Sinonimele Si Sinonimia PDF

UNIVERSITATE
SINONIMELE SI SINONIMIA
Lucrare de licenta
1
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND SINONIMELE
1.1. Definiţie
1.2. Sursele sinonimiei
1.3. Criterii de clasificare
1.4. Rolul sinonimelor (functiile)
CAPITOLUL II. SINONIMIA
2.1. Definiţie
2.2. Tipuri se sinonimie
2.3. Rolul sinonimiei în literatură
2.4. Sinonimia şi polisemia
2.5. Efectele negative ale sinonimiei
CAPITOLUL III. CONCLUZII
CAPITOLUL IV. MIC DICTIONAR DE SINONIME NEOLOGICE
BIBLIOGRAFIE
2
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND SINONIMELE
1.1. Definiţie
Vocabularul1 limbii romane poate fi definit ca totalitatea cuvintelor utilizate

astazi mai mult sau mai putin. In conditiile epocii actuale, de progress stiintific
si ethnic, orice vorbitor oricit de instruit, este obligat sa-siperfectioneze continuu
cunoasterea sensului sau sa-si insuseasca cuvinte noi, necunoscute .
In orice fel de comunicare cuvintele nu sunt folosite singure, ci se

combina intre ele pentru a constitui enunturi , mesaje , texte de mai multe tipuri.
Sunt utilizate obligatoriu cuvintele vocabularului fundamental, care desemneaza
cuvintele importante, care asigura intelegerea dintre toti vorbitorii limbii
romane.
La acestea se adauga cuvintele din masa vocabularului alcatuita din multe

cuvinte noi (neologisme). Prezenta acestora este justificata pentru a varia
exprimarea in limba literara standard sau de necesitatea de a introduce in
comunicarea curenta termeni stiintifici si tehnici de interes general in epoca
moderna.
Cuvintul, unitate de baza a vocabularului asociaza o anumita forma cu

un sens (cuvintele monosemantice) sau mai multe sensuri (cuvintele
polisemantice). Sensurile cuvintelor sunt codificate in dictionare, dar utilizarile
lor contextuale nu sunt specificate decat in anumite situatii.
1
Vocabularul sau lexicul reprezinta totalitatea cuvintelor care existaintr-o limba. Vocabularul fundamental cuprinde cuvintele cel mai des
folosite si care sunt intelese se toti vorbitorii unei limbi. Vocabularul fundamental cuprinde aproximativ 1500 de cuvinte,
apartinand tuturor partilor de vorbire. Masa vocabularului cuprinde cuvintele care nu intra in
vocabularul fundamental. Cuvintele din masa vocabularului reprezinta aproape 90% din cuvintelelimbii romane In
masa vocabularului , intra termeni stinţifice si tehnici, arhaismele, regionalismele
3
Libertatile construirii de mesaje (enunturi) sunt destul de mari si se spune
ca orice buna utilizare a sensului unui cuvant intr-un context reprezinta, eventual
o noua producere de sens.
Asa se explica dinamica vocabularului romanesc, conditionata de relatii

ca polisemia, sinonimia, antonimia
Un aspect instructiv si practice al bogatiei limbii romane il constituie

sinonimele ei; echivalente lexicale posibile pentru a exprima aceeasi notiune,
precum; speranta- nadejde; timp- vreme; praf- colb; parfum- aroma. Fireste,
exista adeseanuante de expresie intre sinonime, cum spunea odata
Sadoveanu;’’Avem arbore, pom , copac cu intelesuri deosebite’’, adaugand si
alte exemple si indemnuri. Diferentiere se face si intre ; zapada - nea – omat’’.
Uzul general, dinamic al limbii vii neglijeaza adesea nuantele, folosind termenii
cu sens similar sau apropiat, ca niste echivalente utile exprimarii rapide, variate,
aproximative, sugestive a ideilor, evitand prin sinonimie – repetitiile.
Sinonimele sunt acele cuvinte cu inteles aproximativ identic, care pot fi

