .............22
2.5. Rasele de găini mixte............................................................. ............ .............24
2.6. Rasele de curci bronzate .................................................................... .............32
2.7. Rasele de curci roşii ........................................................................... .............34
2.8. Rasele de curci negre ......................................................................... .............35
2.9. Rasele de curci albe............................................................................ .............35
2.10. Rezumat U.I.-2………………………………………………….……...…..37
2.11. Lucrare de verificare nr. 2………………...………………………..………37
2.12. Bibliografie U.I.-2…………………………………..……………....……...37
Unitatea de învăţare este axată pe înţelegerea elementelor care definesc

modalităţile de formare a diferitelor rase de găini şi curci, a particularităţilor de
exterior, precum şi a celor morfo-productive.
Competenţele dobândite după finalizarea U.I. sunt următoarele:
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la standardele de rasă pentru găinile din
rasele uşoare, grele şi mixte;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la standardele de rasă pentru curcile
bronzate, negre, roşii şi albe;
• explicarea particularităţilor de exterior a raselor în vederea aprecierii acestora
în cadrul lucrărilor de ameliorare/cerea de rase sau a expoziţiilor avicole.
până la sfârşitul celei de-a II-a săptămâni din semestrul al II-lea.
2.3. Rasele de găini grele
Rasa Cornish. S-a format în Anglia, ţinutul Cornwall, prin încrucişări între
Combatanta de Aseel, Combatanta engleză-tip vechi şi Combatanta malaieză.
Prima varietate obţinută a fost de culoare închisă (neagră-roşcată),
cunoscută în literatura de specialitate mai veche sub denumirea de Combatanta
Indiana. Această varietate s-a încrucişat cu găini din rasa Combatantă malaieză cu
penaj alb, obţinându-se varietatea albă de Cornish, admisă în standard în anul
1898.
Ulterior, amelioratorii americani au creat şi plasat pe piaţă, încă două
varietăţi: varietatea roşie marginată cu alb, obţinută din încrucişarea Cornish-ului
închis cu rasa Shamo-japonez şi varietatea galbenă, rezultată din încrucişarea
varietăţii albe de Cornish cu găini din rasa New Hampshire.
17
Dintre toate varietăţile rasei Cornish, cea mai mare răspândire o are
varietatea albă, datorită utilizării ei în producerea puilor broiler, prin încrucişare
cu rasa Plymouth-Rock, varietatea albă (fig. 7).
găină cocoş
Fig. 7 Rasa CORNISH (varietate albă)
Caractere de rasă. Capul este destul de scurt, adânc şi larg, cu creştetul plat şi
având o expresie agresivă. Creasta este bătută, triplă sau nuciformă, dar se
întâlnesc şi exemplare cu creasta simplă (10% din efectiv). Ciocul este scurt şi
gros la bază, curbat, de culoare galbenă. Gâtul este mijlociu ca mărime şi grosime.
Trunchiul este larg şi adânc, mai ales la partea anterioară. Spinarea are
lungimea mijlocie şi direcţia oblică dinainte-înapoi, fiind foarte largă anterior.
Pieptul este deosebit de dezvoltat şi frumos rotunjit; uneori, la masculi, pieptul
este golaş. Abdomenul, la fel ca la rasele combatante este puţin dezvoltat, dar mai
larg şi mai adânc. Coada este purtată puţin în sus.Aripile sunt scurte şi
musculoase. Picioarele au aplomburi foarte largi; ele sunt mijlocii ca mărime, cu
fluierele scurte şi groase, de culoare galbenă. Pielea de pe corp este galbenă.
Indici morfo-productivi:
-greutatea corporală: 4,5-5,5 kg la masculi; 3,5-4 kg la femele;
-producţia de ouă: 100-130 buc.;
-greutatea ouălor: 60-65 g;
-culoarea cojii ouălor: pigmentată în brun;
-% de fecunditate al ouălor: 82-90%;
-vârsta de depunere a primului ou: 200-210 zile.
Carnea este fină, fragedă şi suculentă, randamentul la sacrificare al puilor la
vârsta de 60 zile fiind de 78-79%, cu un raport carne/oase de 4/1.
Tineretul are intensitate mare de creştere, atingând greutăţi de 500-550 g la
vârsta de 30 zile, de 1200-1250 g la 60 zile şi de 1850-1950 g la 90 zile; sporul
mediu zilnic de creştere în greutate este de 16-18 g în perioada de vârstă 1-30 zile,
de 20-22 g între 30-60 zile şi de 21-25 g între 60-90 zile.
Consumul de hrană este de 2,0-2,5 kg până la vârsta de 30 zile, de 3,0-3,5
kg de la 30 la 60 zile şi de 5,0-5,5kg de la 60 la 90 zile.
Rasa Cochinchina. S-a format în mod natural în China şi are o predispoziţie
aparte pentru producţia de carne, dar şi o mare putere de aclimatizare. În Europa
este întâlnită din sec. XIX, participând în timp la formarea raselor mixte de găini
Wyandotte şi Orpington.
Caractere de rasa. Cocoşul are capul mic şi delicat, cu creasta simplă, verticală şi
dinţată; ciocul este scurt şi puternic, de culoare galbenă. Urechiuşele sunt roşii şi
înguste. Gâtul este foarte scurt şi îndesat, cu direcţie uşor oblică spre înainte.
Trunchiul prezintă lărgimea, lungimea şi adâncimea aproape egale,
asemănător unui cub cu marginile rotunjite. Spinarea este foarte largă şi scurtă, în
formă de şa; pieptul este rotunjit şi bine îmbrăcat cu muşchi, purtat destul de jos.
18
Abdomenul, bine dezvoltat şi purtat jos, este bogat îmbrăcat în puf. Coada
este mică şi globuloasă. Aripile mici şi purtate sus sunt bine strânse la trunchi.
Picioarele sunt puternice, dar scurte, cu gambele abundent îmbrăcate în fulgi;
fluierele şi degetele prezintă o încălţătură abundentă.
Găina, datorită poziţiei joase a gâtului ce este mai îndesat, a cozii mai scurte
şi a pieptului purtat jos, apare mai voluminoasă decât cocoşul (fig. 8).
cocoş găină
Fig. 8 Rasa COCHINCHINA (varietate albă)
Varietăţi de culoare. prezintă 5 varietăţi: galbenă (cu două nuanţe: galbenă-închis

şi galbenă-deschis), potârnichie, albă, neagră şi barată.
• greutatea corporală: 3,5-5,5 kg la masculi; 3-4,5 kg la femele;
• producţia de ouă: 120 buc.
• vârsta maturităţii sexuale: 10-12 luni;
• instinct de clocit dezvoltat;
• greutatea medie a ouălor: 53 g;
• culoarea cojii ouălor: galbenă-maronie.
Rasa Brahma. Originea acestei rase se găseşte în Găina uriaşă, de origine
americano-asiatică.
În Europa, rasa a fost adusă din America, unde a fost ameliorată prin
încrucişări de infuzie cu rasele Combatanta malaieză şi Cochinchina.
Este o pasăre puternică şi rezistentă la factorii de mediu ambiant şi se creşte
uşor. Impresia de ansamblu este aceea de forţă, datorită dimensiunilor corporale
deosebite şi a masivităţii corpului, care este abundent îmbrăcat cu pene, precum şi
a încălţăturii de pe fluiere (fig. 9).
cocoş găină
Fig. 9 Rasa BRAHMA (varietate herminat deschis)
Rasa Brahma prezintă interes deoarece este rustică, are o mare putere de
aclimatizare, produce o carne foarte bună calitativ, se pretează pentru îngrăşare,
nu îşi încetează ouatul în lunile de iarna etc.
19
A contribuit la formarea multor rase mixte şi grele (Sussex şi Faverolles).
Caractere de rasă. Cocoşul are capul mic, larg, puternic boltit, cu creasta mică, în
formă de bob de mazăre sau triplă; bărbiţele sunt mici şi bine rotunjite;
urechiuşele atârnă mult, fiind de culoare roşie. Ciocul este scurt şi de culoare
galbenă, dar mai întunecat la vârf, pe muchia superioară.
Deşi are are o lungime medie, gâtul apare gros datorită îmbrăcării abundente
cu lanţete. Trunchiul este purtat orizontal, cu forme masive şi linii rotunjite.
Spinarea este foarte largă şi mai lungă decât la Cochinchina, având umerii foarte
largi. Pieptul, larg şi bine rotunjit, este plin şi bine îmbrăcat în muşchi.
Abdomenul este bine dezvoltat şi purtat jos. Coada este scurtă, cu aspect globulos.
Aripile sunt scurte, dar puternice, purtate strâns lipite de corp. Gambele şi
fluierele sunt înalte, îmbrăcate cu penaj foarte abundent, care la nivelul
articulaţiilor se termină cu aşa-numitele ,,manşete". Degetele mijlociu şi posterior
sunt acoperite cu o încalţătură lungă şi aspră.
Găina apare mai îndesată, datorită poziţiei joase, a gâtului mai scurt şi a
pieptului care atârnă mai profund decât la cocoş.
Varietăţi de culoare: herminată închis şi herminată deschis.
• greutatea corporală: 3,5-5,0 kg la masculi; 3,0-4,5 kg la femele;
• producţia de ouă: 120-140 buc;
• vârsta începerii ouatului: 10 luni.
• instinct de clocit dezvoltat, dar mai redus decât la Cochinchina;
• culoarea cojii ouălor: galbenă-brună.
Rasa Langshan. Este o rasă veche, formată în mod natural în Nordul Chinei; în
Europa a fost introdusă în anul 1872. Sunt cunoscute 2 tipuri: cel vechi sau englez
(prezintă încălţătură) şi tipul modern sau german, obţinut din rasele Leghorn,
Minorca şi varietatea neagră a rasei Plymouth Rock. Puicuţele încep ouatul la
vârsta de 9-10 luni; găinile au instinctul de clocit dezvoltat.
Sunt păsări mari, foarte înalte pe picioare, atingând 75cm înălţime la creştet,
fapt pentru care apar mai suple decât celelalte rase asiatice (fig. 10).
cocoş găină
Fig. 10 Rasa LANGSHAN (varietate neagră)
Caractere de rasă. Capul este alungit şi mic, comparativ cu mărimea corporală a

păsării. Ciocul lung şi încovoiat este de culoare neagră, la varietăţile neagră şi
albastră şi albă, la varietatea albă. Creasta este simplă, cu 5-6 dinţături şi mijlocie
ca mărime. Gâtul este frumos arcuit, lung şi relativ gros.
Trunchiul este masiv şi compact, cu forme alungite şi pielea de culoare albă.
Spinarea este largă, lungă şi uşor oblică. Pieptul lung şi larg este bine îmbrăcat cu
muşchi şi purtat sus. Abdomenul, destul de bine dezvoltat, este larg şi rotunjit.
20
Coada globuloasă continuă linia spinării. Aripile sunt puternice şi bine
strânse de trunchi. Gambele sunt solide şi relativ lungi, iar fluierele foarte lungi.
Varietăţi de culoare: albă, barată, neagră şi albastră.
• greutatea corporală: 3-4,5 kg la masculi; 2,5-3,5 kg la femele.
• producţia de ouă: 100-120 buc.;
Carnea obţinută este gustoasă, iar raportul carne/oase foarte bun.
Rasa Dorking. S-a format în Anglia, prin selecţia găinilor aduse din Franţa şi
cunoscute din antichitate sub numele de “găini cu cinci degete” (fig. 11).
găină cocoş
Fig. 11 Rasa DORKING (varietate argintie)
Cocoşul are capul mare, cu creasta simplă-la varietăţile argintie şi herminată

închisă şi respectiv, bătută-la varietăţile albă şi barată.
Bărbiţele sunt mari, iar urechiuşele roşii şi potrivite ca mărime. Ciocul este
puternic, de culoarea cornului. Gâtul este scurt şi puternic, cu lanţete abundente.
Trunchiul este lung, profund, cu un format dreptunghiular, purtat orizontal,
cu spinarea lungă, largă şi dreaptă. Pieptul este foarte profund, plin şi larg.
Abdomenul este proeminent spre partea posterioară. Coada, este mare şi
formează cu linia spinării un unghi optuz. Fluierele sunt scurte şi puternice, de
culoare albă. Degetele sunt mari, bine desfăcute, cu degetul posterior dublu;
degetul 5 este bine format, lung, separat de degetul 4.
Găina are un format dreptunghiular mai accentuat, datorită spinării lungi,
pieptului profund şi a picioarelor joase; începe ouatul la 8 luni. La această rasă,
carnea are “bobul” foarte fin, iar randamentul la sacrificare este foarte mare.
Varietăţi de culoare: 5 varietăţi, mai răspândite fiind argintie şi albă.
• greutatea corporală: 3,5-4,5 kg la masculi şi 2,5-3,5 kg la femele;
• producţia de ouă: 120-130 buc;
• culoarea cojii ouălor: albă-roz.
Rasa Faverolles. S-a format în Franţa, prin încrucişarea raselor Houdan, Brahma,
Cochinchina, Langshan, Dorking şi Coucou de Rénne. După obţinerea indicilor
productivi doriţi, s-a trecut la fixarea caracterelor de exterior. Standardul a fost
fixat pentru varietatea “somon”, care are şi cea mai largă răspândire.
Capul este mijlociu ca mărime, larg şi relativ scurt; are ciocul scurt şi de
culoare albă. Creasta este simplă, cu 5-6 dinţături, de mărime mijlocie şi purtată
vertical. Obrajii sunt acoperiţi de favoriţi, care se continuă cu o barbă foarte
dezvoltată. Gâtul este relativ gros şi mijlociu ca mărime.
Trunchiul purtat orizontal se înscrie într-un dreptunghi. Pieptul dezvoltat şi
plin, este purtat spre înainte.
21
Spinarea largă şi lungă este dreaptă şi orizontală. Coada purtată strâns la
găini şi frumos curbată la cocoşi, este semiglobuloasă şi continuă linia spinării.
Aripile sunt mici şi bine strânse la trunchi.
Picioarele, relativ subţiri şi ceva mai lungi decât la rasa Dorking, au fluierele
şi cele cinci degete de culoare albă (fig. 12).
Fig. 12 Rasa FAVEROLLES (găină varietate somon)

Carnea este foarte fină, iar randamentul la sacrificare, ridicat
Varietăţi de culoare: varietatea somon (admisă în standard în anul 1914), urmată
de varietăţile neagră, albă, albastră şi galbenă-cărămizie.
• greutatea corporală: 3-4 kg la masculi şi 2,5-3,0 kg la femele;
• producţia de ouă: 120-150 buc. Puicuţele încep ouatul la 7 luni;
• greutatea medie a ouălor: 55 g.

1. În ce an a fost admisă în standard varietatea albă de Cornish
2. Care este procentul de fecunditate al ouălor de la rasa Cornish
3. Care este greutatea corporală a cocoşilor din Rasa Brahma
4. Ce producţie de ouă au găinile din Rasa Faverolles
2.4. Rasele de găini uşoare
Rasa Leghorn. Are origine mediteraneană, provenind dintr-o populaţie italiană

foarte veche. Între anii 1835-1837, prin portul Livorno au fost exportate găini din
această populaţie în SUA, unde au fost supuse ameliorării (în direcţia măririi
producţiei de ouă şi a masei corporale) prin încrucişări de infuzie cu rasele
Minorca, Spaniolă, Combatantă malaieză, Phoenix, Jokohama etc.
În Europa, rasa Leghorn, tipul american, a fost introdusă în anul 1910. Acest
tip de Leghorn stă la baza obţinerii majorităţii hibrizilor pentru ouă din întreaga
lume; valorifică în mod remarcabil furajul; este precoce; are o producţie mare de
ouă, timp de mai mulţi ani (fig. 13).
cocoş găină
Fig. 13 Rasa LEGHORN (varietate albă)
22
Caractere de rasă. Cocoşul prezintă capul mic, alungit, cu creasta simplă, de
mărime medie, dinţată uniform (5-8 dinţături); bărbiţele sunt de lungime medie
sau mare, ovale, iar urechiuşele oval-rotunjite, de culoare albă-sidefie. Ciocul este
scurt, frumos încovoiat, de culoare galbenă.
Gâtul este moderat de lung, vertical, cu lanţete bogate pe ceafă. Trunchiul
este profund, bine rotunjit şi purtat orizontal, putând fi încadrat într-un trapez cu
baza mare spre trenul posterior. Spinarea este de lungime medie, uşor convexă.
Şalele sunt largi, rotunjite şi fără nici un unghi. Abdomenul este adânc, plin şi
larg. Coada este mare, îmbrăcată abundent cu pene lungi, larg desfăcută. Secerile
mari sunt late şi lungi; în acelaşi timp, apar multe seceri mici, care umplu coada.
Aripile sunt mari, cu remige late şi purtate orizontal pe lângă corp. Gambele
sunt de lungime medie, robuste, bine vizibile. Fluierele şi degetele au osatura fină,
sunt rotunde, de lungime medie, fără pene, cu patru degete de culoare galbenă;
Găina se aseamănă cu cocoşul până la deosebirile condiţionate de sex;
astfel, trunchiul este mai larg, cu abdomenul plin şi moale şi spinarea aproape
oblică, bine rotunjită. Coada este lungă, bine desfăcută, purtată sus. Creasta este
de mărime medie, cu poziţie verticală în partea anterioară, inclusiv la nivelul
primei dinţături, apoi se apleacă pe o parte, fără să împiedice vederea.
Varietăţi de culoare. Culoarea penajului este albă, dar exista şi alte varietăţi de
Leghorn, precum: brună, potârnichie, neagră, barată, pestriţă, albastră, galbenă,
argintie, aurie etc.
• greutatea corporală: 2-2,7kg la cocoşi; 1,7-2,2kg la femele;
• producţia de ouă: 180-270 buc. an;
• culoarea cojii ouălor: alba.
Indicele de conversie a hranei este de 170-180g n.c./ou. Fecunditatea ouălor
este de 80-92%, iar capacitatea de ecloziune de 80-87%. Maturitatea sexuală apare
la 130-150 zile; instinctul de clocit se manifestă foarte slab.
Rasa La Brésse. Are o conformaţie asemănătoare rasei Leghorn, prezentând capul
de mărime mijlocie, creasta simplă, foarte dezvoltată, purtată drept la cocoşi şi
aplecată pe una din părţi la găini, iar ciocul de culoare albă sau cenuşie-închisă,
după varietate. Bărbiţele sunt foarte dezvoltate, roşii, iar urechiuşele sunt mari şi
ovale, de culoare albă (fig. 14).
Fig. 14 Rasa LA BRESSE (varietate albă)
Gâtul este mijlociu ca lungime, acoperit cu lanţete lungi şi fine.

Trunchiul este trapezoidal, cu spinarea de lungime mijlocie, uşor înclinată
dinainte-înapoi, pieptul rotunjit şi purtat sus, abdomenul bine dezvoltat şi coada
bogată, frumos arcuită la cocoşi. Pielea de pe corp este fină şi de culoare albă.
23
Aripile sunt bine ataşate de corp, iar picioarele prezintă fluierele de culoare
albă sau cenuşie-albăstruie. Penajul este strâns la corp, de culoare albă, neagră sau
cenuşie. Cea mai răspândită este varietatea neagră, care are o greutate de 2-2,5kg
la cocoşi şi de 1,7-2kg la găini şi o producţie de ouă de 140-150 buc. Ouăle au
coaja de culoare albă şi o greutate de 65-70g.
Puicuţele încep ouatul la vârsta de 5-6 luni.
Este o rasă rustică, rezistentă la intemperii, cu un instinct de clocit foarte
slab manifestat şi produce o carne de calitate superioară, foarte fină.
Rasa Hamburg. S-a format în Anglia, prin încrucişarea unor populaţii de găini de
pe ţărmurile europene ale Mediteranei, cu rasele Sumatra şi Bantham Sebright.
Rasa atrage atenţia prin ţinuta mândră, constituţia fină şi spiritul de luptă
dezvoltat, mai ales la cocoşi (fig. 15).
Fig. 15 Rasa HAMBURG (varietate argintie)
Caractere de exterior. Capul este potrivit de lung, cu aspect fin şi împodobit cu o

creastă înflorată terminată cu un spin lung. Ciocul, relativ scurt, are culoarea
cornului. Faţa este fină şi de culoare roşie; ochii sunt maron închis, iar urechiuşele
au forma ovală şi culoarea albă-sidefie.
Gâtul este potrivit de lung şi bine îmbrăcat în lanţete care curg pe umeri.
Trunchiul este suplu, alungit şi uşor înclinat spre înapoi. Pieptul este dezvoltat,
purtat sus şi uşor înainte, imprimând o ţinută mândră; spinarea este relativ lungă,
cu penaj bogat, dându-i forma de şa. Coada cocoşului are secerile dezvoltate şi
frumos curbate, iar la găină, rectricele sunt purtate strâns, formând cu spinarea un
unghi obtuz. Aripile sunt lungi şi purtate lipite de corp. Picioarele sunt potrivit de
lungi, fine, gri-cenuşii la varietatea argintie şi mai închise la cea neagră.
Varietăţi de culoare: neagră, argintie şi barată (negru pe fond argintiu).
• greutatea corporală: la cocoşi=2-2,5 kg la varietatea argintie şi 1,5-2 kg la
celelalte varietăţi; la găină=1,5-2 kg la argintiu şi 1-2 kg la celelalte varietăţi;
• greutatea medie a ouălor: 48-50g;
• culoarea cojii ouălor: albă.

1. Care este producţia de ouă a găinile Leghorn
2. Ce greutate au păsările din rasa La Brésse, varietatea neagră
3. Din ce ţară este originară rasa Hamburg
2.5. Rasele de găini mixte
Rasa Rhode-Island. S-a format în statele Rhode-Island şi Massachussets din

SUA, pe baza încrucişărilor dintre materialul autohton de culoare cenuşie şi rasele
Combatantă malaieză şi Cochinchina şi într-o proporţie mult mai mică cu Leghorn
maro şi Sussex roşu.
24
Păsările Rhode-Island au un format corporal dreptunghiular şi o mare
rezistenţă la condiţii diferite de climă. În Europa a fost introdusă în anul 1904.
Caractere de rasă. Cocoşul are capul alungit, de mărime medie, cu creasta
verticală, având 5 dinţături (există şi un tip cu creasta bătută, lată, fără încreţituri
şi terminată cu un ghimpe mic şi scurt). Ciocul este uşor încovoiat, puternic, de
culoare maronie. Gâtul este de lungime medie, cu lanţete nu prea dese.
Trunchiul este larg şi lung (dreptunghi rotunjit) şi cu o poziţie orizontală.
Spinarea este lungă, orizontală şi largă în umeri. Pieptul este larg, bine rotunjit,
profund, purtat puţin spre înainte. Aripile sunt de lungime medie, bine închise şi
purtate orizontal. Gambele sunt puternice şi bine îmbrăcate în pene. Fluierele au o
culoare galbenă-portocalie şi dungi laterale roşii. Găina nu prezintă deosebiri de
exterior comparativ cu cocoşul, cu excepţia celor determinate de sex (fig. 16).
găină cocoş
Fig. 16 Rasa RHODE-ISLAND (varietate roşie)
Varietăţi de culoare. În America există două varietăţi de culoare roşie şi albă, dar
în Europa cea albă este foarte puţin răspândită. La varietatea roşie, penajul
prezintă o culoare roşie-vişinie, cu penele cozii şi vârful aripilor negre, cu reflexe
verzui; subpenajul, pe toate porţiunile corpului, este de un roşu viu, armonizând
cu penajul de deasupra.
• greutatea corporală: 3-4 kg la cocoşi; 2,5-3 kg la femele;
• masa minimă a ouălor: 58 g;
• culoarea cojii ouălor: maron până la maron-închis.
Consumul specific este de 3,5 kg n.c./1kg masă ou. Mortalitatea în primul
an ajunge la 8,6%. Fecunditatea ouălor este de 85-90%, iar capacitatea de
ecloziune de 80-90%. Puicuţele încep ouatul la vârsta de 180 zile sau mai
devreme la liniile selecţionate pentru ouă. Instinctul de clocit este destul de
dezvoltat, manifestându-se la 15-25% din găini, dar uneori ajunge la 60%.
Rasa Sussex. Este originară din Anglia, provincia Sussex, fiind obţinută prin
încrucişarea raselor Dorking şi Combatantă engleză (fig. 17).
găină cocoş
Fig. 17 Rasa SUSSEX (varietate herminat deschis)
25
Caractere de rasa. Cocoşul are capul mic, creasta simplă, verticală (4-5 dinţi tăiaţi
până la jumătatea crestei). Urechiuşele sunt mici şi roşii, iar barbiţele roşii,
rotunde şi netede. Ciocul este încovoiat, cu muchia superioară de culoare închisă.
Gâtul este de lungime medie, mai gros la bază. Trunchiul profund, este
purtat orizontal. Spinarea este largă şi aplatizată, iar pieptul profund şi larg,
coborând perpendicular de la laringe în jos. Coada este largă şi lejeră la bază.
Aripile sunt purtate sus şi aderând la corp. Gambele prezintă o lungime medie; pe
fluiere există câte o dungă roşie.
Găina pare mai îndesată decât cocoşul, datorită poziţiei orizontale; impresia
este accentuată şi de abdomenul profund şi bine îmbrăcat cu fulgi.
Varietăţi de culoare: Rasa Sussex are 3 varietăţi de culoare (herminată deschis,
roşie şi pestriţă). Cea mai apreciată este cea herminată deschis, la care culoarea de
fond a penajului este albă-argintie curată. Lanţetele gâtului sunt neagre cu luciu
verde, având un desen simplu, marginat cu argintiu.
Penele de pe spinare prezintă un desen picurat cu negru. Cocoşul are coada
neagră, cu luciu verde metalic. Remigele sunt negre, dar cu fanionul extern alb,
aşa încât, aripa adunată pare albă.
• greutatea corporală: 3-4kg la cocoşi; 2,5-3kg la femelă;
• producţia de ouă: 180-200 buc.
• greutate minimă a ouălor: 55g;
• culoarea cojii ouălor: galbenă până la maron-gălbuie.
Consumul de hrană este de 4,3kg n.c./1kg masă ou, cu variaţii de la 3,6 la
4,7kg. Puicuţele încep ouatul la vârsta de 180 zile. Instinctul de clocit este mai
pronunţat decât la rasa Rhode-Island.
Produce o carne de calitate superioară, fragedă, suculentă şi cu aromă
deosebită, motiv pentru care se utilizează ca formă maternă la încrucişări cu
cocoşi Cornish, Plymouth Rock-alb sau Rhode-Island, pentru obţinerea de broiler.
Rasa Wyandotte. Este originară din America de Nord, fiind formată prin
încrucişări complexe între rasele Hamburg, Brahma, Cochinchina, Leghorn,
Sebright-Bantham etc. În anul 1880 a fost introdusă în standardul american.
Impresia de ansamblu este aceea a unei păsări de tip semigreu, de înălţime
medie, cu linia spinării urcând spre partea superioară (fig. 18).
varietatea albă varietatea argintie

Fig. 18 Rasa WYANDOTTE
Caractere de rasă. Cocoşul are capul rotunjit, cu creasta bătută, de mărime medie,
terminată cu un ghimpe rotund (urmează linia cefei). Ciocul scurt şi bine încovoiat
este de culoare galbenă. Ochii sunt roşii-portocalii, ieşiţi în afară. Barbiţele şi
urechiuşele sunt de mărime medie, ultimile având o culoare roşie deschisă.
26
Gâtul este scurt, arcuit spre partea posterioară, cu lanţete bogate, care cad
până peste umeri. Trunchiul este mai mult lung decât înalt, dar larg şi profund.
Spinarea este lată pe toată lungimea ei, urcând pe măsură ce se apropie de coadă.
Pieptul este larg, profund şi plin, iar abdomenul şi trenul posterior se remarcă prin
profunzime şi o bună dezvoltare.
Aripile sunt scurte, purtate orizontal şi strâns lipite de corp. Gambele sunt
de lungime medie; fluierele au o culoare galbenă.
Găina, în afara caracterelor generate de sex, nu prezintă deosebiri esenţiale
faţă de cocoş; doar coada este mai plată şi mai scurtă, iar privită din spate
formează o potcoavă plină cu fulgi sau un ”V" răsturnat.
Varietăţi de culoare. Exista 12 varietăţi, printre care: albă, galbenă, argintie, aurie,
neagră, potârnichie, herminată etc. Datorită caracterelor economice superioare,
varietatea albă are cea mai mare răspândire.
• greutatea corporală: 3,5 kg la cocoşi; 2,5-3 kg la găină;
• culoarea cojii ouălor: brună-roşcată.
Consumul de hrană este de 4,2 kg/1kg masă ou. Puicuţele încep ouatul la
vârsta de 6-7 luni. Rasa are un temperament relativ limfatic şi un instinct de clocit
dezvoltat, dar prezintă avantajul unei producţii ridicate de ouă în lunile de iarna.
Unele linii ale rasei, cu aptitudini bune pentru îngrăşare, sunt folosite la
încrucişări cu alte rase, în vederea producerii de pui broiler.
Rasa Australorp. A fost obţinută în Australia, din varietatea neagră a rasei
Orpington, selecţia fiind îndreptată în direcţia creşterii producţiei de ouă. Este o
găină precoce, cu creştere foarte rapidă şi o calitate superioară a cărnii(fig. 19).
cocoş găină
Fig. 19 Rasa AUSTRALORP (varietate neagră)
Caractere de rasă. Cocoşul are capul lat, frumos şi curbat. Creasta este simplă, cu
cinci dinţături şi purtată vertical. Bărbiţele sunt de mărime medie, rotunde, iar
urechiuşele alungite şi roşii. Ochii, de culoare maron, sunt mari şi ieşiţi în afară.
Ciocul este robust, de culoare neagră.
Gâtul este de lungime medie, fiind uşor arcuit şi acoperit cu lanţete bogate,
care ajung până peste umeri. Trunchiul este profund, purtat aproape orizontal,
linia superioară şi inferioară a corpului mergând paralel una faţă de alta. Pieptul
este plin şi foarte bombat, iar abdomenul larg şi plin. Coada este purtată deschis la
un unghi de aproximativ 40° faţă de orizontală. Aripile sunt mici şi purtate lipite
de corp; la fel, gambele sunt mici, iar fluierele robuste şi lipsite de pene.
Găina prezintă asemănări cu cocoşul; forma corpului este aproape ovală.
Spinarea coboară de la umeri până la mijlocul ei, ca apoi să urce mult spre coadă.
27
Culoarea penajului este neagră, cu luciu verde, cu fulgi de culoare închisă.
• greutatea corporală: 3,0-3,5kg la cocoş; 2-2,5kg la găină;
• greutatea minimă a ouălor: 55g;
• culoarea cojii ouălor: maron-deschis.
• instinct de clocit dezvoltat.
Rasa Minorca. Este originară din Spania-Insula Minorca şi provine din găinile
rustice spaniole. Conformaţia rasei este asemănătoare cu a găinilor uşoare, dar are
o greutate corporală superioară (fig. 20).
găină cocoş
Fig. 20 Rasa MINORCA (varietate neagră)
Caractere de rasă. Cocoşul are capul mare şi larg. Creasta este simplă, dreaptă,
lată la bază şi cu 5 dinţături (îi dau formă de stea); la partea ei anterioară ajunge
până la jumătatea ciocului, iar posterior, fanionul urmează linia cefei.
Barbiţele sunt mari, frumos rotunjite la partea inferioară; pavilioanele
urechilor sunt mari şi albe-sidefii. Ochii sunt mari, maron-deschis; ciocul puternic
şi uşor încovoiat. Gâtul este relativ lung, bine îmbrăcat cu lanţete şi purtat spre
înapoi. Din profil, trunchiul se aseamănă cu un dreptunghi cu muchii bine
rotunjite. Spinarea este lungă şi lată. Pieptul este plin şi larg, bine rotunjit, iar
abdomenul puternic dezvoltat şi proeminent. Coada este plină şi ridicată. Aripile
sunt lungi şi strâns lipite de corp. Gambele sunt robuste; fluierele au o lungime
medie şi osatura fină.
Găina are trunchiul de formă trapezoidală datorită abdomenului larg.
Creasta are aceeaşi textură ca la cocoş, numai că este lăsată pe o parte.
Varietăţi de culoare: există patru varietăţi: albă, neagră, galbenă, barată şi
subvarietatea cu creastă bătută la varietăţile albă şi neagră; la aceasta, creasta este
de mărime medie, cu un ghimpe scurt, lat la partea anterioară, îngustându-se spre
cea posterioară şi urmând linia cefei.
• greutatea corporală: 2,5-3,5 kg la cocoş; 2,2-3 kg la găină;
• greutatea minimă a ouălor: 60 g;
Puicuţele încep ouatul la vârsta de 5-6 luni. Găinile Minorca clocesc foarte
rar, sunt rustice şi se aclimatizează uşor la diferite condiţii de mediu.
Rasa Plymouth-Rock. Este cea mai reprezentativă din grupa găinilor mixte carne-
ouă. S-a format în America de Nord, în zona oraşului Plymouth-statul
Massachussets, între anii 1850-1880, prin încrucişarea populaţiilor locale cu rasele
Dominicană-barată, Brahma şi Cochinchina.
28
Este o pasăre mare, robustă, cu temperament vioi, plăcută şi foarte
rezistentă. În Europa a fost adusă pentru prima oară în anul 1870, la expoziţia din
Birmingham (Anglia) (fig. 21).
cocoş găină
Fig. 21 Rasa PLYMOUTH-ROCK (varietate albă)
Caractere de rasă. Cocoşul are capul destul de mic, creasta dreaptă, mică, cu
dinţături nu prea adânci; bărbiţele moderat de lungi, ciocul scurt şi puternic; ochii
mari, focoşi, de culoare galbenă până la roşie.
Gâtul, moderat de lung, este vertical şi acoperit cu lanţete bogate.
Trunchiul este lung, larg, de formă dreptunghiulară, cu spinarea lată, bine
rotunjită, îmbrăcată din abundenţă cu pene. Pieptul profund, este larg, bine
rotunjit. Coada scurtă şi plină, iese din şale cu o rotunjire frumoasă.
Aripile scurte, sunt purtate sus şi lipite de corp. Picioare robuste, dar nu
osoase, de lungime medie şi cu gambele bine îmbrăcate în pene.
Găina prezintă un format deosebit de tipic prin trunchiul său lung, larg,
profund şi mai îndesat, cu pieptul plin, purtat jos.
Varietăţi de culoare. Standardul ţării de origine (SUA) prevede 7 varietăţi (barată,
albă, potârnichie, herminată, neagră, albastră şi cărămizie), dar mai importante
sunt varietăţile barată şi albă, atât prin caracterele economice, cât şi prin
răspândire.
La varietatea barată, fiecare pană este barată cu negru şi cenuşiu-albastru;
benzile sunt drepte, la cocoş fiind de aceeaşi lăţime, pe când la găină, benzile
negre sunt mai late şi, prin urmare, apare o nuanţă mai închisă.
• greutatea corporală: la varietatea albă=3,5 kg la cocoş; 3,5 kg la găină; la
celelalte varietăţi=3,5-4 kg la cocoş; 2,5-3 kg la găină;
• culoarea cojii ouălor: galbenă închis.
Consumul de hrană este de 5kg/1kg masă ou. Puicuţele încep ouatul la
vârsta de 6-7 luni. Fecunditatea este de 80-88%, iar capacitatea de ecloziune de
70-76%. Instinctul de clocit se manifestă întocmai ca la rasa Rhode-Island.
În ultimul timp este preferată varietatea albă a rasei, în cadrul căreia au fost
selecţionate linii utilizate ca formă maternă în producerea puilor broiler, alături de
linii selecţionate de Cornish albă, ca forma paternă.
Rasa New-Hampshire. Are originea în rasa Rhode-Island, varietatea roşie, fiind
formată în SUA, în perioada 1915-1935 (fig. 22).
Caractere de rasă. Cocoşul prezintă capul de mărime medie, cu creasta simplă şi
dreaptă, având 4-5 dinţături. Urechiuşele sunt de mărime medie, colorate în roşu.
Bărbiţele sunt mijlocii ca mărime. Ciocul este galben-maron, mai închis la bază.
Gâtul este bine arcuit, cu lanţete abundente pe umeri.
29
Cocoş
Fig. 22 Rasa NEW HAMPSHIRE (varietate cărămizie)
Trunchiul este larg şi profund, cu carena împinsă înainte. Spinarea este

largă, uşor concavă şi de lungime medie. Pieptul este larg, profund şi globulos.
Coada are secerile şi rectricele late şi este purtată desfăcută.
Aripile sunt de mărime medie şi purtate strânse pe corp. Gambele sunt
puternice, de lungime medie. Fluierele prezintă culoarea galbenă.
Găina poartă creasta atârnând pe o parte. Abdomenul este mai plin şi puţin
proeminent, iar coada formează un unghi obtuz cu linia spinării.
Varietăţi de culoare: maron-aurie, la care culoarea generală a penajului este roşie-
cărămizie, cu o nuanţă de galben-auriu. Rectricele sunt negre; la cocoş, secerile
apar negre-verzui, cu luciu metalic. Subpenajul este galben. La găină, penajul are
un colorit general ceva mai deschis şi mai uniform decât la cocoş. Exista şi o
varietate albă de New-Hampshire.
• greutatea corporală: 3,8-4,2 kg la cocoş; 2,5-3,2 kg la găină;
• greutatea minimă a ouălor: 55 g;
• culoarea cojii ouălor: maron.
Unii autori consideră că lucrările de selecţie şi ameliorare aplicate varietăţii
roşie de New-Hampshire, s-au diferenţiat două tipuri: un tip de carne şi alt tip de
ouă. La tipul de carne, comparativ cu cel de ouă, trunchiul este mai scurt şi mai
larg, cu pieptul rotunjit, datorită mai bunei dezvoltări a muşchilor pectorali.
Carnea produsă este calitativ superioară. La vârsta de 8-10 săptămâni, puii
ajung la greutăţi corporale de 1,3-1,5 kg.
În primul an de ouat, găina realizează o producţie medie de ouă de 171 buc.
Pentru producerea unui kg masă ouă se consumă 4,33 kg nutreţuri combinate, cu
variaţii de la 4,0 kg până la 4,9 kg.
Tipul de ouă se caracterizează printr-o intensitate de creştere mai mică, puii
atingând greutăţi corporale de numai 800-1100 g la vârsta de 8-10 săptămâni. În
schimb, se înregistrează o producţie de ouă mult mai mare, de peste 200 buc., în
primul an de ouat. În acelaşi timp, consumul specific de hrană este diminuat, fiind
de 3,85 kg (3,32-4,31 kg).
Sub aspectul maturităţii sexuale şi al manifestării instinctului de clocit, nu
sunt deosebiri esenţiale faţă de rasa Rhode-Island.
Rasa Orpington. Este originară din Anglia, fiind recunoscută ca rasă din anul
1886. Prin dimensiunile sale, rasa Orpington rivalizează cu găinile din rasele
grele, dar producţia mare de ouă pe care o realizează, o plasează în grupa raselor
mixte. Impresia de ansamblu este aceea de vigoare, datorată aspectului impozant
şi al formatului cubic al corpului (fig. 23).
30
varietate neagră varietate galbenă
Fig. 23 Rasa ORPINGTON (cocoş)
Caractere de rasă: Cocoşul are capul mic şi rotund, cu creasta simplă şi dreaptă,
urmând uşor linia cefei. Pe creastă sunt 5-6 dinţături. Bărbiţele şi urechiuşele sunt
de mărime medie, având culoarea roşie. Ciocul este scurt şi puternic, de culoare
albă-roz sau neagră, în funcţie de varietate.
Gâtul este uşor arcuit şi abundent îmbrăcat în lanţete.
Trunchiul este mare, larg şi profund, cu spinarea largă (pare scurtă datorită
lanţetelor care coboară pe gât). Pieptul este bine dezvoltat, ca şi abdomenul, care
este abundent îmbrăcat cu fulgi. Aripile sunt mici, aderând la trunchi. Gambele
sunt cărnoase, ascunse de penajul pufos, iar fluierele puternice şi lipsite de pene.
Găina apare mai îndesată decât cocoşul, prezintă forme mai rotunjite şi o
mai bogată îmbrăcare cu pene.
Varietăţi de culoare: iniţial, erau cunoscute 3 varietăţi de Orpington: neagră
(Minorca x Plymouth-Rock x Langshan), albă (masculi Langshan x femele
Hamburg alb; femele metise x masculi Dorking alb) şi galbenă (Orpington alb x
Cochinchina galbenă); astăzi, se cunosc mai multe varietăţi de culoare (balţată
albă cu negru, albastră, barată, roşie, potarnichie etc).
• greutatea corporală: 3-4 kg la cocoş; 2,5-3,5 kg la găină;
• culoarea cojii ouălor: galbenă.
Puicuţele încep ouatul la vârsta de 7-8 luni. Instinctul de clocit este
dezvoltat. Carnea produsă este de calitate superioară. Comparativ cu celelalte rase
mixte, rasa Orpington are un temperament mai limfatic.
Rasa Gât-golaş de Transilvania. Este o rasă care s-a făcut cunoscută în literatura
avicolă o data cu expoziţia de la Viena-1875, când o crescătoare din Transilvania
a prezentat un lot omogen de găini cu gâtul golaş (fig. 24).
Fig. 24 Rasa GÂT GOLAŞ DE TRANSILVANIA

31
Nici până astăzi nu a fost elucidat modul de formare şi locul de origine al
rasei Gât-golaş de Transilvania. Unii autori susţin că este originară din Insula
Madagascar, derivând din Combatanta cu gât golaş; alţii, o arată ca fiind originară
din Transilvania şi, în fine, cea de-a treia categorie de autori, încearcă să
dovedească originea ei asiatică.
Rasa Gât-golaş de Transilvania are o largă răspândire în peninsula Balcanică
şi pe tot litoralul Mării Negre. Impresia de ansamblu este aceea a unei păsări
rustice, robuste, cu un format corporal dreptunghiular.
Caractere de rasă. Cocoşul prezintă capul de mărime medie, cu faţa complet
golaşă, de culoare roşie. Creasta este simplă, mică, cu 5-8 dinţături, avansând
puţin pe cioc. Pe creştet şi ceafă există un smoc de pene. Ciocul este puternic,
corespunzând culorii fluierelor.
Gâtul, de lungime medie, fin şi uşor curbat în formă de ,,S", este complet
golaş, cu pielea roşie, de diferite nuanţe. Trunchiul este lung, de formă cilindrică
şi purtat uşor oblic dinainte spre înapoi; spinarea se îngustează puţin spre partea
posterioară. Pieptul este plin, rotunjit şi purtat uşor înainte. Abdomenul este mare.
Aripile au o lungime medie şi sunt strâns adunate pe corp. Gambele sunt
robuste şi acoperite cu pene. Fluierele au osatura fină şi culoarea neagră la
varietatea neagră şi albă-roz la celelalte varietăţi.
Găina prezintă o poziţie a corpului aproape orizontală, având pieptul şi
abdomenul mai pline şi mai profunde decât cocoşul.
Varietăţi de culoare: sunt cunoscute 6 varietăţi: neagră (ciocul şi fluierele sunt de
culoare neagră), albă, barat-ondulată (fiecare pană are o succesiune de benzi negre
cu albastru-cenuşiu), roşie, galbenă şi albastră (penele sunt albastre-cenuşii şi
marginate simplu cu negru).
• greutatea corporală: 2,5-3 kg la cocoş; 2-2,5 kg la găină;
• culoarea cojii ouălor: albă până la gălbuie.
Puicuţele încep ouatul la vârsta de 6-7 luni. Găinile se ouă bine şi în lunile
de iarnă, deşi au un instinct de clocit destul de dezvoltat. Carnea produsă se
caracterizează prin suculenţă, frăgezime şi gust plăcut.