substituite unele prin altele, care pot alterna intr-un context dat fara ca sensul
global al mesajului sa se schimbe. Segmentul de comunicare;’’Tatal sau si-a
construit o locuinta incapatoare’’ il pot reformula; ‘’ Parintele lui si-a facut o
casa mare,’’ pentru a vedea ca fiecare termen din prima constructie are un
echivalent destul de précis, dar altul, in a doua propozitie; oricum sensul ideii
nu s-a schimbat.
Cercetarile lingvistice mai noi au precizat ca pentru a putea vorbi de

sinonimie trebuie indeplinite urmatoarele conditii:
1.Cuvintele considerate sinonime sa fie identice sub aspectul obiectului

pe care il denumesc, sa trimita la aceeasi realitate.
4
2. Sinonimele sa poata fi substituite in context fara ca sensul global al
mesajului sa se modifice;
3. Sa faca parte din aceeasi varianta a limbii,
Diversele sensuri ale unui cuvant polisemantic trimit la sinonime diferite

care, la randul lor trimit la altele, in asa fel incat, reteaua de relatii se complica
foarte mult. Daca se cere sa gasim sinonime pentru ,,fraged”, putem indica mai
multe:
1.(despre plante) tanar, crud;
2.(despre fiinte) gingas, plapand.
3.(despre aluat) sfaramicios.
Unul si acelasi cuvant poate face parte din clase de sinonime diferite, de
exemplu;
1. slab, subtire, uscativ.

2. slab, mediocru.
3. slab, influentabil.
4. slab, diluat.
5. slab, incet.
In baza unui sens anume ,cuvintele se grupeaza in clase numite in mod
current serii sinonimice. De exemplu la cuvantul ,,casa’’ gasim urmatoarele
serii;
1. imobil,cladire, locuinta , camin , domiciliu.

2. familie , dinastie , neam.
3. intreprindere, firma.
Aceasta inseamna ca in mintea vorbitorului clasa de sinonime este
relative bine construita de la inceput.
5
Cazurile in care echivalenta este perfecta sunt destul de rare in limba.
Asemenea cuvinte se intalnesc mai ales in limbajul stiintific si ethnic: natriu -
sodiu; smalt – email.
Dar fenomenul poate fi intalnit si in limbajul curent : geamantan -
valiza; a muri - a deceda; ca si cuvintele ce provin dinregionalisme: varza –
curechi; cartofi - barabule;
De cele mai multe ori putem identifica diferente semantice intre cuvinte
pe care la modul general le consideram sinonime.
De exemplu: pom (fructifer) si copac (nefructifer).
In seria: teama, frica, spaima, groaza, termenii au in comun urmatoarele

trasaturi: stare de emotie - provocata de pericol.
Diferenta este data de trasaturi care exprima gradul in care este apreciata
starea respective. Grad mare pentru frica, grad foarte mare pentru spaima ,
grad maxim pentru groaza.
Situatiile care rezulta din observarea comportamentului contextual al

sinonimelor sunt variate.
De exemplu, sur, cenusiu, gri, carunt, desi denumesc aceeasi culoare, apar
in situatii diferite.
Putem spune haina cenusie - gri, dar celelalte sinonime nu apar aici; par
sur – carunt; blana sura - cenusie; cal sur .
Definim sinonimele cuvinte cu forme diferite dar care au același sens. Ele
sunt folosite pentru a nuanța și a preciza ideea expusǎ în cadrul unei comunicări.
Sinonimele au diferite grade de echivalențǎ între ele.
În general nu existǎ echivalențǎ perfectǎ a cuvintelor existente într-o limbǎ.
6
Asadar, sinonimele sunt cuvinte diferite ca forma, dar apropiate sau
identice ca sens. Ele constituie serii sinonimice, cuprinzand doua sau mai multe
cuvinte.
De exemplu: dragoste - iubire; a vorbi - a spune - a zice; inteligent –