1. În ce an a fost introdusă în Europa rasa Rhode-Island
2. Care este greutatea corporală a păsărilor Plymouth-Rock
3. Care este producţia de ouă a rasei New Hampshire
4. Din ce rase a fost obţinută varietatea neagră a rasei Orpington
5. Care este aria de răspândire a rasei Gât-golaş de Transilvania
2.6. Rasele de curci bronzate
Curca Bronzată ameliorată. Formarea rasei a început în deceniul IV al secolului

trecut, dar recunoaşterea oficială s-a făcut în anul 1877, când a fost înscrisă în
standardul american.
La baza rasei Bronzată ameliorată a stat curca de Narragansett, care s-a
încrucişat cu curca sălbatică, produşii obţinuţi fiind reproduşi şi selecţionaţi în
efective închise.
Caractere de exterior-capul este mijlociu ca mărime, dar adânc şi larg, cu ciocul
lung, curbat, mai deschis la culoare la vârf şi negru la bază. Pielea capului prezintă
formaţiuni mărgelate, de culoare roşie-alburie.
32
Gâtul este potrivit de lung, purtat vertical, cu extremitatea supero-anterioară
golaşă şi acoperită cu formaţiuni mărgelare roşii-alburii, mai dezvoltate la mascul,
comparativ cu femela.
Trunchiul este ovoidal, lung, larg şi adânc, înclinat oblic dinainte spre
înapoi. Spinarea este lungă şi largă între umeri, îngustîndu-se spre coadă. Pieptul
este larg, adânc şi proeminent în faţă, în timp ce abdomenul este mai puţin
dezvoltat, dar purtat sus. Coada este dezvoltată şi purtată în continuarea liniei
spinării. Pielea de pe corp este albă, uşor gălbuie.
Aripile sunt lungi, late şi purtate sus, în timp ce picioarele sunt înalte,
puternice, cu aplombul larg, cu gambe bine reliefate şi fluiere cenuşii-închise.
Penajul este de culoare bronzată. Penele din regiunea pieptului, de la baza
gâtului şi de pe partea anterioară a aripilor şi spinării sunt negre, cu reflexe verzui-
cenuşii şi violet-bronzate, prezentând o dungă marginală îngustă, neagră la
masculi şi albă-brună la femele. În partea posterioară, penele de la aripi sunt
negre, dar barate cu linii albe. Penele de la mijlocul spinării spre coadă sunt negre,
dar terminte la vârf cu două benzi-una de culoare bronzată şi alta neagă. Coada
este neagră, cu penele barate cu linii maron şi terminate la vârf cu 2 dungi late de
culoare neagră şi albă-brună.
• greutatea corporală: 15-17 kg (şi chiar 20-22 kg) la masculi; 8-10 kg
(ajungând până la 18 kg) la femele;
• greutatea ouălor: 80-90 g.
Tineretul are o foarte bună intensitate de creştere, ajungând la 12 săptămâni
la greutăţi de 3,25 kg-masculii şi de 2,6 kg-femelele; la 18 săptămâni se ajunge la
greutăţi corporale de 6,5kg în cazul masculilor şi de 4,6kg în cel al femelelor.
Vârsta la care curcile Bronzate ameliorate produc primul ou este de 260-320
zile. Ouăle depuse au o fecunditate de 85-90% şi o ecloziune de peste 80%.
Curca Bronzată cu pieptul larg (Mammoth). Derivă din Bronzată ameliorată şi a
fost obţinută în SUA, printr-o selecţie orientată pentru mărirea greutăţii corporale,
a precocităţii creşterii şi a musculaturii pectorale. Diferenţierea faţă de rasa de
provenienţă se referă la muşchii pectorali care reprezintă cca 20% din greutate şi
la intensitatea de creştere a tineretului, care este mult mai bună (fig. 25).
Fig. 25 Rasa BRONZATA CU PIEPTUL LARG (MAMMOUTH)
Curca Bronzată cu pieptul larg s-a importat şi în ţara noastră, din SUA, în
anul 1960, dar ca urmare a orientării ulterioare spre curcile albe cu pieptul larg,
această rasă a fost scoasă din sfera preocupărilor.
La vârsta de 12 săptămâni, masculii pot atinge greutăţi de 3,6 kg, iar
femelele de 2,8 kg; la 18 săptămâni se ajunge la 7,0 kg la masculi şi la 5,0 kg la
femele, pentru ca la 28 săptămâni, greutăţile corporale să fie de 11,5 kg la masculi
şi de 7,0 kg la femele. Curcanii adulţi cântăresc cca 18 kg.
33
Curca Bronzată canadiană (Charlerois). Este o varietate a rasei Bronzate cu
pieptul larg, dar cu calităţi gustative superioare ale cărnii. Din punct de vedere al
sporului de creştere în greutate şi al consumului specific de furaje, curca Bronzată
canadiană este inferioară rasei din care provine.

1. Ce curcă a stat la baza obţinerii rasei Bronzată ameliorată, alături de alte curci
2. Ce greutate au ouăle depuse de curcile din rasa Bronzată ameliorată
3. Care este greutatea curcanilor adulţi din rasa Bronzată cu pieptul larg
2.7. Rasele de curci roşii
Curca Roşie de Bourbon. Provine tot din curca Bronzată cu pieptul larg, dar are
penajul de culoare brună-roşcată, cu penele marginate cu negru, exceptând pe cele
de la aripi, piept şi coadă; astfel, penele aripilor sunt albe, iar cele ale pieptului şi
cozii sunt albe cu bronz şi roşu (fig. 26).
Fig. 26 Rasa CURCA ROŞIE DE BOURBON
Culoarea fluierelor este roşie-deschisă la păsările adulte şi roşie-închisă, la

tineret. Este o rasă precoce, care atinge maturitatea corporală la vârsta de numai
24-26 săptămâni.
Curca de Nebraska. S-a format din rasa Bronzată cu pieptul larg, fiind
recunoscută ca rasă în anul 1947.
Se deosebeşte de rasa de origine prin culoarea mai închisă a penajului, cu o
tentă roşie-brună şi prin lipsa totală a tuleeelor negre (fig. 27).
Fig. 27 Rasa CURCA DE NEBRASKA
Puii de o zi au o culoare albă, cu o pată brună pe cap.

1. La ce vârsta atinge maturitatea corporală curca Roşie de Bourbon
2. În ce an a fost recunoscută ca rasă Curca de Nebraska
34
2.8. Rasele de curci negre
Curca Neagră de Norfolk. S-a format în Anglia, în comitatul Norfolk, ca urmare

a cerinţei pieţei pentru o curcă de talie mică. Prezintă penajul de culoare neagră,
cu reflexe verzui pe tot corpul, mai ales pe aripi şi coapse. Fluierele picioarelor
sunt tot de culoare neagră (fig. 28).
Fig. 28 Rasa CURCA DE NORFOLK
Greutatea adultelor este de 4,5-6,7kg. Au o producţie de ouă satisfăcătoare,

cele mai bune linii producând 60-90 ouă/sezon. Cea mai valoroasă însuşire este
însă culoarea pielii şi anume albă-viorie, imaculată, cu o textură mătăsoasă.
Curca Neagră de Solonge. A fost creată în Franţa şi este rezultanta unei intense
munci de selecţie. Are o precocitate aparte şi o greutate corporală foarte mare-
curcanii adulţi ajung uşor la 20 kg.
În schimb, nu prezintă aceeaşi pondere ridicată a muşchilor pectorali în
alcătuirea carcasei ca la curca Bronzată cu pieptul larg, cu care, în rest, se
aseamănă destul de mult.
Faţă de rasa de referinţă, mai diferă culoarea penajului, care este neagră-
mată pe întreg corpul, culoarea mărgelelor de pe cap şi a salbei care sunt roşii,
dimensiunea mărgelelor care este mai mare; în plus, picioarele sunt mai scurte,
dar mai masive şi cu un schelet mai puternic.

1. Care este cea mai valoroasă însuşire la curca Neagră de Norfolk
2. Ce greutate pot atinge curcanii adulţi din rasa Neagră de Solonge.
2.9. Rasele de curci albe
Curca Albă de Olanda. A fost creată în Olanda, în secolul XVIII (fig. 29).
Fig. 29 Rasa CURCA ALBĂ DE OLANDA

35
Independent de lucrările întreprinse pentru formarea acestei rase, în SUA s-a
obţinut o rasă de curci asemănătoare, pe baza mutantelor albe apărute în
populaţiile de curci bronzate; ea a fost introdusă în standardul american în anul
1870, sub aceeaşi denumire–Albă de Olanda. Curca Albă de Olanda este foarte
răspândită în SUA, dar şi în multe ţări europene, unde este cunoscută şi sub alte
denumiri (Albă de Virginia, Albă de Austria etc).
Spre deosebire de curcile bronzate, cele albe au ciocul, fluierele şi degetele
de culoare alb-gălbuie, uneori cu nuanţă roz; mărgelele şi salba se întind pe o
suprafaţă mai mică şi sunt mai puţin dezvoltate. Culoarea penajului este albă, cu
excepţia smocului de pene păroase de la masculi, care este negru; puii de o zi au
puful alb-gălbui, cu 2 dungi fumurii pe cap.
Masculii cântăresc 10-12 kg, plus variantele putând ajunge la 15 kg, iar
femelele, 6,5-7,5 kg, cu plus variante de 8,0-8,5 kg. Tineretul are un ritm de
creştere intens, mai bun decât al curcilor Bronzate ameliorate.
Între Alba de Olanda şi curca Bronzată ameliorată nu sunt deosebiri
esenţiale din punctul de vedere al indicilor de reproducţie şi de producţie.
Curca Albă de Beltsville. Admisă în standardul american în anul 1951, este
considerată una dintre cele mai valoroase rase de curci (fig. 30).
Fig. 30 Rasa CURCA ALBĂ DE BELTSVILLE
A fost obţinută în SUA, în urma unei intense activităţi de selecţie, care a

vizat 3 aspecte: greutate corporală sub cea a curcii Albe de Olanda; producţie
ridicată de ouă; reducerea cheltuielilor pentru un kg spor de creştere în greutate.
Rasa este rezultanta unor încrucişări complexe, la care au participat: 2 linii
de Bronzată ameliorată; 1 linie de Bronzată cu pieptul larg; 1 linie de Bronzată
canadiană (piept larg, greutate corporală mică şi carne gustoasă); 1 linie de
Bronzată neameliorată; 4 linii de Albă de Olanda; 1 linie de curci negre; 1 linie de
Albă de Austria; 1 linie de curci albe cu greutate mică-originară din Danemarca.
Caractere de rasă-trunchiul este scurt şi compact; la vârsta de 24 săptămâni,
adâncimea trunchiului şi lungimea sternului depăşesc lungimea fluierului.
Lărgimea pieptului (la 4 cm deasupra marginii ventrale a carenei sternale) este de
8,7-10 cm la vârsta de 22-24 săptămâni şi de 10-11 cm la vârsta de 35 săptămâni.
Broilerul de curcă obţinut pe bază de Albă de Beltsville atinge greutăţi
corporale de 3,5-3,6 kg la vârsta de 12 săptămâni, de 4,5-4,6 kg la 14 săptămâni şi
de 5,5-6,5 kg la 16 săptămâni. Păsările adulte au greutăţi corporale de 9 kg-
masculii şi de 5 kg-femele.
Femelele supuse programului de fotostimulare pot depăşi 140 ouă/an,
primul ou fiind depus la vârsta de 25 săptămâni. Greutatea medie a ouălor este de
60-80 g, acestea caracterizându-se printr-o fecunditate de 90-95% şi o capacitate
de ecloziune de 70-75%.
36
1. Ce culoare (desen) au puii de o zi de curca albă de olanda
2. În ce an, Curca Albă de Beltsville a fost admisă în standardul american
3. Care este producţia de ouă la femelele Albă de beltsville supuse programului
de fotostimulare
Găinile din rasele uşoare au un format corporal trapezoidal (mediteranean),

greutăţi corporale reduse, dar o foartă bună producţie de ouă. Rasa Leghorn este
cea mai importantă, pe baza ei fiind obţinuţi toţi hibrizii ouători producători de
ouă cu coaja albă.
Grupa găinilor grele cuprinde un număr relativ restrâns de rase, având drept
caracteristică comună greutatea corporală mare. Pentru România prezintă interes
deosebit rasa Cornish, forma paternă în obţinerea hibrizilor pentru carne. Un rol
important în ameliorarea unor rase de găini l-au avut şi rasele asiatice
(Cochinchina, Brahma şi Langshan); Rasele Dorking şi Faverolles se
aclimatizează greu în regiunile cu climă continentală.
Găinile mixte reprezintă cea mai numeroasă grupă, caracterizate printr-un
format corporal dreptunghiular şi aptitudini morfo-productive superioare; o parte
sunt specializate pentru producţia de ouă-carne (Rhode-Island, Sussex,
Wyandotte, Australorp, Minorca), iar altele pentru carne-ouă (Plymouth-Rock,
New Hampshire, Orpington şi Gât-golaş de Transilvania).
Din punctul de vedere al efectivelor existente pe glob, curcile bronzate se
situează pe primul loc; deşi, prezintă însuşiri deosebite, ele sunt tot mai puţin
acceptate de crescători, datorită aspectului mai puţin plăcut al carcaselor.
Originea curcilor negre se regăseşte tot în curcile bronzate, dar au rezultat în
urma selecţiei pentru carne de calitate superioară şi indice de consum specific de
hrană cât mai mic.
Curcile albe derivă tot din curcile bronzate, printr-o selecţie intensă
desfăşurată pe parcursul mai multor ani; pe baza lor se obţin hibrizii comerciali de
curcă pentru carne.
1. Prezentaţi standardul la o rasă de găini grele (5 puncte)

2. Prezentaţi standardul la o rasă de curci albe (5 puncte)

Bucureşti.
Bucureşti.
3. Usturoi, M.G. şi Păduraru, G., 2005-Tehnologii de creştere a păsărilor.
Editura Alfa, Iaşi.
multiplicare I.A.I..
Bucureşti.
37
U.I.-3. STANDARDE DE RASĂ LA PALMIPEDE
Cuprins
3.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-3..……………....…38
3.2. Instrucţiuni U.I.-3……………………………………………………………38
3.3. Rasele de raţe grele............................................. ............................... ............38
3.4. Rasele de raţe uşoare......................................... ................................. ............41
3.5. Rasele de gâşte grele .......................................................................... ............43
3.6. Rasele de gâşte semigrele .................................................................. ............45
3.7. Rasele de gâşte uşoare........................................................................ ............46
3.8. Rezumat U.I.-3…………………………………………………………..…..48
3.9. Lucrare de verificare nr. 3………………...…………………………………48
3.10. Bibliografie U.I.-3…………………………………..………..………..…...48
Unitatea de învăţare este axată pe înţelegerea elementelor care definesc

modalităţile de formare a diferitelor rase de raţe şi gâşte, a particularităţilor de
exterior, precum şi a celor morfo-productive.
După finalizarea U.I., competenţele dobândite sunt:
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la standardele de rasă pentru raţe;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la standardele de rasă pentru gâşte;
• explicarea particularităţilor de exterior a raselor în vederea aprecierii acestora
în cadrul lucrărilor de ameliorare şi selecţie.
până la sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din semestrul al II-lea.
3.3. Rasele de raţe grele
Rasa Pekin. Este originară din sudul Chinei, unde s-a format în mod natural. În
anul 1575, rasa a fost importată în Anglia, unde a fost încrucişată cu rasa locală
Aylesbury pentru îmbunătăţirea calităţii cărnii; din Anglia, aceasta rasă s-a
răspândit în toată Europa.
Rasa Pekin este întâlnită în multe alte zone ale globului, atât datorită
valoroaselor sale însuşiri morfo-productive şi puterii de aclimatizare mari, cât şi
ca o consecinţă a faptului că se pretează alături de creşterea în libertate, pe
suprafeţe de apă şi la creşterea în sistem industrial.
Caractere de rasă. Capul este aproape rotund, cu ciocul drept, scurt şi lat, de
culoare portocalie. Fruntea formează un unghi drept cu linia ciocului.
Gâtul are o direcţie oblică, fiind foarte gros la partea posterioară. La unele
exemplare, pe linia cefei, se observă un mănunchi de pene alungite, care au
aspectul unui moţ zburlit. Trunchiul este dreptunghiular, cu spinarea foarte largă,
dar puternic înclinată spre înapoi. Toracele, foarte profund şi bine rotunjit, este
purtat foarte sus. Abdomenul este atârnând, iar coada este scurtă şi verticală.
38
Aripile sunt potrivit de lungi. Fluierele sunt scurte şi puternice, de culoare
portocalie, la fel şi degetele şi pieliţele interdigitale(fig. 31).
Fig. 31 Rasa PEKIN (varietate albă)
Culoarea penajului: este albă, uneori cu o uşoară tentă gălbuie.

• greutatea corporală: 3,5 kg la masculi; 3,0 kg la femele;
• producţia de ouă: 90-120 buc. (uneori chiar 200 buc.);
• greutatea ouălor: 70-90 g;
• culoarea cojii ouălor: albă (poate fi uşor pigmentată în verzui).
Sezonul de ouat începe în lunile februarie-martie şi continuă până în lunile
iulie-august; în condiţii foarte bune de viaţă, ouatul se prelungeşte către sfârşitul
toamnei. Raţele Pekin nu cad cloşti.
Se pot creşte în rasă curată sau pot fi utilizate la încrucişări cu Barbarie, în
vederea obţinerii de hibrizi pentru ficat gras.
Rasa Rouen. Este originară din Franţa, unde s-a format prin selecţia raselor
comune locale din provincia Normandia, în împrejurimile oraşului Rouen. Dintre
toate rasele ameliorate de raţe, Rouen se aseamănă cel mai mult cu raţa sălbătică,
din punct de vedere al culorii (fig. 32).
mascul femelă
Fig. 32 Rasa ROUEN
Caractere de rasă. Capul este suplu, cu fruntea puţin înaltă. Ciocul este lung, lat şi
de culoare verde, cu ţinta neagră.
Gâtul este de lungime medie şi purtat uşor curbat, având aproximativ
aceeaşi grosime pe toată lungimea. Trunchiul, de formă dreptunghiulară, este larg
şi profund, cu spinarea lungă şi uşor curbată. Pieptul este larg, bine dezvoltat şi
purtat jos. Abdomenul este mai mare şi purtat atârnând, dar nu atât de jos ca la
Pekin. Aripile sunt lungi şi purtate lipite de corp. Coapsele sunt puternice, cu
penaj abundent; fluierele şi degetele sunt de culoare portocalie.
Culoarea penajului: păsările din această rasă prezintă un accentuat dimorfism
sexual, care se manifestă şi în privinţa culorii penajului.
39
La masculi, capul şi extremitatea superioară a gâtului sunt de culoare verde,
cu luciu metalic. La jumătatea gâtului există un inel alb (care nu se închide pe faţa
dorsală); sub inel, gâtul şi capul pieptului au o culoare maron. Partea anterioară a
spinării este maron închis, iar cea posterioară este neagră, cu luciu verde-metalic.
Tectricele cozii sunt verzi cu luciu metalic, iar rectricele sunt maron-închis.
Aripile au culoarea maron-închis, cu o oglindă albastră metalizată, încadrată
lateral de câte o dungă neagră şi una albă. Pieptul şi abdomenul sunt gri-argintii,
cu luciu uşor verzui. La femele, culoarea generală este maron uniformă, dată de
penele maron-închis, care prezintă un desen clar, dublu marginat cu maron-
deschis. Capul şi gâtul sunt maron mai deschis, pe cap existând trei dungi maron-
închis. Oglinda aripii este la fel ca la răţoi.
• greutatea corporală: 3,5 kg la masculi; 3 kg la femele;
• greutatea ouălor (în medie): 80 g;
• culoarea cojii ouălor: verde de diferite nuanţe.
Raţa Rouen are un temperament limfatic, dar se creşte bine chiar şi în lipsa
suprafeţelor de apă. Prezintă aptitudini pentru îngrăşare şi dă o carne cu însuşiri
superioare. Ritmul de creştere al bobocilor este foarte ridicat, încât la vârsta de 8-
10 săptămâni ajung la greutăţi corporale de 2,0-2,8 kg.
Rasa Leşească (Barbarie). Este originară din America de Sud (Brazilia şi
Paraguay), unde se creşte exclusiv ca pasăre de producţie. În Europa a fost
crescută, iniţial, ca pasăre de ornament pentru exteriorul ei deosebit, fiind admisă
în standard în anul 1904 (fig. 33).
Carnea nu este foarte apreciată din cauza gustului specific şi neplăcut; la
tineret, acest gust nu se percepe, iar la adulte se poate evita prin îndepărtarea, la
tăiere, a capului şi a glandei uropigiene.
Totuşi, rasa Barbarie prezintă importanţă însemnată, dată de calitatea
deosebită a produşilor rezultaţi din hibridarea ei cu alte rase de raţe; produşii
obţinuţi se numesc ,,mularzi" şi sunt infecunzi, dar se îngraşă foarte uşor, au un
ficat foarte dezvoltat şi o carne de calitate superioară
Fig. 33 Rasa BARBARIE (varietate bălţată-mascul)
Rasa Leşească prezintă câteva particularităţi fenotipice, ce o deosebesc de

celelalte rase de raţe. Astfel, în jurul ochilor şi pe frunte prezintă o zonă golaşă,
acoperită cu excrescenţe de culoare roşie-aprinsă, care formează ,,masca". Pe
partea posterioară a creştetului există un mănunchi de pene păroase; acestea se
ridică când păsările sunt iritate, formând o coamă.
La rasa Leşească, coada este mai lungă şi lipsesc ,,cârlionţii" la răţoi. O altă
particularitate este diferenţa de greutate aproape dublă între masculi şi femele.
Întrucât, raţele Barbarie scot un sunet aparte şi, în acelaşi timp, mai puţin
strident, ele se mai numesc şi ,,raţe mute".
40
Caractere de rasă: capul este destul de mare, cu creştetul bombat. Ciocul, moderat
de lung, este prevăzut cu ţintă; el se îngustează în partea anterioară. În regiunea
capului se găsesc masca şi smocul de pene păroase.
Gâtul este foarte robust şi purtat uşor curbat în formă de ,,S"; el este lung la
răţoi şi mult mai scurt la raţă. Trunchiul purtat orizontal faţă de linia solului; el
este alungit, foarte larg, dar puţin profund, cu spinarea lată şi orizontală.
Pieptul este larg şi purtat sus. Coada este lungă, cu vârful rotunjit.
Aripile sunt lungi (ajung până la mijlocul cozii) şi purtate sus. Fluierele sunt
osoase, medii ca lungime; membranele interdigitale sunt uşor rotunjite.
Culoarea penajului: neagră, albă, bălţată sau sălbatică.
• greutatea corporală: 4-5 kg la masculi; 2-2,5 kg la femele;
• culoarea cojii ouălor: albă, cu uşoare reflexe gălbui.
Instinctul de clocit este dezvoltat, dar ouăle au o fecunditate ridicată. Durata
incubaţiei este de 33-35 zile.
Păsările adulte zboară uşor, preferând să doarmă în copaci. Ele pot fi
crescute cu bune rezultate şi în lipsa suprafeţelor de apă. Mularzii îndopaţi
(Barbarie x Pekin) ating o greutate a ficatului de 350-400 g.

1. Care este greutatea ouălor depuse de raţele Pekin
2. Care este producţia de ouă la raţele Rouen
3. Care este greutatea raţelor Barbarie (masculi şi femele)
3.4. Rasele de raţe uşoare
Rasa Alergătoare Indiană. Este originară din India, unde s-a format în mod
natural; denumirea vine de la mersul grăbit şi puţin legănat.
În Europa a fost importată mai întâi în Anglia, în a doua jumătate a secolului
trecut, de unde s-a răspândit şi în celelalte ţări europene (fig. 34).
Deşi raţa Alergătoare Indiană este o perfectă pasăre decorativă, datorită
poziţiei caracteristice a corpului, purtat aproape vertical, ea are şi o serie de
însuşiri valoroase, care o fac să fie una din cele mai importante rase de producţie
şi, totodată, o foarte bună amelioratoare a altor rase de raţe.
varietate sălbatică varietate albă

Fig. 34 Rasa ALERGĂTOARE INDIANĂ
În acest sens, trebuie menţionată rusticitatea deosebită, producţia susţinută

de ouă şi precocitatea accentuată a ouatului.
41
Caractere de rasă. Capul este îngust, cu faţa lungă şi suplă. Ciocul urmează linia
frunţii, fiind lung, drept şi conic. Ochii, foarte sus amplasaţi, sunt situaţi chiar sub
calota craniană. Gâtul este lung şi subţire, fiind purtat aproape vertical.
Trunchiul este lung şi suplu, fusiform. Pieptul, foarte sus purtat, este puţin
dezvoltat. Spinarea este lungă şi înclinată dinainte-înapoi, aproape de verticală.
Coada urmăreşte linia spinării, fiind purtată strâns. Abdomenul este destul
de dezvoltat. Aripile au o lungime medie şi sunt bine strânse de trunchi. Picioarele
sunt prinse mult posterior şi au gambele foarte lungi, cu fluierele diferit colorate,
în funcţie de varietate.
Varietăţi de culoare: sălbatică, balţată, neagră, albă, albastră, maron şi de culoarea
păstrăvului, mai importante fiind primele două.
La varietatea de culoare sălbatică, răţoiul are capul şi gâtul de culoare verde,
acesta din urma având la partea lui inferioară un inel alb, complet închis; pieptul
este roşu-maroniu. Aripile sunt de culoare cenuşie, ca şi partea anterioară a
spinării (cea posterioară, pigostilul şi coada sunt de culoare verde), cu oglinzi
albastre, încadrate de o parte şi alta de o dungă neagră şi, apoi, de una albă.
Partea inferioară a corpului şi abdomenul au o culoare gri-perl. Fluierele
sunt de culoare galbenă. Spre deosebire de răţoi, raţa are culoarea de fond maron,
distribuită uniform pe întreg corpul. La varietatea bălţată (alb cu maron), culoarea
de bază este albă, cu balţături maron-deschis, pe partea inferioară a gâtului, partea
anterioară a spinării, tectricele aripilor, piept, coapse şi coadă, şi maron-închis, pe
cap la ambele sexe şi, coada la răţoi. Ciocul şi fluierele sunt portocalii.
• greutatea corporală: 2 kg la masculi; 1,750 kg la femele;
• producţia de ouă: 170-180 buc. şi, uneori, chiar 200 buc.;
• culoarea cojii ouălor: albă la varietatea albă şi crem-albăstruie la varietăţile
de culoare închisă.
Raţele încep ouatul la vârsta de 4-5 luni, iar fecunditatea şi capacitatea de
ecloziune a ouălor sunt superioare celor de la rasa Pekin. Rasa se poate creşte cu
bune rezultate şi în lipsa suprafeţelor de apă.
Bobocii au un ritm rapid de creştere, încât la vârsta de 8-10 săptămâni ating
greutăţi corporale de 1,5-1,8 kg.
Rasa Campbell. S-a format în Anglia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin
încrucişarea materialului local cu rasa Alergătoare Indiană, peste care s-a
intervenit, mai târziu, cu rasele Rouen şi Malard (fig. 35).
mascul femelă
Fig. 35 Rasa CAMPBELL (varietate kaki)
Sunt cunoscute 2 varietăţi de culoare (albă şi kaki), cea mai importantă fiind
varietatea kaki, care este şi cea mai răspândită.
42
Caractere de rasă. Capul este bine rotunjit, cu fruntea puţin înaltă. Ciocul este
moderat de lung, drept şi nu prea lăţit. Ochii sunt maron. Gâtul este moderat de
lung şi plăcut arcuit, subţire în partea superioară, dar mai gros spre bază.
Trunchiul este alungit, bine rotunjit (se aseamănă cu un burlan).
Spinarea este lungă şi aproape dreaptă. Pieptul este purtat sus şi uşor spre
înainte; el este destul de dezvoltat şi bine rotunjit. Abdomenul este dezvoltat, dar
fără să atârne. Coada este purtată în continuarea liniei spinării sau puţin ridicată.
Aripile sunt destul de înguste, dar lungi, bine strânse pe trunchi şi prinse sus.
Picioarele sunt de lungime medie.
Varietăţi de culoare: kaki şi albă. La varietatea kaki, culoarea penajului variază în
funcţie de sex. Astfel, la răţoi, culoarea de bază este kaki uniformă. Capul este
maron, cu un luciu verde metalic, făcând trecerea spre culoarea de bază a gâtului
care este maron-kaki. Pieptul şi restul trunchiului sunt de culoare maron-deschis.
Aripile sunt kaki, iar tectricele cozii, maron-închis.
La raţă, culoarea de bază este kaki, brun-deschis, cu penajul de pe cap ceva
mai deschis; pe corp este admis şi desenul marginat.
• greutatea corporală: 2,5 kg la masculi; 2,0 kg la femele;
Raţele produc primele ouă la vârsta de 5-6 luni. Fecunditatea şi capacitatea
de ecloziune a ouălor sunt destul de mari. Este o rasă care se adaptează cu uşurinţă
la întreţinerea în sistemul intensiv de creştere.
Bobocii cresc repede şi uşor, putând ajunge la greutăţi corporale de 1,5-1,6
kg la vârsta de numai 8-10 săptămâni.

1. Care este producţia de ouă la rasa Alergătoare Indiană
2. Din ce ţară este originară rasa Campbell
3. Ce culoare are coaja ouălor depuse de raţele Campbell
3.5. Rasele de gâşte grele

Rasa Toulouse. Este cea mai reprezentativă rasă grea, formată în sudul Franţei, în
împrejurimile oraşului Toulouse, din gâsca locală supusă unui proces de selecţie
sever. Impresia generală este aceea a unei gâşte grele, cu un abdomen ce ajunge
până aproape de pământ, având fanonul abdominal dublu (fig. 36).
Fig. 36 Rasa TOULOUSE (varietate castanie)

În condiţii de îngrăşare, asigură nu numai o producţie mare de carne şi de
grăsime, ci şi de ficat; greutatea medie a ficatului gras este de 1 kg, cu frecvente
cazuri, în care s-a ajuns la greutăţi de 2-3 kg.
43
Caractere de rasă: capul este scurt şi larg, cu fruntea plată. Ciocul este portocaliu,
scurt, gros şi încovoiat la vârf; ţinta are culoarea cornului.
Gâtul are o lungime medie, este foarte puternic, drept şi purtat vertical; la
partea anterioară prezintă o traistă dezvoltată. Trunchiul este moderat de lung, dar
foarte masiv. Pieptul este plin şi larg. Coada scurtă, lată şi purtată orizontal.
Aripile sunt largi, nu prea lungi, purtate sus şi aderând strâns la corp.
Coapsele sunt scurte şi puternice, ascunse într-un penaj foarte bogat; fluierele sunt
scurte, puternice şi robuste, de culoare portocalie, cu unghiile degetelor negre.
Penele sunt gri-închise, marginate simplu cu gri-deschis, excepţie făcând
cele de pe abdomen, care sunt de culoare albă.
• greutatea corporală: 10-12 kg la masculi; 8-9 kg la femele;
• producţia de ouă: 40-60 buc. în al doilea an de ouat;
Masculii adulţi îngrăşaţi ating greutăţi corporale de 16-20 kg.
Bobocii au un ritm rapid de creştere, încât la vârsta de 8-10 săptămâni au o
greutate corporală de 6 kg. Ei se cresc însă destul de greu, fiind sensibili la frig,
umezeală şi caldură mare, ceea ce explică procentul mare de mortalitate înregistrat
(cca 20% până la vârsta de 3 luni).
Păsările adulte sunt greoaie şi au un temperament excesiv de limfatic. Ouăle
au o fecunditate redus (45-50%); redusă este şi capacitatea de ecloziune (23-45%).
Gâştele sunt cloşti şi mame rele; din cauza greutăţii corporale mari se
folosesc cu multă dificultate pentru clocit. Preferă păşuni de foarte bună calitate,
dar situate în vecinătatea adăposturilor, pentru că nu se pot deplasa.
Penele corespund din punct de vedere cantitativ, dar nu şi calitativ, deoarece
sunt colorate. Jumulite pe viu, de două ori pe an, gâştele produc cca 200 g de puf
şi fulgi. De la gâştele sacrificate se obţin, în medie, 500 g de puf şi fulgi.
Rasa Holmogor. Este originară din Rusia, regiunile Voronej şi Kursk, fiind
obţinută prin încrucişarea rasei Chineze cu gâştele locale albe, de 7-8 kg (fig. 37).
Este foarte apreciată pentru calităţile sale productive, dar şi pentru puterea
mare de adaptare la condiţiile specifice stepei ruse.
Caractere de rasă: are capul relativ mic, cu un caruncul pe frunte, a cărui culoare
diferă după varietate (portocalie la varietatea albă şi brun-închis la varietatea
cenuşie). Ciocul este scurt şi lat, galben la varietatea albă şi maron la varietatea
cenuşie; sub cioc se găseşte traista.
Fig. 37 Rasa HOLMOGOR (varietate albă)
Gâtul este lung şi potrivit de gros. Trunchiul este masiv, larg şi lung, cu
toracele adânc şi pieptul foarte bine dezvoltat. Abdomenul este voluminos, cu
fanon abdominal simplu, dar destul de dezvoltat. Coada este scurtă şi purtată sus.
44
Aripile sunt sus prinse şi relativ mici. Picioarele sunt groase şi scurte,
galbene la varietatea albă şi brune la cea cenuşie.
Varietăţi de culoare: albă şi cenuşie.
• greutatea corporală: 10-12 kg la masculi; 7,5-9 kg la femele;
• producţia de ouă: 15-30 buc. şi chiar 40-50 buc. la unele linii;
Bobocii sunt robuşti, cu un ritm bun de creştere, astfel că la vârsta de cel
târziu 7 luni, realizează greutăţile corporale specifice păsărilor adulte. Carnea lor
este gustoasă, fragedă şi suculentă.
Gâştele sunt cloşti şi mame bune. În condiţiile de climă de la noi, rasa
Holmogor dă rezultate mai bune decât rasele Toulouse şi Emden.

1. Ce particularitate prezintă la nivelul abdomenului rasa Toulouse
2. Care este fecunditatea ouălor la rasa Toulouse
3. Care este producţia de ouă la gâsca Holmogor
3.6. Rasele de gâşte semigrele
Rasa Landaise. Este originară din Franţa, districtul Landaise. Din punct de vedere
al exteriorului şi culorii penajului se aseamănă cu rasa Toulouse, dar are o
greutate corporală inferioară (fig. 38).
Fig. 38 Rasa LANDAISE
Caractere de rasă: capul este oval, alungit, potrivit ca mărime. Gâtul, de lungime
medie, este drept şi purtat vertical. Trunchiul prezintă un format dreptunghiular,
fiind purtat oblic. Spinarea este lungă, pieptul proeminent şi rotunjit, abdomenul
larg şi voluminos, iar coada destul de lungă, purtată în prelungirea spinării. Aripile
sunt lungi şi purtate sus. Picioarele sunt mijiocii, cu fluiere roşii-portocalii.
Culoarea penajului: cenuşie.
• greutatea corporală: 7-8 kg la masculi; 6-7 kg la femele;
• producţia de ouă: 25 buc. în primul an şi 34-40 ouă/an, în anii II şi III de ouat;
• greutatea ficatului gras: 700-800 g;
Calitatea ficatului gras obţinut prin îndopare este foarte bună; el are o
culoare deschisă şi un conţinut ridicat de grăsimi.
Rasa Olandeză Albă de Rin. S-a format în Olanda, în regiunea Rinului superior,
prin încrucişarea gâştelor locale cu cele din rasa Emden (fig. 39).
45
Fig. 39 Rasa OLANDEZĂ ALBĂ DE RIN
Caractere de rasă: capul este alungit, de mărime medie, cu ciocul de culoare

portocalie. Gâtul este potrivit de lung, drept şi purtat vertical. Trunchiul este larg,
purtat oblic, cu spinarea dreaptă. Pieptul este dezvoltat, adânc şi larg, purtat uşor
ridicat. Abdomenul este destul de voluminos, prevăzut cu fanon abdominal dublu.
Coada de lungime medie este situată în continuarea spinării. Aripile sunt lungi, cu
vârful la nivelul cozii. Fluierele sunt de lungime medie şi culoare portocalie.
Culoarea penajului: albă.
• greutatea corporală: 6 kg la masculi; 5,0-5,5 kg la femele;
• greutatea ouălor; 180-190 g;
Gâştele Olandeză albă de Rin se pretează pentru a fi crescute în loturi mari,
de 5000-15000 capete, ceea ce face posibilă practicarea sistemului intensiv de
creştere. Bobocii sunt deosebit de precoce, ajungând la vârsta de numai 7-8
săptămâni la greutăţi corporale de peste 4 kg, cu un consum de nutreţuri
combinate de 2,5-3,0 kg. Producţia de ficat gras este mică.
Apreciată în ansamblu, Olandeza albă de Rin este o rasă valoroasă de gâşte,
care, alături de rasa Landaise, prezintă un interes foarte mare pentru ţara noastră,
stând la baza producerii hibrizilor comerciali pentru carne şi ficat gras.

1. De unde este originară rasa Landaise
2. Care este greutatea ficatului gras la rasa Landaise
3. Care este producţia de ouă la gâsca Olandeză albă de Rin
3.7. Rasele de gâşte uşoare
Rasa Frizată Danubiană. Este răspândită Sud-Estul Europei, în zona dunăreană

şi pe litoralul Mării Negre, până în Caucaz şi prezintă o adaptabilitate mare la
condiţiile de mediu; este apreciată atât pentru penajul de calitate superioară, cât şi
pentru ouăle produse, care au un procent mare de fecunditate.
Caractere de rasă: capul este mijlociu ca mărime, deşi pare destul de masiv.
Ciocul nu prea mare, are culoarea roşie-portocalie. Ochii sunt mari, de culoare
albastră-deschis. Gâtul, relativ scurt şi destul de gros, are o direcţie verticală.
Trunchiul prezintă o poziţie orizontală, cu spinarea uşor convexă. Pieptul este
dezvoltat şi purtat sus; abdomenul, slab dezvoltat, este purtat, de asemenea sus.
Picioarele sunt groase, cu fluiere roşii-portocalii.
Culoarea penajului: cenuşie (tot corpul este acoperit cu un penaj cenuşiu, cu
excepţia abdomenului, care este alb) sau albă.
46
• greutatea corporală: 4-5 kg;
Gâştele sunt cloşti şi mame bune; bobocii se cresc uşor. Sunt păsări rustice,
rezistente la condiţiile de mediu şi care valorifică bine păşunile şi suprafeţele de
apă. Produc pene de calitate, deoarece rahisul lor (în special cel de pe spinare şi
şale) este lung, elastic şi răsucit; puful este abundent. Rasa are un fond genetic
valoros, dar trebuie ameliorată în direcţia ridicării greutăţii şi a producţiei de ouă.
Rasa Chineză. Este originară din China de Nord. Este o gâscă suplă, vioaie şi
mereu în mişcare; scoate sunete stridente, asemănătoare cu o trompetă.
Caractere de rasă: capul este alungit şi lat, cu ciocul potrivit de lung, mai gros la
bază, unde, spre frunte, se află dispus un caruncul, motiv pentru care, mai este
cunoscută şi sub denumirea de ,,Gâsca cu caruncul". Culoarea ciocului şi a
carunculului este portocalie la varietatea albă şi neagră la cea castanie.
Gâtul este foarte subţire şi lung, fiind arcuit ca la lebădă (fig. 40).
Fig. 40 Rasa CHINEZĂ (varietate castanie)
Trunchiul are o direcţie oblică dinainte-înapoi, cu umeri largi; lipseşte

fanonul abdominal. Spinarea este convexă şi înclinată oblic spre partea
posterioară, iar pieptul este rotunjit şi purtat sus.
Aripile sunt lungi şi bine aşezate pe corp. Coapsele sunt plate, dar puternice,
iar fluierele au o culoare portocalie şi o lungime medie.
Culoarea penajului: cenuşie-brună şi albă.
• greutatea corporală: 5-6 kg la masculi; 4-5 kg la femele (în China există un tip
greu, care poate ajunge până la 25 kg);
• producţia de ouă: 60-70 buc. şi chiar, 100 buc.;
De obicei, gâştele depun 30-40 ouă în sezonul de primăvară-vară şi 20-30
ouă în cel de toamnă. Fecunditatea ouălor este foarte bună, de peste 85%;
capacitatea de ecloziune este de cca 85%.
Instinctul de clocit este foarte dezvoltat. Un neajuns, este faptul că o parte
din masculi manifestă tendinţa de monogamie, fiind necesară scoaterea acestora
din efectiv. Nici producţia de pene nu este apreciată, deoarece penele au rahisul
rigid. Bobocii se cresc uşor, mai puţin în primele 2-3 săptămâni de viaţă a lor,
când sunt foarte sensibili.
1. Care este zona de răspândire a rasei Frizată Danubiană
2. Care este greutatea corporală la rasa Frizată Danubiană
3. Care este producţia de ouă la gâştele din rasa Chineză
47
3.8. Rezumat U.I.-3
Rasa Pekin este originară din sudul Chinei, unde s-a format în mod natural;
în 1575 a fost importată în Anglia, unde a fost încrucişată cu Aylesbury (pentru
îmbunătăţirea calităţii cărnii) şi apoi s-a răspândit în toată Europa.
Rasa Rouen este originară din Franţa, unde s-a format prin selecţia raselor
comune locale din Normandia, în împrejurimile oraşului Rouen; rasa se aseamănă
cel mai mult cu raţa sălbătică, din punctul de vedere al culorii.
Rasa Leşească (Barbarie) este originară din America de Sud (Brazilia şi
Paraguay), unde se creşte exclusiv ca pasăre de producţie; în Europa a fost
crescută, iniţial, ca pasăre de ornament pentru exteriorul ei deosebit; carnea nu
este foarte apreciată din cauza gustului specific şi neplăcut.
Rasa Alergătoare Indiană este originară din India, unde s-a format în mod
natural; denumirea vine de la mersul grăbit şi puţin legănat.
În Europa a fost importată mai întâi în Anglia, în a doua jumătate a secolului
trecut, de unde s-a răspândit şi în celelalte ţări europene.
Rasa Campbell s-a format în Anglia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin
încrucişarea materialului local cu rasa Alergătoare Indiană, peste care s-a
intervenit, mai târziu, cu rasele Rouen şi Malard.
Rasa Toulouse este cea mai reprezentativă rasă de gâşte grele, formată în
sudul Franţei, în împrejurimile oraşului Toulouse, din gâsca locală supusă unui
proces de selecţie sever. Impresia generală este aceea a unei gâşte masive, cu un
abdomen ce ajunge până aproape de pământ, având fanonul abdominal dublu.
Rasa Holmogor este originară din Rusia, regiunile Voronej şi Kursk, fiind
obţinută prin încrucişarea rasei Chineze cu gâştele locale albe, de 7-8 kg; este
foarte apreciată pentru calităţile sale productive, dar şi pentru puterea mare de
adaptare la condiţiile specifice stepei ruse.
Rasa Landaise este originară din Franţa, districtul Landaise; din punct de
vedere al exteriorului şi culorii penajului se aseamănă cu rasa Toulouse, dar are o
greutate corporală inferioară.
Rasa Olandeză Albă de Rin s-a format în Olanda, în regiunea Rinului
superior, prin încrucişarea gâştelor locale cu cele din rasa Emden.
Rasa Frizată Danubiană este răspândită Sud-Estul Europei, în zona
dunăreană şi pe litoralul Mării Negre, până în Caucaz.
Rasa Chineză este originară din China de Nord, fiind o gâscă suplă, vioaie şi
mereu în mişcare; scoate sunete stridente, asemănătoare cu o trompetă.
1. Standardul rasei Barbarie (5 puncte)

2. Standardul rasei Frizată danubiană (5 puncte)
1. Bălăşescu, M. şi col., 1980-Avicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2. Driha, Ana, 2000-Curs de tehnologia creşterii păsărilor. Editura Mirton, Timişoara.
3. Ştefănescu, Gh. şi col., 1961-Avicultura. Vol. I şi II, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
4. Usturoi, M.G. şi Păduraru, G., 2005-Tehnologii de creştere a păsărilor. Editura Alfa,
Iaşi.
7. Vacaru-Opriş, I. şi col., 2000-Tratat de Avicultură (I). Editura Ceres, Bucureşti.
48
U.I.-4. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI SISTEME DE REPRODUCERE
LA PĂSĂRI
Cuprins
4.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-4..……………...…49
4.2. Instrucţiuni U.I.-4……………………………………………………………49
4.3. Aparatul genital mascul..................................................................................49
4.4. Aparatul genital femel....................................................................................51
4.5. Împerecherea naturală.....................................................................................53
4.6. Însămânţarea artificial.....................................................................................54
4.7. Rezumat U.I.-4…………………………………………………..............…..56
4.8. Lucrare de verificare nr. 4………………...…………………………………56
4.9. Bibliografie U.I.-4…………………………………..………..……………...56
Această unitate de învăţare are ca obiectiv principal înţelegerea rolului

aparatului reproductor în formarea oului şi activitatea reproductivă, precum şi a
metodelor de înmulţire a păsărilor.
La finalul acestei U.I., cursanţii vor dobândi competenţe referitoare la:
• particularităţile anatomice şi funcţionale ale aparatului reproducător la păsări;
• definirea principalelor metode de împerechere naturală folosite la păsări;
• explicarea tehnicilor de recoltare a spermei la speciile avicole şi de inoculare a
materialului seminal.
până la sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din semestrul al II-lea.
4.3. Aparatul genital mascul
Se deosebeşte de al mamiferelor prin 2 aspecte majore: situarea testiculelor

în cavitatea abdominală şi lipsa glandelor anexe.
În alcătuirea aparatului reproducător intră două testicule, fiecare continuat
de câte un epididim, un canal deferent, o ampulă a canalului deferent şi de câte un
canal ejaculator; cele două canale ejaculatoare se deschid într-un organ de
copulaţie amplasat la nivelul pliului dintre urodaeum şi proctodaeum (fig. 41).
Testiculele sunt situate în cavitatea abdominală, în dreptul ultimilor trei
coaste, fiind în contact direct cu lobul anterior al rinichilor; au o formă ovoidală,
culoare alb-gălbuie şi sunt suspendate de un mezou.
Raportate la dimensiunile păsărilor, testiculele sunt foarte voluminoase,
mărimea lor variind în funcţie de specie şi rasă, de la mărimea unui bob de fasole,
la cea a unui ou de porumbel (cocoşii şi răţoii au testiculele de două ori mai mari
decât curcanii), dar întotdeauna, masculii din rasele uşoare au testiculele mai mari
decât cei din rasele mixte sau grele (la cocoşii Leghorn de 20 săptămâni, greutatea
medie este de 16,7 g, în timp ce la masculii Plymouth Rock, de numai 9,11 g).
49
Fig. 41 Porţiunea terminală a aparatului genital mascul
1-uretră; 2-artera puddenda; 3-canal deferent; 4-corp vascular; 5-papilă copulatoare;
6-canal ejaculator; 7-ampula canalului deferent
Testiculul este înconjurat de o capsulă fibroasă alcătuită din lame

conjunctive de culoare albă şi care se numeşte “albuginee”. În structura lui intră
tubii seminiferi sub forma unei reţele testiculare, o reţea de tuburi şi vasele
eferente, puternic răsucite sub forma unui cornet. Tubii seminiferi părăsesc tunica
albuginee pentru a se combina sub forma unui cordon lung şi încolăcit, numit
“epididim”, în lumenul căruia se găsesc spermatozoizii în diferite stadii de
dezvoltare şi unde suferă un proces de maturare.
La instalarea maturităţii sexuale, epididimul se atrofiază, dar celulele
epiteliului său secretă fluidul seminal. De la acest nivel, sperma înaintează într-un
canal muscular numit “canal deferent” ce se deschide în urodaeumul cloacei; în
timpul sezonului de reproducţie, aceste canale îşi măresc de 30-40 ori greutatea
iniţială datorită acumulării de spermatozoizi.
În porţiunea sa terminală, fiecare canal deferent se lărgeşte şi se destinde,
formând sacul seminal numit “ampula canalului deferent”, de unde, prin
intermediul canalului ejaculator sperma ajunge la organul de copulaţie.
La palmipede, organul copulator are o structură asemănătoare penisului şi
este situat pe peretele ventral al cloacei, de unde este împins în afară de către un
muşchi şi retractat de un ligament. Are forma unui apendice cărnos, de culoare
alb-murdar, lung de 5-8cm la răţoi şi ceva mai scurt la gâscani; la suprafaţă are un
canal spiralat prin care sperma se scurge până în vârful acestuia (fig. 42).
Fig. 42 Penisul la răţoi

1-mucoasa cloacală; 2-penis; 3-jgheab seminal; 4-marginea jgheabului; 5-orificii de deschidere a
canalului deferent; 6-orificiu de deschidere a ureterei
Cocoşii şi curcanii nu au un organ copulator propriu-zis, ci numai o papilă

copulatoare şi care este o cută diferenţiată a peretelui cloacal, alcătuită din ţesut
erectil; la cocoş ea este mică, de formă conică şi uşor proeminentă.
50
În timpul împerecherii, papila primeşte limfă din corpul vascular al arterei
puddenda pentru diluarea spermei care este foarte concentrată, iar printr-o mişcare
de prolobare, proiectează sperma direct în oviduct, prin orificiul extern al acestuia.
Cunoaşterea porţiunii terminale a aparatului genital mascul prezintă interes
deoarece, identificarea sexului la puii de o zi se poate realiza prin metoda cloacal-
japoneză, care constă în evidenţierea acestui segment anatomic de la pasăre şi
exteriorizarea papilei copulatoare.
Trebuie menţionat că această tehnică este deosebit de stresantă atât pentru
pui, cât şi pentru lucrătorii care o efectuează şi de aceea, a şi fost exclusă din
practica avicolă, o dată cu crearea hibrizilor autosexabili la vârsta de o zi după
dezvoltarea remigelor sau culoarea pufului.

1. Unde sunt amplasate testiculele la păsări
2. Cum se numeşte capsulă fibroasă alcătuită din lame conjunctive de culoare
albă care înconjoară testiculul
3. Care este denumirea organului copulator la cocoşi şi curcani
4. Cum se numeşte porţiunea terminală a canalului deferent
4.4. Aparatul genital femel
În stadiul embrionar, la păsări se dezvoltă 2 ovare şi 2 oviducte, însă, foarte

curând, ovarul şi oviductul drept se atrofiază, dezvoltându-se normal numai cele 2
componente de pe partea stângă.
Ovarul este responsabil de formarea, creşterea şi maturarea ovulelor, dar are
şi funcţie secretorie, producând hormonii estrogeni şi progestageni; este situat în
cavitatea abdominală, sub faţa ventrală a lobului posterior al rinichiului stâng,
fiind suspendat printr-un ligament scurt (mezovarium). La păsările tinere, precum
şi la cele aflate în repaus, ovarul se prezintă sub forma unui corp cărnos de culoare
roşie-închisă, cu suprafaţa aproximativ dreptunghiulară; la păsările aflate în plină
producţie, acesta capătă aspectul unui ciorchine datorită proiecţiei pe suprafaţa lui
a foliculilor aflaţi în diferite faze de dezvoltare.
În funcţie de specie şi rasă, greutatea ovarului la păsările care nu au început
ouatul variază între 20 şi 30 g, dar pe măsură ce înaintează în activitatea
productivă, greutatea lui creşte de 5-6 ori.
Oviductul, reprezintă segmentul aparatului genital în care se depun părţile
constituiente ale oului (albuşul, membranele cochiliere, coaja minerală şi cuticula)
şi unde poate avea loc fecundarea ovulei de către spermatozoizi; oviductul începe
să se structureze din ziua a 8-a de incubaţie din canalul Müller stâng.
Oviductul se prezintă sub forma unui tub glandular, foarte elastic şi flexuos,
ce leagă ovarul de cloacă, suspendat fiind de un ligament (mezosalpinx).
Dimensiunile oviductului sunt dependente de starea fiziologică a păsărilor.
Astfel, la cele aflate în repaus, el are o lungime de 15-18cm şi un diametru de 0,2-
0,5cm, în timp ce la păsările aflate în activitate, lungimea creşte la 65-80cm, iar
diametrul la 1,5-2cm (tab. 1).
Tabelul 1
Lungimea şi greutatea oviductului funcţional de găină
Segmentul Lungimea (cm) Greutatea (g)
Infundibulum 9,0 1,0
Magnum 32,0 17,6
Istm 10,0 4,4
Uterus 11,0 13,5
Vagin 10,0 5,0
51
În structura anatomică a oviductului intră un strat muscular inelar intern şi
un strat muscular longitudinal extern, aşezat oblic pe peretele acestuia;
contractarea musculaturii circulare asigură realizarea mişcării peristaltice cu rol în
deplasarea ovulei, iar contractarea musculaturii longitudinale permite rotirea
acesteia în jurul propriului ax.
Oviductul se deschide în cloacă prin “orificiul extern” şi este alcătuit din 5
segmente, cu dimensiuni şi structuri diferite (infundibulum, magnum, istm, uterus
şi vagină), fiecare participând la elaborarea componentelor oului (fig. 43).
Fig. 43 Ovarul şi oviductul la găină

1-foliculi secundari în diferite faze de creştere; 2-trompă; 3-magnum;
4-istm; 5-uterus; 6-vagin; 7-rect; 8-cloacă
1. Infundibulum (trompă)-situat la capătul proximal al oviductului, are forma

unei pâlnii cu marginile răsfrânte şi o lungime, la găini, de 9-10cm. În momentul
dehiscenţei, marginile trompei se plasează sub ovar, captând ovulul; cele care nu
sunt preluate de trompă cad în cavitatea abdominală unde se resorb în 24 ore.
2. Magnum (camera albuminogenă)-este segmentul cel mai lung al oviductului
(30-40cm la găină şi de 35-45cm la curcă). Delimitarea faţă de infundibulum este
neclară, singurul element de separare fiind plierea mucoasei; între magnum şi istm
există o zonă clară de delimitare, sub forma unei benzi transparente. Celulele de la
acest nivel secretă o parte din albuşul oului, din care se vor forma şi şalazele.
3. Istmul-are lungimea de 8-12cm la găină şi 15-17cm la curcă şi reprezintă zona
în care sunt elaborate cele două membrane cochiliere; prezintă pliuri longitudinale
la nivelul mucoasei, delimitarea faţă de următorul segment fiind marcată doar de
dispariţia structurii cu pliuri.
4. Uterus (camera cochilieră)-cel mai larg compartiment al oviductului, cu pereţii
puternic îngroşaţi şi lungimi de 7-8cm la găină şi de 8-9cm la curcă. Aici are loc
definitivarea straturilor de albuş şi a şalazelor, precum şi formarea cojii minerale.
5. Vagina-are lungimea de 10-12cm şi este căptuşită cu o mucoasă cutată
longitudinal; la nivelul ei, oul complet format stagnează până la expulzare.

1. Care este greutatea ovarului la păsările care nu au început ouatul.
2. Care este lungimea infundibulumului (trompei) la găini.
3. La ce categorie de păsări, ovarul are aspectul unui ciorchine datorită proiecţiei
pe suprafaţa lui a foliculilor aflaţi în diferite faze de dezvoltare.
4. Care este cel mai lung segment al oviductului
5. Ce tip de mişcare este imprimată ovulei de către contractarea musculaturii
circulare a oviductului
52
4.5. Împerecherea naturală
Actul sexual la păsări este cunoscut sub denumirea de “călcat” şi se

desfăşoară într-o succesiune de faze asemănătoare celor de la mamifere.
Călcatul debutează cu o fază premergătoare, în timpul căreia partenerii au o
atitudine de provocare sexuală printr-un anumit “joc” al mişcărilor şi al sunetelor,
ceea ce determină excitarea zonei sexuale de la nivelul scoarţei cerebrale.
Partenerii astfel pregătiţi prin stimuli fono şi optosexuali vor intra în a doua
fază, a călcatului propriu-zis (cu o durată de numai 3-5 sec.) şi apoi în faza finală
(de saţietate), când femela efectuează mişcări caracteristice.
Comportamentul păsărilor în timpul împerecherii naturale poate fi
reprezentat, teoretic, prin “etograma sexuală” (tab. 2).
Tabelul 2
Etograma sexuală la cocoşii şi găinile din rasele grele
Etograma sexuală a cocoşului Etograma sexuală a găinii
2. Reflexul de apropiere-se apropie de găină cu paşi 1. Reflexul de căutare-se deplasează în perimetrul
rari şi o cheamă cloncănind şi arcuindu-şi gâtul cu grupului şi rămâne pe loc în apropierea cocoşului,
capul aplecat în jos (stimuli fono şi opto-sexuali). semn că este în căutarea acestuia.
4. Reflexul de erecţie-îşi înalţă coada şi se întinde, 3. Reflexul de acceptare-se apropie la cloncăitul
ridicând câte un picior. cocoşului, semn că îl acceptă.
6. Reflexul de îmbrăţişare-abordează lateral găina şi 5. Reflexul de imobilitate-adoptă poziţia de
sare pe ea, apoi o prinde cu ciocul de creastă şi se ţine supunere, nemişcată, indispensabilă călcatului
în echilibru cu ajutorul aripilor. (stimuli opto sexuali).
8. Reflexul de intromisiune şi ejaculare-are loc 7. Reflexul vagino-clocal-ridică coada şi
intromisiunea prin balansarea corpului de câteva ori; proiectează cloca spre exterior.
ejacularea se termină atunci când îşi ridică coada.
9. Reflexul de saţietate-se ridică, îşi scutură
energic corpul cu penajul horiplumat şi părăseşte
locul unde s-a produs călcatul cu un
comportament caracteristic.
Cunoaşterea elementelor ce alcătuiesc un astfel de tablou sexual prezintă

importanţă practică deoarece, prin observarea directă a cuplurilor, se poate aprecia
dacă acestea au o activitate reproductivă normală.
În practica avicolă sunt utilizate 4 metode de împerechere naturală
Împerecherea liberă (în clan sau în cârd), este cea mai răspândită metodă
şi constă în introducerea unui număr bine determinat de masculi în lotul de
femele; metoda este utilizată pe scară largă în fermele de reproducţie pentru
obţinerea ouălor destinate incubaţiei.
Caracterizată prin obţinerea unui foarte bun procent de fertilitate, metoda
are dezavantajul că nu permite cunoaşterea originii puiului decât după mamă şi
aceasta numai în condiţiile practicării controlului individual al producţiei de ouă.
Împerecherea în harem (în familie), se practică numai în fermele de
selecţie şi în unităţile de testare, fiind la origine tot o împerechere liberă, dar care
presupune întreţinerea fiecărui mascul împreună cu lotul de femele repartizat, pe o
suprafaţă de creştere bine delimitată.
Avantajele metodei constau în aceea că se cunoaşte cu precizie originea
puilor şi că se evită diminuarea activităţii de reproducţie, deoarece dispare stresul
provocat de luptele dintre masculi.
Împerecherea individuală (la mână), se practică numai în fermele de
selecţie, în scopul utilizării cât mai intense a reproducătorilor masculi valoroşi; se
foloseşte cu bune rezultate la găini şi curci şi mai puţin la palmipede, unde indicii
de reproducţie realizaţi sunt nesatisfăcători. Masculii se cresc în cuşti individuale
cu padoc, unde se introduc eşalonat femelele, după ce acestea au ouat.
La găini este necesară o frecvenţă de o împerechere pe săptămână, iar la
curci una la două săptămâni.
53
Respectându-se această frecvenţă şi repartizând zilnic unui mascul câte 5-6
femele, acesta poate să fecundeze 30 găini şi respectiv, 50 de curci. Metoda este
greoaie şi costisitoare, pentru că necesită un volum mare de muncă şi cheltuieli
suplimentare pentru cuşti.
Împerecherea alternativă, este folosită doar pentru femelele cu producţii de
ouă foarte ridicate, dar cu fertilitatea cu mult sub normal.
Ea poate fi aplicată în două variante: în prima se împerechează doi masculi
cu acelaşi lot de femele, ei fiind schimbaţi zilnic sau la 2-3 zile, iar în a doua
variantă se utilizează un număr crescut de masculi, rotindu-se până la 6 cap.
pentru o singură femelă.

1. Care este durata călcatului propriu-zis la păsări.
2. În ce tip de ferme se aplică «împerecherea liberă”
3. În ce constă “împerecherea de tip “în harem” (în familie).
4. Care este scopul aplicării «împerecherii individuale»
4.6. Însămânţarea artificială
Presupune parcurgerea a două etape distincte şi anume: pregătirea

masculilor în vederea recoltării spermei şi însămânţarea propriu-zisă; cea de-a
doua etapă are, la rândul ei, două faze: recoltarea spermei şi respectiv, inocularea
acesteia în oviductul femelelor.
Pregătirea masculilor pentru recoltarea materialului seminal demarează cu
două săptămâni înainte de intrarea femelelor în ouat şi constă într-un program de
fotostimulare, de la 8 ore lumină/zi, la 14 ore pe zi.
Masajul propriu-zis se efectuează după începerea fotostimulării şi are drept
scop crearea reflexului de ejaculare; iniţial, se realizează toaletarea regiunii
cloacale a masculilor. Masajul se execută periodic, cu pauză de 1-2 zile între
şedinţe pentru prevenirea epuizării masculilor.
Sperma obţinută se analizează sub aspectul volumului, concentraţiei în
spermatozoizi şi a procentului de spermatozoizi morţi şi anormali, fiind eliminaţi
masculii la care materialul seminal este necorespunzător.
Inocularea spermei trebuie să înceapă după ce 60% din femele au depus
ponta; mişcările contractile ale oviductului deplasează oul spre porţiunea finală a
acestui segment, dar împiedică, în acelaşi timp, deplasarea spermatozoizilor,
materialul seminal fiind eliminat odată cu oul.
Însămânţarea artificială la găini. După contenţionare, masculii se masează
la nivelul simfizei ischiopubiene şi a protuberanţelor ischiatice până la apariţia
stării de excitare, moment în care se plasează paharul colector sub cloacă,
presându-se pereţii laterali ai acesteia în vederea vidării canalelor deferente.
Inocularea spermei se face fără a scoate femelele din cuşcă; după
evidenţierea oviductului prin exercitarea unei uşoare presiuni pericloacale, se
introduce tubul seringii de însămânţare 3-4 cm în oviduct şi se injectează o doză
de 0,025ml spermă. Recoltarea materialului seminal şi inocularea lui trebuie
efectuate în cel mult 30 minute.
Schemă de însămânţarea: are loc prima însămânţare care se repetă după 24
ore, iar apoi, intervalul dintre două însămânţări consecutive creşte la 5-7 zile.
Metoda permite obţinerea unei fecundităţi de peste 90%.
Însămânţarea artificială la curci. Curcanii se imobilizează pe un suport
special, după care sunt supuşi unui masaj ritmic în jurul orificiului anal şi a
regiunii abdominale, imediat sub oasele pubiene.
54
După exteriorizarea papilei copulatoare se trece la mulgerea propriu-zisă,
care se repetă de 2-3 ori pentru a recolta toată sperma. Inocularea materialului
seminal se execută după aşezarea femelelor pe un stand special, aplicându-se o
tehnică asemănătoare cu cea de la găini; doza de inoculare este de 0,025ml.
Schema de însămânţare: se efectuează prima inoculare care se repetă la 24
ore, apoi intervalul dintre inoculări creşte la 10 zile; la sfârşitul sezonului de
reproducţie însămânţările se execută săptămânal.
Însămânţarea artificială la palmipede. Programul de pregătire a masculilor
începe diferenţiat, în funcţie de specie: la vârsta de 26 săptămâni în cazul răţoilor
şi de 28 săptămâni la gâscani.
Instalarea reflexului de ejaculare începe în paralel cu declanşarea
programului de fotostimulare şi se realizează prin efectuarea zilnică a masajului
dorso-abdominal, parcurgându-se următoarelor etape:
• contenţionarea masculului;
• excitarea sexuală (masarea simultană, cu ambele mâini, a regiunii dorsale şi a
celei abdominale, în sens antero-posterior);
• evidenţierea penisului (apăsarea cu mâna dreaptă a regiunii abdominale în
dreptul sternului, în timp ce cu mâna stângă se presează puternic inelul
pericloacal, până la prolobarea penisului);
• recoltarea spermei (cu mâna stângă se ţine coada, iar cu degetele de la mâna
dreaptă se execută mişcări ritmice de apăsare, de la baza spre vârful penisului;
în scurt timp, acesta va intra în erecţie, iar după câteva mişcări de masaj se va
produce şi ejacularea).
În mod normal, sperma este eliberată pe la baza organului copulator, dar
sunt frecvente cazurile în care aceasta se scurge peste marginile canalului spiralat
format de cele două cute ale penisului, ceea ce îngreunează recoltarea).
Atunci când programul de pregătire este aplicat corespunzător, masculul va
intra în erecţie la simpla vedere a operatorului sau chiar în momentul
contenţionării, iar ejacularea va fi foarte uşoară. Masculii la care materialul
seminal este necorespunzător sau cei care, după trei recoltări consecutive, nu dau
o cantitate minimă de 0,2ml spermă, sunt eliminaţi de la reproducţie.
Pentru ca sperma să poată fi depusă în oviduct, este necesar ca orificiul
extern al acestuia (este amplasat în partea stângă a cloacei) să fie orientat pe
direcţia orificiului anal; pentru aceasta, după contenţionarea femelei, se introduce
degetul prin anus până la nivelul orificiului extern, după care se direcţionează
tubul de sticlă al seringii pe lângă deget, până în oviduct, pe o distanţă de 3-4cm.
Urmează inocularea propriu-zisă prin acţionarea seringii, utilizându-se o
doză de 0,05ml spermă la gâşte şi 0,03ml la raţă; numărul optim de spermatozoizi
în doza de însămânţare este de cca. 50 milioane, concentraţia lor influenţând
direct procentul de fertilitate al ouălor.
Inocularea materialului seminal la femele se execută săptămânal, iar
frecvenţa de utilizare a masculilor va fi de 2-3 ori pe săptămână, timp de 6
sezoane, dar cu condiţia ca la începutul fiecărui sezon efectivul să fie
reânprospătat în proporţie de 15-20%.

1. Care este doza de spermă necesară însămânţării artificiale a găinilor.
2. În ce zonă corporală a curcanilor se face masajul pentru recoltarea spermei
3. La ce vârstă trebuie supuşi programului de pregătire, răţoii folosiţi pentru
însămânţările artificiale
4. Care este numărul optim de spermatozoizi din doza de însămânţare folosită la
însămânţarea artificială a palmipedelor
55
4.7. Rezumat U.I.-4
În alcătuirea aparatului reproducător mascul intră 2 testicule, continuate cu

câte un epididim, un canal deferent, o ampulă a canalului deferent şi un canal
ejaculator; cele 2 canale ejaculatoare se deschid într-un organ de copulaţie
amplasat la nivelul pliului dintre urodaeum şi proctodaeum. La palmipede organul
copulator are o structură asemănătoare penisului, în timp ce cocoşii şi curcanii
prezintă doar o papilă copulatoare (o cută diferenţiată a peretelui cloacal).
În stadiul embrionar, la păsări se dezvoltă 2 ovare şi 2 oviducte, însă, foarte
curând, ovarul şi oviductul drept se atrofiază, dezvoltându-se normal numai cele 2
componente de pe partea stângă. Ovarul este responsabil de formarea, creşterea şi
maturarea ovulelor, dar are şi funcţie secretorie (produce hormoni estrogeni şi
progestageni), iar oviductul, reprezintă segmentul aparatului genital în care se
depun părţile constituiente ale oului şi unde poate avea loc fecundarea ovulei.
Actul sexual la păsări este cunoscut sub denumirea de “călcat” şi se
desfăşoară într-o succesiune de faze asemănătoare celor de la mamifere. În
practica avicolă sunt utilizate 4 metode de împerechere naturală: liberă (în clan
sau în cârd), în harem (în familie), individuală (la mână) şi alternativă.
Însămânţarea artificială presupune parcurgerea a 2 etape distincte şi anume:
pregătirea masculilor în vederea recoltării spermei şi însămânţarea propriu-zisă;
cea de-a doua etapă are, la rândul ei, două faze: recoltarea spermei şi respectiv,
inocularea acesteia în oviductul femelelor.
Pregătirea masculilor pentru recoltarea materialului seminal demarează cu 2
săptămâni înainte de intrarea femelelor în ouat şi constă într-un program de
fotostimulare. Inocularea spermei trebuie să înceapă după ce 60% din femele au
depus ponta; mişcările contractile ale oviductului împiedică deplasarea
spermatozoizilor, materialul seminal fiind eliminat odată cu oul.
1. Aparatul genital la păsări (5 puncte)

2. Sisteme de reproducere la păsări (5 puncte)

2. Bogdan, A.T. şi col., 1981-Reproducţia animalelor de fermă. Editura “Scrisul
Românesc”, Craiova.
3. Dascălu, Al., 1974-Avicultura, vol I. Lito, Institutul Agronomic Iaşi.
4. Driha, Ana, 2000-Curs de tehnologia creşterii păsărilor. Editura Mirton, Timişoara.
5. Mărgărint, Iolanda şi Chelaru, Ana, 1999–Fiziologia animalelor. Editura “Ion
Ionescu de la Brad”, Iaşi.
6. Sauveur, B., 1988-Reproduction des volailles et production d’oeufs. Institut National
de la Recherche Agronomique, Paris.
7. Stăncioiu, N., 1979-Bazele fiziologice ale sporirii producţiei de ouă. Editura Ceres,
Bucureşti.
8. Stratulat, Gh. şi Marin, Gh., 1989-Cartea fermierului-creşterea păsărilor. Editura
Ceres, Bucureşti.
10. Usturoi, M.G., 1999-Incubaţia la păsările domestice. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
14. Vancea, I., 1978-Tehnologia creşterii intensive a păsărilor. Editura Ceres, Bucureşti.
56
U.I.-5. FORMAREA OULUI ŞI DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ
LA PĂSĂRI
Cuprins
5.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-5..………............…57
5.2. Instrucţiuni U.I.-5……………………………………………………………57
5.3. Ovogeneza.......................................................................................................57
5.4. Ovulaţia şi fecundarea.....................................................................................59
5.5. Formarea membranelor terţiare.......................................................................60
5.6. Expulzarea oului..............................................................................................61
5.7. Mecanismul reglării formării oului.................................................................62
5.8. Etapele dezvoltării embrionare.......................................................................63
5.9. Fiziologia dezvoltării embrionare .................................................... ..............66
5.10. Rezumat U.I.-5…………………………………………………...………...67
5.11. Lucrare de verificare nr. 5………………...……………………………..…68
5.12. Bibliografie U.I.-5…………………………………..………..………….....68
Unitatea de învăţare are ca obiectiv principal înţelegerea fenomenului de

formare a ovulelor şi a ouălor la păsări şi a mecanismului care reglează această
acrivitate, precum şi a dezvoltării embrionare la păsări.
Competenţele dobândite de cursanţi la finalul acestei U.I. sunt:
• explicarea mecanismului ovogenezei la păsări;
• dezvoltarea cunoştinţelor despre ovulaţie şi fecundare;
• definirea etapelor din formarea şi expulzarea oului;
• descrierea mecanismului de control neuro-endocrin al funcţiei de reproducere;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la dezvoltarea şi fiziologia embrionară.
până la sfârşitul celei de-a VI-a săptămâni din semestrul al II-lea.
5.3. Ovogeneza
La păsări, ovogeneza reprezintă procesul de formare a ovulelor şi nu

formarea oului, cuprinzând 3 faze: de multiplicare, de creştere şi de maturare.
Faza de multiplicare (germinală)-La începutul stadiului de gonadă diferenţiată,
celulele germinale se transformă în “ovogonii” alcătuite din ovoplasmă, nucleu situat
central şi o membrană vitelină şi care reprezintă faza primordială în dezvoltarea
ovulelor. Prin proliferarea epiteliului germinativ, se vor forma cordoane celulare în
care se disting 2 tipuri de celule: unele mai mari care se multiplică activ şi din care iau
naştere ovogoniile şi unele mai mici din care vor rezulta celulele foliculare. Prin
fragmentarea cordoanelor celulare se formează “foliculii primordiali” ce conţin
ovogoniile, înconjurate de un strat de celule mici (celule foliculare) şi care sunt
acoperite de o capsulă conjunctivă (teaca foliculară).
57
Faza de creştere-Începe imediat după ecloziune, prin trecerea ovogoniei în
stadiul de “ovocit de ordinul I” (primar), care se dezvoltă progresiv în foliculul pe
cale de creştere, dar fără să se dividă; o parte din foliculii primari involuiază prin
procesul de “atrezie foliculară”.
Faza de maturare-Începe odată cu apariţia maturităţii sexuale şi se continuă
pe toată durata vieţii reproductive a păsărilor.
În perioada prepuberală, diametrul foliculului primar este de circa un mm,
dar în continuare creşterea lui se intensifică, ajungând în scurt timp la un diametru
de 3mm. În etapa următoare, în folicul se acumulează “vitelus” alcătuit din
incluziuni granulare galbene (bogate în lipide) şi incluziuni albe (bogate în
protide), moment în care foliculul primar trece în “folicul secundar”.
Formarea vitelusului debutează cu depunerea în centrul foliculului a unei
mici cantităţi de vitelus alb din care se va structura “latebra Purkinje”, în jurul
căreia se vor distribui straturi concentrice şi alternative de vitelus galben şi vitelus
alb (în 24 ore se depune câte un strat din fiecare: cel galben în timpul zilei şi a
primei jumătăţi a nopţii, iar cel alb în jumătatea a doua a nopţii). Odată cu
acumularea de vitelus, nucleul este deplasat spre periferia celulei (fig. 44).
Fig. 44 Ovocita
1-nucleu; 2-disc germinativ; 3-membrană; 4-gâtul latebrei Purkinje;
5-latebra Purkinje; 6-vitelus alb; 7-vitelus galben.
După aproximativ 8 zile, foliculul atinge dimensiunea de 6mm şi intră în

ultima fază de dezvoltare şi anume, de “folicul terţiar”, când formarea de vitelus
este mult mai intensă. La începutul acestei faze, prin diferenţierea citoplasmei,
între folicul şi vitelus se formează “membrana vitelină” (zona radiata), a cărei
permeabilitate permite trecerea substanţelor nutritive şi a apei de la exterior.
În jurul zonei radiata se structurează “granuloasa” alcătuită din celule
foliculare cu o intensă activitate secretorie a granulelor de vitelus ce ajung în
ovulă prin pinocitoză (preluarea substanţelor nutritive ce se găsesc într-o soluţie)
şi prin intermediul transozomilor. Urmează “teaca internă” alcătuită din celule
tecale cu rol endocrin (cu rol în elaborarea hormonii androgeni) şi “teaca
externă” constituită dintr-un ţesut conjunctiv, bogat în fibre elastice şi de colagen.
Foliculul terţiar maturat include ovulul, care este alcătuit din citoplasmă
(ovoplasmă), nucleu şi membrana vitelină. Ovoplasma este formată dintr-o
cantitate foarte mică de “citoplasmă formativă” dispusă în jurul nucleului,
alcătuind împreună “discul germinativ” şi din foarte multă “citoplasmă nutritivă”.
Între ovul şi folicul se formează un spaţiu plin cu limfă, care facilitează
modificarea poziţiei ovulei; aceasta se va roti cu polul vegetativ (este mai greu)
spre cavitatea abdominală. Sub greutatea ovulei, foliculul se desprinde de ovar,
dar rămâne suspendat printr-un “peduncul”, imprimând aspectul de “ciorchine”.
La suprafaţa foliculului se găseşte o reţea de vase de sânge întreruptă în
zona centrală a acestuia, opus pedunculului; zona respectivă se numeşte “stigmă”
şi reprezintă locul pe unde are loc dehiscenţa foliculară (fig. 45).
58
Fig. 45 Folicul înainte de dehiscenţă
1- peduncul folicular; 2- reţea vasculară; 3- stigmă.
Pentru dezvoltarea unei ovocite până la faza de ovulă matură sunt necesare
14 zile; iniţial, ritmul de formare este foarte lent, în prima săptămână formându-se
numai 1% din vitelus, pentru ca restul de 99% să se formeze în a 2-a săptămână.

1. Care sunt cele 3 faze ale ovogenezei.
2. Care este denumirea procesului prin care o parte din foliculii primari
involuiază în timpul fazei de creştere a ovogenezei
3. Care este durata dezvoltare a unei ovocite până la faza de ovulă matură
4. Cum se numeşte zona foliculului pe unde va avea loc dehiscenţa foliculară
5.4. Ovulaţia şi fecundarea
Ovulaţia reprezintă procesul fiziologic de eliberare a ovulei, prin fenomenul

de “dehiscenţă foliculară” şi captarea acesteia de către trompa oviductului.
Când foliculul terţiar a ajuns la maturitate, iar în oviduct nu se găseşte alt ou
în formare, trompa se congestionează devenind foarte elastică şi mobilă, reuşind
ca prin mişcări succesive de contracţie şi relaxare să cuprindă, treptat, foliculul.
Urmează contractarea fibrelor musculare de la nivelul stigmei, a cărui efect
este evacuarea prin compresie a sângelui din reţeaua de vase foliculare, astfel
încât teaca foliculară (a cărei rezistenţă este mult scăzută) se rupe după câteva
minute la nivelul stigmei, iar ovula este eliberată în decurs de 3-7 minute.
Ovulaţia are loc datorită acţiunii de depolimerizare imprimată de hormonul
L.H., care este eliberat în sânge cu 6-8 ore înainte de ovulaţie; în urma
depolimerizării, substanţele devin intens hidrofile, ceea ce duce la creşterea
presiunii intrafoliculare. În acelaşi timp, la nivelul stigmei acţionează şi o enzimă
proteolitică conţinută de lichidul folicular.
Gameţii sexuali masculi ajung în tractusul genital femel prin împerechere
naturală sau însămânţare artificială. Spermatozoizii ajung la nivelul trompei în cca
3-13 ore, graţie mişcărilor proprii şi a chimiotropismului; viteza de înaintare este
de 1-3 mm/min. La acest nivel are loc fecundarea, la 15 minute după ovulaţie, însă
fecunditatea maximă se instalează în a 3-a zi de la împerechere.
Din numărul imens de spermatozoizi care ajung în preajma ovulei, doar
câţiva (3-12 la găină sau 12-15 la porumbel) pătrund în discul germinativ, păsările
fiind caracterizate printr-o polispermie normală; de fapt, este vorba de o
pseudopolispermie, doar un singur spermatozoid realizând fecundarea, ceilalţi
formează în plasmă o serie de nuclei (merociţi) care se resorb ulterior.
La ecloziune femelele au ovogoniile deja formate, astfel că pe timpul vieţii
nu mai sunt produse alte; galinaceele au 900-3000 ovogonii macroscopice, iar
palmipedele cca. 1300, dar şi câteva milioane de ovogonii microscopice.
59
În timpul vieţii productive, numărul ovocitelor care se maturizează
corespunde cu numărul de ouă produse de pasăre.

1. Cum se numeşte procesul fiziologic de eliberare a ovulei mature din ovar.
2. Care este durata de eliberare a ovului maturate din folicul
3. Care este viteza de înaintare a spermatozoizilor în tractusul genital femel
4. Cu câte ovogonii macroscopice eclozioenază femelele aparţinând galinaceelor
5.5. Formarea membranelor terţiare
Celula ou sau zigotul (gălbenuşul) este deplasată pe traiectul oviductului de

mişcările lui peristaltice, timp în care se acoperă cu o serie de membrane terţiare,
respectiv: 4 straturi de albuş, 2 membrane cochiliere, coaja minerală şi cuticula.
Formarea albuşului. Ovula, fecundată sau nu, străbate trompa în 15-30
minute ajungând în magnum unde staţionează 3 ore. Aici, glandele tubulare
secretă ovalbumină în care predomină fibrele de mucină (constituientul albuşului
dens) într-o proporţie de 40-50% (50-60%) din întreaga cantitate de albuş.
Iniţial, pe suprafaţa gălbenuşului se depune strâns un strat subţire şi foarte
dens de albuş (stratul intern de albuş dens), lăsând liber spre fiecare pol, pe axa
longitudinală, câte un filament lung şi gros; datorită mişcării de rotaţie a ovulei
imprimată de musculatura longitudinală a oviductului, cele 2 filamente se întind şi
se răsucesc puternic, transformându-se în aşa numitele “şalaze” care au rolul de a
menţine gălbenuşul într-o poziţie centrală în interiorul oului.
În continuare este secretat un al doilea strat de albuş dens (stratul extern de
albuş dens) format din fibre de mucină şi din albuş fluid; datorită rotaţiei ovulei,
albuşul fluid se diferenţiază şi se interpune între cele două straturi dense ca un
strat aparte, numit “stratul intern de albuş fluid”.
Formarea membranelor cochiliere, are loc în istm, în decurs de o oră, prin
interţeserea unor fibre elastice secretate de glandele de la acest nivel. Fibrele
constituiente sunt alcătuite din substanţe albuminoide înrudite cu chitina şi au o
structură biochimică complexă: 20% apă, iar în rest proteine (predomină cistina,
histidina şi prolina) şi carbonaţi hidraţi (hexozamine şi manoză).
Membrana cochilieră internă are o grosime de 63,7 µm, este aderentă la
albuş, iar pe ea se fixează cele două şalaze; pe membrana cochilieră externă, care
este mai subţire (17,8 µm), se va forma coaja oului. Cele 2 membrane sunt strâns
aderente una de alta, cu excepţia vârfului rotunjit al oului unde se va forma
camera cu aer, zonă în care şi grosimea lor este mai mare decât la vârful ascuţit.
Din punct de vedere fizic, membranele cochiliere reprezintă nişte ultrafiltre
care, în stare umedă, sunt permeabile pentru gaze şi vapori de apă. Tot la nivelul
istmului este secretată o anumită cantitate de albuş fluid care difuzează prin cele
două membrane, alcătuind “stratul extern de albuş fluid”.
Formarea cojii minerale, are loc în uterus, într-o perioadă de aproximativ
19 ore. Înainte de începerea formării cochiliei, uterusul secretă ultima cantitate de
albuş, care completează stratul extern fluid şi definitivează formarea şalazelor.
Iniţial, procesul de formare a cojii se desfăşoară lent, prin depunerea pe
membrana cochilieră externă a unor aglomerări mici şi izolate de săruri de calciu;
între acestea se interferează insule de natură proteică cu rol de matrice, ce sunt
secretate de către glandele din partea proximală a uterusului.
În timp, depunerile de calciu cresc în dimensiune şi capătă formă de
mamelon, cu vârful implantat în membrana cochilieră externă; deşi mameloanele
sunt strâns lipite între ele, mai rămân mici spaţii care se continuă până la suprafaţa
cojii şi care nu sunt altceva decât porii cochiliei.
60
Peste acest prim strat, numit “stratul mamelonar” se depune o nouă reţea din
fibre proteice cu rol de matrice, între care pătrund cristale de calciu (97% carbonat
de calciu, 2% fosfat tricalcic şi 1% compuşi de magneziu, fier etc) formându-se un
nou strat, mai gros (2/3 din coajă), numit “stratul spongios”. În continuare, este
depus un alt strat format din săruri de calciu, doar cu o dispunere regulată a
cristalelor, alcătuind “stratul extern al cojii”; el este cel mai subţire strat şi conţine
pigmenţii care imprimă diferite culori cojii ouălor la unele specii sau rase (fig. 46).
Fig. 46 Structura cojii minerale

1-cuticula; 2-stratul spongios; 3-stratul mamelonar; 4-mugure mamilar; 5-membrana cochilieră
externă; 6-membrana cochilieră internă; 7-por; 8-suprafaţă amorfă; 9-strat palisadic; 10-strat de
conuri; 11-capişon bazal.
În porţiunea terminală a uterusului, oul este acoperit de o peliculă fină

numită “cuticulă”, asemănătoare chimic cu membranele cochiliere; ea este
secretată de aceleaşi glande care produc pigmenţii cojii. Cuticula se întăreşte în
contact cu aerul, constituindu-se în una dintre barierele de protecţie a oului.
Mărimea porilor, numărul şi repartizarea lor pe coajă diferă în funcţie de
specie, de rasă sau linie şi chiar de la ou la ou; în general, ouăle de găină au 5000-
9000 pori, mai mulţi la cele cu coaja albă decât la cele cu coaja pigmentată.

1. Cât albuş este secretat în magnum de către celulele specializate
2. Care este conţinutul în apă al membranelor cochiliere
3. Care este durata formării cojii minerale.
4. Care este cel mai gros strat al cojii minerale
5.6. Expulzarea oului
Oul complet format ajunge în vagină unde staţionează cca 40 minute, până
în momentul “pontei” (ovipoziţie); Expulzarea oului direct în exterior este
facilitată de apropierea orificiului extern al oviductului de anus fig. 47).
Fig. 47 Expulzarea oului din oviduct

1-ou; 2-vagină; 3-cloacă.
La găinile bătrâne, la care tonicitatea musculaturii cloacale este mult slăbită,

oul cade mai întâi în cloacă unde se murdăreşte de excremente şi apoi este
expulzat în exterior.
61
Imediat după expulzare, oul se răceşte de la temperatura organismului
0
(+41 C) la cea a mediului extern, ceea ce duce la contractarea componentelor sale,
având drept rezultat formarea “camerei cu aer”, în decurs de 6-10 minute.
Poziţia obişnuită a camerei cu aer este la vârful rotunjit al oului, dar se poate
forma şi la vârful ascuţit sau în zona mediană.
Pe măsura trecerii timpului, camera cu aer creşte în dimensiune ca urmare a
evaporării apei conţinută de componentele oului.
Timpul de formare a unui ou este de cca 24 ore, o nouă ovulaţie având loc la
10-90 minute după expulzarea oului precedent; la găinile cu o foarte bună
intensitate de ouat, ovulaţia poate avea loc chiar înaintea expulzării oului format.

1. Cum se numeşte expulzarea oului complet format în exterior
2. Care este durata de formare a “camerei cu aer”.
3. Care este durata totală de formare a unui ou
5.7. Mecanismul reglării formării oului
Reglarea funcţiei de reproducere la păsări are la bază un ciclu de funcţionare

închis, de tip “feed-back”.
În acest ciclu, scoarţa cerebrală, hipotalamusul şi hipofiza reprezintă
“centrul de comandă”, neurosecreţiile hipotalamusului şi hormonii gonadotropi
hipofizari sunt “purtătorii" ”mesajului de comandă” către “executori” (ovar şi
oviduct) şi care, la rândul lor, vor informa centrul de comandă prin mesaje de
reacţie (feed-back) despre starea funcţională a aparatului genital (fig. 48).
Fig. 48 Mecanismele feed-back de reglare a ciclului sexual
La păsări, creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni este un proces puternic

dirijat neuro-endocrin, dar aflat sub dependenţa regimului de lumină asigurat.
Radiaţiile din domeniul roşu ale spectrului luminos impresionează retina şi
se transformă în influx nervos; acesta, pe calea nervilor optici, ajunge în nucleii
supraoptici şi paraventriculari din hipotalamus.
Prin sistemul circulator porthipofizar, neurosecreţia reprezentată de
hormonii de eliberare-R.H. ajunge în lobul anterior al hipofizei intensificând
secreţia de hormoni gonadotropi: F.S.H.-acţionează în creşterea şi maturarea
foliculilor ovarieni şi L.H.-definitivează maturarea acestora. La rândul lor,
organele ţintă informează permanent centrul de comandă prin mesaje de reacţie.
Astfel, estrogenii secretaţi de foliculii secundari şi terţiari (estradiolul,
estrona şi estriolul) pe lângă rolul de absorbţie a calciului intestinal şi depozitarea
lui în măduva oaselor lungi (rezervă pentru formarea cojii), influenţează şi
activitatea hipotalamusului care va comanda hipofizei să secrete mai puţin F.S.H.;
în acest fel are loc echilibrarea creşterii şi maturării foliculilor ovarieni.
62
Ovulaţia poate fi spontană (găină), dar şi provocată de actul sexual sau de
excitări vizuale (porumbiţă), ambele tipuri aflându-se sub control neuro-hormonal.
Dehiscenţa foliculară are loc sub acţiunea hormonului luteinizant (L.H.) eliberat
de anterohipofiză, a cărei secreţie este controlată de hipotalamus prin hormonul de
eliberare (R.H.-L.H.).
Foliculul ovulat se resoarbe în câteva zile, timp în care continuă activitatea
endocrină acţionând asupra hipotalamusului, iar prin mecanisme de feed-back
determină eliberarea hormonilor pentru F.S.H. şi L.H., adică maturarea unei noi
ovule şi dehiscenţa acesteia. Ovula din oviduct inhibă secreţia de L.H. şi amână o
nouă ovulaţie, care se produce la 10-90 min. după expulzarea oului precedent.
Funcţia oviductului în complexitatea sa este controlată tot endocrine; astfel,
hormonii estrogeni influenţează greutatea şi dimensiunile oului (stimulează şi
intrarea în activitate a glandelor secretorii), iar hormonii hipotalamici controlează
circulaţia sângelui în oviduct şi aportul de substanţe nutritive (vasopresina), dar şi
contracţiile uterusului şi expulzarea oului (oxitocina).