destept – istet - ager.
In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una

referitoare la definirea termenului de sinonim si alta referitoare la delimitarea
tipurilor de sinonime.
Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de sinonime

dintr-o serie sinonimica este si astazi un subiect discutat si controversat,
cercetatorii avand pareri diferite (dar nu fundamental).
Una dintre numeroasele definitii ale sinonimiei este urmatoarea: Sinonimia

este acea relatie de sens care se stabileste intre cuvinte care au aproximative
acelasi sens si pot fi substituite unul cu celalalt in context2.
Cea mai ampla discutie referitoare la problema sinonimei apare in lucrarea:

Probleme de sinonimie a lui Onufrie Vinteler3.
Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de

insasi definirea lor.
Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor)

sinonime, se pune intrebarea daca aceasta identitate se refera la toate sensurile
cuvintelor aflate in raport de sinonimie sau numai la un singur sens.
2
Narcisa Forascu, Categorii semantice: Sinonimia, in L.L.R., Bucuresti, 2000, p. 11.
3
Onufrie Vinteler, Probleme de sinonimie, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1983, p. 71
7
Se spune ca nu exista sinonime perfecte, absolute, ci numai partiale sau
aproximative. De asemenea, datorita unor abordari terminologice gresite, putem
cadea usor in panta pseudosinonimiei4.
S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie

substituibile reciproc in acelasi context fara ca sensul acestuia sa se schimbe si
sa fie identice in ceea ce priveste valoarea lor semantica si cea expresiva,
afectiva. De obicei, se stabilesc grade de echivalenta intre cuvintele care
constituie o serie sinonimica.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste

intre sensuri.
Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a expresivitatii si a

preciziei in exprimarea orala si scrisa.
Vorbitorii, dar mai ales scriitorii, pot selecta din bogatul tezaur de sinonime
al limbii romane cuvantul potrivit.
Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: functia de diversificare a

exprimarii, pentru evitarea repetitiilor aceluiasi cuvant; functia de reliefare si
functia de precizare si de nuantare a unei idei.
In acest ultim caz un mare rol capata contextul si valorile functional-

stilistice ale sinonimelor, ele ajutandu-l pe vorbitor (pe scriitor) sa poata selecta
si folosi sinonimele de care are nevoie in comunicare.
Sa retinem, de asemenea, ca dictionarele, atat cele explicative, cat si, mai

ales, cele de sinonime, ofera indicatii referitoare la valorile stilistice ale
cuvintelor, recurg la ilustrari in scurte contexte, cum procedeaza Luiza si Mircea
4
Pseudo-sinonimia constă în folosirea echivocă a unor termeni interpretaţi ca sinonime, datorită lacunelor
profesionale (CIOBANU 1998: 59) – i. e. : concentraţie „grad de saturare, de densitate a unui corp” –
concentrare „acţiunea de a se concentra; reunire”. Mult mai des însă se recurge la pseudo-sinonimie dintr-un alt
motiv, cel puţin la fel de simplu ca cel invocat mai sus, anume absenţa voită a intenţiei de precizie în utilizarea
unui termen, într-un cadru mai general al discuţiei ştiinţifice, considerându-se suficientă recunoaşterea semelor
de bază din structura semantică a termenului în cauză.
8
Seche in Dictionarul de sinonime al limbii române (1982), pe care l-au elaborat
dupa o riguroasa tehnica lexicografica.
Cercetările lingvistice mai noi preocupate de această problemă, au precizat

că pentru a putea vorbi de sinonime trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Cuvintele considerate sinonime să fie identice sub aspectul obiectului(al

referentului) pe care îl denumesc. Aceasta este prima condiţie esenţială şi
obligatorie.
Sinonimele să poată fi substituite în context fără ca sensul global al