1. Cum se numeşte ciclu de funcţionare al reglării funcţiei de reproducere
2. În mecanismul reglării reproducerii, cine are rol de “centru de comandă”.
3. Ce hormon controlează dehiscenţa foliculară.
5.8. Etapele dezvoltării embrionare
Marea majoritate a păsărilor domestice sunt specii “nidifuge”, la care

dezvoltarea embrionară se încheie în interiorul ouălor, puii fiind apţi de
supravieţuire imediat după ecloziune; din această categorie fac parte specii din
ordinele Anseriformes şi Galliformes.
O altă categorie este reprezentată de speciile “nidicole” (ordinul
Columbiformes şi Passeriformes) la care puii nu pot părăsi cuibul după ecloziune,
fiind dependenţi de părinţi o anumită perioadă de timp; de la aceştia primesc
hrană, care comportă în unele cazuri o serie de transformări (laptele de porumbel).
Dezvoltarea embrionară începe din momentul fecundării şi se derulează în
trei faze: segmentarea, gastrularea şi organogeneza.
Segmentarea-reprezintă etapa dezvoltării embrionare care se declanşează imediat
după fecundarea ovulei şi constă în împărţirea acesteia într-o masă de celule
numite “blastomere”; după patru ore de la fecundare se ajunge în stadiul de opt
celule, iar după şapte ore în stadiul de 152 celule (fig. 49).
Fig. 49 Segmentarea discului germinativ la oul de găină

a, b, c şi d - polul animal al gălbenuşului cu şanţurile externe de segmentare;
e, f, g şi h-secţiuni perpendiculare pe polul animal.
La expulzarea oului există câteva mii de celule, segmentarea fiind de cele

mai multe ori terminată, cu discul germinativ în stadiul când începe să se formeze
endodermul sau este deja format; această formă embrionară se numeşte “blastulă”.
63
Segmentarea este parţială, deoarece numai o regiune redusă se divide în
blastomere, restul ovulei rămânând nesegmentat pentru că diviziunile de
segmentare nu pot pătrunde în masa gălbenuşului din cauza opoziţiei sferulelor
viteline secundare.
Trecerea oului de la temperatura păsării la cea a mediului ambiant (este mai
scăzută), face ca dezvoltarea embrionului să-şi diminueze din intensitate, până la
intrarea în viaţa latentă; dacă ouăle sunt puse în timp util la temperaturi optime,
dezvoltarea se reia de la faza în care s-a oprit.
Gastrularea-se declanşează numai după ce oul a fost pus la un nivel termic
apropiat de cel al corpului păsării şi constă în migrări de teritorii celulare care au
loc în două etape (fig. 50):
• în prima se realizează stadiul didermic, când embrionul este constituit numai
din “ectoblast” şi “endoblast”;
• în a doua etapă se formează “mezoblastul” şi “cordoblastul”.
Organogeneza-este perioada în care se formează organele şi sistemele viitorului
pui sau boboc de o zi. Dezvoltarea embrionilor până la stadiul de pui sau boboci
de o zi prezintă extinderi temporale diferite în funcţie de specie, dar existând
uneori diferenţe chiar şi în interiorul acestora (tab. 3).
Fig. 50 Gastrularea la embrionul de găină

A-Începutul gastrulării: 1-extremitate cefalică; 2-extremitate caudală; 3-ectoderm; 4-endoderm în creştere; 5-
blastocel; 6-intestin primitiv; 7-vitelus; 8-migrarea celulelor spre interior.
B-Secţiune prin linia primitivă a embrionului: 1-viitoarea placă neurală; 2-prelungire cefalică;
3-nodulul lui Hensen; 4-linia primitivă; 5-ectoderm; 6-mezoderm; 7-endoderm; 8-intestin primitiv; 9-vitelus;
10-migrarea celulelor; 11-şanţ primitiv; 12-primordiul coardei dorsale.
Tabelul 3
Durata dezvoltării embrionare la principalele specii de păsări (zile)
Nr. Specia Durata dezvoltării embrionare
crt. în medie limite
1 Găini din rase mediteraneene 20 19-21
2 Găini din alte grupe de rase 21 20-22
3 Curci 28 27-29
4 Bibilici 27 26-28
5 Păuni 30 29-31
6 Fazani comuni de vânătoare 24 23-25
7 Potârnichi 23 23-24
8 Prepeliţe japoneze 17 16-18
9 Raţe Campbell şi Alergătoare indiană 27 26-28
10 Alte raţe de producţie 28 27-30
11 Raţe Barbarie 34 33-35
12 Raţe de rasă Mandarină şi Carolină 31 30-32
13 Gâşte 30 29-32
14 Lebede 38 35-40
15 Porumbei (+3 săpt. perioada de creştere) 17 16-18
16 Canari (+3 săpt. perioada de creştere) 13 12-14
64
Anexele embrionare. Chiar de la începutul ontogenezei se formează o serie de
anexe embrionare, care sunt de fapt adaptări proprii embrionului, în legătură cu
dezvoltarea sa în mediul aerian şi care au rolul de a asigura nutriţia, excreţia,
respiraţia şi protecţia (fig. 51).
Fig. 51 Formarea anexelor embrionare

A- După 4 zile de incubaţie. B- După 12 zile de incubaţie.
1-ectoderm; 2-mezoderm; 3-endoderm; 4-amnios; 5-sacul amniotic; 6-alantoidă;
7-peduncul alantoidian; 8-gălbenuş în sac vitelin; 9-peduncul vitelin; 10-albuş.
• Amniosul. Se formează imediat după gastrulare, când embrionul are doar

câteva perechi de somite la suprafaţa lui şi apare şanţul marginal ca prim
indiciu al delimitării corpului.
Aminosul derivă din patru cute amniotice care, la rândul lor, provin din
ectoderm şi somatopleura extraembrionară; cuta anterioară este lipsită de
mezoderm şi se dezvoltă mai repede, comparativ cu celelalte trei cute care
conţin nu numai ectoderm, ci şi o foiţă externă din mezodermul celomic. Prin
fuzionarea celor patru cute se formează amniosul (spre interior) şi seroasa Von
Baer-corionul (spre exterior); amniosul devine contractil şi în cavitatea sa
apare un lichid amniotic bogat în albumină şi săruri minerale.
Rolul amniosului este de protecţie a embrionului împotriva acţiunilor
mecanice, dar există opinia că ar îndeplini şi funcţii nutritive, întrucât el este
unit prin canalul seroamniotic cu sacul albuminoid rezultat din înconjurarea
masei dense a albuşului de către membrana seroasă; prin acest canal, masa de
albuş se deplasează treptat către amnios, fiind utilizată de către embrion.
Amniosul se dezvoltă în primele 11 zile de incubaţie, după care începe să
se atrofieze şi dispare în cele din urmă; seroasa Von Baer rămâne până la
ecloziune când este spartă de puiul care ciocneşte coaja.
• Vezicula vitelină (sacul vitelin). Se formează odată cu separarea zonei
embrionare de cea extraembrionară. Intestinul rămâne în embrion, separându-
se de sacul vitelin care se găseşte la exterior, dar cu care comunică printr-un
pedicul; canalul vitelin ce trece prin pedicul face legătura între conţinutul
sacului şi intestinul definitiv.
Sacul vitelin asigură nutriţia embrionului prin intermediul vitelusului
conţinut, dar serveşte şi ca organ hematopoetic şi vasculogen. În primele zile
de incubaţie, sacul vitelin îndeplineşte în exclusivitate şi funcţia de respiraţie;
astfel, la embrionul de găină, reţeaua vasculară a sacului vitelin funcţionează
ca organ de respiraţie până în ziua a 6-a de incubaţie, când alantoida începe să
asigure respiraţia, după unirea ei cu membrana seroasă. Către sfârşitul
incubaţiei, vezicula ombilicală este retractată în cavitatea abdominală.
• Alantoida. Se dezvoltă la nivelul extremităţii caudale a intestinului, prin
evaginarea endodermului intestinului posterior; ea pătrunde între sacul vitelin
şi seroasa Von Baer. În timp, alantoida înconjoară întreg amniosul, sacul
vitelin şi albuşul, ajungând să cuprindă întreg conţinutul oului.
65
Lama alantoidei fuzionează cu seroasa Von Baer în zona unde vin în
contact, dând naştere unei singure formaţiuni numite “alanto-corionul”. Vasele
alantoidiene formează o bogată reţea vasculară între alantoidă şi corion. La
embrionul de găină alantoida se diferenţiază la sfârşitul zilei a 3-a de
incubaţie, când embrionul are o structură destul de complexă (primordiul
creierului complet diferenţiat, aparatul visceral complet format etc); acest
lucru este permis de faptul că sacul vitelin poate îndeplini un timp mai
îndelungat rolul de organ de respiraţie, comparativ cu situaţia de la mamifere.
Alantoida are implicaţii majore în respiraţia embrionului (prin camera cu
aer) şi acumularea produselor de excreţie, dar îndeplineşte şi funcţie de
protecţie faţă de traumatisme şi uscare, deoarece se interpune între embrion şi
coaja minerală ca un strat plin cu lichide.

1. Cum se numesc speciile de păsări la care dezvoltarea embrionară se încheie în
interiorul ouălor.
2. Care este durata dezvoltării embrionare la curci.
3. Care sunt anexele embrionare
4. În ce zile de incubaţie funcţionează amniosul
5.9. Fiziologia dezvoltării embrionare
În primele stadii ale dezvoltării embrionare (de la fecundarea ovulei şi până

la sfârşitul primelor 30-33 ore de incubaţie), procesele fiziologice au o
complexitate redusă, interesând nutriţia, respiraţia şi metabolismul embrionului.
Necesarul de substanţe plastice este asigurat prin digerarea sferulelor
viteline de către enzimele elaborate de sinciţiul vitelin, iar oxigenul rezultă în
urma descompunerii glucidelor din gălbenuş (substanţele nutritive pătrund în
cavitatea subembrionară din latebră).
Rolul albuşului în această perioadă este destul de important, însă nu ca sursă
de hrană, ci pentru protecţie şi asigurarea necesarului de apă, care ajunge la
embrion prin vitelus.
Datorită trecerii apei din albuş în gălbenuş, acesta din urmă se lichefiază,
mărindu-şi volumul, astfel încât, după trei zile de incubaţie, el se divide în 2
straturi: unul emulsionar superior şi un strat inferior, format în urma sedimentării
sferulelor viteline; nutriţia embrionului este asigurată de substanţele nutritive
furnizate de gălbenuşul lichefiat.
După intrarea în funcţiune a circulaţiei viteline are loc şi o intensificare a
metabolismului, marcată de creşterea metabolismului lipidelor şi protidelor care
sunt preluate tot din gălbenuş, dar prin intermediul circulaţiei viteline. Odată cu
începerea activităţii ficatului şi a rinichilor embrionari, amoniacul rezultat în urma
descompunerii aminoacizilor din proteinele gălbenuşului este transformat în uree;
la acest proces participă şi eritrocitele embrionare.
În ziua a 7-a de incubaţie, albuşul reprezintă numai 19% din masa oului, iar
la sfârşitul acestei zile, fracţiunea lichidă din albuş încetează să mai pătrundă în
gălbenuş, astfel încât embrionul se va hrăni în următoarele cinci zile numai cu
substanţele din sacul vitelin.
La sistemul circulator al embrionului se ataşează şi sistemul circulator
alantoidian (realizează respiraţia cu oxigen atmosferic) care completează la
început respiraţia vitelină, pentru ca mai târziu (după 10-11 zile de incubaţie), să
rămână singurul organ de respiraţie; în acest moment, alantoida înglobează întreg
conţinutul oului, a cărui apă se evaporă numai prin lichidul alantoidian.
66
Între zilele a 7-a şi a 12-a de incubaţie, embrionul se hrăneşte numai cu
substanţele existente în sacul vitelin, dar are asigurate şi condiţii de trecere la
hrănirea dintr-o altă sursă. Din ziua a 13-a, albuşul este complet despărţit de
vezicula vitelină, datorită înglobării sale într-o veziculă formată din seroasă, dar
comunică cu amniosul prin canalul sero-amniotic; presiunea datorată creşterii
cantităţii de lichid din alantoidă va favoriza trecerea masei de albuş prin canalul
sero-amniotic, direct în vezicula amniotică.
Drept efect, din ziua a 13-a de incubaţie, hrana de bază a embrionului va fi
albuşul, preluat odată cu lichidul amniotic. Totodată, în vezicula alantoidiană
începe acumularea acidului uric (rezultat din metabolismul protidic) sub forma
unor particule tot mai mari.
Procesul de trecere a masei de albuş în vezicula amniotică se termină la
sfârşitul zilei a 18-a de incubaţie; în timpul cât embrionul se hrăneşte cu albuşul
"înghiţit" din amnios, vezicula vitelină şi conţinutul său îşi micşorează foarte
puţin greutatea (cca 28-29% din greutatea oului).
Imediat după ce albuşul a fost consumat, are loc o scădere bruscă a greutăţii
vitelusului (ajunge la 11% din masa oului) ca urmare a trecerii unei părţi din
conţinutul lui în intestin; această scădere favorizează retractarea ulterioară a
vezicii viteline în cavitatea abdominală.
După 18-19 zile de incubaţie, embrionului nu-i mai este suficient oxigenul
adus de vasele alantoidiene, aşa încât, în ziua a 20-a el trece la respiraţia
pulmonară prin camera cu aer, odată cu ruperea membranelor cochiliere cu
ajutorul diamantului de pe cioc.
Acest nou tip de respiraţie permite pătrunderea sângelui arterial în ţesuturi,
intensificând metabolismul, dar şi creşterea bruscă a căldurii degajate; în paralel,
are loc regresia sistemului circulator alantoidian.
Într-un timp foarte scurt şi aerul ajuns în camera cu aer prin porii cojii
devine insuficient, producând simptome de sufocare ce vor obliga embrionul să
ciocnescă coaja minerală şi să preia aerul din exterior; în paralel, cea mai mare
parte a sângelui din vasele alantoidiene se retrage în corpul embrionului,
întrerupându-se, definitiv, circulaţia alantoidiană.
Tot acum are loc şi retractarea completă a sacului vitelin în cavitatea
abdominală (prin orificiul ombilical), iar puiul eclozionează, lăsând aderente la
coajă membranele cochiliere.

1. Cum este furnizat oxigenul embrionului în primele 30-33 ore de incubaţie
2. Din ce zi de incubaţie embrionul va utiliza oxigenul din camera cu aer
3. Când are loc retractarea completă a sacului vitelin în cavitatea abdominală
Declanşarea ciclului sexual marchează stadiul în care aparatul genital şi

sistemul neuro-endocrin au ajuns la un anumit grad de maturizare care să permită
eliberarea ovulelor mature; la păsări, ovogeneza reprezintă procesul de formare a
ovulelor şi cuprinde 3 faze: de multiplicare, de creştere şi de maturare.
Formarea vitelusului debutează cu depunerea în centrul foliculului a unei
mici cantităţi de vitelus alb din care se va structura “latebra Purkinje”, în jurul
căreia se vor distribui straturi concentrice şi alternative de vitelus galben şi vitelus
alb (în 24 ore se depune câte un strat din fiecare: cel galben în timpul zilei şi a
primei jumătăţi a nopţii, iar cel alb în jumătatea a doua a nopţii). Odată cu
acumularea de vitelus, nucleul este deplasat spre periferia celulei.
67
Pentru dezvoltarea unei ovocite până la faza de ovulă matură sunt necesare
14 zile; iniţial, ritmul de formare este foarte lent, în prima săptămână formându-se
numai 1% din vitelus, pentru ca restul de 99% să se formeze în a 2-a săptămână.
Ovulaţia reprezintă procesul fiziologic de eliberare a ovulei, prin fenomenul
de “dehiscenţă foliculară” şi captarea acesteia de către trompa oviductului.
Celula ou sau zigotul (gălbenuşul) este deplasată pe traiectul oviductului de
mişcările lui peristaltice, timp în care se acoperă cu o serie de membrane terţiare,
respectiv: 4 straturi de albuş, 2 membrane cochiliere, coaja minerală şi cuticula.
Oul complet format ajunge în vagină unde staţionează cca 40 minute, până
în momentul “pontei” (ovipoziţie); expulzarea oului direct în exterior este
facilitată de apropierea orificiului extern al oviductului de anus.
Reglarea funcţiei de reproducere la păsări are la bază un ciclu de funcţionare
închis, de tip “feed-back”, în care scoarţa cerebrală, hipotalamusul şi hipofiza
reprezintă “centrul de comandă”, neurosecreţiile hipotalamusului şi hormonii
gonadotropi hipofizari sunt “purtătorii" ”mesajului de comandă” către “executori”
(ovar şi oviduct) şi care, la rândul lor, vor informa centrul de comandă prin mesaje
de reacţie (feed-back) despre starea funcţională a aparatului genital.
Dezvoltarea embrionară începe din momentul fecundării şi se derulează în
trei faze: segmentarea, gastrularea şi organogeneza.
În primele stadii ale dezvoltării embrionare, procesele fiziologice au o
complexitate redusă, interesând nutriţia, respiraţia şi metabolismul embrionului;
necesarul de substanţe plastice este asigurat prin digerarea sferulelor viteline, iar
oxigenul rezultă în urma descompunerii glucidelor din gălbenuş.
1. Reglarea neuro-endocrină a reproducţiei la păsări (5 puncte)

2. Fiziologia nutriţiei embrionare la păsări (5 puncte)

Bucureşti.
3. Sauveur, B., 1988-Reproduction des volailles et production d’oeufs. Institut
National de la Recherche Agronomique, Paris.
4. Stăncioiu, N., 1979-Bazele fiziologice ale sporirii producţiei de ouă. Editura
Ceres, Bucureşti.
5. Stratulat, Gh. şi Marin, Gh., 1989-Cartea fermierului-creşterea păsărilor.
Editura Ceres, Bucureşti.
Bucureşti.
Bucureşti.
10. Vancea, I., 1978-Tehnologia creşterii intensive a păsărilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
68
U.I.-6. REGIMUL DE INCUBAŢIE ŞI APARATE DE INCUBAŢIE
Cuprins
6.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-6..………....………69
6.2. Instrucţiuni U.I.-6……………………………………………………………69
6.3. Temperatura ....................................................................................... ............69
6.4. Umiditatea relativă a aerului ............................................................ ..............71
6.5. Ventilaţia .......................................................................................... ..............72
6.6. Întoarcerea ouălor ............................................................................ ..............73
6.7. Echipamentele de lucru ale aparatelor de incubaţie ......................... ..............74
6.8. Incubatoare de mică capacitate ........................................................ ..............78
6.9. Incubatoare de volum ....................................................................... ..............83
6.10. Rezumat U.I.-6………………………………………………………....…..89
6.11. Lucrare de verificare nr. 6………………...……………………………..…89
6.12. Bibliografie U.I.-6…………………………………..………..………..…...89
Această unitate de învăţare are ca obiectiv principal înţelegerea rolului

factorilor de microclimate asupra dezvoltării embrionare şi a funcţionalităţii
echipamentelor aparatelor de incubaţie.
U.I. va permite cursanţilor să dobândească următoarele competenţe:
• definirea influenţei factorilor fizici de incubaţie asupra dezvoltării embrionare;
• cunoaşterea echipamentelor aflate în dotarea aparatelor de incubaţie;
• explicarea funcţionalităţii aparatelor de incubaţie de mică capacitate;
• explicarea funcţionalităţii aparatelor de incubaţie de volum.
până la sfârşitul celei de-a VII-a săptămâni din semestrul al II-lea.
6.3. Temperatura
Temperatura în incubaţia naturală. Temperatura corporală a cloştilor

(măsurată rectal) este de +40,8÷+40,50C la începutul incubaţiei, dar scade
progresiv către sfârşitul acesteia, ajungând la valori de +40,3÷+40,10C.
Căldura produsă de cloşcă este cedată în cuib prin conducţie (contactul
direct dintre ouă şi pielea din regiunea abdominală), prin radiaţie (în zona centrală
şi cea intermediară a cuibului) şi prin convecţie (în zona de cuib unde ouăle sunt
bine acoperite de pene). Căldura ajunge pe toate punctele oului, datorită
proprietăţilor termoizolante ale cuibului asigurate de pene şi aşternut.
Când pasărea întoarce ouăle, schimbă şi locul acestora în cuib, trecându-le
(cu ciocul) dinspre centru spre periferie şi invers; în acest timp ea se ridică de pe
ouă, schimbându-şi poziţia pe cuibar. În plus, o dată sau de două ori pe zi, pasărea
părăseşte cuibarul timp de 10-60 minute (pentru hrănire şi adăpare), ceea ce duce
la o răcire destul de pronunţată a ouălor; temperatura iniţială se restabileşte abia
după 40-60 minute de la întoarcerea păsării pe cuib.
69
Toate aceste modificări de poziţie ale ouălor şi ale cloştii faţă de cuibar duc
la variaţii de temperatură între diferitele zone de pe suprafaţa unui ou, diferenţe
care sunt, totuşi, în concordanţă cu cerinţele fiziologice ale embrionilor (tab. 4).
Tabelul 4
Valoarea zilnică a producţiei de căldură, consumul de oxigen,
a producţiei de bioxid de carbon şi apă, la ouăle de găină
Vârsta Producţia Consumul Producţia de Producţia
embrionilor calorică de oxigen bioxid de carbon de apă
(zile) (Kcal/zi) (ml/zi) (mg/zi) (ml/zi) (mg/zi) (g/zi)
1 0,02 3 4 0,2 0,382 -
2 0,03 3 4 4 9 0,393
3 0,04 5 8 4 9 0,404
4 0,06 9 13 7 15 0,416
5 0,10 13 19 11 22 0,426
6 0,15 22 32 18 37 0,437
7 0,21 35 50 28 56 0,447
8 0,28 45 64 36 71 0,457
9 0,41 62 89 49 96 0,468
10 0,62 89 127 69 136 0,479
11 0,93 123 176 102 202 0,491
12 1,37 174 249 146 289 0,502
13 1,84 222 317 191 378 0,512
14 2,23 297 416 241 476 0,522
15 2,49 361 515 294 581 0,533
16 2,69 398 568 334 659 0,545
17 2,73 441 630 374 739 0,557
18 2,83 447 667 389 769 0,568
19 2,97 520 744 429 847 0,578
20 3,47 599 855 496 981 0,589
21 4,65 755 1079 631 1247 0,600
Astfel, scăderea progresivă a temperaturii de sub cloşcă către sfârşitul

perioadei de incubaţie este în legătură cu producţia calorică a embrionilor care
este foarte redusă la începutul dezvoltării, după care creşte vertiginos.
Variaţiile zilnice de temperatură la care sunt supuse ouăle influenţează
pozitiv metabolismul gazos, datorită modificării presiunii interne; explicaţia
fiziologică este aceea că răcirea ouălor scade rapid temperatura în stratul vascular
alantoidian, în paralel cu excitarea nervilor periferici şi diminuarea presiunii din
camera cu aer, ceea ce permite pătrunderea unei noi cantităţi de aer.
Încălzirea ouălor imediat după răcire are o acţiune inversă: creşte
temperatura organelor anexe ale embrionului, vasele se dilată, presiunea din
camera cu aer creşte şi prin urmare, o parte din aerul conţinut va fi eliminat;
modificările respective duc la schimbări ale compoziţiei aerului din camera cu aer,
asigurându-se o mai bună aprovizionare cu oxigen.
Totodată, se intensifică umplerea vaselor alantoidiene cu sânge, crescând
viteza lui de circulaţie, intensificându-se schimbul de gaze din ţesuturi. Datorită
excitării nervilor periferici se accelerează mişcările embrionului, îmbunătăţindu-se
circulaţia limfei din ţesuturi şi deci, nutriţia organelor.
Temperatura în incubaţia artificială. În incubatoare, căldura este produsă
artificial (de regulă, cu rezistenţe electrice) şi ajunge la nivelul ouălor prin
convecţie.
Temperatura optimă unei dezvoltări embrionare normale este de
+37,5÷+38,00C; aceasta este o valoare medie deoarece, la începutul incubaţiei este
necesar un aport mai mare de căldură, după care (de regulă din ziua a 10-a),
temperatura se reduce, consecutiv creşterii căldurii biologice produse de embrioni.
70
În cazul incubatoarelor de volum, ouăle primesc acelaşi nivel de căldură pe
toată suprafaţa lor şi de aceea, limitele de temperatură sunt ceva mai strânse, de
+37,50÷+37,630C, dar cu condiţia asigurării anumitor valori pentru ceilalţi
parametri de incubaţie, respectiv: 60% umiditate relativă, 21% oxigen, maxim
0,5% bioxid de carbon şi o viteză a aerului de 3-5 m/min.; dacă aceşti parametri
rămân constanţi, dar se modifică temperatura în plus sau în minus, se reduc mult
indicii de incubaţie, mai ales la valori ce se apropie de +35,50C sau +39,70C.
Temperatura maximă mortală pentru embrioni (măsurată în centrul oului)
este de +41,1÷+43,30C. Efectul se manifestă prin accentuarea ritmului de
dezvoltare a embrionilor, creşterea degajării de CO2, scăderea capacităţii de
ecloziune şi mărirea frecvenţei de apariţie a embrionilor anormali.
Sensibilitate crescută faţă de temperaturile ridicate o au embrionii din ouăle
de palmipede, datorită conţinutului mare de lipide din gălbenuş.
Scăderea temperaturii este suportată mai bine de embrioni, care îşi
încetinesc ritmul de dezvoltare; ei pot rezista unor temperaturi de +20÷+210C
timp de 10-12 ore, când ecloziunea se reducere cu numai 3,0-3,5%.
Temperatura minimă mortală este de +1÷+50C, când mor 50% din embrioni
şi se periclitează ecloziunea la ceilalţi, după 95 minute (la vârsta de o săptămână)
şi după 70-80 minute la vârste mai mari.
Prin urmare, variaţiile în plus sau în minus ale temperaturii faţă de cea
normală, duc la diminuarea indicilor de incubaţie, dar şi la scurtarea sau
prelungirea duratei normale de dezvoltare embrionară.

1. Cum este influenţat metabolismul gazos de către variaţiile zilnice de
temperatură la care sunt supuse ouăle pe timpul incubaţiei
2. Care este temperatura optimă unei dezvoltări embrionare normale în cazul
incubaţiei artificiale
3. Ouăle căror specii au o sensibilitate crescută faţă de temperaturile ridicate din
timpul incubaţiei artificiale
6.4. Umiditatea relativă a aerului
Umiditatea influenţează dezvoltarea embrionului direct, prin modificarea

concentraţiei conţinutului oului (mai ales a albuşului), dar şi indirect, modificând
procesele metabolice şi condiţionând modul în care acţionează căldura.
Umiditatea în incubaţia naturală. Umiditatea din cuibar variază între 30 şi
50% la găini şi curci şi între 40 şi 80% la raţe şi gâşte, după cum pasărea este
aşezată sau nu pe cuibar. Acest nivel de umiditate este asigurat de vaporii de apă
din aerul atmosferic (sezonul de clocit coincide cu perioadele umede ale
primăverii), dar şi de apa evaporată din ouă, mai ales din albuş.
Pe întreaga perioadă de incubaţie, în urma evaporării apei de conţinut ouăle
pierd 16-17% şi chiar până la 22% din greutatea lor iniţială, fenomen normal şi
care asigură o bună ecloziune.
Umiditatea în incubaţia artificială. Spre deosebire de incubaţia naturală,
în cea artificială se asigură temperaturi mai scăzute, dar constante, ceea ce face ca
şi cantitatea de vapori rezultaţi din pierderile de apă ale albuşului să fie mult mai
mici; din acest motiv, umiditatea din aparate trebuie să fie mai mare şi uniformă.
Atunci când se respectă ceilalţi factori fizici de incubaţie, cea mai bună
dezvoltare embrionară se realizează la o umiditate relativă de 61% cu limite
cuprinse între 56% şi 66%, funcţie de etapa de incubaţie; în perioada de ecloziune,
umiditatea trebuie ridicată la valori de 65-70%.
71
Ouăle vechi (au pierdut apă pe timpul păstrării), cele supuse operaţiunii de
spălare, precum şi ouăle de palmipede au nevoie de un regim de umiditate cu cel
puţin 5% mai ridicat decât cel normal.
Excesul de umiditate în asociere cu supraâncălzirea îndelungată este una
dintre cele mai grave greşeli de incubaţie, determinând moartea în masă a
embrionilor în perioada de ecloziune, cât şi scăderea viabilităţii puilor eclozionaţi,
ca urmare a activării germenilor existenţi.
La depăşiri nu prea exagerate ale umidităţii, se constată o oarecare
îmbunătăţire a ecloziunii, însă viabilitatea puilor este mult diminuată, însoţită de o
rată crescută a mortalităţii pe timpul creşterii lor. Puii obţinuţi din ouă incubate la
supraumiditate au o greutate mai mare şi un conţinut exagerat în calciu; mulţi
dintre ei mor asfixiaţi în coajă din cauza lichidelor de excreţie care, neputându-se
evapora, s-au acumulat în ouă.
Evaporarea masivă a apei din ou duce la concentrarea substanţelor nutritive,
ceea ce îngreunează nutriţia embrionului cu elementele din albuş. Puii ciocnesc
mai greu coaja şi mulţi nu au putere să eclozioneze datorită uscării membranelor
cochiliere; cei care eclozionează sunt subponderali.

1. Între ce limite variază umiditatea din cuibar variază la găini şi curci
2. Care sunt consecinţele excesului de umiditate la incubaţia artificială.
3. Ce regim de umiditate trebuie asigurat ouălor vechi (au pierdut apă pe timpul
păstrării), celor supuse operaţiunii de spălare, precum şi ouălor de palmipede
6.5. Ventilaţia
Schimbul de gaze dintre embrion şi mediul extern este redus la început, dar
se intensifică treptat, mai ales din momentul închiderii alantoidei şi ajunge maxim
în ultima zi de incubaţie, odată cu trecerea la respiraţia pulmonară.
Ventilaţia în incubaţia naturală. Pe cuib, cloşca stă cea mai mare parte din
timp cu penajul înfoiat, realizând în jurul ouălor un spaţiu restrâns şi destul de
bine izolat faţă de mediul extern.
Totuşi, compoziţia aerului din cuib diferă de cea a aerului atmosferic, în
sensul că bioxidul de carbon variază între 0,2-0,7% (cu limite de 0,15-1,43%), faţă
de 0,03-0,04% cât este acest gaz în aerul atmosferic.
Ventilaţia în incubaţia artificială. Rolul ventilaţiei este mai complex,
deoarece, pe lângă asigurarea unei proporţii optime a compoziţiei aerului din
aparat, trebuie să realizeze şi o distribuţie uniformă a temperaturii şi umidităţii la
nivelul tuturor ouălor din incubator. Prin urmare, deşi se depăşesc cerinţele pentru
purificarea aerului, cu cât capacitatea unui incubator este mai mare, cu atât va
creşte rata ventilaţiei în scopul condiţionării termice şi higroscopice a aerului.
Conţinutul în oxigen al aerului dintr-un incubator trebuie să fie acelaşi cu
cel din aerul atmospheric (21%); orice abatere va influenţa negativ ecloziunea.
Bioxidul de carbon este necesar embrionului într-o proporţie ceva mai mare
decât cea din aerul atmospheric (acţionează favorabil asupra metabolismului
protidelor şi al calciului).
Sub acţiunea cumulativă a umidităţii şi a bioxidului de carbon din incubator,
carbonatul de Ca din coajă se transformă în bicarbonat, formă sub care este mai
uşor folosit de către embrion; în urma acestui proces, coaja se va subţia facilitând
schimburile de gaze, dar şi spargerea ei la ecloziune.
Cea mai bună dezvoltare a embrionilor se realizează când mediul din
incubator conţine 0,5% CO2, cu limite de 0,3-0,8%.
72
Când concentraţia bioxidului de carbon din incubator este apropiată de cea a
aerului atmosferic, ciocnirea ouălor este anevoioasă; o mare parte din pui mor în
coajă, iar cei care eclozionează sunt de calitate inferioară. La concentraţii de
0,9%, bioxidul de carbon devine nociv, la 1% mortalitatea embrionară se
accentuează, la 1,5% mortalitatea este evidentă, iar la 5% este totală.
În staţiile de incubaţie fără mediu controlat, volumul de ventilaţie trebuie să
fie de 475m3/oră la incubatoarele IV-60 şi de 130m3/oră la eclozionatoarele EV-
60; din aerul introdus, incubatorul foloseşte numai 40%, iar eclozionatorul 24%,
restul fiind aer de “spălare” a mediului.
La staţiile cu mediu controlat, volumul de ventilaţie este mai mic cu 50%
pentru sala incubatoarelor şi cu 30% pentru cea a eclozionatoarelor, nemaifiind
necesară spălarea aerului din faţa aparatelor.

1. În ce moment al incubaţiei, schimbul de gaze dintre embrion şi mediul extern
atinge un nivel maxim
2. Ce conţinut de oxigen trebuie asigurată într-un incubator.
3. La ce nivel de bioxid de carbon se realizează cea mai bună dezvoltare a
embrionilor
6.6. Întoarcerea ouălor
Poziţia incorectă a ouălor sau neântoarcerea lor pe timpul incubaţiei duce la

creşterea mortalităţii embrionare.
Întoarcerea ouălor poate să înceapă încă din prima zi de incubaţie, deşi
există opinia că este mai bine ca această operaţiune să nu se facă în primele două
zile. Suspendarea întoarcerii se face din momentul când ouăle sunt transferate în
aparatele de ecloziune, pentru a permite puiului să adopte poziţia convenabilă
ciocnirii oului (cu ciocul îndreptat în sus, spre camera cu aer); dacă oul se întoarce
şi după ce puiul şi-a fixat poziţia de ecloziune, el nu mai are timpul necesar şi nici
posibilitatea de a-şi alege direcţia normală de ciocnire a oului.
Numărul optim de întoarceri în 24 ore este de 8-12, frecvenţa mai mică
reducând capacitatea de ecloziune, în timp ce frecvenţa mai mare nu are nici un
efect (tab. 5).
Tabelul 5
Influenţa frecvenţei întoarcerii ouălor asupra ecloziunii
Nr. zilnic de Fecunditatea ouălor Ecloziune:
întoarceri (%) din ouă introduse (%) din ouă fecunde (%)
2 87,1 58,7 67,4
4 88,0 62,0 70,4
6 86,2 63,6 73,7
8 85,2 66,5 78,1
Întoarcerea ouălor în incubaţia naturală. În cuibar, ouăle stau paralel cu

solul, dar uşor oblic, poziţie ce este accentuată de forma concavă a cuibului.
Pe măsură ce incubaţia avansează, poziţia oblică a ouălor este tot mai
evidentă datorită măririi camerei cu aer (se extinde pe una din părţi); embrionul şi
substanţele nutritive neconsumate se aglomerează spre vârful ascuţit, modificând
centrul de greutate al oului, mărindu-se astfel şi unghiul faţă de orizontală.
Cloşca roteşte ouăle în jurul axului longitudinal al acestora, din prima şi
până în ultima zi, cu ocazia schimbării poziţiei lor în cuib; intervalul dintre două
întoarceri este de 30-80 minute, iar unghiul de întoarcere este diferit pentru fiecare
ou şi fiecare întoarcere, de la 1800 la 00 (oul nu este întors sau este întors la 3600).
73
Întoarcerea ouălor în incubaţia artificială. La incubatoarele de volum,
ouăle se dispun vertical, cu vârful rotunjit în sus, iar întoarcerea se face la un
unghi de 900 (450 dreapta + 450 stânga); întoarcerea ouălor sub un unghi mai mic
duce la scăderea indicilor de incubaţie.

1. Din ce motiv se suspend întoarcerea ouălor în ultimile 3 zile de incubaţie
2. Care este intervalul dintre două întoarceri ale ouălor în cazul clocitului
3. Sub ce unghi se întorc ouăle în incubaţia artificial
6.7. Echipamentele de lucru ale aparatelor de incubaţie
În incubaţia de tip industrial sunt utilizate două feluri de aparate:

“incubatorul”, unde ouăle sunt menţinute până în momentul când puii încep să
ciocnească coaja minerală şi “eclozionatorul”, unde ouăle se păstrează până la
ecloziunea completă a puilor (aproximativ 3 zile).
O altă variantă constructivă este reprezentată de aşa numitele “combine de
incubaţie” care îndeplinesc mai întâi rol de incubator şi apoi de eclozionator, dar
comportând modificări de amenajare interioară şi mai ales ale valorilor factorilor
de microclimat asiguraţi (temperatură, umiditate relativă şi rata ventilaţiei).
Incubatoarele pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după modul de aşezare a ouălor pe sitele de incubaţie:
• incubatoare de suprafaţă-la care ouăle sunt aşezate într-un singur plan, în
poziţie orizontală şi se întorc manual; ele funcţionează şi ca
eclozionatoare, necesitând modificarea regimului de temperatură şi
umiditate, precum şi transferarea ouălor pe sertarele de ecloziune;
• incubatoare de volum-ouăle sunt aşezate pe sertare suprapuse, în poziţie
verticală, fiind întoarse automat de dispozitive speciale.
b) după capacitatea totală:
• foarte mici, de tip familial (60-500);
• mici (600-1.200 ouă)
• mijlocii (2.500-4.000 ouă)
• mari (6.000-10.000 ouă)
• foarte mari (12.000-80.000-150.000 ouă).
c) după modelul constructiv, dar în corelaţie cu capacitatea totală:
• incubatoare tip dulap-au capacităţi de până la 10.000 ouă;
• incubatoare tip cameră-au capacităţi de peste 10.000 ouă.
Instalaţia de încălzire a aerului. La actualele aparate de incubaţie, căldura este
produsă de rezistenţe electrice, variabile ca formă şi putere, dar întotdeauna
amplasate sub ventilatoarele de admisie a aerului proaspăt.
La incubatoarele de volum, păstrarea temperaturii între limitele prestabilite
se realizează automat, de către “termometrul electric cu contacte” (fig. 52 a).
Aparatul este constituit dintr-o carcasă din material plastic în care este
încorporat un termometru cu mercur, care prezintă două sau mai multe perechi de
contacte electrice (în locul gradaţiilor obişnuite) şi care sunt legate la ştecherul
amplasat în partea posterioară a suportului de plastic.
Întreg ansamblul se branşează la priza corespunzătoare de pe incubator,
având rezervorul cu mercur în interiorul acestuia; datorită căldurii, coloana de
mercur înaintează pe lumenul termometrului, iar atunci când ajunge în dreptul
unui contact realizează o conexiune electrică care va da o anumită comandă
echipamentului (funcţionarea sau oprirea rezistenţelor electrice, pornirea
sistemului de răcire etc).
74
În cazul incubatoarelor de mică capacitate, verificarea nivelului temperaturii
se face cu ajutorul termometrelor cu mercur de tip clocitoare; ele au forma literei
“L” pentru a fi mai uşor de citit (fig. 52 b).
Menţinerea constantă a temperaturii la acest tip de aparate se realizează, de
regulă, cu ajutorul unui termoregulator de tip “capsulă termostatică” (fig. 52 c).
Fig. 52 Aparate pentru controlul şi verificarea temperaturii

a-termometru electric cu contacte; b-termometru de tip clocitoare; c-capsulă termostatică.
Capsula termostatică se prezintă sub forma unui recipient etanş, cu pereţii

ondulaţi şi confecţionaţi din tablă de cupru de 0,2 mm. În interior conţine un
amestec de lichide cu punct de fierbere apropiat de +37oC (alcool etilic, alcool
amilic, acetonă, butanol etc); la această temperatură, amestecul trece din starea
lichidă în cea gazoasă, cu creşterea volumului, ceea ce determină o presiune
asupra pereţilor capsulei, dilatând-o.
Mişcarea produsă de dilatarea capsulei se transmite la un sistem de pârghii
care acţionează asupra unui releu cu mercur, schimbându-i poziţia; releul cu
mercur este un tub din sticlă prevăzut la interior cu doi electrozi racordaţi la sursa
de curent şi o bulă de mercur.
Când releul este în poziţie orizontală, mercurul face legătura între cei doi
electrozi, permiţând trecerea curentului electric către rezistenţa de încălzire, care
va funcţiona; atunci când releul este înclinat, mercurul se deplasează lateral,
întrerupând trecerea curentului electric către rezistenţa de încălzire.
Exprimarea temperaturii se poate face în grade Celsius (oC), grade
Fahrenheit (oF) sau în grade Réaumur (oR), existând relaţii de calcul pentru
transformarea dintr-o modalitate de exprimare în alta:
5 (gradeF − 32) 5 x gradeR
Grade C = ; Grade C = ;
9 4
9 x gradeC 9 x gradeR
Grade F = +32; Grade F = +32;
5 4
4 x gradeC 4 ( gradeF − 32)
Grade R = ; Grade R = .
5 9
Pentru facilitarea transformării există tabele speciale (tab. 6).

Tabelul 6
Tabel pentru transformarea gradelor Fahrenheit în grade Celsius
Grade Grade Grade Grade Grade Grade Grade Grade
Fahrenheit Celsius Fahrenheit Celsius Fahrenheit Celsius Fahrenheit Celsius
95,00 35,0 97,88 36,6 100,76 38,2 103,64 39,8
95,18 35,1 98,06 36,7 100,94 38,3 103,82 39,9
95,36 35,2 98,24 36,8 101,12 38,4 104,00 40,0
95,54 35,3 98,42 36,9 101,30 38,5 104,18 40,1
95,72 35,4 98,60 37,0 101,48 38,6 104,36 40,2
75
95,90 35,5 98,70 37,1 101,66 38,7 104,54 40,3
96,08 35,6 98,96 37,2 101,84 38,8 104,72 40,4
96,26 35,7 99,14 37,3 102,02 38,9 104,90 40,5
96,44 35,8 99,32 37,4 102,20 39,0 105,08 40,6
96,62 35,9 99,50 37,5 102,38 39,1 105,26 40,7
96,80 36,0 99,62 37,6 102,56 39,2 105,44 40,8
96,98 36,1 99,86 37,7 102,74 39,3 105,62 40,9
97,17 36,2 100,04 37,8 102,92 39,4 105,80 41,0
97,34 36,3 100,22 37,9 103,10 39,5 105,98 41,1
97,52 36,4 100,40 38,0 103,28 39,6 106,16 41,2
97,70 36,5 100,58 38,1 103,46 39,7 106,34 41,3
Aparatele de tip IV fabricate în ţara noastră sunt dotate cu termometre

importate din Anglia, la care exprimarea temperaturii se face în grade Fahrenheit.
Instalaţia de răcire. Într-un aparat de incubaţie poate exista un exces de căldură,
fie din căldura de inerţie specifică unui corp solid încălzit (rezistenţele electrice),
fie din căldura degajată de embrioni, fie ca urmare a unor dereglări în funcţionarea
sistemului de încălzire (blocarea unui contactor din lanţul de automatizare pe
poziţia ce comandă încălzirea).
Instalaţia de răcire are rolul de a menţine temperatura din aparatul de
incubaţie la valoarea comandată de către sistemul de încălzire.
Diminuarea temperaturii în exces se poate realiza prin introducerea de aer
mai rece din exteriorul aparatului sau prin răcirea celui existent, deja, în aparat;
ambele variante de răcire intră în funcţiune simultan, la comanda primită de la
termometrul electric cu contacte pentru temperatură.
Când termometrul înregistrează comanda pentru răcire, impulsul pleacă la
ventilatorul auxiliar al agregatului de umidifiere (P.E.P.) care va prelua din sala
incubatoarelor aer mai rece (+20÷+22oC) şi îl va introduce în incubator. În acelaşi
timp, comanda pentru răcire ajunge şi la electrovalvele sistemului de răcire care se
deschid, permiţând apei reci de la reţea să pătrundă în serpentine; datorită mişcării
lui permanente, aerul din aparat va veni în contact cu serpentinele, răcindu-se.
A treia modalitate de reducere a temperaturii constă în pulverizarea de apă
rece prin duzele P.E.P.-lui peste aerul introdus de ventilatorul auxiliar; acest
sistem de răcire intră în funcţiune numai atunci când temperatura din aparat este
mai mare decât cea comandată, iar umiditatea se află sub valoarea de lucru.
Incubatoarele de mică capacitate nu posedă instalaţie de răcire; păstrarea
temperaturii depinde de toleranţa termostatului care comandă funcţionarea sursei
de încălzire şi care trebuie să fie de max. ±0,2oC.
Instalaţia de umidifiere a aerului, trebuie să asigure un anumit nivel de
umiditate pentru aerul din aparatele de incubaţie.
La incubatoarele de mică sau chiar medie capacitate, umidifierea aerului se
realizează pasiv, prin evaporarea apei din recipientele dispuse la partea inferioară
a aparatelor; suprafaţa lor de evaporare este calculată în aşa fel încât să fie
corelată cu volumul incubatorului.
În cazul incubatoarelor de volum de generaţie mai veche, umidifierea
aerului se asigura prin pulverizarea directă a apei în interior, prin intermediul unor
duze speciale; la aparatele moderne, umectarea aerului se face în exterior, în
agregatul de umidifiere a aerului (P.E.P.), amplasat pe planşeul superior al
incubatorului sau al eclozionatorului.
P.E.P.-ul are pe peretele frontal un ventilator auxiliar, un termometru
electric cu contacte pentru umiditate şi un ampermetru. La interior are un bazin
inox cu nivel constant pentru apă, prevăzut cu 2 rezistenţe electrice sumersibile,
iar deasupra bazinului 2 duze de pulverizare a apei. De la P.E.P. pleacă o
tubulatură din plastic care face legătura cu aparatul; la locul de îmbinare dintre
P.E.P. şi tubulatură există o clapetă comandată automat (fig. 53).
76
Fig. 53 Secţiune prin agregatul de umidifiere a aerului (P.E.P.)
1-ventilator auxiliar; 2-bazin cu nivel constant; 3-rezistenţă sumersibilă; 4-duze; 5-electrovalvă; 6-clapetă
reglabilă; 7-tubulatură de legătură; 8-termometru umed cu contacte; 9-ampermetru; 10-tavan fals; 11-încăpere
cu volum redus; 12-incubator; 13-ventilator; 14-rezistenţă de încălzire.
Atunci când umiditatea din aparat scade sub valoarea programată,

termometrul umed al acestuia trimite o comandă electrică către P.E.P., moment în
care clapeta opturează orificiul de ieşire a aerului, iar rezistenţele sumersibile
încep să funcţioneze, încălzind apa din bazinul cu nivel constant; vaporii rezultaţi
sunt înregistraţi, termic, de către termometrul umed al P.E.P.-lui, iar când aceştia
ating o anumită valoare, termometrul va comanda, simultan, încetarea funcţionării
rezistenţelor sumersibile, deschiderea clapetei şi pornirea ventilatorului auxiliar
care va împinge masa de aer umidifiată în aparat, prin tubulatura de legătură.
Instalaţia de ventilaţie. În funcţie de capacitate, aparatele de volum sunt
prevăzute cu unul sau mai multe ventilatoare, amplasate vertical sau orizontal; ele
preiau aerul proaspăt şi umidifiat din tubulatura de admisie, îl trec peste rezistenţe
de încălzire şi îl distribuie în aparat sub forma a 2 coloane paralele de aer.
În timpul deplasării, aerul cedează fiecărui ou aceeaşi cantitate de căldură,
de umiditate şi de oxigen, dar preluând şi bioxidul de carbon rezultat din respiraţia
embrionilor; o anumită parte din acest aer, considerat viciat, va fi eliminat prin
orificiile de evacuare, în timp ce diferenţa (aerul de spălare) va fi reintrodusă în
cele două circuite datorită depresiunii create în spatele ventilatoarelor.
Pentru ca sistemul de ventilaţie să poată realiza cele 2 deziderate amintite,
este obligatoriu ca ventilatoarele să funcţioneze "non stop", din momentul în care
s-a făcut încărcarea cu ouă şi până la transfer sau până la ecloziunea completă.
Instalaţia de întoarcere a ouălor. În incubatoarele de mică capacitate, ouăle sunt
aşezate în poziţie orizontală pe site, întoarcerea lor efectuându-se manual, sub un
unghi de 180o. Există şi variante constructive prevăzute cu un sistem mecanic de
întoarcere a ouălor; în acest caz, sitele cu ouă sunt dispuse pe un cadru metalic
articulat, cu posibilitate de înclinare dreapta-stânga, dar mişcarea ca atare se
execută tot manual, printr-un levier amplasat pe peretele exterior.
La incubatoarele de volum, sitele cu ouă se introduc pe stelaje metalice care
sunt montate, articulat, pe câte 2 picioare; mişcarea de rotaţie a unui moto-
reductor este transformată în mişcare rectilinie şi imprimată stelajelor cu site.
Un ceas programator comandă, la anumite intervale de timp, intrarea în
funcţiune a întregului ansamblu, care va înclina stelajele sub un unghi de 42o
dreapta şi 42o stânga; unghiul de înclinare al sitelor nu poate fi depăşit deoarece
există limitatori de cursă pentru ambele sensuri.
Instalaţia de alarmă. Funcţionarea unui aparat de incubaţie poate fi perturbată de
cauze care ţin de aparat sau de factori externi (întreruperea alimentării cu energie
electrică) şi de aceea, incubatoarele de mare capacitate sunt dotate cu echipamente
de avertizare acustică şi optică care semnalizează deficienţele de funcţionare:
• oprirea unui ventilator (exclusiv cel auxiliar);
• temperatura prea ridicată (la eclozionatoare şi temperatura prea scăzută);
• lipsa tensiunii electrice în circuit etc.
77
Instalaţia include becuri de semnalizare şi sonerie, alimentate de o baterie.
Instalaţia de înregistrare a parametrilor de incubaţie. Temperatura şi
umiditatea dintr-un aparat de incubaţie nu au o evoluţie liniară, conformă cu
valorile comandate de sistemul de menţinere constantă a celor 2 factori.
Aparatele de volum tip IV sunt prevăzute cu înregistratoare Zeall ce au două
termometre manometrice care comandă peniţele de înregistrare a temperaturii şi
umidităţii şi un electromagnet cu peniţă pentru întoarcere.
Diagrama din carton pentru înregistrare este acţionată de un servomotor care
efectuează o rotaţie completă în 7 zile.
Funcţionarea incubatoarelor moderne este controlată în totalitate de
calculator, care înregistrează evoluţia tuturor factorilor de microclimat şi poate fi
programat pentru afişarea acestora la orice moment al incubaţiei.

1. Cum se numesc dispozitivele care asigură păstrarea automată a temperaturii
între limitele prestabilite, la incubatoarele de volum.
2. Cum se realizează umidifierea aerului la incubatoarele de capacitate mică sau
chiar medie.
3. Cine comandă intrarea în funcţiune a sistemului de întoarcere a ouălor la
incubatoarele de volum
6.8. Incubatoare de mică capacitate
Incubatoarele de mică capacitate se utilizează pentru incubarea ouălor

provenite de la diferite specii de păsări, cu anumite modificări, de la caz, la caz.
În această gamă intră incubatorul Cleo 5 care este produs de “Industria
Produselor Electronice şi Electrotehnice”-Curtea de Argeş şi cele de tip I.V.-120,
I.V.-1,2 şi I.V.-5M realizate la “INCRO” S.A.-Arad.
Prezentarea modului de exploatare al acestor aparate respectă instrucţiunile
furnizate de către unităţile producătoare.
Incubatorul electric CLEO-5

Caracteristici constructive. Este alcătuit din două compartimente suprapuse (corp
şi capac) realizate din material plastic.
Compartimentul inferior este prevăzut cu două alveole pentru apă (A şi B),
deasupra cărora se găseşte grătarul pe care se aşează ouăle.
În interiorul compartimentului superior (capacul) este amplasat ventilatorul
şi rezistenţa de încălzire, protejate cu o plasă din sârmă (are rolul de a previni
contactul direct dintre puii eclozionaţi şi paletele ventilatorului sau rezistenţa
electrică) (fig. 54).
Fig. 54 Incubatorul electric CLEO-5

1-modul electronic; 2-led de semnalizare; 3-şurub reglaj termostat; 4-rezistenţă electrică; 5-ventilator
capsulat; 6-sită protecţie; 7-sită pentru ouă; 8-alveola A;
9-alveola B; 10-corp incubator; 11-capac incubator; 12-cablu alimentare.
78
Pe capacul aparatului se află dispusă cutia modulului electronic de reglare a
temperaturii, care este prevăzut cu un led de semnalizare (indică prezenţa sau lipsa
tensiunii) şi butonul de reglare a temperaturii.
Caracteristici tehnice:
capacitate maximă -60 ouă de găină
-50 ouă de raţă
-42 ouă de curcă
-30 ouă de gâscă
reglaj temperatură +35÷+45oC ± 0,1oC
umiditate relativă -60-65% cu apă numai în alveola A (din mijloc);
-70-80% cu apă numai în alveola B (din margine);
-80-85% cu apă în alveolele A şi B.
tensiune de lucru 220v / 50Hz
consum de energie electrică maxim 1,8kw/24 ore (la o temperatură ambientală de +20oC).
Mod de utilizare. Incubatorul se amplasează pe o suprafaţă plană, departe de surse

de căldură şi ferit de curenţi de aer, într-o încăpere suficient de spaţioasă, în care
să se asigure temperatura de +20÷+25oC şi umiditatea relativă de 45-65%; sub
aparat se pune un material termoizolant, iar dacă temperatura din încăpere este
prea scăzută, el se acoperă cu husa de protecţie sau cu o pătură, fără a obtura
orificiile de admisie şi evacuare.
Înainte de utilizare, aparatul trebuie lăsat să funcţioneze 24 ore, pentru a se
observa modul în care se comportă echipamentele de încălzire şi ventilaţie; chiar
de la începutul acestei perioade de verificare se va regla (din butonul modulului
electronic) temperatura de lucru.
Pentru uniformizarea căldurii primită de fiecare ou, este necesar ca, la
fiecare întoarcere, să se schimbe şi poziţia ouălor în aparat (cele din mijloc se trec
pe extreme şi invers). Umiditatea este asigurată prin evaporarea pasivă a apei din
alveole, care se umplu diferenţiat, în funcţie de perioada de dezvoltare
embrionară, dar şi de specie (tab. 7).
Tabelul 7
Umiditatea relativă a aerului din incubatorul Cleo-5
Specia Umiditatea relativă a aerului (%):
prima perioadă ultimile două zile
alveola A alveola B alveola A alveola A+B
Găină 60 - 75 -
Curcă 60 - 75 -
Raţă - 75 - 80-85
Gâscă - 75 - 80-85
Bibilică 60 - - 80-85
Prepeliţă 60 - - 80-85
Fazan 60 - 75 -
Raţă Barbarie - 75 - 80-85
Pe timpul incubaţiei se întorc ouăle de două ori pe zi, cu excepţia primelor şi

ultimilor trei zile de dezvoltare embrionară; ouăle se rotesc sub un unghi de 180o,
iar pentru a uşura operaţiunea este indicat ca, pe latura longitudinală a fiecărui ou
să se traseze o linie cu un creion moale.
Obligatoriu, atunci când se completează apa dintr-o alveolă sau se adaugă şi
în al doilea compartiment, se va introduce apă încălzită la +30÷+35oC, evitându-
se astfel scăderea bruscă a temperaturii din aparat.
Întreţinere şi reparaţii.
• după fiecare folosire, incubatorul se şterge atât la interior cât şi la exterior cu o
cârpă umezită într-o soluţie de detergent;
• se clăteşte şi apoi se usucă cu o cârpă curată;
• periodic, se introduce ulei mineral în lagărele electromotorului;
79
• înaintea fiecărei folosiri, aparatul se decontaminează prin formolizare; pentru
aceasta, se pun 100ml formol în una dintre alveole, după care se pune aparatul
în funcţiune pentru o oră, iar în final se aeriseşte.
Operaţiunile de spălare-clătire-gresare se fac numai după ce aparatul a fost
deconectat de la sursa de energie electrică.
Incubatorul I.V.-120
Caracteristici constructive. Aparatul este confecţionat din panouri din lemn placat
cu melamină; ele sunt de tip rame-duble, cu izolaţie din polistiren între ele. În
partea frontală este dispusă uşa prin care se introduc sitele cu ouă sau sertarele de
ecloziune. Capacul este fixat cu balamale pentru accesul la conexiunile electrice
de la ventilator, termostat şi rezistenţe.
Încălzirea este asigurată de două rezistenţe electrice, comandate printr-un
termoregulator de tip capsulă termostatică; citirea temperaturii se face pe un
termometru-clocitoare, cu gradaţii cuprinse între +30÷+40oC.
Ventilaţia este asigurată de un ventilator montat pe capacul aparatului; el
este capsulat (protecţie împotriva prafului şi a umidităţii) şi are 2 trepte de turaţie:
treapta I este folosită în primele 18 zile de incubaţie, iar a doua în ultimile 3 zile
(la ecloziune). Aerul viciat este evacuat prin orificiile din pereţii laterali.
Umidifierea aerului se realizează pasiv, prin evaporarea apei introduse în
cele două tăviţe amplasate pe planşeul inferior al aparatului.
Întoarcerea ouălor se face manual, cu ajutorul unei rozete care roteşte cadrul
metalic pe care sunt puse sitele cu ouă (fig. 55).
Fig. 55 Incubatorul I.V.-120

capacitate 132 ouă de găină
site pentru ouă 2 buc.
sertare de ecloziune 3 buc.
rezistenţe de încălzire 2 x 120w
ventilator putere=120W; rotaţii=2200 rot./min.
puterea electrică instalată cca. 150w
dimensiuni de gabarit lungime: 525mm; lăţime: 400mm; înălţime: 715mm
masă netă 33 kg
Instalarea incubatorului. Aparatul trebuie protejat de lumina soarelui, de curenţii

de aer şi de căldura radiată de sursele de încălzire (sobe, calorifere etc).
Amplasamentul optim este în încăperi cu temperatura de +18÷+25oC sau
chiar în pivniţe, deoarece asigură o temperatură constantă, iar umiditatea aerului
este ridicată, de cca. 70-80%.
La amplasarea incubatorului trebuie avută în vedere respectarea distanţei
minime de 40cm faţă de pereţi (pentru o ventilaţie normală), dar şi cunoaşterea
volumului de aer al încăperii, pentru că, la cele 132 ouă din aparat, sunt necesari
minim 4 m3 aer-în caz contrar, se va ventila încăperea.
80
Mod de utilizare: Înainte de încărcarea cu ouă, incubatorul se conectează la
reţeaua electrică (prize de 220v, cu împământare) şi se reglează şurubul
termostatului astfel încât să cupleze rezistenţele electrice la temperaturi sub
+37,5oC şi să le decupleze între +37,5oC şi +37,8oC.
După realizarea unei temperaturi corecte şi constante, se introduc ouăle pe
cele 2 site fixate pe ramele oscilante şi apă (adusă la +16÷+18oC) în
compartimentele laterale ale tăvilor de umidifiere. Aşezarea ouălor pe site se face
cu camera de aer în sus. În primele 3 zile şi în ultimile 3 zile de incubaţie nu se
face întoarcerea ouălor; în rest, această operaţie se execută de 10-12 ori pe zi.
În ziua a 19-a, ouăle se transferă pe sertarele de ecloziune şi se introduce
apă călduţă şi în compartimentele interioare ale tăvilor; temperatura se reduce la
+37,2oC. La transferul pe sitele de ecloziune se va avea în vedere ca ouăle să fie
aşezate unele lângă altele, pentru o ecloziune în masă; cele 132 ouă încap pe 2
sertare de ecloziune, cel de al treilea servind drept capac de protecţie (tab. 8).
Tabelul 8
Tehnica incubării ouălor de găină în aparatul I.V. 120
Ziua Introducere Întoarcere Umiditate Ventilaţie Miraj Temperatură

ouă (oC)
INCUBAŢIE
1 NU - 37,5-37,8
2 NU - 37,5-37,8
3 NU - 37,5-37,8
4 10-12 ori - 37,5-37,8
5 10-12 ori - 37,5-37,8
6 10-12 ori DA 37,5-37,8
7 Ouăle se 10-12 ori - 37,5-37,8
8 10-12 ori Apă în 2 - 37,5-37,8
aşează în
comparti- Prima
9 poziţie 10-12 ori - 37,5-37,8
mente ale treaptă de
10 verticală 10-12 ori - 37,5-37,8
tăvilor turaţie
11 pe cele 10-12 ori - 37,5-37,8
(50-60%)
12 două site 10-12 ori - 37,5-37,8
13 10-12 ori - 37,5-37,8
14 10-12 ori - 37,5-37,8
15 10-12 ori - 37,5-37,8
16 10-12 ori - 37,5-37,8
17 10-12 ori - 37,5-37,8
18 10-12 ori DA 37,5-37,8
ECLOZIUNE
19 Transferul NU Apă în 3 Treapta - 37,2
20 ouălor pe NU comparti- a 2-a de - 37,2
21 sertare NU mente turaţie - 37,2
În funcţionarea incubatorului pot apare o serie de deranjamente, relativ

simple, dar care trebuie remediate de o persoană calificată (tab. 9).
Tabelul 9
Deranjamente în funcţionarea incubatorului I.V. 120
Deranjamente Cauze probabile Mod de remediere

Incubatorul nu -rezistenţa de încălzire arsă -se înlocuieşte rezistenţa
se încălzeşte -întreruperi la circuitul electric -se reglează circuitul electric
-termostatul nu cuplează -se repară termostatul
rezistenţele
-încăperea în care se află aparatul -se asigură temperatura de
are temperatura mai mică de +15oC +18÷+25oC în cameră
Incubatorul se -defecţiuni la termostat -se repară sau se înlocuieşte
supraîncălzeşte -reglaj necorespunzător al -se reglează termostatul pentru
(temperatură termostatului decuplarea rezistenţei la
peste +37,8oC). +37,5÷+37,8oC.
81
Priza la care se racordează aparatul trebuie să fie legată la o centură de
împământare, a cărei rezistenţă să nu depăşească 4 ohmi.
Întreţinere şi reparaţii:
• după fiecare ciclu de utilizare se face curăţirea interioară a aparatului, spălarea
sitelor de incubaţie şi a sertarelor de ecloziune; pentru spălare se foloseşte apă
caldă şi detergent;
• dezinfecţia timp de 1-2 ore a aparatului, cu 29 cm3 formalină şi 15g
permanganat, la temperatura de +37oC şi umiditatea de 80-90%;
• componentele electrice (rezistenţe, ventilator, termostat) se curăţă cu pensula.
Incubatorul I.V.-1,2
Caracteristici constructive. Este un incubator de capacitate medie, confecţionat din

panouri duble de P.A.L. melaminat, între care se găseşte un strat de material
termoizolant. Pe peretele frontal este amplasată uşa de acces, termometrul de tip
clocitoare, patru orificii de admisie şi evacuare pentru reglarea debitului de aer şi
două leviere pentru întoarcerea manuală a ouălor. La interior, se găsesc 2 rânduri
de stelaje articulate, pe care pot fi introduse 20 site de incubaţie sau acelaşi număr
de sertare pentru ecloziune; pe peretele din spate se află montat ventilatorul cu
rezistenţa de încălzire, iar pe pardoseală este tava pentru apă (fig. 56).
Fig. 56 Incubatorul I.V. 1,2
capacitate 1.200 ouă găină
puterea rezistenţei de încălzire 1,2kw
turaţia motorului electric 1.400 rot/min.
reglajul temperaturii din incubator +36÷+40oC (±0,2oC)
tensiunea normală a reţelei 220V
dimensiuni de gabarit -lungime: 900mm
-lăţime: 1.000mm
-înălţime: 1.600mm
Incubatorul I.V.-5M
Caracteristici constructive: Este realizat din panouri duble de P.A.L. melaminat,

între care se găseşte un strat termoizolant şi se prezintă sub forma unui
compartiment cu 2 uşi.
Pe peretele frontal, sunt amplasate 2 termometre, unul pentru secţiunea din
stânga şi unul pentru cea din dreapta. La interior sunt dispuse stelajele articulate
pentru sitele cu ouă, două grupuri ventilator-rezistenţă de încălzire şi tăvile pentru
apă (fig. 57).
82
Fig. 57 Incubatorul I.V. 5M
capacitate 10.000 ouă găină
puterea rezistenţei de încălzire 1,2kw
putere motor electric 0,75 kW
turaţia motorului electric 1.000 rot/min.
reglajul temperaturii din incubator +36÷+40oC (±0,2oC)
tensiunea normală a reţelei 220V
dimensiuni de gabarit -lungime: 1.735mm; lăţime: 1.795mm; înălţime: 2.675mm
Aspectele referitoare la modul de exploatare a aparatelor I.V.-1,2 şi I.V.-

5M, schema de incubaţie şi operaţiunile de întreţinere, sunt identice cu cele
prezentate la incubatorul I.V. 120. La toate cele trei aparate de tip I.V., întoarcerea
ouălor se face manual, dar există posibilitatea de automatizare.

1. Cu câte alveole pentru apă este prevăzut compartimentul inferior al
incubatorului Cleo-5
2. Din ce materiale este confecţionat incubatorul I.V.-1,2
3. Cu câte grupuri ventilator-rezistenţă de încălzire este prevăzut incubatorul
I.V.-5M
6.9. Incubatoare de volum
Incubatorul de volum I.V.-60 (variantele 1973 şi 1974).

A fost realizat sub licenţa firmei Buckeye din Marea Britanie şi sunt
confecţionate din panouri duble din lemn de mesteacăn, între care se găseşte un
strat de material termoizolant, armate în zonele de îmbinare cu profile din oţel
inoxidabil; pentru protecţie, exteriorul panourilor este acoperit cu 3 straturi de lac
special, iar interiorul este impregnat cu fenol, ceea ce conferă impermeabilitate şi
rezistenţă la acţiunea corozivă a dezinfectanţilor (fig. 58).
Fig. 58 Incubatorul de volum I.V.-60

83
Pe peretele frontal se găseşte tabloul electric de comandă şi uşa de acces,
deasupra căreia (pe planşeul aparatului) este amplasat agregatul de preparare a
aerului de tip P.E.P.
În interior există un coridor central, de o parte şi de alta a căruia sunt
dispuse stelajele (12 pe o parte şi 12 pe cealaltă) pentru sitele cu ouă; deasupra
stelajelor sunt serpentinele de răcire (2 pe partea dreaptă şi 2 pe partea stângă-
perechea din faţă este comandată de o electrovalvă, iar cea din spate de o altă
electrovalvă) şi orificiile de evacuare a aerului viciat (patru pe partea dreaptă şi
patru pe partea stângă). Pe tavanul incubatorului, deasupra coridorului central,
sunt instalate 4 ventilatoare axiale care aspiră aerul din conducta de admisie şi-l
dirijează asupra celor patru rezistenţe tubulare de câte 1200w fiecare (tab. 10).
Tabelul 10
Caracteristici ale incubatoarelor I.V.-60 şi ale eclozionatoarelor E.V.-60.
Caracteristici tehnice U.M. Incubator Eclozionator
- lungime mm 4.540 1.197
- lăţime mm 3.080 2.840
- înălţime : cu 15 nivele mm 3.862 2.459
cu 18 nivele mm 3.042 2.639
-ventilatoare de omogenizare a temperaturii buc. x w 4 x 680 w 1 x 680w
-rezistenţe de încălzire buc. x w 4 x 1200w 1 x 150w
-serpentine de răcire buc./1/min 4/8 -
-placă răcire buc./1/min - 1/4
-agregat preparat aer (P.E.P.)
-rezistenţe încălzit apa buc. x w 2 x 100w 2 x 100w
-ventilator buc. x w 1 x 680w 1 x 680w
-consum mediu orar (plin cu ouă de găină şi curcă) Kw/h 4-5 1,5-2
-consum mediu orar (plin cu ouă de palmipede) Kw/h 4,25-5,25 1,5-2
În prima variantă constructivă, incubatoarele I.V.-60 aveau sitele cu ouă

dispuse pe 15 nivele, rezultînd o capacitate totală de 56.150 ouă (24 stelaje x 15
site/stelaj x 156 ouă/sită=56.160 ouă).
În vederea îmbunătăţirii condiţiilor de incubaţie, sitele metalice pentru ouă
au fost înlocuite cu sitele alveolare din plastic, dar care au o capacitate mai redusă
(132 ouă); pentru a nu se diminua capacitatea aparatelor, numărul de nivele ale
fiecărui stelaj a crescut de la 15 la 18, obţinîndu-se o capacitate de 57.024 ouă (24
stelaje x 18 site/stelaj x 132 ouă/sită=57.024 ouă).
Pentru prevenirea disfuncţionalităţilor care pot apare în menţinerea
constantă a temperaturii, aceste aparate au fost împărţite, din punct de vedere
funcţional, în două secţiuni (faţă şi spate), ambele putând lucra independent pentru
încălzirea sau răcirea aerului.
1 Sistemul de menţinere constantă a temperaturii. Fiecare din cele două secţiuni
funcţionale ale incubatorului tip I.V.-60 au în componenţa lor următoarele
elemente de comandă şi deservire:
• un termometru cu contacte pentru temperaturile de: +99,75oF, +100oF şi
+100,3oF (+37,64oC, +37,77oC şi +37,94oC);
• două serpentine de răcire;
• 2 electrovalve;
• două ventilatoare cu rezistenţe de încălzire de 1.200w;
• releu de încălzire, releu de răcire, releu de alarmă, contactori şi becuri de
semnalizare.
Ambele secţiuni folosesc ventilatorul auxiliar din P.E.P. şi acelaşi sistem de
alarmă; un termometru este amplasat la mijlocul secţiunii din faţă (în partea
dreaptă), iar al doilea la mijlocul secţiunii din spate (în partea stîngă a aparatului).
Funcţionarea sistemului de menţinere constantă a temperaturii se desfăşoară
în felul următor:
84
• sub temperatura de +99,75oF (temperatură de lucru) funcţionează cele două
rezistenţe ale secţiunii din faţă sau cele două rezistenţe ale secţiunii din spate;
se poate întâmpla ca ambele grupe să funcţioneze simultan. Când la una din
secţiuni se atinge temperatura de +99,75oF, se opreşte încălzirea secţiunii
respective. Lanţul de automatizare pentru temperatura de lucru: termometru
electric cu contacte-releul termometrului de temperatură-contactor-rezistenţe
electrice-bec de semnalizare galben;
• atunci când se atinge temperatura de +100oF (temperatură de răcire) la una din
secţiuni, se porneşte răcirea; în acel moment, electrovalva permite accesul apei
în cele două serpentine ale secţiunii, iar simultan, este pus în funcţiune şi
ventilatorul auxiliar din P.E.P. Lanţul de automatizare pentru temperatura de
răcire: termometru electric cu contacte-releu pentru răcire-contactor-
electrovalvă-ventilator auxiliar-bec de semnalizare verde şi albastru;
• când pe termometrul uneia din secţiuni se înregistrează +100,3oF (temperatură
de alarmă) se declanşează automat sistemul de avertizare sonoră şi luminoasă.
Lanţul de automatizare pentru temperatura de alarmă: termometru electric cu
contacte-releu pentru alarmă-contactor-sonerie şi bec roşu.
2. Sistemul de menţinere constantă a umidităţii. Umidifierea aerului se realizează
în agregatul de preparare a aerului (P.E.P.) care este alcătuit din:
• termometru umed cu contacte pentru temperaturile de: 74oF, 76oF şi 78oF;
• relee, contactori şi becuri indicatoare;
• bazin cu nivel constant, prevăzut cu două rezistenţe electrice sumersibile şi
două duze de pulverizare a apei;
• un ventilator auxiliar montat la intrarea aerului în bazin; la modelul I.V. 60-
1974, la ieşirea aerului din bazin este montată (pe tubulatura din plastic) o
clapetă automată ce serveşte la reglarea debitului de aer;
• ampermetru.
Termometrul umed are rolul de a menţine umiditatea aerului din P.E.P. la o
valoare selectată anterior (de exemplu 74oF); sub această valoare el comandă
funcţionarea rezistenţelor sumersibile pentru încălzirea-evaporarea apei din bazin.
Funcţionarea rezistenţelor este indicată de ampermetru: valoarea de 4,5 A-
când funcţionează o rezistenţă şi respectiv, 8,9 A-când funcţionează ambele.
Automatizarea P.E.P.-lui: termometru umed-releul termometrului-contactor
de putere şi bec de semnalizare galben-ampermetru-rezistenţe sumersibile.
Cooperarea cu incubatorul
Incubatorul dispune de un termometru umed cu contacte pentru valorile de
82oF, 84oF şi 86oF; în funcţie de valoarea selectată, sistemul lucrează astfel:
• când umiditatea din aparat este sub cea fixată (de exemplu 840F), termometrul
umed cu contacte comandă închiderea clapetei din tubulatura de admisie; când
aceasta s-a închis complet, comanda pleacă la P.E.P. unde se suprapune peste
comanda dată de termometrul P.E.P.-lui: dacă P.E.P.-ul este oprit se comandă,
în continuare, încălzirea apei cu ajutorul rezistenţelor sumersibile;
• la realizarea în incubator a umidităţii dorite (84oF), termometrul umed al
acestuia comandă, simultan, întreruperea funcţionării rezistenţelor sumersibile,
deschiderea completă a clapetei şi pornirea ventilatorului auxiliar care
introduce în aparat aer umidifiat la valoarea comandată.
Lanţul de automatizare care asigură cooperarea dintre incubator şi P.E.P.
are o traiectorie diferită, în funcţie de valoarea umidităţii din aparat:
• când umiditatea este mică: termometru umed-selector-releul termometrului
umed-clapetă P.E.P.-termostat P.E.P.-contactor din P.E.P. şi bec de
semnalizare galben-ampermetru-rezistenţe sumersibile;
85
• când umiditatea este mare: termometru umed-selector-releul termometrului
umed-clapetă P.E.P.-ventilator auxiliar şi bec de semnalizare verde.
Funcţionarea duzelor din P.E.P.

Cele două duze ale P.E.P.-lui au rolul de accelerare, în anumite situaţii, a
răcirii şi umidifierii aerului din incubator.
Ele intră în funcţiune atunci cînd umiditatea din aparat este sub cea fixată
(de exemplu 84oF), clapeta este total închisă, iar temperatura din incubator a atins
la una sau chiar ambele secţiuni valoarea de +100oF (temperatură de răcire); în
acel moment funcţionează, în paralel, serpentinele de răcire, ventilatorul auxiliar,
duzele de pulverizare şi rezistenţele sumersibile ale P.E.P.-ului.
3. Sistemul de ventilaţie. Aerul (filtrat, încălzit şi umidifiat) ajuns în sala cu volum
redus din faţa incubatoarelor este preluat de ventilatorul P.E.P.-lui şi trimis prin
tubulatura de admisie la cele 4 ventilatoare care îl vor direcţiona spre pardoseală.
Masa de aer se va ridica pe părţile laterale ale incubatorului (trecînd printre
sitele cu ouă), fiind reintrodusă în circuit datorită depresiunii create în spatele
ventilatoarelor; o cantitate de aer egală cu cea admisă va fi eliminată pasiv prin
cele 8 orificii de evacuare.
Cele 4 ventilatoare trebuie să funcţioneze în regim non stop.
Ventilatoarele sunt prevăzute cu câte un contactor centrifugal care activează
lanţul de automatizare atunci când ele funcţionează; în situaţia opririi unui
ventilator, contactorii declanşează alarma şi scot întreg sistemul de automatizare
din funcţiune deoarece, rezistenţa electrică a ventilatorului poate ajunge la
temperaturi de +800÷+900oC, ducând la aprinderea părţilor combustibile.
4. Sistemul de întoarcere a ouălor. Are în componenţă următoarele elemente:
• motoreductor;
• releu de schimbare a sensului de rotire al motorului;
• releu termic şi contactor de protecţie;
• mecanism bielă-manivelă;
• limitatori de cursă pentru: înclinat dreapta, înclinat stânga şi orizontal;
• ceas programator;
• întrerupător pentru trecerea sistemului de pe comanda automat pe cea manual;
în acest fel, sitele ajung pe poziţie orizontală în vederea efectuării lucrărilor
curente (introducere de site, miraj, transfer).
Întrega operaţiune se află sub controlul ceasului programator. La trecerea
sistemului pe comanda automat, stelajele cu site vor fi înclinate spre una din părţi
(de exemplu dreapta) la un unghi de 42o; după o oră de menţinere în această
poziţie, stelajele sunt rotite spre partea stângă tot la un unghi de 42o, unde vor
rămâne o altă oră. Rotirea stelajelor spre dreapta sau stânga presupune şi trecerea
prin poziţia orizontală, când sistemul face o pauză de 1-3 minute pentru a permite
ouălor să se reaşeze pe site.
După fiecare introducere sau de scoatere a sitelor cu ouă din incubator este
obligatorie trecerea de pe comanda manual pe cea automat; în caz contrar,
circuitul de automatizare va declanşa avertizarea sonoră.
Lanţul de automatizare:
• pentru întoarcerea sitelor: comutatorul pe poziţia automat-ceas programare-
releu de întoarcere-limitatori de cursă laterală-electromotor de întoarcere;
• pentru trecerea pe orizontală: comutatorul pe poziţia orizontal-releu de
întoarcere-limitatori de cursă laterală-electromotor de întoarcere şi bec de
semnalizare roşu.
5. Sistemul de alarmă. Intră în funcţiune atunci când temperatura este prea ridicată
(+100,3oF), când se opreşte unul din cele patru ventilatoare (exclusiv cel auxiliar)
şi când lipseşte tensiunea de la reţea.
86
Avertizarea sonoră se poate opri de la un comutator aflat pe tabloul electric
al incubatorului, rămânând totuşi aprins becul roşu de semnalizare până la
remedierea cauzelor ce au declanşat alarma. Sistemul de alarmă mai are
posibilitatea de a transmite la distanţă semnalul, în oricare încăpere a staţiei,
pentru avertizarea şefului staţiei sau a personalului de serviciu (operatoare,
electricieni sau mecanici).
6. Sistemul de înregistrare a parametrilor. Este deservit de un înregistrator Zeall
care transpune pe o dischetă din carton valorile temperaturii, umidităţii şi
întoarcerea ouălor pe parcursul a şapte zile; peniţele pentru temperatură şi
umiditate primesc comanda de la senzori independenţi de echipamentele
aparatului, ce înregistrează valorile reale din aparat.
Eclozionatorul de volum E.V.- 60 (variantele 1973 şi 1974)

Este aferent incubatorului I.V.-60, fiind construit din panouri din lemn de
mesteacăn sau P.A.L. melaminat, consolidate cu profile din oţel inoxidabil sau
duraluminiu cromat.
Ele se prezintă sub forma unui compartiment cu 2 uşi dispuse în plan
frontal, între care se găseşte tabloul de comandă; tot pe peretele frontal, dar la
nivelul tavanului, este amplasat agregatul de preparare a aerului (P.E.P.-ul).
În interior, pe peretele din spate, este montată placa de răcire şi un dispozitiv
de tip ''sanie'' pe care este fixat ventilatorul cu rezistenţa de încălzire de 1.500w; la
nivelul planşeului superior există un orificiu continuat cu o tubulatură de evacuare
a aerului viciat, pe care este montată o clapetă automată ce reglează debitul de aer
eliminat, în funcţie de umiditatea din aparat (fig. 59).
Fig. 59 Eclozionatorul E.V.-60
Eclozionatorul este prevăzut cu două cărucioare cu roţi orientabile, fiecare

având câte 36 de stelaje pentru sitele de ecloziune, dispuse pe două rînduri;
capacitatea totală a unui eclozionator este de 9.504 ouă (72 stelaje cu site x 132
ouă/sită). Cărucioarele se introduc în aparat la transfer şi se scot la încheierea
completă a ecloziunii. La eclozionator lipseşte sistemul de întoarcere a ouălor.
Sistemele de automatizare au aceeaşi funcţionalitate ca şi la incubator, cu
foarte mici excepţii.
1. Sistemul de menţinere constantă a temperaturii. Componente:
• două termometre electrice cu contacte: unul comandă încălzirea şi răcirea
aerului, având contacte pentru valorile de +99oF (+37,22oC) şi +99,25oF
(+37,36oC), iar celălalt comandă sistemul de alarmă, cu contacte pentru
gradaţiile de +96oF (+35,55oC) - temperatură minimă şi +101oF (+38,33oC) -
temperatură maximă;
• ventilator cu rezistenţă de încălzire de 1.500 waţi;
• ventilatorul auxiliar din P.E.P.;
• placă de răcire cu electrovalvă;
87
• relee de încălzire, răcire şi alarmă, contactori şi becuri de semnalizare.
Modalitatea în care cele două termometre menţin între limite constante
temperatura din eclozionator este următoarea:
• când temperatura este sub +99oF (temperatură de lucru), termometrul cu
comandă funcţionarea rezistenţei de încălzire, care este decuplată la atingerea
valorii menţionate; lanţ automatizare: termometru electric cu contacte-releu
de încălzire-contactor-rezistenţă electrică-bec galben de semnalizare;
• la atingerea temperaturii de +99,25oF (temperatură de răcire), termometrul
comandă funcţionarea electrovalvei (permite accesul apei în placa de răcire) şi
a ventilatorului auxiliar (aduce în interior aer mai rece din sala
eclozionatoarelor); dacă umiditatea este scăzută, se pun în funcţiune şi duzele
de pulverizare a apei din P.E.P. Lanţ automatizare: termometru electric cu
contacte-releu de răcire-contactori-electrovalvă-ventilator auxiliar-bec de
semnalizare albastru şi verde;
• dacă termometrul de alarmă ajunge la +96oF sau la +101oF, se declanşează
avertizarea sonoră şi luminoasă pentru temperatură de minimă şi respectiv, de
maximă. Lanţ automatizare: termometrul electric cu contacte-releu de minimă
sau de maximă-contactori-sonerie-bec roşu de avertizare.
2. Sistemul de menţinere constantă a umidităţii. Eclozionatoarele sunt prevăzute
cu termometre umede cu contacte pentru valorile de 80oF, 85oF şi respectiv, de
90oF. În primele 8 ore de la introducerea ouălor se lucrează cu 80oF, în
următoarele 8 ore cu 85oF, iar până la sfârşitul ecloziunii cu 90oF; aceste valori
sunt selectate automat de un dispozitiv de tip camă. Umiditatea scăzută din
primele 16 ore facilitează consumul de embrioni a întregii cantităţi de vitelusul.
Funcţionarea sistemului de umidifiere a aerului din eclozionator este
identică cu cea de la incubatorul I.V.-60, numai că, pornirea ceasului selector se
face cu ajutorul unei chei, pentru a se preveni trecerea accidentală pe o treaptă
inferioară de umiditate; duzele intră în funcţiune când termometrul umed indică o
valoare sub cea reglată, dar numai la atingerea temperaturii de răcire (+99,25oF).
Lanţul de automatizare a sistemului de menţinere a umidităţii:
• pentru umiditate mică: termometru umed-selector poziţie automat-ceas de
programare-releu de umiditate-contactor-clapeta se închide (la răcire, se
deschid şi duzele)-rezistenţe sumersibile-ampermetru-bec semnalizare;
• pentru umiditate mare-termometru umed-selector poziţie manual-releu de
umiditate-se deschide clapeta-ventilator auxiliar-bec de semnalizare.
3. Sistemul de ventilaţie. Aerul proaspăt pătrunde în eclozionator prin tubulatura
corespunzătoare P.E.P.-lui; încălzit, el este proiectat din spate spre faţă, iar la
revenire trece printre sitele cu ouă. Aerul viciat şi puful rezultat în urma uscării
puilor este evacuat prin orificiul din tavanul eclozionatorului, orificiu ce este
prevăzut cu o clapetă reglabilă; pentru menţinerea umidităţii, clapeta se deschide
la jumătate la începutul ecloziunii şi apoi la maximum când toţi puii au eclozionat.
4. Sistemul de alarmă. Instalaţia de avertizare a eclozionatorului intră în funcţiune
la temperatură minimă (+96oF) sau maximă (+101oF), când se opreşte ventilatorul
sau când lipseşte tensiunea de la reţea.

1. La ce temperatură se opreşte încălzirea secţiunii respective, în cazul
incubatorului IV-60
2. Care este regimul de funcţionare al celor 4 ventilatoare din dotarea
incubatorului IV-60
3. La ce temperaturi se declanşează avertizarea sonoră şi luminoasă pentru
temperatură de minimă şi de maximă, în cazul eclozionatorului EV-60
88
Procesul de dezvoltare embrionară, de la zigotul cu viaţă latentă din oul

fecundat şi până la stadiul de pui/boboc de o zi, se numeşte incubaţie; acest proces
se poate desfăşura numai sub influenţa anumitor factori fizici de mediu şi într-o
perioadă bine determinată de timp, caracteristică fiecărei specii.
Incubaţia ouălor poate fi naturală, când factorii fizici necesari dezvoltării
embrionului sunt asiguraţi de pasărea cloşcă şi artificială, când aceşti factori sunt
produşi de maşini speciale, numite aparate de incubaţie.
Căldura reprezintă principalul factorul fizic de microclimat care determină
declanşarea dezvoltării embrionului, aflat într-o stare latentă imediat după
expulzarea oului; temperatura minimă de la care este reluată dezvoltarea
embrionară într-un ou fecundat este de +270C.
Embrionul se dezvoltă normal numai în condiţiile în care mediul ambiental
are un grad higroscopic corespunzător; abaterile atât în plan superior, cât şi în plan
inferior de la valorile normale alterează rezultatele incubaţiei şi mai ales calitatea
puiului sau bobocului de o zi.
Între embrioni şi mediul de incubaţie are loc un schimb permanent de gaze,
în sensul că, absorb oxigen şi elimină bioxid de carbon.
Întoarcerea ouălor în prima perioadă de incubaţie are rolul de a împiedica
lipirea embrionului de membrana cochilieră internă, iar într-un stadiu mai avansat,
evită lipirea alantoidei de membrana vitelină, fenomen ce ar duce la ruperea
acestora datorită presiunii create; de asemenea, se obţine şi o repartizare mai
uniformă a presiunii din ţesuturi, permiţând embrionului să se dezvolte mai bine.
În structura constructivă a aparatelor de incubaţie sunt incluse echipamente
speciale, a căror funcţionalitate permite asigurarea, reglarea şi controlul factorilor
fizici de incubaţie (temperatură, umiditate relativă şi circulaţia aerului); totodată,
aparatele dispun de echipamente pentru întoarcerea ouălor şi instalaţii de
avertizare a deficienţelor funcţionale.
1. Ventilaţia şi întoarcerea ouălor pe timpul incubaţiei (5 puncte)

2. Funcţionarea sistemului de menţinere constantă a temperaturii la incubatorul
IV-60 (5 puncte)

2. Bessarabov, B., 1985-Practicum po incubaţii iaiţ i embriologhii seliskohozesistvennoi
ptiţî. Agropromizdat, Moskva.
4. Usturoi, M.G., 1999-Incubaţia la păsările domestice. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
multiplicare I.A.I.
8. Vancea, I., Driha, Ana, 1987-Incubaţia şi incubatoare de mică capacitate. Editura
Ceres, Bucureşti.
89
U.I.-7. OUĂLE PENTRU INCUBAŢIE
Cuprins
7.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-7..………............…90
7.2. Instrucţiuni U.I.-7……………………………………………………………90
7.3. Factori care influenţează calitatea ouălor de incubaţie .................... ..............90
7.4. Starea de prospeţime a ouălor .......................................................... ..............94
7.5. Indici morfologici de calitate ........................................................... ..............96
7.6. Indici fizico-chimici de calitate........................................................ ............100
7.7. Rezumat U.I.-7…………………………………………………............…..105
7.8. Lucrare de verificare nr. 7………………...………………………………..105
7.9. Bibliografie U.I.-7…………………………………..………..………….....105
Unitatea de învăţare este axată pe studiul factorilor implicaţi în definirea

calităţii ouălor de incubaţie, precum şi a metodelor de apreciere a acestora.
Prin finalizarea U.I., se urmăreşte dobândirea următoarele competenţe:
• definirea factorilor implicaţi în modularea caracteristicilor ouălor de incubaţie;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la starea de prospeţime a ouălor;
• explicarea metodologiilor de apreciere a calităţii ouălor de incubaţie.
până la sfârşitul celei de-a VIII-a săptămâni din semestrul al II-lea.
7.3. Factori care influenţează calitatea ouălor de incubaţie
Momentul de alcătuire a loturilor de reproducţie depinde de sistemul de

întreţinere practicat: în cel semiintensiv, are loc odată cu clasarea definitivă a
tineretului sau cel mai târziu, cu 4-6 săptămâni înainte de începerea sezonului de
clocit, iar în sistemul intensiv se efectuează odată cu transferul tineretului.
1. Baza ereditară a reproducătorilor. Proporţia în care fertilitatea se
transmite în descendenţă este în insuficientă măsură cunoscută, unii autori punând
chiar sub semnul întrebării selecţionarea masculilor după fertilitate; aşa de
exemplu, la curcile cu pieptul larg şi la cocoşii Cornish, aplicarea selecţiei pentru
creşterea greutăţii corporale a condus la scăderea fertilităţii.
Fertilitatea este dependentă de ambele sexe, iar cu cât gameţii provin de la
indivizi mai îndepărtaţi genetic, cu atât aceasta are şanse să fie mai ridicată, iar
procentul de ecloziune mai bun.
Atunci când există o consangvinitate strânsă în rândul păsărilor de
reproducţie, indicii de incubaţie se reduc foarte mult la toate speciile de păsări, dar
mai ales la găini şi curci; acest fenomen se manifestă prin creşterea mortalităţii
embrionare, mai ales în ultimile şapte zile de incubaţie.
2. Vârsta reproducătorilor şi producţia de ouă. Vârsta păsărilor
influenţează într-o măsură semnificativă numărul de pui obţinuţi, atât prin
numărul de ouă depuse, cât şi prin fecunditatea şi capacitatea lor de ecloziune.
90
Producţia de ouă este corelată negativ cu vârsta: cea obţinută în anul II de
ouat este mai mică cu 15-20% faţă de primul an, iar în următorul cu 20-35%.
Ouăle obţinute de la loturile de reproducţie tinere au un procent de ecloziune
mai redus faţă de cele obţinute de la păsările adulte; la găinile imature (sub 25-28
săptămâni) fecunditatea ouălor este mai scăzută cu cca. 4%, iar incidenţa
mortalităţii embrionare este mai mare cu 6,5% faţă de ouăle recoltate de la păsări
mature. Trebuie menţionat şi faptul că, la alegerea ouălor de incubaţie se resping
de la găinile tinere cu 5-10% mai multe ouă decât la cele în vârstă de 11-12 luni.
La palmipede şi în special la gâşte, fecunditatea şi ecloziunea cresc odată cu
vârsta, ajungând la valori maxime după 2-3 ani de ouat.
Fecunditatea ouălor este dependentă şi de vârsta masculilor; cocoşii din
liniile uşoare sunt apţi pentru reproducţie după vârsta de 24-28 săptămâni, pe când
cei din liniile grele ating maximum de fecunditate la 32-40 săptămâni.
Deşi numărul de spermatozoizi depuşi în oviductul găinii prin împerechere
naturală este foarte de mare, s-a demonstrat că pentru realizarea unei fertilităţi
normale a ouălor sunt suficienţi doar 100.000 spermatozoizi; prin urmare, sunt
foarte puţine cazurile când scăderea fertilităţii poate fi atribuită masculilor.
La gâşte, cea mai bună capacitate de fecundare o au masculii aflaţi în anul al
II-lea de viaţă. La raţele Barbarie, pentru o activitate reproductivă normală este
necesar ca masculii să fie mai în vârstă cu 4-5 săptămâni dacât femelele.
Sperma masculilor din clasa AVES are o concentraţie uriaşă în
spermatozoizi; la începutul zilei se elimină cea mai mare cantitate, iar spre
sfârşitul acesteia, volumul ejaculatului scade la jumătate (tab. 11).
Tabelul 11
Volumul ejaculatelor şi concentraţia în spermatozoizi la păsări
Specia Volum ejaculat (ml) Concentraţie
Mediu Limite (miliarde/ml ejaculat)
Cocoşi Cornish 0,35 1,00-0,90 5,0
Cocoşi rase mixte 0,20 0,08-0,50 5,0
Cocoşi Leghorn 0,15 0,05-0,30 5,0
Curcani grei 0,20 0,10-0,33 9,0
Gâscani 0,52 0,20-1,50 0,25
Răţoi 0,23 0,10-1,00 4,0
3. Raportul între sexe. În loturile de reproducţie, masculii trebuie introduşi

într-o proporţie bine determinată, care să asigure împerecherea tuturor femelelor,
cu o frecvenţă optimă, astfel încât procentul de ouă fecunde să fie maxim.
Un număr prea mare de masculi conduce la intensificarea luptelor dintre
aceştia pentru stabilirea ierarhiei de grup, deranjând în acelaşi timp şi femelele de
la activităţile lor obişnuite (furajare, adăpare, ouat, odihnă etc).
Datorită faptului că se produc interferări în actul călcatului, unele femele pot
fi rănite, situaţie în care ele evită vecinătatea masculilor, iar ouăle pe care le
produc vor fi infecunde. Atunci când acest fenomen se acutizează, femelele ajung
chiar în situaţia de a nu mai consuma furajul şi apa; efectul imediat este slăbirea şi
deshidratarea exagerată, în paralel cu scăderea dramatică a producţiei de ouă, iar
de cele mai multe ori poate surveni şi moartea acestora.
Practica utilizării unui număr ridicat de masculi are şi efecte economice
indirecte (costuri ocazionate de achiziţia masculilor, de furajare, de întreţinere etc)
sau directe (eliminarea din efectiv a exemplarelor rănite sau chiar omorâte).
Dacă masculii sunt prea puţini, o parte dintre femele vor rămâne necălcate,
producând ouă infecunde; la palmipede, micşorarea excesivă a raportului dintre
sexe influenţează mai sever fecunditatea ouălor, datorită manifestării selectivităţii
masculilor faţă de anumite femele.
91
La împerecherea naturală, numărul de femele repartizat fiecărui mascul este
dependent de specie, iar în cadrul acesteia, de rasa sau grupa de rase la care se
face referinţă. Mărimea raportului dintre sexe mai poate fi influenţată şi de metoda
de împerechere utilizată, dar se pot opera majorări atunci când păsările au acces la
padocuri largi şi când se recurge la furajarea suplimentară a masculilor. La găini,
practica a demonstrat că numărul de cocoşi ce trebuie reţinut este de 12,5-13%,
din care 10% se introduc în loturile de femele, restul fiind păstraţi în rezervă.
Problema privind proporţia sexelor într-un efectiv de reproducţie este puţin
mai complexă, deoarece, ea este ajustată de însuşi păsările în cauză, după
stabilirea ierarhiei sociale care se instaurează atât în rândul masculilor, cât şi al
femelelor. Astfel, un cocoş matur şi cu o poziţie superioară în clasa socială îşi
alege un grup de femele de până la 15 capete, pe când unul tânăr, doar 6-8 găini.
Un cocoş calcă de 15-100 ori pe zi, funcţie de condiţia sa fizică, de numărul
de găini din grup, dar şi de locul social pe care îl ocupă în grupul de reproducţie.
Ca regulă generală, masculii preferă femelele din categoria de mijloc a
ierarhiei, cele din vârf fiind prea agresive, iar cele aflate în partea inferioară nu
stimulează apetitul sexual al masculului.
Când se recurge la însămânţările artificiale, nivelul de fecunditate este
asigurat prin concentraţia în spermatozoizi a dozei de însămânţare.
4. Alimentaţia păsărilor de reproducţie. Alimentaţia necorespunzătoare
influenţează fertilitatea ambelor sexe, atât prin nivelul cantitativ al hranei
administrate, cât şi prin calitatea acesteia.
Astfel, scăderea greutăţii masculilor cu 10-15% datorită furajării
insuficiente, determină reducerea fertilităţii ouălor cu 20-30%, iar la scăderi ale
greutăţii peste 15%, fertilitatea poate ajunge la zero.
Atunci când cocoşii de reproducţie nu sunt furajaţi suplimentar în hrănitori
suspendate, se constată slăbirea lor deoarece ei aşteaptă să mănânce găinile; este
una dintre laturile comportamentului reproductive: protejarea partenerei.
Marea majoritate a păsărilor îşi reglează consumul cantitativ zilnic de furaje
în funcţie de nivelul energetic al acestora; excepţie fac găinile de reproducţie din
rasele grele care au un apetit mai pronunţat şi de aceea ele trebuie supuse unui
program de furajare restricţionată.
Pentru realizarea unei bune producţii de ouă la raţele Pekin, în perioada de
pregătire pentru ouat este necesară aplicarea furajării de tip "ad libitum", în paralel
cu creşterea programului de lumină.
Atât activitatea de reproducţie a păsărilor, cât şi calitatea ouălor depuse este
influenţată de carenţa sau excesul în vitamine şi săruri minerale.
Astfel, carenţa în vitamina E generează azoospermie la cocoşi; carenţa în
vitamina B2 duce la creşterea mortalităţii embrionare, mai ales între zilele 7-14,
precum şi un demaraj necorespunzător al puilor eclozionaţi; un efect asemănător
se manifestă şi la carenţa în vitamina D3.
Vitamina A condiţionează ecloziunea într-o măsură aşa de mare, încât dacă
un ou nu conţine minim 80-100 U.I. axeroftol, puiul nu poate ecloziona; la o
hipovitaminoză A mai puţin accentuată, creşte doar mortalitatea embrionară, mai
ales în primele patru zile de incubaţie şi spre sfârşitul ecloziunii, iar puii obţinuţi
sunt molateci, receptivi la infecţii şi ajung mai uşor la avitaminoza respectivă în
cazul unui regim carenţat.
Carenţa în unele microelemente influenţează negativ fecunditatea (Mn, K),
ecloziunea (Mg, Mn, Co, I), dar şi viabilitatea şi viteza de creştere a puilor (Mn,
Mg, I etc); fosforul în exces inhibă ouatul, iar în cantităţi prea mici alterează
calitatea cojii minerale a ouălor; sub sau supradozarea de mangan deteriorează
coaja, iar carenţa scade şi procentul de ecloziune.
92
5. Condiţiile de întreţinere asigurate reproducătorilor. Creşterea
păsărilor de reproducţie în baterii poate determina reducerea fertilităţii ouălor
obţinute, deoarece masculii efectuează mai rar sau chiar de loc călcatul, ca urmare
a afecţiunilor podale cauzate de pardoseala cuştilor.
Grăbirea instalării maturităţii sexuale prin utilizarea unor temperaturi şi
programe de lumină mai mari este în detrimentul producţiei de ouă şi a fertilităţii
acestora. Temperaturile crescute din hale sunt chiar mai periculoase decât cele
scăzute, pentru că ele duc la reducerea volumului ejaculatelor la masculi, a
mobilităţii spermatozoizilor şi a calităţii generale a spermei. Umiditatea prea
ridicată în asociere cu temperaturile extreme, conduc la reducerea producţiei de
ouă, concomitent cu deprecierea calităţii cojii minerale, care devine friabilă.
Durata zilei lumină influenţează direct fertilitatea. Astfel, dacă în perioada
de creştere a păsărilor se utilizează un program cu mai mult de 11 ore lumină/zi,
este stimulată dezvoltarea testiculelor şi maturitatea sexuală se instalează mai
timpuriu, dar fără a fi în concordanţă cu dezvoltarea somatică; prin urmare,
masculii îşi încep viaţa reproductivă mai devreme, însă materialul seminal va fi
inferior calitativ, iar apariţia epuizării sexuale se va declanşa mai devreme.
În practica avicolă se recurge la o serie de operaţiuni tehnologice specifice
cocoşilor de reproducţie şi care, deşi nu ţin strict de factorii de întreţinere, au
importanţă în asigurarea condiţiilor optime desfăşurării unei reproducţii normale:
• debecarea (tăierea ciocului). Se face complet, la vârsta de 6-7 zile, cu ajutorul
unui foarfece special; diminuează duritatea loviturilor din timpul luptelor şi
reduce risipa de furaje;
• retezarea degetelor. Se face în staţia de incubaţie sau la vârsta de 6-9 zile;
previne rănirea spatelui găinilor în timpul călcatului;
• tăierea crestei. Se realizează în staţia de incubaţie, pentru ca masculii din
acelaşi lot să se recunoască mai greu între ei; asigură diminuarea frecvenţei
luptelor şi o mai bună păstrare a ordinii sociale;
• tăierea bărbiţelor. Se face la vârsta de 8-12 săptămâni, din aceleaşi
considerente ca şi tăierea crestei;
• reforma masculilor necorespunzători. La vârsta de 8 săptămâni se realizează
prima reformă, când sunt eliminaţi masculii prea mici, precum şi cei cu
probleme la nivelul membrelor posterioare; trebuie avut în vedere că, la
masculii supraponderali, fertilitatea este diminuată. La atingerea maturităţii
sexuale (vârsta de 24 săptămâni) se aplică a doua reformă, selecţia făcându-se
după vigoare, starea de sănătate, conformaţia şi calităţi generale ale cocoşului.
6. Starea de sănătate. Dezvoltarea embrionară poate fi afectată de gradul
de contaminare externă a ouălor, dar şi de starea de sănătate a păsărilor care le-au
produs; în primul caz apare contaminarea pe orizontală (de la ou infestat la ou
indemn), iar în a doua situaţie, boala se poate transmite pe verticală (pasăre-ou).
Un risc crescut îl prezintă bolile infecţioase transmise direct de la pasăre la
ou. Astfel, salmonelozele determină scăderea producţiei de ouă, deprecierea
calităţii ouălor şi reducerea ecloziunii cu până la 70-80%. Colibaciloza afectează
dezvoltarea embrionilor la toate speciile de păsări, dar mai ales la raţe.
Micoplasmoza respiratorie scade producţia de ouă cu 10-20%, iar dacă apare în
paralel cu colibaciloza, conduce la creşterea ratei mortalităţii embrionare.
7. Condiţiile de recoltare a ouălor. Încărcătura microbiană din hale este
extrem de mare, atât la nivelul suprafeţelor, cât şi în aer; contactul ouălor cu un
astfel de mediu conduce la contaminarea conţinutului, generând fie apariţia de
boli care perturbă procesul de dezvoltare embrionară, fie moartea embrionilor.
Modificările produse de microorganismele nepatogene au caractere
specifice şi se pot observa prin ovoscopie, după câteva zile de incubaţie:
93
• putrefacţia verde (contaminarea cu Pseudomonas)-albuşul este apos şi de
culoare verzuie, iar mai târziu se amestecă cu gălbenuşul;
• putrefacţia neagră (contaminare cu Proteus melangenes, Escherichia coli,
Aerobacter aerogenes etc.)-albuşul şi gălbenuşul se fluidifică şi se amestecă,
căpătând o culoare brun negricioasă;
• putrefacţie gazoasă fecaloidă (contaminare cu Bacillus mezentericus)-
conţinutul oului are o culoare galben-cărămizie;
• putrefacţie roşie-contaminare cu specii de Sarcina sau Pseudomonas.
Astfel de modificări pot apare şi la ouăle depozitate o perioadă mai mare de
30 zile, mai ales la cele cu coaja murdară.
În mod obişnuit, recoltarea ouălor destinate incubaţiei se face de trei ori pe
zi, dar în perioadele prea reci sau prea calde ale anului este necesar ca această
operaţiune să se efectueze de 5-6 ori în decursul unei zile.
La cel mult 2 ore de la recoltare, ouăle trebuie supuse unei decontaminări
prin formolizare în dulapurile speciale din camerele tampon ale halelor; ouăle
recoltate de pe aşternut, precum şi cele murdare de dejecţii se recoltează separat,
procedându-se la curăţirea lor mecanică.
Evitarea apariţiei de ouă cu coaja murdară se realizează prin menţinerea în
adăpost a unui aşternut curat şi cu umiditatea de max. 30%; în caz contrar păsările
pătrund în cuibare cu degetele pline de dejecţii, murdărind aşternutul şi ouăle.
Când aşternutul din cuibare este subţire, creşte proporţia de ouă cu coaja fisurată.
8. Transportul şi manipularea ouălor. Manipularea brutală a ouălor sau
transportul necorespunzător poate duce la spargerea cojii acestora (astfel de ouă se
exclud de la incubaţie) sau chiar la distrugerea integrităţii morfologice a
componentelor. Una dintre cele mai frecvente situaţii este ruperea şalazelor,
situaţie în care gălbenuşul se va deplasa spre zona periferică, unde căldura radiată
de coajă va provoca moartea embrionului.
Transportul ouălor cu vehicule neacoperite (electrostivuitoare, căruţe etc)
poate duce la contaminarea cojii cu diferiţi germeni aflaţi în aerul atmosferic şi
prin urmare, se impune o nouă formolizare în staţia de incubaţie, imediat după
recepţia lor; din acelaşi motiv este recomandată şi tratarea ouălor cu diferite
substanţe dezinfectante (sanitaţia ouălor).
În practica avicolă se folosesc vehicule speciale, izolate termic şi cu un
regim strict de sanitaţie, în care ouăle de găină, curcă şi raţă se aşează pe grupe de
câte 5 cofraje din plastic, iar cele de gâscă în maxim 3 cofraje de tip special.

1. Cum este influenţată calitatea ouălor de incubaţie de către vârsta
reproducătorilor.
2. Care este corelaţia dintre raportul asigurat între sexe şi calitatea ouălor de
incubaţie.
3. Care este rolul operaţiunii de “tăiere a degetelor” la reproducătorii masculi.
4. Cu cât este redusă capacitatea de ecloziune la ouăle infestate cu Salmonella
5. Care este cea mai frecventă situaţie de depreciere a ouălor atunci când nu se
respectă condiţiile de transport şi manipulare
7.4. Starea de prospeţime a ouălor
Calitatea ouălor de incubaţie se menţine nemodificată timp de max. 7 zile,

dar numai dacă se respectă anumite condiţii de microclimat pe timpul depozitării;
păstrarea ouălor peste această limită, reduce ecloziunea cu câte 1% pentru fiecare
zi de depozitare suplimentară.
94
La găină, cele mai bune ouă de incubaţie sunt cele cu vechimea de
maximum 4 zile; totuşi, se admit şi ouăle vechi de 5-7 zile. La raţă se recomandă
o vechime a ouălor de 3-4 zile, iar la curci şi gâşte, de 6-7 zile.
Ca regulă generală, este contraindicată incubarea ouălor cu o vechime mai
mică de 24 ore de la expulzare, deoarece există riscul ca procesul de segmentare
să nu fie încheiat.
Vechimea ouălor influenţează şi durata perioadei de incubaţie; astfel, ouăle
cu o vechime de 10 zile eclozionează cu o întârziere de 4-6 ore, iar puii obţinuţi
vor fi molateci şi cu un demaraj greu.
Atunci când situaţia o impune, ouăle pot fi păstrate o perioadă mai lungă de
timp, în încăperi speciale şi cu condiţia asigurării anumitor parametri de stocaj
(temperatură, umiditate, întoarcere).
Temperatura optimă de depozitare a ouălor de incubaţie este de +10oC, cu
limite cuprinse între +8 şi +12oC. Rezultate bune se obţin şi la temperaturi de
+5÷+8oC sau +12÷+15oC, dar cu condiţia de a nu supune ouăle la variaţii bruşte
de temperatură.
Depozitarea ouălor la temperaturi scăzute determină reducerea severă a
capacităţii de ecloziune. La ouăle păstrate timp de 5-6 zile la temperatura de 0oC
ecloziunea este zero, deoarece fie că embrionul moare îngheţat, fie că membrana
vitelină se rupe la dezgheţare, dispersându-se gălbenuşul.
Temperaturile mai mari de +200C activează dezvoltarea embrionară dar
numai până la o anumită fază când, neexistând condiţii fiziologice de dezvoltare,
embrionul moare; păstrarea ouălor timp de 14 zile la +26oC sau de 7 zile la
+30÷+33oC, duce ecloziunea până la zero.
Pe timpul stocării ouălor de incubaţie în depozitele de păstrare trebuie
asigurată o umiditate relativă de 70-80%; umiditatea scăzută conduce la
evaporarea masivă a apei de conţinut din ouă, în timp ce umiditatea excesivă
favorizează dezvoltarea mucegaiurilor.
Există şi specialişti care au o altă optică referitoare la condiţiile de
microclimat ce trebuie asigurate pe parcursul depozitării ouălor de incubaţie în
sălile de stocare (tab. 12).
Tabelul 12
Condiţiile de păstrare ale ouălor de incubaţie
Nr. Specificare Timpul de păstrare al ouălor (zile)
crt. 4 7 14 21
1 Temperatura (ºC) 17,2-18,2 15,6-17,2 12,8-15,7 11,7-12,7
2 Umiditatea (%) 80 85 85 85
3 Întoarcere ouă nu da da da
4 Păstrare în saci plastic nu da da da
Ouăle de incubaţie pot fi păstrate o perioadă mai lungă de timp în medii cu

azot, fără a fi afectată capacitatea de ecloziune; totuşi, perspectivele aceastei
metode sunt mai reduse datorită manoperei pe care o impune, precum şi a
cheltuielilor suplimentare ridicate.

1. Care este vechimea maximă acceptată pentru ouăle de găină destinate
incubaţiei.
2. De ce este contraindicată incubarea ouălor cu o vechime mai mică de 24 ore
de la expulzare
3. Care este temperatura optimă de depozitare a ouălor de incubaţie.
4. Ce umiditate relativă trebuie asigurată pe timpul stocării ouălor de incubaţie în
depozitele de păstrare.
95
7.5. Indici morfologici de calitate
Cu ajutorul unui şablon special sau a unui şubler se vor stabili dimensiunile
camerei cu aer (înălţimea şi diametrul); oul proaspăt de găină nu trebuie să aibă o
înălţime a camerei mai mare de 3 mm, iar diametrul de 17 mm (fig. 60).
Fig. 60 Măsurarea dimensiunilor camerei cu aer
Prin spargerea oului pe o placă de sticlă, se poate aprecia integritatea

componentelor sale.
Conţinutul unui ou bun pentru incubaţie, vărsat pe o suprafaţă plană,
păstrează o formă rotundă şi compactă, cu gălbenuşul situat central, bine bombat
şi cu o culoare strălucitoare; pe suprafaţa sa se distinge foarte bine discul
germinativ care este redus ca dimensiune şi de culoare albă la ouăle nefecundate şi
ceva mai mare, având circumscrise cercuri alternânde de vitelus alb şi galben, la
ouăle fecundate. Albuşul trebuie să fie bine stratificat şi transparent (fig. 61).
Fig. 61 Părţile componente ale oului complet format

A - secţiune longitudinală; B - secţiune transversală.
1-latebră; 2-disc germinativ; 3-membrană vitelină; 4-vitelus galben; 5-vitelus alb; 6-primul strat de albuş
dens; 7-şalaze; 8-primul strat de albuş fluid; 9-stratul doi de albuş dens; 10-stratul doi de albuş fluid; 11-
membrană cochilieră internă; 12-membrană cochilieră externă; 13-camera cu aer; 14-coajă; 15-cuticulă.
Anomalii morfologice şi de aspect. În efectivele de reproducţie sunt frecvente

cazurile când femelele produc ouă cu abateri de la morfologia normală şi care sunt
improprii pentru incubaţie deoarece, fie că nu se obţin produşi viabili, fie că vor
da un procent foarte redus de ecloziune.
• Ouă cu două gălbenuşuri, apar atunci când două ovule maturate cad simultan
sau la intervale foarte scurte în trompă, fiind acoperite cu aceleaşi membrane
terţiare; sunt uşor de recunoscut datorită dimensiunilor mult mai mari faţă de
ouăle normale, precum şi a formei caracteristice (puţin ştrangulate în zona
mediană). Incubarea unor astfel de ouă duce la mortalitate în diferite stadii de
dezvoltare embrionară, la obţinerea de pui monştri şi extrem de rar la
obţinerea de pui viabili. Ouăle cu două gălbenuşuri se exclud de la incubaţie,
iar femelele care produc astfel de ouă se elimină de la reproducţie. Dintre
păsările domestice, gâştele depun cel mai des ouă cu două gălbenuşuri.
96
• Ouă fără coajă, au gălbenuşul şi albuşul învelite numai în membranele
cochiliere; fenomenul este datorat imposibilităţii organismului femelelor de a
sintetiza calciu într-o măsură suficientă, a prezenţei unor leziuni pe pereţii
istmului, dar mai frecvent unor raţii carenţate în săruri minerale. Puse în
condiţii speciale de incubaţie, astfel de ouă pot ecloziona, dar cu max. 34%
ecloziune; păsările care produc asemenea ouă se elimină de la reproducţie.
• Ouă fără gălbenuş, au greutăţi de numai 15-30g şi apar în urma excitării
pereţilor oviductului de resturi de albuş, cheaguri de sânge, corpi străini etc, în
jurul cărora se depune o anumită cantitate de albuş, membranele cochiliere,
coaja şi cuticula. Incidenţa apariţiei acestor ouă este mai mare la sfârşitul
ciclului de ouat, când, deşi ovulaţia încetează, glandele secretoare ale
oviductului îşi continuă activitatea.
• Ouă fără albuş sau cu foarte puţin albuş, apar destul de rar şi sunt datorate
nefuncţionării glandelor secretoare de albuş.
• Ouă duble, au dimensiuni foarte mari. Producerea lor este datorată unor şocuri
care, transformând pentru scurt timp mişcările peristaltice ale oviductului în
mişcări antiperistaltice, fac ca oul gata format (de regulă, fără gălbenuş) să se
întoarcă din uterus în istm sau chiar în magnum, unde este acoperit de noi
straturi de albuş şi reluându-şi drumul normal, se îmbracă cu alte membrane
cochiliere, o nouă coajă şi cuticulă.
• Ouă cu cheaguri de sânge (în albuş sau în gălbenuş), la fel ca şi celelalte ouă
cu defecte nu se supun procesului de incubaţie, deoarece au o capacitate de
ecloziune de numai 45-55%. Petele de pe gălbenuş apar atunci când ruperea
membranei vasculare a ovulei se face pe o întindere care depăşeşte lungimea
stigmei, lezându-se unul sau mai multe vase sanguine ale membranei. Petele
din albuş apar când pereţii oviductului sângerează datorită unor răniri.
• Ouă cu coaja rău formată, apar ca urmare a disfuncţionalităţilor uterusului sau
a carenţelor nutriţionale, mai ales în substanţe minerale şi vitamine. Mai
frecvente sunt ouăle cu coaja prea subţire sau prea groasă, cele cu coaja aspră,
cu rugozităţi, cu îngroşări sub formă de cute, cu zone de grosimi diferite etc.
Acest defect scade ecloziunea cu până la 35-45%, datorită problemelor ce apar
la utilizarea de către embrioni a sărurilor minerale din coajă, a dificultăţilor
întâmpinate de pui la ciocnirea ouălor cu coaja prea groasă sau prin spargerea
ouălor pe timpul manipulării în cazul celor cu coaja prea subţire.
Greutatea ouălor, are un puternic determinism genetic (h2=0,64) şi se corelează
pozitiv cu greutatea puilor de o zi (r=+0,39). Se stabileşte prin cântărire directă şi
trebuie să fie specifică speciei, rasei sau hibridului de la care provine oul (tab. 13).
Tabelul 13
Greutatea ouălor la diferite specii de păsări
Specia Tipul morfo-productiv Greutatea ouălor (g)
Găini ouă 54
carne 54
Curci rase uşoare 75-95
rase grele 80-100
Raţe populaţii obişnuite 70-90
hibrizi 75-95
Gâşte - 150
Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate ale dezvoltării embrionare

se obţin la ouăle a căror greutate se încadrează în media rasei sau liniei de la care
provin; ouăle prea mari sau prea mici, au o capacitate de ecloziune de 35-40%.
Forma ouălor, are un determinism genetic mare (h2=0,58); incubarea ouălor cu
abateri de la forma normală determină întotdeauna o ecloziune redusă.
97
Astfel, ouăle prea alungite sau prea rotunjite, bombate sau ascuţite la ambele
capete, precum şi cele care prezintă sugrumări sau deformări evidente au o
ecloziune de numai 30%, ele fiind de fapt o expresie a unor deficienţe apărute în
procesul fiziologic normal de formare a ouălor.
Forma ouălor poate fi exprimată matematic prin intermediul unor ecuaţii
specifice diferitelor specii şi rase, pornindu-se de la ovalul Cartesian sau cu
ajutorul unor aparate speciale numite indexometre. Cea mai simplă şi rapidă
metodă de determinare a formei este cu relaţia de calcul care are la bază raportul
procentual dintre cele două diametre ale oului, măsurate cu şublerul (fig. 62).
Fig. 62 Dimensiunile oului

d- diametrul mic; D- diametrul mare.
d
Relaţia de calcul este: If = x100;
D
unde: If -indicele formatului;
d-diametrul mic măsurat în zona mediană a oului;
D-diametrul mare măsurat între cele două vârfuri ale oului.
Valoarea indicele formatului depinde de specie şi poate fi exprimată

procentual sau în valori relative (tab. 14).
Tabelul 14
Indicele formatului ouălor
Specia Diametrul ouălor (cm) Indicele formatului
mare mic valori relative %
Găini 5,7-5,8 4,2-4,3 1,34-1,36 73-74
Curci 6,2-6,6 4,7-4,8 1,32-1,37 73-76
Raţe 7,1-7,9 4,5-4,8 1,57-1,64 61-63
Gâşte 8,6-9,2 5,6-6,1 1,51-1,52 65-66
Bibilici 4,9 3,7 3,7 75
Între forma ouălor şi rezistenţa la spargere prin deformare au fost găsite

corelaţii fenotipice negative (rF=-0,13).
Volumul şi greutatea specifică, se află într-o strânsă interdependenţă cu mărimea
şi greutatea acestora, dar şi cu raportul existent între coajă, albuş şi gălbenuş.
La ouăle depozitate în aceleaşi condiţii şi care au o vechime identică,
valoarea celor doi indicatori exprimă destul de corect calitatea de incubaţie.
Volumul ouălor, poate fi determinat prin mai multe procedee:
a) Cu ajutorul relaţiei: V = 0,519 x l x d2
unde: V-volumul oului (cu o eroare de ±5cm3 ) în cm3;
l-diametrul mare al oului (cm);
d-diametrul mic al oului (cm).
b) Cu volumetrul pentru ouă (fig. 63a). Aparatul este reprezentat de un vas

de sticlă terminat cu un gât marcat şi etanşat de un capac demontabil. Se umple
vasul până la semnul marcat pe gât cu ajutorul unei biurete pentru a se cunoaşte
volumul de apă introdus, apoi se goleşte vasul de apă şi se introduce oul pe la
partea sa inferioară; se adaugă apă din biuretă până la semnul marcat. Diferenţa
dintre cele două cantităţi de apă exprimă volumul oului.
98
Fig. 63 Determinarea volumului ouălor
a-cu volumetrul; b-cu balanţa Mohr-Westfall.
c) Cu balanţa Mohr-Westfall (fig. 63 b). Se stabileşte greutatea oului în aer,

apoi se determină greutatea lui scufundat în apă la +4ºC; diferenţa dintre cele două
determinări reprezintă volumul oului în cm3. Dacă temperatura este mai mare de
+4ºC, diferenţa obţinută se corectează, înmulţind-o cu factorii din tab. 15.
Tabelul 15
Factori de corecţie pentru stabilirea volumului ouălor
Temperatura apei (ºC) 10 15 20 25
Factori de corecţie 1,00027 1,00087 1,00177 1,00294
Greutatea specifică, are valoarea de 1,078-1,097 la ouăle proaspete de găină, dar

scade pe măsura învechirii lor (tab. 16).
Tabelul 16
Variaţia greutăţii specifice a ouălor în funcţie de vechime
Vechimea ouălor (săpt.) 0 1 2 3 4 5
Greutatea specifică 1,09 1,07 1,06 1,05 1,04 1,03
Stabilirea greutăţii specifice se poate realiza prin metoda soluţiilor saline,

situaţie în care sunt necesare 11 vase în care se introduc soluţii saline de aceeaşi
temperatură, dar cu densităţi care cresc cu 0,004. Oul se trece, pe rând, dintr-un
vas în altul, scurgându-l bine de soluţia anterioară; vasul în care oul se ridică la
suprafaţă indică greutatea specifică a oului, prin densitatea soluţiei sale (tab. 17).
Tabelul 17
Densitatea soluţiilor saline
Numărul soluţiilor saline
Specificare
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Densitatea
1,062 1,066 1,070 1,074 1,078 1,082 1,086 1,090 1,094 1,098 1,102
soluţiilor
Grame de
94,3 103,3 106,3 112,3 118,3 124,3 130,3 136,3 148,3 148,4 154,5
sare/l de apă
Greutatea specifică mai poate fi exprimată şi ca raport între volumul şi

greutatea oului.
Densitatea, se poate stabili prin 2 tehnici (proba în apă simplă sau proba în apă
sărată) şi permite aprecierea rapidă şi corectă a gradului de învechire a ouălor.
Proba în apă simplă, se bazează pe modificarea poziţiei ouălor scufundate în
apă, ca urmare a densităţii diferite determinată de gradul lor de învechire; astfel,
ouăle proaspete cad la fundul unui vas cu apă în poziţie orizontală, pe când cele cu
vechimi variabile se înclină progresiv, ajungând să plutească când au o vechime
de peste o lună (fig. 64 a).
Proba cu apă sărată, se face într-o soluţie de 12°Be (este apropiată de
densitatea oului proaspăt) şi permite aprecierea vechimii ouălor de la o zi la 7 zile,
deci a celor foarte proaspete (fig. 64 b):
99
• ouăle de 1-3 zile stau vertical pe fundul vasului;
• ouăle de 3-5 zile se ridică la diferite înălţimi în vas, funcţie de vechime;
• ouăle de 6-7 zile ajung cu vârful rotunjit la suprafaţa soluţiei;
• ouăle de peste 7 zile ies cu capătul rotunjit deasupra soluţiei.
Fig. 64 Determinarea densităţii ouălor

a-în apă simplă; b-în apă sărată.
La ouăle de găină care se utilizează pentru incubaţie, densitatea trebuie să
fie cuprinsă între 1,075 şi 1,085 g/cm3.

1. Care sunt efectele incubării ouălor cu 2 gălbenuşuri
2. Care este valoarea greutăţii specifice la ouăle proaspete de găină
3. Ce tip de corelaţii fenotipice există între forma ouălor şi rezistenţa cojii la
spargere prin deformare
4. Care este poziţia în soluţia salină a unui ou vechi de peste 7 zile, atunci când
se determină densitatea prin proba cu apă sărată.
7.6. Indici fizico-chimici de calitate
Pentru evaluarea cât mai corectă a calităţii de incubaţie a ouălor, este

necesar ca acestea să fie analizate şi din punct de vedere fizico-chimic.
Grosimea cojii minerale. Se determină cu ajutorul unui şubler sau a unui
dispozitiv cu ceas comparator, pe o suprafaţă plană.
După îndepărtarea membranelor cochiliere şi uscarea la o temperatură de
+60°C, fragmentele de coajă prelevate din trei zone ale oului (vârful ascuţit, cel
rotunjit şi zona mediană) se aşează sub tija comparatorului (reglat, în prealabil, la
zero) şi se măsoară; media celor trei măsurători reprezintă grosimea cojii unui ou.
La ouăle de găină, grosimea cojii este de 0,311 şi 1,588 mm.
Numărul de pori al cojii minerale. Numărul de pori depinde de specie, rasă,
vârsta păsărilor şi de zona oului unde se face determinarea (tab. 18).
Tabelul 18
Numărul de pori pe 1 cm2 de coajă minerală la ouăle de găină
Vârsta găinii Capătul rotunjit Zona mediană Capătul ascuţit
tânără 139-183 130-170 90-123
medie 123-189 118-159 77-127
înaintată 121-160 109-168 72-120
Stabilirea numărului de pori se face pe 1cm2 de coajă, fără resturi de

membrane cochiliere şi care a fost în prealabil badijonată cu o soluţie de albastru
de metilen 5% în alcool 60°; soluţia trece prin porii oului colorându-i, permiţând
numărarea lor deasupra unei surse de lumină.
Porozitatea cojii poate fi apreciată şi indirect prin stabilirea diferenţei dintre
greutatea oului înainte de a fi introdus într-un incubator la temperatura de +32,5°C
şi 88% UR şi cea determinată după 2 săptămâni.
100
Fluorescenţa cojii minerale. Indică pigmentaţia cojii pe baza luminii reflectate şi
se află într-o legătură directă cu vechimea ouălor.
Pentru determinare se foloseşte un aparat cu luminiscenţă, care are ca sursă
de lumină o lampă cu ultraviolete; între sursă şi ou este intercalat un filtru special
care opreşte spectrul vizibil, lăsând să treacă numai cel invizibil.
La ouăle proaspete de găină, coaja apare fluorescentă, de la galben
pergamentos la roşu clar, în timp ce la ouăle cu o vechime mai mare, coloraţia
devine roşu şters cu o nuanţă de violet.
Rezistenţa la spargere a cojii minerale. Constituie un element de apreciere
important, datorită pierderilor însemnate (12,4-16,8%) ce se înregistrează din
momentul depunerii şi până când sunt introduse la incubaţie. Rezistenţa cojii este
condiţionată direct de grosimea cojii şi poate fi determinată prin metode directe:
• rezistenţa la presiune, se stabileşte cu aparatul Schröder, care exercită o
presiune crescândă asupra oului aşezat în poziţie verticală, cu vârful rotunjit în
sus; în mod obişnuit, la oul de găină acest indicator prezintă valori cuprinse
între 0,20 şi 0,25 kg forţă/cm2;
• rezistenţa la lovire (la şoc), se determină cu un aparat prevăzut cu o tijă-
pendul terminată cu o bilă metalică cu greutatea de 1,042g. Pendulul este lăsat
să cadă de la diferite înălţimi pentru a lovi oul în zona mediană, până la
spargerea acestuia; gradaţia de pe scara gradată indică forţa de lovire în grame
şi care, la oul de găină, este egală, de regulă, cu greutatea sa (fig. 65).
Forţa de spargere se calculează cu relaţia:
F = m x 2xg x h
unde: m=masa bilei;
g=acceleraţia gravitaţională (980 cm/s);
h=înălţimea de cădere a bilei.
Fig. 65 Dispozitiv pentru măsurarea rezistenţei cojii la lovire
Estimarea rezistenţei la spargere a cojii minerale se poate stabili şi

indirect, utilizând următoarea relaţie de calcul:
R = cy x 230
unde: R-rezistenţa la spargere;
cy-grosimea cojii;
230-constantă (raport procentul dintre densitatea cojii şi suprafaţa acesteia).
Valoarea pH din albuş şi gălbenuş. Concentraţia ionilor de hidrogen este diferită

între cele două componente, dar dependentă de specie. Astfel, la ouăle de găină,
valoarea pH este de 8,0-8,5 pentru albuş şi de 5,8-6,2 pentru gălbenuş; la raţă,
albuşul are pH-ul de 9,3 iar gălbenuşul 6,24.
Stabilirea valorii pH se face cu ajutorul pH-metrelor sau cu hârtie indicator,
pe extract apos; acesta se obţine prin omogenizarea a 10g de albuş sau gălbenuş
(sau amestec din cele două) cu 100ml apă distilată, se lasă la temperatura camerei
timp de 20 minute, după care se filtrează.
101
Indicele albuşului. Aprecierea dimensională a albuşului unui ou poate oferi
relaţii asupra stării de prospeţime.
La ouăle proaspete, albuşul este consistent şi are o înălţime de maxim 5mm,
dar pe măsura învechirii, el se lichefiază, iar straturile dense şi fluide devin tot mai
puţin delimitate. Prin urmare, la oul vechi, spart pe o suprafaţă plană, albuşul va fi
aplatizat, întins pe o arie mai mare decât la cel proaspăt şi cu o înălţime sub 2mm.
Indicele albuşului reprezintă raportul dintre înălţimea şi diametrul acestuia
şi se calculează cu relaţia:
h
Ia = ,
D
unde: Ia-indicele albuşului;
h-înălţimea albuşului;
D-diametrul albuşului.
Pentru măsurarea celor două dimensiuni, oul se sparge pe o placă de sticlă,

după care se măsoară înălţimea cu ajutorul unui dispozitiv cu micrometru, în
imediata apropiere a gălbenuşului; diametrul reprezintă media celor 4 măsurători
(două în zona mediană şi două în zona cea mai declivă a albuşului) (fig. 66 şi 67).
Indicele albuşului are valoarea de 0,106 la ouăle proaspete, de 0,039 la cele
vechi şi de 0,032 la cele foarte vechi.
Fig. 66 Aparat micrometric pentru Fig. 67 Dimensiunile albuşului

determinarea înălţimii albuşului
Indicele gălbenuşului. Permite aprecierea vechimii ouălor prin prisma stării

membranei viteline (asigură integritatea şi forma gălbenuşului); la ouăle
proaspete, membrana este rezistentă şi elastică, menţinând gălbenuşul într-o formă
globuloasă, în timp ce la ouăle vechi, aceasta este slăbită, cu aspect ridat,
determinând aplatizarea gălbenuşului când este aşezat pe o placă de sticlă.
Indicele gălbenuşului poate fi stabilit cu ajutorul relaţiei:
h
Ig =
D
unde: Ig-indicele gălbenuşului;
h-înălţimea gălbenuşului;
D-diametrul gălbenuşului.
Aparatura necesară determinării celor două dimensiuni este identică cu cea

de la albuş, iar tehnica de lucru este asemănătoare.
Valorile indicelui gălbenuşului depind de vechimea ouălor şi este de 0,442-
0,361 la ouăle proaspete; la cele foarte vechi, cu un indice sub 0,250, membrana
vitelină se rupe, gălbenuşul amestecându-se cu albuşul.
Indicele Haugh. Caracterizează valoarea totală a calităţii ouălor de incubaţie şi
are la bază corelaţia dintre înălţimea albuşului dens şi greutatea oului.
102
Se determină cu ajutorul relaţiei:
U.H. = 100 log. (h-1,7 x G0,37 + 7,57)
în care: U.H.-unităţi Haugh;
h-înălţimea albuşului (mm);
G-greutatea oului (g).
În practică se folosesc tabele speciale în care, la intersecţia valorilor pentru

greutatea oului analizat cu cea a înălţimii albuşului, se citeşte numărul de unităţi
Haugh corespunzător (tab. 19).
Tabelul 19
Calitatea ouălor de incubaţie exprimată în unităţi Haugh
Înălţime Greutatea oului (g)
albuş 54 55 56 57 58 59 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70
(mm)
5,0 71 71 70 70 69 69 68 68 67 67 67 66 66 65 65 64
5,4 74 74 73 73 73 72 71 71 71 70 70 70 69 69 69 69
5,8 77 77 76 76 75 75 75 74 74 74 73 73 73 72 72 70
6,2 80 80 79 79 78 78 78 77 77 77 76 76 76 75 75 72
6,6 83 82 82 82 81 81 81 80 80 80 79 79 79 78 78 78
7,0 85 85 85 84 84 84 83 83 83 82 82 82 81 81 81 80
7,4 88 87 87 87 86 86 86 85 85 85 85 84 84 84 84 83
7,8 90 90 89 89 89 89 88 88 88 87 87 87 86 86 86 86
8,2 92 92 92 91 91 91 90 90 90 89 89 89 89 88 88 88
8,6 94 94 94 93 93 93 93 92 92 92 92 91 91 91 91 90
9,0 96 96 96 96 95 95 95 94 94 94 94 93 93 93 93 92
9,4 98 98 98 97 97 97 96 96 96 96 96 95 95 95 95 94
9,8 100 100 99 99 99 99 98 98 98 98 97 97 97 97 97 96
Un ou bun pentru incubaţie trebuie să aibă 74,5-89,5 U.H., între unităţile

Haugh şi capacitatea de ecloziune existând o corelaţie pozitivă; la 15 U.H.,
ecloziunea se reduce la zero.
Compoziţia chimică a albuşului, gălbenuşului şi a cojii minerale. În vederea
efectuării unei aprecieri de fineţe a calităţii ouălor destinate incubaţiei este
necesară determinarea compoziţiei chimice a componentelor acestora, făcându-se
evaluarea conţinutului în apă, proteine, lipide, vitamine, minerale etc din albuş şi
gălbenuş, a lizozimelor din albuş şi a substanţelor minerale din coaja minerală.
Un accent deosebit este pus în ultimul timp pe conţinutul ouălor în vitamine
şi pigmenţi carotenoizi, datorită influenţei pe care o au asupra dezvoltării
embrionare (tab. 20 şi 21).
Tabelul 20
Conţinutul în vitamine al oului de găină (micrograme/g)
Vitamine Gălbenuş Albuş Oul întreg
A (retinol) 6,0-12,5 0 3,6-8,0
D (calciferol) 0,03-0,09 0 0,01-0,03
E (tocoferol) 15,4-40,0 0 12,0-24,0
K (filohinon) 2,4 0 0,8
B1 (tiamina) 3,5-6,8 0 0,7-2,6
B2 (riboflavina) 4,0-7,8 2,0-5,0 2,2-5,0
B3 (ac.pantotenic) 30-65 3,0-27,0 11,0-14,0
B4 (colină) 14,9-17,0 12,1 3.200
B5 (ac. nicotinic) 0,04-3,4 0,02-4,3 0,7-3,9
B6 (piridoxina) 0,22-3,7 0,1-0,3 0,2-1,4
B7 (biotina) 0,15-0,50 0,02-0,07 0,21
B12 (ciancobalanina) 0,02-0,06 0 0,01-0,02
Bc (acid folic) 0,23-0,45 0,01-0,02 0,02-0,08
Inozitolul - - 46,0-73,0
103
Tabelul 21
Conţinutul în vitamina A şi B2 şi suma carotenoizilor
la ouăle diferitelor specii de păsări (micrograme/g)
Specia Conţinut/g de gălbenuş: Conţinut/g de albuş:
Vitamina A Carotenoizix Vit. B2 Vitamina B2
Găini 6,0-12,5 sub 18,0 4,0-7,8 2,0-5,0
Curci 7,0-10,0 sub 18,0 4,0-5,0 2,0-3,0
Raţe 8,0-12,0 20,0 6,0-7,0 1,0-2,0
Gâşte 10,0-13,0 20,0 6,0-7,0 1,0-2,0
x) α caroten (urme) +β caroten + ovoflavine + protoporfirine etc.
Conţinutul în carotenoizi al gălbenuşului poate fi stabilit indirect, prin

aprecierea intensităţii lui de culoare: cu cât acesta are o culoare galbenă mai
intensă, cu tendinţa de a deveni roşiatică, cu atât se consideră că are un conţinut
mai ridicat în carotenoizi. Această apreciere comportă un anumit risc, în sensul că
nu întotdeauna intensificarea culorii gălbenuşului este determinată de acumularea
în organismul păsărilor a carotenoizilor din furaje; uneori, tentele mai închise de
culoare sunt datorate unor substanţe colorante sintetice, fără valoare vitaminică,
care se introduc în furaje numai pentru îmbunătăţirea aspectului gălbenuşului.
Aprecierea culorii gălbenuşului se face prin compararea acestuia cu diferite
scări etalon, cum ar fi: scara La Roche şi scara Haimann Carver.
Scara La Roche, cuprinde 15 eşantioane de culoare numerotate de la 1 la 15.
La primele două eşantioane, culoarea este galbenă foarte deschisă, între 2 şi 7
culoarea este galbenă cu nuanţe din ce în ce mai închise, iar după 7 culoarea
virează spre orange. Conţinutul în caroten (micrograme/gram) este dat de dublul
gradelor La Roche plus 1.
Scara Haiman Carver, este compusă din 20 eşantioane de culoare.
Bessarabov B.F. a stabilit cerinţele minime de calitate pentru ouăle care se
supun procesului de incubaţie, în vederea obţinerii unor procente de ecloziune
ridicate şi a unor pui de calitate superioară (tab. 22).
Tabelul 22
Cerinţe pentru ouăle de găină destinate incubaţiei
Indicele de calitate Rase de ouă Rase de carne
Greutatea medie a ouălor (g)
-la găini în vârstă de peste 12 luni 54,0 54,0
-la găini în vârstă de până la 12 luni 52,0 52,0
Diametrul camerei cu aer (cm) 1,8 1,8
Conţinut în vit. A (µg/g gălbenuş) 6,0 6,0
Conţinut în carotenoizi (µg/g gălbenuş) 18,0 18,0
Conţinut în vit. B2 (µg/g albuş) 4,0 4,0
Fecunditatea ouălor (%) 95,0 90,0
Ecloziunea (%) 80,0 70,0
Indicele formatului 1,32-1,36 1,32-1,36
Densitatea oului (g/cm3) 1,075-1,095 1,075-1,095
Indicele albuşului 0,07-0,10 0,07-0,10
Raport: masă albuş/masă gălbenuş 2:1 2:1
Evaluarea globală a principalilor indici de calitate ai ouălor indică faptul că

fiecare dintre ei prezintă o anumită importanţă, dar care se amplifică în corelaţie
cu ceilalţi indici, mai ales atunci când se face o apreciere de ansamblu a calităţii
ouălor destinate incubaţiei.
104
1. Care este valoarea pH pentru albuş, la ouăle de găină.
2. Care sunt valorile normale ale indicelui gălbenuşului la ouăle proaspete.
3. Câte unităţi Haugh trebuie să aibă un ou pentru a fi considerat bun de
incubaţie.
4. Cum se calculează conţinutul în caroten dintr-un ou cu ajutorul scării La
Roche.
7.7. Rezumat U.I.-7
Calitatea ouălor pentru incubaţie este dependentă de o serie întreagă de

factori, dintre care, unii acţionează înainte şi chiar pe timpul formării ouălor, în
timp ce alţii îşi exercită influenţa după depunerea acestora.
Prospeţimea ouălor, exprimată prin numărul de zile trecute de la producere
şi până când sunt introduse la incubaţie, reprezintă un factor cu o influenţă
hotărâtoare asupra capacităţii de ecloziune; la incubarea ouălor cu o vechime de
peste 5 săptămâni, procentul de ecloziune este zero.
Ouăle bune pentru incubaţie trebuie să aibă o formă normală, respectiv oval-
alungită, iar coaja să fie intactă, netedă şi curată.
Prin ovoscopie se apreciază parametrii interni ai calităţii, interesând
mărimea camerei cu aer (este în strânsă legătură cu vechimea oului), existenţa
petelor de sânge/carne în albuş sau gălbenuş, consistenţa albuşului etc
1. Aprecierea însuşirilor morfologice de calitate a ouălor de incubaţie (5 puncte)

2. Aprecierea indicatorilor fizici de calitate ai ouălor de incubaţie (5 puncte)

Bucureşti.
2. Bessarabov, B., 1985-Practicum po incubaţii iaiţ i embriologhii
seliskohozesistvennoi ptiţî. Agropromizdat, Moskva.
Bucureşti.
4. Usturoi, M.G., 1999-Incubaţia la păsările domestice. Editura Ion Ionescu de
la Brad, Iaşi.
multiplicare I.A.I.
Bucureşti.
8. Vancea, I., Driha, Ana, 1987-Incubaţia şi incubatoare de mică capacitate.
105
U.I.-8. FLUXUL TEHNOLOGIC DIN STAŢIILE CLASICE DE
INCUBAŢIE
Cuprins
8.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-8..………..........…106
8.2. Instrucţiuni U.I.-8…………………………………………………………..106
8.3. Etapele de flux tehnologic.............................................................................106
8.4. Particularităţi ale incubaţiei ouălor de găină .................................... ............108
8.5. Particularităţi ale incubaţiei ouălor de curcă .................................... ............110
8.6. Rezumat U.I.-8…………………………………………………............…..111
8.7. Lucrare de verificare nr. 8………………...………………………………..111
8.8. Bibliografie U.I.-8…………………………………..………..………….....111
Obiectivele unităţii de învăţare sunt reprezentate de cunoaşterea fluxurilor

tehnologice din staţiile de incubaţie a ouălor de găină/curcă.
După finalizarea U.I., cursanţii vor dobândi următoarele competenţe:
• definirea principalelor etape tehnologice dintr-o staţie de incubaţie;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la tehnica incubării ouălor de găină;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la tehnica incubării ouălor de curcă.
până la sfârşitul celei de-a IX-a săptămâni din semestrul al II-lea.
8.3. Etapele de flux tehnologic
Staţiile specializate în incubarea ouălor de găină sau curcă funcţionează

după un flux tehnologic asemănător, chiar dacă sub aspectul compartimentării
interioare apar diferenţieri de la caz, la caz.
1. Recepţia ouălor. Sala de primire a ouălor dispune de surse de încălzire şi
ventilaţie şi este dotată cu cărucioare mobile pentru cofrajele cu ouă.
După recepţia cantitativă a ouălor, se procedează la dezinfecţia lor prin
formolizare, urmată de aerisirea încăperii şi transferarea cărucioarelor cu ouă în
depozitele de păstrare; între fumigaţie şi transferul ouălor în depozitul rece trebuie
lăsată o scurtă pauză deoarece, diferenţa de temperatură dintre cele două încăperi
poate provoca ruperea şalazelor sau chiar moartea embrionilor.
2. Depozitarea ouălor. Se face în încăperi special cu posibilitarea de reglare a
factorilor de microclimat în funcţie de durata de păstrare a ouălor; pentru a
menţine calităţile ouălor, este recomandat ca timpul de păstrare să fie de 4 zile.
3. Sortarea şi aşezarea ouălor pe sitele de incubaţie. Mobilierul încăperii de
sortare este alcătuit din: mese, cărucioare mobile de transport a cofrajelor cu ouă
şi cărucioare mobile pentru sitele de incubaţie.
La sortare se exclud ouăle fisurate, deformate, poroase şi foarte mici; ouăle
murdare se supun unei curăţiri mecanice.
106
Pe site, ouăle se aşează grupat pe hale de provenienţă, dar în funcţie de
mărimea lor; întreaga producţie de ouă se grupează pe vârste, în concordanţă cu
numărul de ecloziuni pe săptămână (tab. 23).
Tabelul 23
Gruparea producţiei de ouă pe vârste, funcţie de numărul de ecloziuni/săpt.
Ecloziuni Timp de păstrare Gruparea producţiei:
pe săptămână grupe de vârstă ziua introducerii
2 7 zile (selecţie) 27-43 săpt.
44-64 săpt.
4 3-4 zile 27-43 săpt. luni+joi
44-64 săpt. marţi+vineri
4 3-4 zile 27-35 săpt. duminică
36-43 săpt. luni
44-52 săpt. miercuri
53-65 săpt. joi
6 3 zile 27-43 săpt. luni+miercuri+vineri
44-64 săpt.. marţi+joi+duminică
6 3 zile 27-37 săpt. duminică+miercuri
38-48 săpt. luni+joi
49-62 săpt. marţi+vineri
Ouăle curăţate mecanic, cele spălate şi ouăle mici, se vor incuba separat,
pentru obţinerea de pui sau boboci de mărime şi calitate egală.
4. Pregătirea ouălor pentru incubare. După aşezarea ouălor pe sitele de
incubaţie, se aplică o nouă decontaminare prin formolizare timp de 20-30 minute,
la temperatura de +21÷+23oC şi umiditatea de 85%.
Introducerea ouălor la incubat se face conform zilelor stabilite, în funcţie de
numărul de ecloziuni programat. Sitele cu ouă din partea de jos a cărucioarelor
sunt într-o zonă unde temperatura este scăzută şi de aceea, ele se introduc în
incubator la partea superioară, iar la transfer se aşează pe cărucior invers (la partea
inferioară), realizându-se uniformizarea temperaturii la nivelul sitei.
În staţiile de incubaţie unde nu se aplică preincubarea ouălor, programul de
funcţionare comportă anumite modificări (tab. 24).
Tabelul 24
Programul săptămânal de lucru în staţiile fără preincubare
Introducere: Transfer: Ecloziune:
ziua ora ziua ora ziua ora
duminică 23,00 vineri 13,00 luni 7,30
luni 23,00 sâmbătă 13,00 marţi 7,30
marţi 23,00 duminică 13,00 miercuri 7,30
miercuri 23,00 luni 13,00 joi 7,30
joi 23,00 marţi 13,00 vineri 7,30
vineri 23,00 miercuri 13,00 sâmbătă 7,30
5. Preincubarea. Se realizează în încăperi speciale, unde se asigură umidităţi de

75% şi temperaturi de +28,5÷+30oC, reglate pe termostat.
Încălzirea ouălor începe cu 12 ore înainte de introducerea în incubatoare (la
ouăle mari durează mai mult de 12 ore) şi prezintă avantajul unei încălziri
uniforme a tuturor ouălor, ceea ce duce la creşterea ecloziunii cu 1-2% şi
reducerea timpului de incubaţie; de asemenea, scad pierderile de căldură din
aparat ce apar la introducerea unei noi serii de ouă.
Atunci când se practică preincubarea ouălor, programul săptămânal de lucru
al staţiei rămâne acelaşi cu cel prezentat anterior, numai că se modifică
introducerea, care va începe la ora 700.
6. Incubaţia, presupune parcurgerea unor etape tehnice relativ diferite, în funcţie
de provenienţa ouălor (de găină sau curcă), elemente ce vor fi tratate ulterior.
107
7. Transferul, reprezintă operaţiunea de trecere a ouălor din incubatoare în
eclozionatoarele aferente, la o anumită vârstă a embrionilor, specifică fiecărei
specii în parte. Operaţiunea se execută în sala eclozionatoarelor sau în cea de
transfer, dar cu condiţia respectării anumitor principii:
• pregătirea prealabilă a eclozionatoarelor (curăţire mecanică, spălare,
dezinfecţie, probe de sanitaţie);
• temperatura de minim +26oC;
• efectuarea mirajului al II-lea şi eliminarea ouălor necorespunzătoare (limpezi,
cu embrioni morţi, fisurate etc);
• comasarea pe sitele de ecloziune a ouălor după halele de provenienţă;
• sitele rămase goale se aşează la partea de jos a cărucioarelor;
• sitele de pe rândul de sus a fiecărui cărucior vor fi acoperite cu capac din
plasă, pentru a se preveni căderea puilor;
• fiecare cărucior va fi transferat în maxim 15 minute;
• după transfer se va executa fumigaţia continuă cu formol.
8. Ecloziunea şi sortarea puilor. La sfârşitul ecloziunii, cărucioarele se transferă
în sala de sortare, unde trebuie asigurată o temperatură de minim +30oC şi o
umiditate de 60%; trierea puilor se poate face şi în sala de ecloziune.
Sortarea puilor trebuie făcută corect şi cu exigenţă, după criteriile de
bonitare specifice fiecărei categorii de păsări; puii vor fi manipulaţi cu blândeţe,
evitându-se bruscarea sau aruncarea lor în cutiile de transport.
9 Depozitarea şi livrarea puilor. Navetele cu puii sortaţi sunt transferate în
depozitul pentru pui, unde se asigură o temperatură de +30oC.
Livrarea se face prin sala de livrare, în maşini speciale de transport,
corespunzător pregătite sub aspect igienic, al dezinfecţiei şi al temperaturii; în
prealabil, beneficiarul va face recepţia cantitativă şi calitativă a puilor preluaţi.

1. Care este durata recomandată pentru păstrarea ouălor, în staţiile clasice.
2. Care este regimul de preincubare a ouălor în staţia clasică de incubaţie.
3. Ce parametri trebuie asiguraţi în sala de sortare a puilor
8.4. Particularităţi ale incubaţiei ouălor de găină
Ouăle recoltate se pun în cofraje din plastic, ocazie cu care se face

presortarea lor, eliminându-se ouăle foarte mari sau cele foarte mici (sub 48 g),
ouăle murdare, ouăle fisurate, precum şi ouăle depuse pe aşternut.
Cofrajele sunt de culori diferite, fiecare culoare fiind caracteristică unei
anumite grupe de vârstă a loturilor de reproducţie de la care provin ouăle, astfel:
• culoare pentru grupa de vârstă: 26-30-34-38 săptămâni;
• culoare pentru grupa de vârstă: 42-46-30 săptămâni;
• culoare pentru grupa de vârstă: 54-58-62 săptămâni.
În cel mult 2 ore de la depunere, ouăle se introduc în dulapurile de fumigare
din camerele tampon ale halelor; se utilizează: 50 ml formol, 25g hipermanganat
de potasiu sau var cloros şi 2 ml tinctură de iod, pentru fiecare m3 de spaţiu.
Formolizarea durează 30 min. şi se face la temperatura de minim +200C şi
umiditatea de 80-95%; acelaşi dozaj şi aceeaşi tehnică de lucru se recomandă şi
pentru dezinfecţia ouălor în staţia de incubaţie.
Transportul ouălor de la fermă la staţia de incubaţie trebuie efectuat după
fiecare recoltare, cu mijloace de transport adecvate.
După recepţie, cofrajele cu ouă se pun la fumigat, se aşează pe cărucioare şi
se transportă în încăperile de stocaj, unde se menţin până la preincubare.
108
Pe timpul depozitării se asigură anumiţi parametri de microclimat, variabili
în funcţie de timpul de depozitare (tab. 25).
Tabelul 25
Condiţiile de depozitare la ouăle de găină
Parametri Timpul de depozitare (zile):
4 7 14 21
Temperatură (oC) 17,2-18,2 15,6-17,2 12,8-15,6 11,7-12,8
Umiditate relativă (%) 80 85 85 85
Întoarcerea ouălor nu da da da
Păstrare în saci de polietilenă nu da da da
Atunci când este necesară încărcarea incubatoarelor, ouăle se scot din

depozit şi se aşează pe sitele de incubaţie, care se pun pe cărucioarelor de
transport şi se supun unei noi fumigaţii.
Introducerea în aparate a ouălor reci prelungeşte timpul de incubaţie şi scade
procentul de ecloziune, drept pentru care este bine ca ele să fie preincubate în
prealabil, într-o încăpere special amenajată, care să asigure o temperatură de
+28,5÷+320C şi o umiditate relativă a aerului de 75%; preincubarea trebuie să
înceapă cu 12 ore înainte de introducerea ouălor în aparate.
La ouăle de găină, perioada de dezvoltare embrionară cuprinde patru faze,
fiecare dintre acestea fiind caracterizate prin anumite cerinţe ale embrionilor faţă
de factorii fizici de incubaţie (tab. 26).
Tabelul 26
Schema generală de incubaţie pentru ouăle de găină
Etapa de Zilele de Temperatura (0F) Umiditatea din Întoarcerea ouălor
incubaţie incubaţie incubator (%) din oră în oră
I 1-6 99,5-99,7 56-60 da
II 7-12 99,5-99,7 45-50 da
III 13-18 99,5-99,7 45-50 da
IV 19-21 99,0-99,25 70-75 nu
În centrele de selecţie şi hibridare, incubarea ouălor se face după o schemă

particulară de lucru (tab. 27).
Tabelul 27
Incubarea ouălor de găină în incubatoare de suprafaţă
Zile de Temperatură Umiditate Ventilaţie Întoarcere Răcirea
incubaţie (oC) (%) (deschidere orificii) ouălor
(min./zi)
1-6 39,5 60-65 ¼ (din ziua a 4-a) 3 ori/zi, din ziua a 2-a -
7-14 39,0 50-55 1/2 3 ori/zi 5-10
15-19 38,5 45-50 3/4 3 ori/zi 10
20-21 38,0-38,5 60-70 1/1 - 2 x 10'-15'
După 18 zile şi 12 ore de incubaţie se efectuează transferul ouălor în

eclozionatoare; timpul optim de transfer este atunci când 5% din ouă sunt ciocnite.
Această operaţiune tehnică se execută în sala de ecloziune sau în sala de
transfer, asigurându-se:
• temperatura ambientală de +260C;
• transferul fiecărui cărucior cu ouă în maxim 15 minute;
• aşezarea ouălor pe site în poziţie orizontală, unul lângă altul.
Pe parcursul celor 3 zile de menţinere a ouălor în eclozionatoare se execută
fumigaţia cu formol, folosindu-se următoarele cantităţi:
-24 cm3 formol/m3 în primele 8 ore;
-15 cm3 formol/m3 în următoarele 24 ore;
-22 cm3 formol/m3 în ultimile 24 ore.
109
Ecloziunea la găină se produce, în general, la 21 zile şi 6 ore la ouăle
aparţinând raselor uşoare şi la 21 zile şi 9 ore la cele de rase grele, iar în cazul în
care se practică preincubaţia, la 21 zile.
În sala eclozionatoarelor temperatura va fi de +20÷+240C, iar umiditatea de
60%. La sfârşitul ecloziunii, cărucioarele cu pui vor fi transferate în sala de
sortare, unde se cere o temperatură de +300C şi o umiditate de max. 60%.
În operaţiunea de sortare se va urmări:
• dacă puii se menţin în echilibru (se elimină cei în decubit sternoabdominal);
• dacă puii au picioarele drepte, îndepărtându-se cei cu anomalii;
• dacă tonicitatea sau mărimea abdomenului puilor este normală, excluzându-se
cei cu ombilicul contractat;
• dacă ombilicul este uscat, cu plaga închisă;
• dacă puii au puful uscat, neaglutinat, fără resturi de coajă.
După sortare, se execută sexarea (dacă este cazul) şi vaccinarea anti Marek;
concomitent cu sortarea, se numără puii şi se distribuie pe cutii (navete) de
transport, câte 100 pui pe cutie (navetă).
În sala de păstrare a puilor până la livrare va fi asigurată o temperatură de
+300C. Transportul puilor de o zi la ferme trebuie făcut cu maşini izoterme care,
în prealabil, au fost spălate şi dezinfectate.

1. În ce condiţii se decontaminează (formolizează) ouăle de găină în fermele de
reproducţie şi respectiv, în staţia de incubaţie.
2. Care este durata de preincubare a ouălor de găină.
3. În ce zi de incubaţie se efectuează transferul ouălor în eclozionatoare.
8.5. Particularităţi ale incubaţiei ouălor de curcă
În cazul ouălor de curcă, transportul de la fermele de reproducţie la staţia de

incubaţie trebuie efectuat cât mai rapid, deoarece ovogeneza la această specie îşi
găseşte condiţii de manifestare la temperaturi ambientale de numai +210C.
În staţia de incubaţie, ouăle se recepţionează pe loturi de reproducţie şi pe
categorii de calitate, după care se dezinfectează prin fumigare, în aceleaşi condiţii
ca şi ouăle de găină; urmează sortarea ouălor şi aşezarea lor pe sitele de incubaţie,
după care se procedează la tratarea acestora cu soluţii de spălare şi
decontaminante, prin operaţiunea de sanitaţie.
Ouăle sunt depozitate în încăperi speciale, unde temperatura şi umiditatea se
ajustează în funcţie de durata de păstrare; cele mai bune rezultate la incubaţie se
obţin atunci când durata perioadei de stocaj nu depăşeşte 3-4 zile (tab. 28).
Tabelul 28
Condiţiile de păstrare pentru ouăle de curcă
Durata depozitării (zile) Temperatura (0C) Umiditatea relativă (%)
3-4 17-18 65-70
7 15-16 65-70
peste 7 x 12-14 80
x) La o durată şi mai mare de stocare, ouăle se întorc.
Preincubarea ouălor de curcă se face la temperatura de +280C şi umiditatea

aerului de 75%, timp de 10-12 ore; în prealabil, sunt tratate cu antibiotice
(deeping), prin metoda diferenţei de presiune sau prin injectare.
În incubator trebuie asigurată o temperatură de +99,5÷+99,70F
(+37,5÷+37,61oC) şi o umiditate a aerului de 82oF, 84oF şi respectiv, de 86oF;
ouăle se întorc din două în două ore, sub un unghi de 450.
110
În ziua a 26-a de incubaţie se efectuează transferul ouălor în eclozionatorul
aferent; este momentul când se sistează întoarcerea ouălor. Temperatura din
eclozionator se menţine la un nivel de +98÷+98,250F (+36,6÷+36,8oC), în timp ce
umiditatea aerului va evolua astfel: 82oF în primele opt ore; 870F în următoarele
opt ore şi 920F în restul perioadei, adică până la terminarea ecloziunii.
Săptămânal, în fiecare aparat I.V.-60 se introduc câte 9.000 ouă, capacitatea
totală a acestui tip de incubator fiind de aproximativ 36.000 ouă. Au loc ecloziuni
săptămânale, însumând cca. 6.000 pui de o zi/aparat.
O soluţie de îmbunătăţire a performanţelor în incubaţia ouălor de curcă o
reprezintă utilizarea principiului de lucru “al in-all out”.
Când incubarea se face la nivelul fermelor de selecţie şi hibridare, schema
de lucru este modificată faţă de cea utilizată în aparatele de volum (tab. 29).
Tabelul 29
Schema incubării ouălor de curcă în incubatoare de suprafaţă
Perioada Zile de Temperatură (oC) Umiditate Ventilaţie Întoarcere
incubaţie (%) (deschiderea ouă
orificiilor-mm)
I 1-8 39,0-39,5 60-65 1-2 8 ori/zi
II 9-17 39,0 55 3-10 8 ori/zi
III 18-25 38,5 50 10-15 8 ori/zi
IV 26-ecloz 38,0-38,5 60 complet -

1. La ce temperaturi se depozitează ouăle de curcă mai vechi de 7 zile
2. Care este regimul de incubaţie pentru ouăle de curcă.
3. În ce zi de incubaţie se realizează transferul ouălor de curcă în eclozionatoare
8.6. Rezumat U.I.-8
Reuşita activităţii dintr-o staţie de incubaţie este condiţionată într-o mare

măsură de respectarea anumitor reguli ce ţin de tehnologia de lucru din fermele de
reproducţie. Astfel, pentru realizarea unui procent mediu de 90% (85-95%) ouă
incubabile, trebuie asigurată o repartizare judicioasă a cuibarelor (în raport cu
efectivul cazat), respectarea tehnicii de recoltare a ouălor, dar şi asigurarea unor
condiţii optime de viaţă pentru păsări; în acelaşi timp, este absolut obligatorie
menţinerea unei curăţenii ireproşabile a cuibarelor şi aşternutului.
1. Fluxul tehnologic din staţiile clasice de incubaţie (5 puncte)

2. Tehnica incubării ouălor de curcă (5 puncte)

2. Bessarabov, B., 1985-Practicum po incubaţii iaiţ i embriologhii seliskohozesistvennoi
ptiţî. Agropromizdat, Moskva.
4. Usturoi, M.G., 1999-Incubaţia la păsările domestice. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
multiplicare I.A.I.
8. Vancea, I., Driha, Ana, 1987-Incubaţia şi incubatoare de mică capacitate. Editura
Ceres, Bucureşti.
111
U.I.-9. FLUXUL TEHNOLOGIC DIN STAŢIA DE INCUBAŢIE A
OUĂLOR DE PALMIPEDE
Cuprins
9.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-9..………..........…112
9.2. Instrucţiuni U.I.-9………………………………………………………..…112
9.3. Etapele fluxului de incubaţie.........................................................................112
9.4. Incubarea ouălor de palmipede în aparate Bekoto ........................... ............114
9.5. Incubarea ouălor de palmipede în aparate IV-60 ............................. ............115
9.6. Incubarea ouălor de palmipede în aparate mici ............................... ............116
9.7. Rezumat U.I.-9…………………………………………………...………...117
9.8. Lucrare de verificare nr. 9………………...……………………………….118
9.9. Bibliografie U.I.-9…………………………………..………..…………….118
Unitatea de învăţare are drept obiective înţelegerea modului în care

funcţionează staţiile de incubaţie a ouălor de palmipede şi tehnicile specifice de
incubaţie a acestor ouă în diferite aparate.
La finalul U.I., competenţele dobândite de cursanţii vor fi următoarele:
• definirea etapelor fluxului de incubaţie a ouălor de palmipede;
• explicarea tehnicii de incubaţie a ouălor de palmipede în aparate Bekoto;
• explicarea tehnicii de incubaţie a ouălor de palmipede în aparate IV-60;
• explicarea tehnicii de incubaţie a ouălor de palmipede în aparate mici.
până la sfârşitul celei de-a XI-a săptămâni din semestrul al II-lea.
9.3. Etapele fluxului de incubaţie
1. Recepţia ouălor. Preluarea cantitativă a ouălor se face pe loturi de reproducţie

şi pe categorii de calitate, evitându-se pe cât posibil introducerea ouălor foarte
murdare în staţie. Operaţiunea se efectuează într-o încăpere specială unde trebuie
asigurate temperaturi de +17÷+180C; recepţia calitativă constă în identificarea şi
apoi eliminarea ouălor sparte sau fisurate, precum şi a celor care prezintă anomalii
de conformaţie.
2. Spălarea ouălor. Este obligatorie numai în cazul ouălor murdare şi constă în
imersionarea cofrajelor cu ouă într-un bazin inox în care se găseşte o soluţie de
cloramină 1%, la temperatura de +30oC; pentru o eficienţă mai mare a spălării,
ouăle se freacă cu o perie moale. Clătirea se realizează într-un alt bazin, în apă
curată adusă la temperatura de +38oC.
Spălarea ouălor se poate efectua şi cu ajutorul unor maşini speciale, alcătuite
dintr-un bazin prevăzut cu rezistenţe electrice sumersibile şi un agitator cu palete
care facilitează spălarea; productivitatea maşinii este de 6.000-8.000 ouă/oră, la un
timp de spălare de 2-5 minute/şarjă.
112
În cazul ouălor foarte murdare se procedează la o dezinfecţie suplimentară,
care constă în introducerea cofrajelor cu ouă într-un bazin cu soluţie de cloramină
1-2%, la +40oC, după care sunt trecute într-un alt bazin cu soluţie de iosan 0,06%
sau de Dimanin 2/10.000 la temperatura de +42oC.
Imediat după spălare, cofrajele cu ouă sunt trecute într-o altă încăpere, unde
se realizează uscarea lor în curent de aer cald, la o temperatură de cel puţin +22oC.
3. Decontaminarea prin iradiere. Ouăle considerate curate nu se spală, dar în
schimb sunt decontaminate prin iradiere cu raze ultraviolete.
Tratamentul se face într-o încăpere specială şi durează 20 minute; între sursa
de iradiere, reprezentată de o lampă de ultraviolete de 30w, cu radiaţia de 2.537 Å
şi cofrajele cu ouă, se asigură o distanţă de 20 cm.
4. Stocarea ouălor. Până în momentul introducerii în aparatele de incubaţie,
ouăle sunt păstrate în depozite reci, unde temperatura trebuie să fie de +13oC,
umiditatea relativă de 70-75%, iar ventilaţia să asigure cca. 2 m3 aer/oră la fiecare
1.000 ouă (tab. 30).
Tabelul 30
Condiţii de depozitare pentru ouăle de palmipede
Perioadă de Parametri fizici de stocaj
stocaj (zile) Temperatură (oC) Umiditate (%) Întoarcere ouă
3-4 11-12 70-75 nu
7 10-11 80 nu
peste 7 7-10 80 2-4 ori/zi
Pe tot timpul stocării se va proceda la decontaminarea încăperii, folosindu-

se, pentru fiecare metru cub de spaţiu, următoarele: 20 ml aldehidă formică
(concentraţie 30%), 1 ml tinctură de iod şi 10 g permanganat de potasiu/m3.
5. Preincubarea ouălor. Se face în camera de preincubare, la temperatura de
+28÷+30oC şi umiditatea relativă de 75%; procesul durează 12 ore.
6. Controlul biologic al incubaţiei. La vârsta embrionilor de şapte zile (în cazul
ouălor de raţă) sau de opt zile (la cele de gâscă), se face mirajul I, când sunt
evidenţiate prin ovoscopie şi apoi eliminate de pe site ouăle cu embrioni morţi şi
cele limpezi.
Mirajul al II-lea se efectuează în ziua a 25-a de incubaţie la ouăle de raţă şi
respectiv, a 28-a la cele de gâscă, ocazie cu care se elimină aceleaşi două categorii
de ouă.
În practică, se mai recurge şi la urmărirea proporţiei de evaporare a apei din
ouă (testul pierderii în greutate a ouălor; testul de flotaţie).
7. Sortarea, sexarea şi pregătirea bobocilor pentru livrare. La sfârşitul
ecloziunii se procedează la sortarea bobocilor, direct pe sitele de ecloziune,
eliminându-se bobocii eclozionaţi morţi, cei morţi în coajă, cei cu ombilicul
necicatrizat, cu defecte de aplomb etc.
Atunci când se impune sexarea bobocilor, se procedează astfel: fiecare
exemplar se contenţionează în palma stângă cuprinzând spinarea, în timp ce
abdomenul este ţinut spre exterior, iar capul bobocului în jos; coada este prinsă
între degetul mijlociu şi cel arătător.
Cu degetul mare şi cel arătător de la ambele mâini se trage în jos pielea de
sub cloacă, se apasă uşor regiunea de deasupra cloacei, trăgând totodată pielea din
dreapta şi stânga acesteia; prin apăsare, la mascul se evidenţiază penisul.
În vederea expedierii, bobocii se aşează în cutii de carton sau de plastic
tapetate cu hârtie, câte 40 cap./cutie; procedându-se astfel, bobocii pot fi păstraţi
câteva ore în depozit, până în momentul livrării.
Este recomandat ca imediat după ecloziune, să se facă hidratarea individuală
a bobocilor cu o soluţie de vitamine AD3E şi gluconat de Ca.
113
1. Cum se efectuează operaţiunea de spălare a ouălor în staţia de incubaţie pentru
ouăle de palmipede.
2. Care este regimul de preincubare a ouălor de palmipede.
3. Care este capacitatea unei cutii de transport a bobocilor.
9.4. Incubarea ouălor de palmipede în aparate Bekoto
Bekoto este prevăzut cu 44 stelaje pentru site cu ouă, dispuse pe 12 niveluri,

ceea ce duce la o capacitate totală de 528 site pe aparat.
Încărcarea aparatului se face în serii săptămânale (1 serie/săptămână), astfel
încât, în fiecare aparat există, în acelaşi timp, serii de ouă cu embrioni de patru
vârste diferite: de o zi, de 8 zile, de 15 zile şi de 22 zile. Capacitatea totală a
incubatorului variază în funcţie de specia de la care provin ouăle, de raţă sau de
gâscă, precum şi de mărimea (greutatea) acestora (tab. 31).
Tabelul 31
Capacitatea incubatorului Bekoto
Specia Nr. de site pe serie Nr. de ouă pe sită Total ouă pe serie Total ouă/incubator
132 40 5.280 21.120
132 44 5.800 23.232
Gâscă
132 48 6.336 25.344
132 54 7.128 28.512
Raţă 132 72 9.504 38.016
132 76 10.032 40.128
132 80 10.560 42.240
132 84 11.088 44.352
În vederea asigurării unor condiţii uniforme de temperatură şi umiditate

pentru ouăle din cele patru serii, sitele se vor aşeza în următoarea ordine
(numărătoarea se face de sus în jos):
• seria I: nivelurile 4, 8 şi 12;
• seria a II-a: nivelurile 3, 7 şi 11;
• seria a III-a: nivelurile 2, 6 şi 10;
• seria a IV-a: nivelurile: 1, 5 şi 9.
a) Incubarea ouălor de gâscă. Ouăle se aşează în poziţie orizontală pe site, iar
întoarcerea lor se realizează automat, din oră în oră, la un unghi de 90o (45o
dreapta şi 45o stânga).
Termostatul este fixat pe uşa aparatului şi asigură menţinerea unei
temperaturi de +370C; umiditatea relativă a aerului se păstrează la 58-60%.
Răcirea mediului din aparat se face după următoarea tehnică: la aprinderea
becului de semnalizare a răcirii se aduce ventilatorul mobil în faţa incubatorului,
iar la aprinderea becurilor ce semnalizează funcţionarea serpentinelor de răcire se
deschide uşa şi se pune în funcţiune ventilatorul care antrenează aerul mai rece din
sala incubatoarelor, introducându-l în aparat; în acest moment sunt oprite
ventilatoarele de condiţionare a aerului.
După 10 min. de răcire, ouăle se stropesc timp de încă 10 min. cu ajutorul
unui vermorel manual, utilizându-se apă cu o temperatură apropiată de cea a
ouălor; imediat după stropire se pornesc toate ventilatoarele, menţinându-se uşa
aparatului deschisă timp de 10 min.. După cele 30 min. de răcire-stropire-pauză,
se îndepărtează ventilatorul mobil din dreptul aparatului, iar uşa acestuia se
închide; este momentul când încetează funcţionarea sistemului de răcire (se sting
becurile verzi) şi de intrare în funcţiune a sistemului de încălzire suplimentară
care lucrează 30 min.; operaţiunea de răcire-stropire se face zilnic, la aceeaşi oră.
114
Orificiile de aerare se deschid treptat, în concordanţă cu numărul de serii
existente în aparat: în prima săptămână 1/4, în săptămâna a 2-a 1/2, în săptămâna
a 3-a 3/4, iar în săptămâna a 4-a se deschid complet.
În ziua a 28-a de incubaţie, ouăle se trec pe sitele de ecloziune (50 ouă/sită),
iar acestea se aşează pe cărucioarele de ecloziune (cărucioarele mari au o
capacitate de 24 site, iar cele mici de 12 site). În eclozionator încap 4 cărucioare
mari şi 2 mici, deci un total de 120 site.
Pe timpul ecloziunii se asigură o temperatură de +37,20C, o umiditate a
aerului de 70% în prima zi şi apoi de 80%; ventilaţia este automată.
Cu 6 ore înainte de scoaterea bobocilor, se sistează pulverizarea de apă
pentru a da posibilitatea uscării pufului cu care sunt acoperiţi bobocii.
b) Incubarea ouălor de raţă. Procedura de lucru este asemănătoare cu cea
specifică ouălor de gâscă, cu mici excepţii:
• ouăle se aşează vertical pe site, cu vârful rotunjit în sus;
• capacitatea unei site de ecloziune este de aproximativ 80 ouă;
• transferul ouălor în eclozionator se face atunci când cca. 80-90% dintre ele
sunt ciocnite, ceea ce corespunde zilei a 26-a de incubaţie;
• temperatura în eclozionator va fi de +37,40C cu excepţia ultimelor trei ore
când scade la +360C;
• umiditatea iniţială va fi de 68%, după care, pe măsură ce bobocii încep să
eclozioneze, se va ridica la 80%; în ultimele 8-10 ore, când toţi bobocii au
eclozionat, umiditatea se reduce la 78%.

1. Cum se realizează încărcarea aparatului Bekoto cu ouă de palmipede
2. Care este poziţia pe site a ouălor de gâscă incubate în aparate de tip Bekoto.
3. Care este capacitatea unei site Bekoto de ecloziune pentru ouă de raţă.
9.5. Incubarea ouălor de palmipede în aparate I.V. – 60
Aparatul I.V.-60 este destinat incubării ouălor de găină sau curcă, dar cu
anumite modificări poate fi utilizat şi pentru ouăle provenite de la palmipede:
la incubator:
• redimensionarea sistemului de răcire în concordanţă cu cerinţele fiziologice
ale dezvoltării embrionare la ouăle de palmipede;
• redimensionarea sistemului de încălzire;
• modificarea stelajelor pentru 16 niveluri (24 x 16 = 384 site);
• înlocuirea sitelor din incubator cu site alveolare de 100 locuri la ouăle de raţă
şi respectiv, cu site Bekoto de 50 locuri la ouăle de gâscă;
• utilizarea de termometre cu niveluri mai scăzute pentru temperatură şi mai
ridicate pentru umiditate.
la eclozionator:
• modificarea sitelor după modelul Bekoto;
• modificarea stelajelor pentru 12 nivele (12 x 4 = 48 site);
• utilizarea de termometre cu niveluri mai scăzute pentru temperatură şi mai
ridicate pentru umiditate.
Pentru ouăle de gâscă, încărcarea se face săptămânal, cu câte 96 site a 50
ouă fiecare (4.800 ouă/serie); ouăle se aşează orizontal pe site.
La ouăle de raţă se fac 2 încărcări pe săptămână, introducându-se 48 site a
100 ouă fiecare (4.800 ouă/serie); această modalitate de încărcare este impusă de
necesitatea corelării introducerilor cu capacitatea incubatorului.
Ouăle se aşează vertical pe site, cu vârful rotunjit în sus.
115
La incubarea ouălor de gâscă în aparatele I.V.-60 se foloseşte o tehnică de
lucru asemănătoare cu cea utilizată la incubatoarele Bekoto. În schimb, în cazul
ouălor de raţă, tehnica de incubaţie este mult simplificată, în sensul că, răcirea şi
stropirea ouălor se face numai în zilele foarte călduroase de vară, deoarece
echipamentele de încălzire şi umidifiere reuşesc să asigure un microclimat optim.

1. Care este tehnica incubării ouălor de gâscă în aparate I.V.-60
2. Cum se face încărcarea cu ouă de gâscă a aparatelor IV-60.
9.6. Incubarea ouălor de palmipede în aparate mici
De regulă, pentru ouăle de palmipede se utilizează incubatorul I.V.5M sau

alte aparate cu o capacitate mai mică decât acesta, însă indiferent de tipul folosit,
este indicată încărcarea sa într-o singură serie.
a) Incubarea ouălor de gâscă. Ouăle se aşează pe site în poziţia orizontală, însă
perpendicular sau oblic faţă de axa de rotire a sitei; întoarcerea se face manual, din
oră în oră, la un unghi de 450, iar o dată pe săptămână se face întoarcerea la 1800.
În primele 26 zile de incubaţie, temperatura va fi de +37,70C, iar umiditatea
relativă de 60%, dar din ziua a 27-a şi până în a 30-a inclusiv, temperatura se
reduce la +37,50C, în timp ce umiditatea creşte la 80%.
Operaţiunea de răcire-stropire a ouălor se poate executa direct în aparat sau
după scoaterea sitelor în exterior:
• varianta I-începând cu ziua a 8-a de incubaţie, sitele cu ouă se scot în sala
incubatoarelor unde se aşează pe mese sau stelaje, unde sunt lăsate pentru
răcire o anumită perioadă de timp. Din ziua a 15-a, la sfârşitul perioadei de
răcire se procedează la stropirea ouălor cu apă la +30÷+350C. După stropire,
sitele cu ouă se reintroduc în aparat. În tot acest timp, uşile incubatorului se
menţin închise pentru a se păstra temperatura. Răcirea-stropirea se execută
până în ziua a 26-a, inclusiv;
• varianta II-pentru efectuarea răcirii se opresc rezistenţele electrice şi se
deschid uşile aparatului, dar lăsându-se ventilatorul în funcţiune încă 2-3
minute pentru intensificarea răcirii, după care se decuplează. În continuare,
aparatul se lasă în repaus până când temperatura la nivelul ouălor scade la
+340C (cca. 10-15 minute), moment în care se efectuează şi stropirea, tot din
ziua a 15-a de incubaţie (tab. 32).
Tabelul 32
Schema de incubaţie a ouălor de gâscă în incubatoare mici
Temperatură (0C): Întoarcere: Miraj Răcire Stropire Poziţie
Nr. U.R
din oră în
crt. aparat ambientală (%) la 1800
oră
1 37,7 18-25 60 da - - - - orizontal
2 37,7 18-25 60 da - - - - “
3 37,7 18-25 60 da - - - - “
4 37,7 18-25 60 da - - - - “
5 37,7 18-25 da da - - - - “
6 37,7 18-25 60 da - - - - “
7 37,7 18-25 60 da - - - - “
8 37,7 18-25 60 da da - 5’ - “
9 37,7 18-25 60 da - - 10’ - “
10 37,7 18-25 60 da - - 15’ - “
11 37,7 18-25 60 da - I 20’ - “
12 37,7 18-25 60 da - - 25’ - “
13 37,7 18-25 60 da - - 30’ - “
14 37,7 18-25 60 da - - 35’ - “
15 37,7 18-25 60 da da - 40’ da “
16 37,7 18-25 60 da - - 45’ da “
17 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
116
18 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
19 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
20 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
21 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
22 37,7 18-25 60 da da - 50’ da “
23 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
24 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
25 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
26 37,7 18-25 60 da - - 50’ da “
27 37,5 18-25 80 nu - II - - “
28 37,5 18-25 80 nu - - - - “
29 37,5 18-25 80 nu - - - - “
30 37,5 18-25 80 nu - - - - “
Pentru ouăle de gâscă se pot utiliza şi alte scheme de incubaţie (tab. 33 şi

34).
Tabelul 33
Schemă de incubare a ouălor de gâscă
Ziua Temperatură (0C) Umiditate relativă (%) Răcire Stropire
1-3 37,8-38,0 70 - -
4-15 37,4-37,6 60 din ziua din ziua
16-26 37,1-37,5 50-55 a 8-a a 15-a
27-28 37,1-37,5 70 nu nu
29-30 37,0 70 nu nu
Întoarcere din oră în oră la 45o, până în ziua a 27-a.
Tabelul 34
Schemă de incubare a ouălor de gâscă
Ziua Temperatură Umiditate relativă Răcire şi stropire
(oC) (%)
1-2 37,5 70-75
-Între zilele 9-19 răcirea şi stropirea
3-6 37,5 54
se fac de două ori pe zi la ora 8 şi 20
7-20 37,5 60
21-24 37,0 60 -În zilele 19 şi 20 se face o răcire
25-26 36,8 70 mai puternică (tot de 2 ori pe zi) şi
27-28 37,8 70-85 o stropire mai abundentă a ouălor.
29-transfer 37,0 80-85 -În perioada 21-29 de incubaţie se
30 37,0 80 procedează ca în perioada 9-19.
Întoarcere din oră în oră la 45o, până în ziua a 27-a.
b) Incubarea ouălor de raţă. Se poate realiza după aceeaşi schemă utilizată la

ouăle de gâscă, dar adaptată la durata perioadei de dezvoltare embrionară
specifice acestei specii.
Capacitatea incubatorului I.V. 5 M pentru ouă de raţă este de 5.500 buc,
acestea aşezându-se în poziţie orizontală pe site.

1. Care este regimul de incubaţie în primele 26 zile, la ouăle de gâscă incubate în
aparate I.V. 5 M.
2. În ce zi de incubaţie începe operaţiunea de răcire-stropire a ouălor de gâscă
atunci când se execută direct în aparat.
3. Care este capacitatea incubatorului I.V. 5 M pentru ouă de raţă.
9.7. Rezumat U.I.-9
După recepţia cantitativă a ouălor (se efectuează într-o încăpere specială) se

procedează la recepţia calitativă care constă în identificarea şi eliminarea ouălor
sparte sau fisurate, precum şi a celor care prezintă anomalii de conformaţie.
117
Spălarea ouălor murdare constă în imersionarea acestora într-un bazin inox
în care se găseşte o soluţie de cloramină 1%, la temperatura de +30oC.
Ouăle curate nu se spală, dar se decontaminează cu raze ultraviolete timp de
20 minute (lampă de ultraviolete de 30w, cu radiaţia de 2.537 Å)
Până în momentul introducerii în aparatele de incubaţie, ouăle de palmipede
sunt păstrate în depozite reci, la temperatura de +13oC, umiditatea de 70-75% şi o
ventilaţie cu 2 m3 aer/oră la fiecare 1.000 ouă.
Preincubarea ouălor se face în camera de preincubare, la temperatura de
+28÷+30oC şi umiditatea de 75%; procesul durează 12 ore.
Incubatorul Bekoto este prevăzut cu 44 stelaje pentru site cu ouă, dispuse pe
12 niveluri, ceea ce duce la o capacitate totală de 528 site pe aparat. Încărcarea se
face în serii săptămânale, astfel încât, în fiecare aparat există, în acelaşi timp, serii
de ouă cu embrioni de 4 vârste diferite: de o zi, de 8 zile, de 15 zile şi de 22 zile.
Aparatul I.V.-60 este destinat incubării ouălor de găină sau curcă, dar cu
anumite modificări la incubator şi respective, eclozionator, poate fi utilizat şi
pentru ouăle provenite de la palmipede.
Pentru ouăle de palmipede se utilizează incubatorul I.V.5M sau alte aparate
cu o capacitate mai mică decât acesta, însă indiferent de tipul folosit, este indicată
încărcarea într-o singură serie.
1. Modificările aparatelor IV (incubator şi eclozionator) pentru ouă de palmipede

(5 puncte)
2. Tehnica incubării ouălor de gâscă în aparate mici (5 puncte)

Bucureşti.
Bucureşti.
la Brad, Iaşi.
multiplicare I.A.I.
Bucureşti.
118
U.I.-10. STAŢIA DE INCUBAŢIE CU MEDIU CONTROLAT ŞI
CONTROLUL BIOLOGIC
Cuprins
10.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-10..……..........…119
10.2. Instrucţiuni U.I.-10………………………………………………………..119
10.3. Principii generale de amplasare şi construcţie ............................... ............119
10.4. Părţi şi elemente componente ........................................................ ............120
10.5. Alegerea ouălor pentru incubaţie ................................................... ............125
10.6. Controlul biologic al incubaţiei ..................................................... ............125
10.7. Analiza procesului de incubaţie ..................................................... ............129
10.8. Aprecierea calităţii puilor obţinuţi ................................................. ………129
10.9. Rezumat U.I.-10………………………………………………............…..131
10.10. Lucrare de verificare nr. 10………………...……………………………131
10.11. Bibliografie U.I.-10………………………………..………..…………...131
Această unitate de învăţare are ca obiectiv principal înţelegerea principiilor

care au stat la baza realizării staţiei de incubaţie cu mediul protejat, precum şi a
tehnicilor de apreciere a rezultatelor procesului de incubaţie.
La finalul acestei U.I., competenţele dobândite de cursanţii vor fi
următoarele:
• definirea principiilor care au stat la baza realizării staţiei cu mediul controlat;
• dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la tehnica alegerii ouălor pentru
incubaţie;
• explicarea procedurilor de control biologic a incubaţiei;
• explicarea tehnicii de analiză a rezultatelor finale a incubaţiei;
• explicarea procedurilor de apreciere a calităţii puilor obţinuţi.
până la sfârşitul celei de-a XII-a săptămâni din semestrul al II-lea.
10.3. Principii generale de amplasare şi construcţie
Cu toate că este folosit pe scară largă în incubaţia artificială, principiul

clasic de lucru (al seriilor de incubaţie), prezintă o serie de dezavantaje care duc la
diminuarea indicilor de incubaţie sau la obţinerea unor pui de o zi taraţi din punct
de vedere sanitar, cu efecte directe asupra performanţelor ulterioare.
În acest sens, s-a constatat faptul că prin introducerea în acelaşi aparat a unei
noi serii de ouă provenite de la păsări bolnave, devine posibilă infestarea pe
orizontală (de la ou la ou) cu agenţi patogeni care pot afecta dezvoltarea
embrionară, precum şi calitatea puilor. Funcţionarea permanentă a incubatoarelor
într-un astfel de regim nu permite decontaminarea riguroasă a lor şi nu dă
posibilitatea asigurării unui repaus suficient pentru ruperea lanţului microbian.
119
Totodată, parametrii normali de incubaţie dintr-un aparat în care se introduc
serii succesive de ouă nu pot fi aliniaţi cerinţelor biologice ale embrionilor de la
un moment dat, ştiindu-se că acestea variază în funcţie de vârsta lor.
Soluţia tehnologică care elimină inconvenientele amintite aparţine
avicultorilor români, care au adaptat metoda de lucru “all in-all out” (totul plin,
totul gol) la “staţia de incubaţie cu mediu controlat”, staţie care a fost proiectată şi
realizată pentru prima oară în lume la Avicola Bacău.
Principiul care a stat la baza proiectării unei astfel de staţii a fost acela că,
păsările S.P.F. (Specific pathogen free-libere de boli) crescute în mediu protejat,
dau producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ celor care nu
îndeplinesc o astfel de condiţie.
Dispunerea spaţială a staţiei cu mediu controlat trebuie făcută la cel puţin
500 m de orice sursă de poluare, mai ales de unităţi zootehnice; ideală, este
amplasarea lângă o lizieră de arbori, pentru protecţie naturală.
Compartimentarea interioară trebuie realizată astfel încât niciodată puiul de
o zi să nu se întâlnească cu oul de incubaţie, evitându-se astfel poluarea
retrogradă; conform acestui principiu şi activitatea lucrătorilor în interiorul staţiei
se va desfăşura numai într-un singur sens de circulaţie.
Ouăle de incubaţie, trebuie să provină de la păsări sănătoase şi cu un
potenţial productiv ridicat, să întrunească anumite condiţii minime de calitate şi să
fie supuse decontaminării chiar în fermele de provenienţă.
Personalul staţiei trebuie să respecte cu rigurozitate disciplina sanitar-
veterinară atât la intrarea în staţie, cât şi pe timpul efectuării sarcinilor de serviciu.
Circulaţia aerului poluat trebuie să se desfăşoare într-o singură direcţie
pentru a nu fi reintrodus în staţie, iar aerul admis va fi filtrat şi condiţionat sub
aspectul temperaturii şi al umidităţii.
Spaţiile de incubaţie şi de ecloziune vor fi în permanenţă decontaminate prin
formolizare, iar în restul încăperilor staţiei se vor folosi lămpi cu ultraviolete sau
instalaţii automate pentru dezinfecţie.
Sălile de ecloziune vor fi utilizate judicios, pentru a se putea asigura
repausul lor, iar ori de câte ori este posibil, întreaga staţie va fi lăsată în repaus, în
vederea ruperii lanţului microbian, care se formează inevitabil.

1. Cum se numeşte metoda de lucru care a stat la baza realizării staţiei de
incubaţie cu mediu controlat;
2. La ce distanţă de orice sursă de poluare trebuie amplasată staţia de incubaţie
cu mediu controlat.
3. Ce spaţii ale staţiei cu mediul controlat sunt permanent decontaminate prin
formolizare.
10.4. Părţi şi elemente componente
Pentru ca staţia cu mediu controlat să fie indemnă sanitar-veterinar, este

necesar ca funcţionalitatea acesteia să fie împărţită pe două zone separate şi
anume: o zonă curată (indemnă) şi alta murdară (contaminată).
Zona curată, cuprinde:
• sala de dezinfecţie a ouălor;
• sala de sortare;
• sala de depozitare-stocare;
• sala de deeping;
• sala de preâncălzire;
120
• sala incubatoarelor;
• sălile eclozionatoarelor;
• sala de sexare şi depozitare a puilor.
Zona murdară, este alcătuită din:
• culoarul tehnic;
• sala de primire şi recepţie a ouălor;
• grupul electrogen;
• postul trafo;
• filtrul sanitar şi spălătoria de materiale;
• sala de expediţie.
Toate componentele electro-mecanice ale aparatelor trebuie dispuse în
exteriorul zonei curate, iar operaţiunile de întreţinere şi intervenţie în caz de avarie
se vor executa prin culoarul tehnic.
Sălile şi aparatele sunt controlate sub aspectul temperaturii, umidităţii şi a
presiunii aerului printr-o reţea de securitate care comunică cu biroul şefului staţiei;
în plus, orice deficienţă în funcţionarea aparatelor este monitorizată şi în sala
echipei de intervenţie (mecanici şi electricieni).
Spre deosebire de staţiile clasice de incubaţie, cea cu mediu controlat
prezintă câteva elemente noi ale fluxului tehnologic, care au drept scop asigurarea
unei protecţii sporite pe timpul dezvoltării embrionilor, cât şi garanţia obţinerii
unor produşi indemni de boli.
Sanitaţia ouălor. Constă în curăţirea chimică a suprafeţei cojii ouălor de posibile
depuneri şi tratarea lor cu preparate pe bază de iod, a căror remanenţă asigură
protecţia contra fungilor pe tot timpul incubaţiei.
Tehnica de lucru presupune trecerea ouălor fumigate, în timp de 8-10
minute, prin patru bazine ce conţin soluţii de spălare şi dezinfecţie, dar care au
temperatura în creştere de la un bazin la altul; ridicarea treptată a temperaturii
provoacă dilatarea cojii ouălor şi implicit închiderea porilor, împiedicându-se
astfel pătrunderea soluţiilor folosite în interiorul ouălor.
Staţia de incubaţie de la Bacău este dotată cu o instalaţie importată din
Anglia, care realizează automat operaţiunea de sanitaţie, prin duşarea ouălor cu
soluţii de spălare-dezinfecţie şi clătire (fig. 68).
Fig. 68. Instalaţie automată pentru sanitaţia ouălor
În ţara noastră sunt folosite două scheme de sanitaţie, una pentru ouăle de
găină, iar cealaltă pentru ouăle de curcă.
Sanitaţia ouălor de găină:
• bazinul I-200 l soluţie de detergent nespumant 1%, la temperatura de +35°C;
• bazinul II-200 l apă de clătire, la temperatura de +38°C;
• bazinul III-200 l soluţie de cloramină 4‰, la temperatura de +40°C;
121
• bazinul IV-200 l soluţie de iosan 0,06%, la temperatura de +42°C.
Schimbarea soluţiei de detergent se face la fiecare două ore de lucru sau
după 8.000 ouă tratate, iar a soluţiei dezinfectante după patru ore de lucru sau
după fiecare 16.000 ouă tratate.
Sanitaţia ouălor de curcă:
• bazinul I-soluţie de detergent nespumant 0,6-1%, la +37,4°C;
• bazinul II-apă de clătire la temperatura de +40,15°C;
• bazinul III-soluţie de cloramină (60g/15 l apă) la +42,9°C;
• bazinul IV-apă de clătire la temperatura de +45,65°C.
Apa folosită trebuie să fie dedurizată, cu mai puţin de 5 p.p.m. fier; după
spălare, ouăle se trec sub un jet de aer cald (+48,4°C).
Filtrarea şi condiţionarea aerului. Prin crearea plafonului fals în urma
dispunerii de plăci la nivelul P.E.P.-lor, spaţiul din faţa incubatoarelor şi respectiv,
a eclozionatoarelor, s-a transformat într-o încăpere cu volum redus care primeşte
aerul din tunele de condiţionare, separându-se astfel aerul admis de cel evacuat.
Fiecare tunel prezintă, de la exterior spre interior, următoarele componente:
carcasă exterioară de protecţie a filtrelor, filtru grosier, filtru fin cu randament de
93%, ventilator aspiro-refulant, rezistenţă de încălzire în 2 trepte şi dispozitivul de
umidifiere care este alcătuit dintr-un bazin pentru apă cu nivel constant, o
rezistenţă sumersibilă şi un agitator vertical acţionat electro-mecanic (fig. 69).
Fig. 69 Schema de condiţionare a aerului admis

1-carcasă de protecţie; 2-filtru grosier; 3-filtru fin; 4-ventilator; 5-agitator; 6-bazin cu nivel
constant; 7-rezistenţă sumersibilă; 8-tavan fals; 9-P.E.P.; 10-ventilator+rezistenţă; 11-coş de
evacuare; 12-zonă tampon; 13-rezistenţe de încălzire.
Ventilatorul (are debitul corelat cu volumul compartimentului pe care îl

deserveşte) aspiră aerul din exterior prin cele două filtre şi îl împinge peste
rezistenţa de încălzire ce este comandată de un termostat cu toleranţa de ±0,5°C şi
peste dispozitivul de umidifiere, aflat sub comanda unui higrostat cu o toleranţă în
funcţionare de ±2,5%; prin urmare, aerul admis în încăperea cu volum redus din
faţa incubatoarelor sau a eclozionatoarelor, va fi filtrat, încălzit la +20÷+24oC şi
umidifiat la un nivel sub cel necesar în aparate.
Atunci când temperatura externă este ridicată, rezistenţa de încălzire,
precum şi cea sumersibilă sunt decuplate, deoarece ar provoca încălzirea
exagerată a aerului; cele două componente ale tunelului de condiţionare vor
funcţiona numai în sezonul rece.
Circuitul apei tehnologice. Una din sursele de infestare a ouălor, în special cu
germeni colli, o constituie apa tehnologică netratată, iar în plus, suspensiile
minerale din apă duc la colmatarea conductelor prin care aceasta circulă.
Din aceste considerente, staţia cu mediu protejat este prevăzută cu o
instalaţie specială, cu hidrofor propriu, având rol de a produce apă bidistilată şi
dedurizată. Instalaţia asigură sistemelor de umidifiere din tunelele de condiţionare
şi din aparate, o apă sterilă, dedurizată şi cu o presiune constantă de alimentare.
122
Protecţia sanitară permanentă a aparatelor de incubaţie. Microclimatul din
spaţiile în care are loc dezvoltarea embrionară este propice multiplicării diferitelor
microorganisme şi mai ales a mucegaiurilor, fapt pentru care, incubatoarele şi
eclozionatoarele sunt supuse unei formolizări permanente.
La stabilirea concentraţiei de aldehidă formică ce urmează a fi utilizată
trebuie să se ţină seama de faptul că între concentraţia necesară distrugerii
eficiente a microorganismelor şi pragul letal pentru embrioni este o diferenţă
foarte mică; rezistenţa embrionilor faţă de substanţele dezinfectante depinde de
vârsta lor, dar şi încărcătura microbiană din aparate creşte în paralel cu vârsta,
devenind maximă după ciocnirea ouălor.
În practică, se utilizează aldehidă formică (concentraţie industrială) în doză
de 155cm3 pentru un incubator I.V.-60 în 24 de ore şi de 510cm3 pentru un
eclozionator E.V.-60 în timpul celor trei zile de ecloziune.
Decontaminarea automată a încăperilor staţiei. Protecţia mediului din staţia de
incubaţie cu mediu controlat, excluzând sălile unde se face formolizare, se
realizează printr-o decontaminare de securitate, aplicată periodic şi simultan, în
toate celelalte compartimente din staţie.
Instalaţia include o reţea de conducte pe care sunt fixate recipiente ce conţin
un amestec de două substanţe dezinfectante şi care sunt racordate la un compresor.
Întreg sistemul este controlat de un ceas programator care, la intervale
prestabilite de timp, comandă aerosolizarea încăperilor timp de 30 sec. la fiecare
intrare în funcţiune; înainte cu câteva secunde de declanşarea aerosolizării,
sistemul va avertiza sonor personalul din staţie.
Deeping-ul ouălor de incubaţie. Tratarea ouălor cu antibiotice reprezintă o
metodă eficientă de eradicare a unor boli sau de reducere a gradului de infestare a
ouălor; deeping-ul se poate realiza prin mai multe procedee:
• metoda diferenţei de presiune;
• metoda diferenţei de temperatură;
• metoda prin ultrasonare;
• metoda prin injectare.
a) Metoda diferenţei de presiune, a fost elaborată de Voeten A.C., fiind combătută
iniţial, din următoarele motive: reduce fertilitatea ouălor; distruge mecanismele
naturale de protecţie ale acestora; favorizează apariţia antibiorezistenţei;
introducerea de microorganisme în ouă odată cu soluţia de antibiotice; nu se
cunoaşte cu exactitate cantitatea de antibiotice care este preluată de ouă.
Totuşi, în ultimul timp a reintrat în actualitate, la noi fiind folosită cu succes
pentru eradicarea micoplasmozei la curci.
Echipamentul de lucru este prevăzut cu un tanc ce conţine soluţia de
antibiotice, în care se introduc sitele cu ouă (fig. 70).
Fig. 70 Echipament pentru tratarea ouălor cu antibiotice prin metoda diferenţei de

presiune
123
Tancul permite modificarea presiunii interioare, astfel:
• scăderea presiunii la -0,4 atmosfere în timp de 2 minute;
• staţionarea timp de10 minute la presiunea de -0,4 atmosfere;
• revenirea la presiunea normală în 2,5 minute (este perioada când se absoarbe o
parte din soluţia de antibiotice);
• menţinerea ouălor timp de 8 minute la presiune normală.
La Avicola Bacău, pentru ouăle de curcă se utiliza o soluţie de antibiotice cu
temperatura de +4°C, alcătuită din: 3000 p.p.m. Tylosine; 1000 p.p.m.
Gentamicine şi 600 p.p.m. Amoniu cuaternar.
După tratare, ouăle se introduc la incubat în maximum 48 ore.
b) Metoda diferenţei de temperatură, a fost introdusă de Chalquest şi Fabricant
(1959) care au imersionat ouă de găină şi curcă, preâncălzite la +37°C, în tancuri
speciale conţinând soluţie de antibiotice cu temperaturi diferite (+5°C; +10°C şi
+17°C); timpul de menţinere a ouălor în soluţie a variat de la 30 la 180 min. Cele
mai bune rezultate au fost obţinute la temperatura de +5°C şi timpul de 30 min.
Procedeul a fost preluat în 1963 de către o echipă condusă de Alsen care au
obţinut rezultate favorabile lucrând cu o soluţie de Erytromicină (400-500 p.p.m.),
adusă la temperatura de +5÷+8°C şi cu un timp de imersie a ouălor de 30 minute.
Rooney W.F.-Universitatea din California a dezvoltat în anul 1968
experimentele efectuate în anii anteriori, utilizând ouă cu vechimi diferite (2; 4; 6
şi 8 zile). Ouăle au fost încălzite la +32°C timp de 2 ore, după care s-au introdus
într-o soluţie de antibiotice cu temperatura cuprinsă între +5°C şi +8°C; timpul de
imersie a fost de: 5; 10; 15; 20 şi 25 minute. Concluzia a fost că vechimea ouălor
nu influenţează eficacitatea metodei, ci numai timpul de imersionare.
c) Metoda prin ultrasonare, necesită un echipament de producere a ultrasunetelor.
Ouăle aşezate în coşuri metalice se introduc într-o soluţie de antibiotice cu
temperatura de +5÷+6°C, ce se găseşte în tancul instalaţiei; datorită vibraţiilor
sonice, soluţia pătrunde în ouă, prin porii acestora.
d) Metoda prin injectare, permite cunoaşterea cu exactitate a cantităţii de
antibiotice introdusă în ouă şi presupune parcurgerea a două etape de lucru.
• Pregătirea sălii de lucru: spălare cu apă caldă şi detergent; clătire; fumigaţie
timp de o oră cu formol (40 ml/m3) şi hipermanganat de potasiu (35g/m3);
introducere echipament de lucru; tratarea sălii cu ultraviolete timp de 4-5 ore.
• Inocularea propriu-zisă:
 pigmentarea camerei de aer cu tinctură de iod;
 perforarea cojii la nivelul camerei de aer cu ajutorul unei freze;
 injectarea soluţiei de antibiotice (0,1ml/ou) cu o seringă automată tip
“Cornwall” (după 10-20 ouă injectate se flambează acul seringii);
 parafinarea locului de injectare cu un ciocan de lipit.
Înaintea fiecărei inoculări se aprinde lampa de ultraviolete, care se opreşte
pe timpul inoculării propriu-zise; după fiecare 24 site cu ouă injectate, se aprinde
lampa de ultraviolete, timp de 10-15 minute.
Imediat după tratare, ouăle se preincubează, asigurându-se o temperatură de
+28°C şi o umiditate relativă a aerului de 75%.

1. Cum se realizează operaţiunea de sanitaţie a ouălor de găină în staţia de
incubaţie cu mediu controlat.
2. Cum se realizează decontaminarea automată a încăperilor în staţia de incubaţie
cu mediu controlat.
3. Ce doză de antibiotice se inoculează într-un ou de găină, la deeping-ul prin
injectare.
124
10.5. Alegerea ouălor pentru incubaţie
În aprecierea ouălor destinate incubaţiei trebuie luate în considerare atât

caracteristicile morfologice, cât şi cele fizico-chimic. Aprecierile se fac prin
observare directă, prin ovoscopie sau prin determinări fizico-chimice pe ouăle
întregi sau pe componentele acestora, după spargere. Totodată, se ţine cont şi de
starea de sănătate a păsărilor de reproducţie de la care provin ouăle şi de condiţiile
de întreţinere asigurate acestora.
Ouăle vor fi alese după formă, mărime, greutate şi integritatea cojii; cele cu
abateri de la forma normală, ouăle prea mari sau prea mici, precum şi cele cu
deformări sau fisuri ale cojii, vor fi excluse de la incubaţie.
Pe sitele de incubaţie, ouăle se aşează după clase de greutate, cât mai
uniform. Un regim special îl comportă ouăle murdare care, înainte de sortare, vor
fi curăţate mecanic prin şmirgheluire şi apoi supuse unei operaţiuni de sanitaţie
mai severe decât cea aplicată ouălor curate.
Prin examen ovoscopic se pot evidenţia elementele referitoare la aspectul
cojii minerale, integritatea şalazelor şi mobilitatea gălbenuşului, poziţia camerei
cu aer etc; acest examen este absolut necesar, deoarece, în ouăle cu fisuri
nedetectabile cu ochiul liber, în cele cu şalazele rupte sau cu camera de aer
dispusă în altă zonă decât vârful rotunjit, dezvoltarea embrionară este afectată,
ajungându-se chiar la moartea embrionilor.
Examenul complet al calităţii ouălor presupune şi efectuarea unui set de
analize fizico-chimice pentru cele trei componente principale (gălbenuş, albuş şi
coaja minerală), pe un număr suficient de ouă.

1. Ce caracteristici trebuie luate în considerare la aprecierea ouălor de incubaţie;
2. Cum se aşează ouăle pe sitele de incubaţie;
3. Ce regim de pregătire se aplică ouălor murdare.
10.6. Controlul biologic al incubaţiei
Controlul biologic al dezvoltării embrionare, denumit şi “miraj”, permite

evidenţierea modificărilor normale sau anormale ce au loc în intimitatea unui ou
pus în condiţii de incubaţie.
Este o lucrare obligatorie şi se realizează prin ovoscopie, la începutul
dezvoltării embrionare (mirajul I) şi înainte de transferul ouălor pentru
eclozionare (mirajul al II-lea); se poate face şi un miraj suplimentar (tab. 35).
Tabelul 35
Termenele de efectuare a controlului biologic al incubaţiei
Tipul de Ziua de incubaţie pentru ouăle de:
miraj Găină Raţă, curcă şi Gâscă Prepeliţă
bibilică
I 6 7 8 5
Intermediar 11 13 15 10
II 18½ 25 28 16
Pentru o evaluare mai corectă a dezvoltării embrionare la palmipede, unii

autori recomandă ca mirajul I să se facă în zilele 8-9 de incubaţie-la ouăle de raţă
şi respectiv, în zilele 9-10-la cele de gâscă.
La miraj pot fi identificate 3 categorii de ouă: “ouăle limpezi” sau clare
(nefecundate); “ouăle cu embrioni morţi” şi “ouăle cu embrioni normal
dezvoltaţi”; primele 2 categorii de ouă se elimină de la incubaţie, fiind distribuite
la secţiile de producere a făinurilor proteice, împreună cu resturile de la incubaţie.
125
În primele ore de incubaţie, este foarte greu să se deosebească prin
ovoscopie ouăle nefecundate de cele cu embrioni morţi, datorită dimensiunilor
extrem de reduse ale embrionilor (embrionul de o zi are o greutate de 0,0002 g).
Dacă este necesară analiza în acest stadiu al incubaţiei, se recurge la
spargerea unor ouă şi examinarea aspectului şi a formei discului germinativ: la
ouăle nefecundate, discul germinativ apare perfect rotund şi de culoare alburie, în
timp ce la ouăle cu embrioni morţi acesta este piriform, prezentând central cercuri
concentrice de culoare mai deschisă, alternând cu cercuri de culoare mai închisă.
Mirajul I-Se efectuează la termenele prezentate anterior. Prin ovoscopie,
caracteristicile celor 3 tipuri de ouă se prezintă astfel:
• ouă cu embrioni normal dezvoltaţi-au conţinutul segmentat în două părţi, una
mai închisă la culoare (gălbenuşul) şi alta mai deschisă (albuşul); embrionul
este situat în zona centrală a părţii mai închise, sub forma a două pete: una cu
contur precis-capul şi alta cu contur mai puţin clar-corpul, de la care pleacă
vasele de sânge ca o pânză de păianjen. Se percep mişcările embrionului;
• ouă cu embrioni morţi-prezintă aspecte diferite în funcţie de vârsta la care a
survenit moartea. La oul cu embrionul mort se observă un inel roşu, uneori
incomplet (inelul morţii), în mijlocul căruia este embrionul sub forma unei
pete; când moartea a survenit mai devreme, embrionul mort poate să apară şi
ca un punct mobil/lipit de coajă, în jurul căruia lipsesc vasele de sânge;
• ouăle nefecundate-sunt complet limpezi (clare) la lumina ovoscopului.
Ouăle cu embrioni morţi şi cele limpezi se îndepărtează de pe site, iar
locurile libere se vor completa cu ouă având embrioni normali dezvoltaţi.
Mirajul al II-lea-se face înaintea transferului ouălor în eclozionator, tot prin
ovoscopie, când pot fi identificate aceleaşi 3 categorii de ouă:
• ouă cu embrioni normal dezvoltaţi-au camera cu aer mult mărită, ajungând să
ocupe aproape 1/3 din volumul lor; în rest, se observă o pată întunecoasă
(embrionul aproape complet format), cu excepţia unei mici zone mai clare din
zona vârfului ascuţit (un rest de albuş). Zona de demarcare dintre camera cu
aer şi embrion apare ca o linie sinuoasă;
• ouă cu embrioni morţi-au în interior o pată neagră fluctuantă, fără contur clar,
dar semnul caracteristic al morţii este lipsa vaselor de sânge. Cu cât vârsta
embrionilor în momentul morţii este mai mică, cu atât cantităţile de albuş şi
gălbenuş din ou sunt mai mari; apoi, camera cu aer la această categorie de ouă
este, de regulă, mai mică decât la ouăle cu embrioni normal dezvoltaţi. La
ouăle cu embrioni morţi şi intraţi în putrefacţie, conţinutul se lichefiază;
• ouă nefecundate-deşi sunt foarte uşor de depistat chiar de la primul miraj, ele
apar accidental la mirajul al II-lea, datorită neatenţiei sau a situaţiei incerte de
la primul control (sunt sau nu limpezi?).
Pe timpul incubaţiei se constată o creştere a dimensiunilor camerei cu aer.
Din acest punct de vedere, interesează înălţimea ei şi care, la oul de găină, are
următoarea evoluţie: 6 mm în ziua a 5-a de incubaţie; 10 mm în ziua a 10-a; 16
mm în ziua a 15-a şi 20 mm în zilele 19-20 de.
În zilele 19-20 de incubaţie (cazul ouălor de găină) sau 25-26 (ouăle de
curcă şi raţă) şi respectiv 27-28 (cazul ouălor de gâscă), linia de contur a camerei
trebuie să fie sinuoasă şi nu dreaptă.
În ziua a 4-a de incubaţie-cazul ouălor de găină şi a 5-a la celelalte specii,
alantoida acoperă embrionul, punga amniotică şi o parte din gălbenuş. În zilele 8-
9 la găini, 10-11 la raţe şi 11-12 la curci şi gâşte, alantoida acoperă integral
embrionul, sacul amniotic şi tot gălbenuşul. La 11 zile (la găini), la 13 (la curci şi
raţe) şi la 14 zile (la gâşte), alantoida acoperă întreaga suprafaţă internă a oului,
observându-se şi alantoida anastomozată la vârful ascuţit al oului.
126
Chiar dacă sunt eliminate cauzele externe implicate în perturbarea
dezvoltării embrionilor (păsări de reproducţie bolnave, ouă cu indici calitativi
inferiori etc), uneori, pe timpul incubaţiei pot apare anumite aberaţii reversibile,
dar dacă se intervine în timp util, dezvoltarea embrionară reintră în normal; un
exemplu este întârzierea anastamozei alantoidei datorată temperaturii prea
scăzute-remediul constă în creşterea temperaturii la valoarea normală.
Din considerentele amintite, devine obligatorie efectuarea de miraje
suplimentare pe un număr restrâns de ouă, urmărindu-se zilnic dacă dezvoltarea
embrionilor se încadrează în "tiparele" specifice fiecărei specii.
Pentru comparaţie, există tabele cu evoluţia zilnică a embriogenezei, atât la
găină (tab. 36), cât şi la raţe (tab. 37). La celelalte specii aviare, dezvoltarea
embrionară se desfăşoară în general asemănător, cu anumite diferenţe de care
trebuie să se ţină seama în organizarea incubaţiei.
Tabelul 36
Dezvoltarea embrionului de găină
Vârsta (zile) Semnele exterioare
1 Câmpul alb al discului embrionar în formă de 8. Se disting primele 7 perechi de somite.
(12-14 ore)
2 Sistemul circulator vitelin format. Se vede bine cordul pulsând. Capul se separă de
(25-45 ore) vezicula vitelină. Există 27 perechi de somite.
3 Amniosul îmbracă embrionul. Începe pigmentarea retinei şi se schiţează membrele. Apar
(48-72 ore) primordiile celor cinci vezicule cerebrale.
4 Alantoida se observă cu ochiul liber în oul spart.
5 Ochii complet pigmentaţi.
6 Alantoida ajunge la nivelul cojii oului. La examenul ovoscopic se observă vasele de sânge.
În primordiile aripilor se disting segmentele corespunzătoare braţului şi antebraţului. Apar
primordiile ciocului şi se diferenţiază gâtul. Reţeaua vitelină cuprinde mai mult de
jumătate din suprafaţa vitelusului.
7 Primordiile picioarelor întrec în dimensiune pe cele ale aripilor.
8 Alantoida se extinde pe jumătate din suprafaţa internă a oului. Apare corpul clignotant şi
primordiile pufului pe faţa dorsală. Albuşul are aspectul unei mase gelatinoase şi reprezintă
numai 19% din masa oului.
9 Aripa devine tipică prin articulaţiile sale. Alantoida se întinde pe întreaga suprafaţă a oului.
10 Alantoida se anastomozează la vârful ascuţit, unde se pot vedea vasele alantoidiene prin
ovoscopie.
11 Apar gheare la degete.
12 Tot corpul acoperit cu foliculi plumiferi.
13 Puf pe cap. Albuş în amnios. Pleoapa superioară atinge nivelul pupilei.
14 Tot embrionul acoperit cu puf. Apar urechiuşele.
15 Pleoapele aproape închise. Se observă bărbiţele. Pe fluiere se văd primordiile solzilor.
16 Solzi pe degete. Ochii bine închişi.
17 Creştere somatică intensă. Albuşul trece în întregime în sacul amniotic.
18 Creştere somatică intensă.
Nu se mai găseşte albuş în amnios.
19 Creştere somatică intensă. Începe retractarea veziculei viteline în cavitatea abdominală. Se
declanşează ciocnirea şi ecloziunea.
20 Continuă retractarea veziculei viteline. Toiul ciocnirii.
21 Se încheie ecloziunea.
Tabelul 37
Dezvoltarea embrionului de raţă (rasa Pekin)
Vârstă Semne exterioare Date biometrice
(zile)
1 Începe formarea primordiilor generale. Discul Disc germinativ cu diametrul de 2,6-3,2 mm
germinativ are stuctură zonată concentric.
2 Se formează linia primitivă şi prelungirea Câmpul vascular evident (diametrul de 8-14
cefalică. Începe depărtarea capului de vezicula mm).
vitelină. Vasele sangvine sunt formate.
3 Embrionul are poziţie perpendiculară pe axul Câmpul vascular cu diametrul de 23-27 mm.
lung al oului. Amniosul înglobează embrionul. Embrionul are lungimea de 7-9 mm.
4 Începe pigmentarea ochilor. Apare curbura Câmpul vascular cu diametrul de 30-33 mm.
gâtului. Embrionul de 9-10 mm.
127
5 Apar excrescenţele aripilor. Se poate observa Ochi mari, uşor de observat.
alantoida (în oul spart).
6 Se schiţează orificiul bucal. Câmpul vascular ocupă mai mult de 50% din
suprafaţa gălbenuşului. Embrionul are 13-14
mm.
7 Picioarele sunt de două ori mai lungi decât Câmpul vascular ocupă 3/4 din suprafaţa
aripile. gălbenuşului.
8 Se schiţează ciocul şi se diferenţiază gâtul. Embrionul are lungimea de 16-17 mm.
Alantoida ajunge la nivelul cojii (la
ovoscopie).
9-10 Se observă orificiul auditiv. Apar primordiile Câmpul vascular cuprinde tot gălbenuşul.
pufului pe spinare. La vârful ascuţit al oului se Embrionul are 18-20 mm şi greutatea de 1,5 g.
observă albuş foarte concentrat.
11 Se schiţează degetele. Pleoapele acoperă pe Coastele, ficatul şi stomacul muscular apar
jumătate ochii. Excrescenţa cornoasă de la bine conturate.
vârful ciocului este evidentă. Embrionul are
poziţie perpendiculară pe axul lung al oului, cu
faţa dorsală spre vârful rotunjit.
12 Apar primordiile pufului pe cap. Embrionul are greutatea de 6,6 g.
13 Ciocul apare bine conturat. Apar primordiile Alantoida se anastomozează la vârful ascuţit al
pufului pe aripi. Alantoida cuprinde albuşul oului.
din vârf oului. Se observă ghearele la picioare.
14 Pleoapele ajung la pupilă. Apar primordiile Embrionul are greutatea de 8,5 g.
pufului pe abdomen.
15-17 Embrionul are poziţie paralelă cu axul lung al Embrionul are 23,5-25 g.
oului. Apar primordiile pufului pe gât.
18-19 Embrionul acoperit în întregime de puf (papile Embrionul este curbat, cu capul sub aripa
plumifere). Pleoapele acoperă ochii. dreaptă şi picioarele îndoite.
20 Fluierele apar pigmentate. Embrionul are 27-29 g.
21 Sacul vitelin se apropie de orificiul ombilical. Nu se mai găseşte albuş la vârful ascuţit al
Albuşul este folosit integral. oului.
22-23 Începe retractarea sacului vitelin. Scade cantitatea de vitelus din vezicula
ombilicală.
24 Embrionul începe să deschidă ochii. Sacul Scăderea evidentă a conţinutului de vitelus din
vitelin parţial retractat. sacul vitelin
25-26 Boboc complet format, în poziţie de eloziune. Bobocul are 45-50 g.
Se vede linia sinuoasă a camerei de aer.
27-28 Ecloziunea. Ecloziunea.
Un element deosebit de important în aprecierea modului în care se

desfăşoară incubaţia este stabilirea pierderilor în greutate ale ouălor, prin
evaporarea lichidului alantoidian, mărimea acestora fiind invers proporţională cu
valoarea umidităţii asigurate în aparate (tab. 38).
Tabelul 38
Pierderile în greutate ale ouălor pe timpul incubaţiei
Specia Pierderi în greutate (% din greutatea iniţială):
6 zile 12 zile 18 zile 24 zile
Găini 2,5-4,0 7,0-9,0 11,0-13,0 -
Curci 2,5-3,5 5,0-6,0 7,0-9,0 10,5-13,5
Raţe 2,5-3,5 5,5-6,0 8,0-10,0 11,0-15,5
Gâşte 2,0-3,0 4,5-6,0 8,0-9,0 10,5-12,5
La ouăle de raţă se aplică “testul de flotaţie”, care se execută după

următoarea tehnică: în ziua a 24-a de dezvoltare embrionară, se introduc 100 ouă
cu embrioni vii într-un vas cu apă adusă la temperatura de +37oC.
Dacă umiditatea din incubator a fost corectă, cel puţin 98 ouă vor pluti cu
jumătate din camera cu aer deasupra apei; dacă mai mult de 2 ouă se vor
scufunda, umiditatea a fost prea ridicată, iar dacă toate ouăle vor pluti cu mai mult
de jumătate din camera cu aer deasupra apei, umiditatea a fost prea mică.
128
1. Care este înălţimea camerei cu aer la oul de găină în ziua a 10-a de incubaţie;
2. Cum se prezintă “ouăle nefecundate” la lumina ovoscopului;
3. În ce zi de incubaţie se aplică ouălor de raţă “testul de flotaţie”.
10.7. Analiza procesului de incubaţie
La sfârşitul fiecărei serii de incubaţie, pe baza datelor înregistrate la cele

două miraje, se calculează indicatorii de incubaţie, pentru a se putea face o analiză
globală a incubaţiei, atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.
În acest fel, se poate aprecia în ce măsură rezultatele incubaţiei au fost
influenţate de factori externi (calitatea păsărilor de reproducţie, calitatea ouălor
folosite etc) sau interni (regimul de incubaţie), în scopul stabilirii măsurilor de
corectare a greşelilor apărute.
Indicatorii de care se ţine cont în aprecierea rezultatelor incubaţiei sunt:
O.L.
• Fertilitatea (%) = 100 - ( x 100);
O.I.
• Ouă fertile (buc.) = O.I. - O.L.;
E.M.M.. I
• Embrioni morţi la mirajul I (%) = x 100;
O.I.
E.M.M.II
• Embrioni morţi la mirajul al II-lea (%) = . x 100;
O.I.
E.M.M. I + E.M.M. II
• Embrioni morţi la mirajele I şi II (%) = x 100;
O.I.
T.P.V.
• Eclozionabilitatea (%) = x 100;
O.F.
T.P.V.
• Ecloziunea (%) = x 100.
O.I.
În care: O.L.=ouă limpezi; O.I.=ouă introduse; O.F.=ouă fertile; E.M.M. I=embrioni morţi la
mirajul I; E.M.M. II=embrioni morţi la mirajul al II-lea; T.P.V.=total pui viabili.
Rezultatele obţinute la incubaţie pot fi considerate ca fiind bune, dacă sunt

apropiate de următoarele valori:
- ouă limpezi max. 10%
- ouă cu embrioni morţi la mirajul I max. 5%
- ouă cu embrioni morţi la mirajul al II-lea max. 5%
- pui morţi în coajă max. 7%
- pui neviabili max. 1%
- procent de ecloziune min. 72%
- procent de eclozabilitate min. 75-80%

1. La ce moment se calculează indicatorii de incubaţie;
2. Care este relaţia de calcul pentru eclozabilitate;
3. Care trebuie să fie procentul minim de ecloziune.
10.8. Aprecierea calităţii puilor obţinuţi
La sfârşitul incubaţiei, puii sunt recoltaţi de pe sitele de ecloziune şi se

procedează la sortarea acestora. Lucrarea se execută fie în sala de sortare a puilor
(la staţiile care sunt prevăzute cu o astfel de încăpere), fie direct în sala
129
eclozionatoarelor. Spaţiul de sortare trebuie să asigure o temperatură de +30oC şi
o umiditate relativă de maximum 60%.
În operaţiunea de sortare se va urmări:
• dacă puii se menţin în echilibru, eliminându-se cei care stau în decubit sterno-
abdominal (consecinţa inflamării sacului vitelin sau a cordonului vitelin);
• dacă picioarele sunt drepte, îndepărtându-se cei cu anomalii;
• dacă tonicitatea sau mărimea abdomenului este normală, fiind eliminaţi puii cu
ombilicul contractat;
• să nu prezinte resturi din cordonul ombilical;
• ombilicul să fie bine cicatrizat;
• puful să fie perfect uscat, neaglutinat şi fără resturi de coajă.
Sortarea trebuie făcută cu exigenţă, după criteriile existente (tab. 39),
evitându-se bruscare puilor sau aruncarea lor în cutiile de transport.
Tabelul 39
Criterii de bonitare şi clasare a puilor de găină de o zi
Nr Clasa de calitate
crt I a II-a a III-a a IV-a a V-a***
1 Pui eclozionaţi în Aceleaşi criterii ca Aceleaşi criterii ca Pui eclozionaţi Pui cu vezica
primele 8 ore, în la clasa I, aplicate la clasa I, aplicate între 16 şi 24 ore, vitelină incomplet
greutate de cel la pui eclozionaţi la pui eclozionaţi cu greutate de 30- retractată
puţin 36g*, vioi, între 8-16 ore. între 16-24 ore. 36g. Celelalte
mobili, cu ochii condiţii ca la clasa I
rotunzi, bombaţi şi
strălucitori
2 Luat în mână, puiul Pui eclozionaţi în Pui eclozionaţi Pui încadraţi la Puii au greutate sub
se zbate energic, primele 8 ore, cu între 8-16 ore, cu punctele 1 şi 2 ale 30g
trunchiul se simte greutatea de 30- greutatea de 30- clasei a III-a, însă
compact, lung, larg 36g. Celelalte 36g. Celelalte au abdomenul
şi adânc; oasele condiţii ca la clasa I condiţii ca la clasa I mare, lăsat,
bine calcifiate. permiţând palparea
Capul este scurt, vezicii viteline.
adânc şi larg, cu Fluierele şi ciocul
ciocul scurt, gros, sunt pigmentate
de culoare galbenă. slab.
3 Puiul se ţine bine Pui de clasa I şi a Pui cu orificiul Pui debili sau care
pe picioare, are II-a, dar cu ombilical incomplet nu se ţin bine pe
fluierele de culoare abdomenul mare, cicatrizat. picioare
galben intens. lăsat, lipsit de
elasticitate (se
poate palpa
vezicula vitelină);
fluierele şi ciocul
slab pigmentate
4 Vezicula vitelină Pui cu picioare,
retrasă în cavitatea aripi sau cioc
abdominală. strâmbe sau cu
Orificiul ombilical diferite
cicatrizat. monstruozităţi
Abdomenul mic şi
elastic, nesimţindu-
se prin peretele său
vezicula vitelină.
Cloaca curată, de
culoare roz.
5 Puf înfoiat,
mătăsos, lins pe
creştet şi bronzat
(culoare închisă) pe
cap şi picioare la
rasele la care puii
au puful galben**
*-La celelalte specii, puii şi bobocii se clasează după greutate în trei clase:
• pui de curcă: clasa I (peste 52g); clasa a II-a (între 45 şi 52g); clasa a III-a (sub 45g);
• boboci de raţă: clasa I (peste 50g); clasa a II-a (42-50g); clasa a III-a (sub 42g);
• boboci de raţă Campbell-clasa I (peste 43g); clasa a II-a (37-43g); clasa a III-a (sub 37g);
• boboci de gâscă rase uşoare-clasa I (peste 100g); clasa a II-a (90-100g); clasa a III-a (sub 90g).
**La celelalte specii, puful bronzat nu reprezintă un criteriu de bonitare.
***Puii şi bobocii din ultima clasă se sacrifică obligatoriu.
130
1. Ce parametri trebuie asiguraţi în spaţiul de sortare a puilor de o zi;
2. Cum trebuie să se prezinte puful la un pui de o zi de bună calitate (aprecire
făcută la momentul sortării);
3. Ce greutate trebuie să aibă puii de curcă de o zi pentru a fi încadraţi în clasa I.
Principiul funcţionării staţiei de incubaţie cu mediul protejat este acela că

păsările S.P.F. (Specific pathogen free) dau producţii superioare din punct de
vedere cantitativ şi calitativ celor care nu îndeplinesc o astfel de condiţie.
Staţiile cu mediu controlat prezintă elemente tehnologice care au drept scop
asigurarea unei protecţii sporite pe timpul dezvoltării embrionilor, cât şi garanţia
obţinerii unor produşi indemni de boli (sanitaţia ouălor; filtrarea şi condiţionarea
aerului; tratarea apei tehnologice; protecţia sanitară permanentă a aparatelor de
incubaţie; decontaminarea automată a încăperilor staţiei şi deeping-ul ouălor).
În aprecierea ouălor destinate incubaţiei trebuie luate în considerare atât
caracteristicile morfologice, cât şi cele fizico-chimic; aprecierile se fac prin
observare directă, prin ovoscopie sau prin determinări fizico-chimice pe ouăle
întregi sau pe componentele acestora, după spargere.
Controlul biologic al dezvoltării embrionare (“miraj”) permite evidenţierea
modificărilor normale/anormale ce au loc într-un ou pus în condiţii de incubaţie;
este o lucrare obligatorie şi se realizează prin ovoscopie, la începutul dezvoltării
embrionare (mirajul I) şi înainte de transferul ouălor pentru eclozionare (mirajul al
II-lea); se poate face şi un miraj suplimentar.
La sfârşitul fiecărei serii de incubaţie, pe baza datelor înregistrate la cele
două miraje, se calculează indicatorii de incubaţie, pentru a se putea face o analiză
globală a incubaţiei, atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.
Puii obţinuţi sunt recoltaţi de pe sitele de ecloziune şi se sortează în vederea
repartizării pe clase de calitate; lucrarea se execută în sala de sortare a puilor, la o
temperatură de +30oC şi o umiditate relativă de maximum 60%.
1. Deepeing-ul ouălor de incubaţie (5 puncte)

2. Elementele de calcul specifice analizei procesului de incubaţie (5 puncte)

Bucureşti.
la Brad, Iaşi.
multiplicare I.A.I.
131
BIBLIOGRAFIE

Bucureşti.
3. Bogdan, A.T. şi col., 1981-Reproducţia animalelor de fermă. Editura “Scrisul
Românesc”, Craiova.
4. Coman, I. şi col., 1990-Zooigienă şi protecţia mediului. Curs lito,
Universitatea Agronomică Iaşi.
5. Dascălu, Al., 1974-Avicultura, vol I. Lito, Institutul Agronomic Iaşi.
6. Driha, Ana, 2000-Curs de tehnologia creşterii păsărilor. Editura Mirton,
Timişoara.
8. Pârvu, Gh., 1992–Supravegherea nutriţională metabolică a animalelor.
9. Sandu, Gh., 1983-Genetica şi ameliorarea păsărilor. Editura Ceres, Bucureşti.
10. Sauveur, B., 1988-Reproduction des volailles et production d’oeufs. Institut
National de la Recherche Agronomique, Paris.
11. Stăncioiu, N., 1979-Bazele fiziologice ale sporirii producţiei de ouă. Editura
Ceres, Bucureşti.
12. Stratulat, Gh. şi Marin, Gh., 1989-Cartea fermierului-creşterea păsărilor.
Bucureşti.
la Brad, Iaşi.
15. Usturoi, M.G., 2004-Producerea ouălor de consum. Editura Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi.
16. Usturoi, M.G. şi Păduraru, G., 2005-Tehnologii de creştere a păsărilor.
Editura Alfa, Iaşi.
multiplicare I.A.I.
Bucureşti.
20. Vacaru-Opriş, I. şi col., 2004-Tratat de Avicultură (II). Editura Ceres,
Bucureşti.
21. Vacaru-Opriş, I. şi col., 2005-Tratat de Avicultură (III). Editura Ceres,
Bucureşti.
22. Van, I. şi col., 1999-Creşterea păsărilor în gospodăriile populaţiei. Editura
Corvin, Deva.
23. Vancea, I., 1978-Tehnologia creşterii intensive a păsărilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
132

Cresterea Pasarilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cresterea Pasarilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

USTUROI MARIUS GIORGI

ANUL III, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

Introducere ............................................................................................... ……….5

Disciplină “Creşterea păsărilor” este inclusă în Planurile de învăţământ

1.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-1

Această unitate de învăţare are ca obiectiv principal înţelegerea încadrării

1.2. Instrucţiuni U.I.-1

1.3. Locul păsărilor în scara zoologică

Test de autoevaluare (1)

1.4. Evoluţia păsărilor

La întocmirea scării zoologice a speciilor, Ch. Darwin a considerat că este

Fig. 1 Reptila Ornitosuchus

Trecerea la viaţa arboricolă a condus la apariţia anumitor modificări de

Fig. 2 Archaeopteryx Litographica

Această pasăre avea o coadă lungă şi mărimea apropiată de cea a unui

Fig. 3 Ichtyornis Victor Fig. 4 Hesperornis Regalis

Fig. 5 Gallus bankiwa L (Găina junglei)

Găina are talia de 24-28cm şi o greutate de 600-800g. Creasta şi bărbiţele

Test de autoevaluare (3)

1.6. Originea şi domesticirea curcilor

Curcile sunt originare din America de Nord şi Centrală, unde au şi fost

Test de autoevaluare (4)

1.7. Originea şi domesticirea gâştelor

Gâştele au origine polifiletică, cele mai multe rase existente astăzi

Fig. 6 Anser anser L (Gâsca sălbatică cenuşie)

Test de autoevaluare (5)

1.8. Originea şi domesticirea raţelor

Raţele au tot o origine polifiletică, dar majoritatea raselor domestice descind

Test de autoevaluare (6)

1.9. Urmările domesticirii la păsări

Sunt recunoscute 3 faze ale domesticirii animalelor şi implicit ale păsărilor

Test de autoevaluare (7)

1.10. Rezumat U.I.-1

La întocmirea scării zoologice a speciilor, Ch. Darwin a considerat că este

1.11. Lucrare de verificare nr. 1

1. Originea şi domesticirea raţelor (5 puncte)

1.12. Bibliografie U.I.-1

1. Bălăşescu, M. şi col., 1980-Avicultură. Editura Didactică şi Pedagogică,

2.1. Obiectivele şi competenţele profesionale specifice U.I.-2

Unitatea de învăţare este axată pe înţelegerea elementelor care definesc

2.2. Instrucţiuni U.I.-2

2.3. Rasele de găini grele

Varietăţi de culoare. prezintă 5 varietăţi: galbenă (cu două nuanţe: galbenă-închis

Caractere de rasă. Capul este alungit şi mic, comparativ cu mărimea corporală a

Cocoşul are capul mare, cu creasta simplă-la varietăţile argintie şi herminată

Fig. 12 Rasa FAVEROLLES (găină varietate somon)

Test de autoevaluare (1)

2.4. Rasele de găini uşoare

Rasa Leghorn. Are origine mediteraneană, provenind dintr-o populaţie italiană

Fig. 14 Rasa LA BRESSE (varietate albă)

Gâtul este mijlociu ca lungime, acoperit cu lanţete lungi şi fine.

Fig. 15 Rasa HAMBURG (varietate argintie)

Caractere de exterior. Capul este potrivit de lung, cu aspect fin şi împodobit cu o

Test de autoevaluare (2)

2.5. Rasele de găini mixte

Rasa Rhode-Island. S-a format în statele Rhode-Island şi Massachussets din

varietatea albă varietatea argintie

Trunchiul este larg şi profund, cu carena împinsă înainte. Spinarea este

Fig. 24 Rasa GÂT GOLAŞ DE TRANSILVANIA

Test de autoevaluare (3)