mesajului să se modifice.
Să facă parte din aceeaşi variantă a limbii, înţelegând prin aceasta atât
variantele teritoriale (identitatea de repartiţie geografică), cât şi variantele
stilistico-funcţionale.
În funcţie de respectarea sau nerespectarea condiţiilor enunţate mai sus, se

poate redefini sinonimia în două feluri:
În sens restrâns, sinonimia presupune obligatoriu identitatea de sens, de

comportament contextual şi de variantă funcţională a două sau mai multe
cuvinte5.
În sens larg, sinonimia înseamnă că două unităţi se pot afla în relaţie de

sinonimie, dacă desemnează în mod global acelaşi obiect.
Sinonimia nu poate fi concepută ca un fenomen static, ca o relaţie de sens

abstractă decât la nivelul descrierii teoretice(a limbii). În practică ea se
manifestă în şi prin vorbire, în enunţuri şi în situaţii de comunicare concrete.
Cuvintele „ nădejde” şi „ speranţă” sunt identice ca sens, deoarece pe baza

definiţiei de dicţionar se pot delimita componente de sens care sunt, toate,
5
Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956,p 121. Vezi de asemenea si Constantin Ţibrian,
Structura vocabularului limbii române, Piteşti, 2004, p.98.
9
comune celor doi termeni. O dovadă în acest sens o constituie şi posibilitatea că
cele două cuvinte să se substitue reciproc în toate contextele, de exemplu:
„ Nu mi-am pierdut nădejdea (speranţa) că….”
„ E slabă nădejde (speranţă) să mai vină.”
Echivalenţa lor este atât de perfectă, încât substituţia este valabilă chiar şi
în expresii relativ fixate de uz ca: „ a trage nădejde (speranţă)”, „ a pune
nădejdea (speranţa) în ceva, cineva”, „ în nădejdea (speranţa) că”.
Imposibilitatea de substituţie a celor doi termeni într-un context ca: „ El

este o speranţă a muzicii.”, se datorează faptului că aici cuvântul înregistrează o
deplasare spre un sens concretizat „ persoană care promite…”.
Se observă că restrângerile contextuale atât de des invocate când este

vorba de sinonimie, nu funcţionează de obicei în cazul sinonimelor cu un singur
sens6, univoc, care exclude orice posibilitatea de confuzie şi mai ales când
cuvintele, fapt important, aparţin aceleiaşi variante a limbii.
Cuvintele se grupează în clase numite în mod curent serii sinonimice.

Dacă se cere unui vorbitor să indice câteva sinonime pentru un anumit termen,
ne oferă adesea asemenea serii ( imobil, clădire, locuinţă).
În constituirea unei serii sinonimice se porneşte în mod deliberat de la un

număr cât mai mare de componente comune( de preferinţă toate).
Compararea între ei a termenilor clasei ne permite să identificăm unele

diferenţe care pot fi propriu-zis de sens sau graduale.
Punerea în evidenţă a diferenţelor are, atât o importanţă teoretică cât şi o

importanţă practică, întrucât conştientizarea acestor diferenţe condiţionează
6
Vezi MLADIN 2003: 53-54 pentru celelalte tipuri de definiţii terminologice (definiţia prin intensiune, definiţia
prin extensiune) sau pentru alte procedee echivalente (apelul la exemple – definiţia contextuală, definiţia prin
denotaţie, definiţia prin implicaţie, definiţia prin sinteză, indicarea unui context enciclopedic, indicarea unui
context explicativ sau asociativ, precizarea colocaţiilor lexicale)
10
deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi, în ultimă instanţă,
obişnuinţa de a opera corect o selecţie între cuvintele pe care limba ni le pune la
dispoziţie.
Scriitorii au avut un rol important în dezvoltarea sinonimiei, punând în

valoare influenţele istorice exercitate asupra limbii naţionale.
Vechii tâlcuitori ai textelor sacre au reluat adesea unele noţiuni esenţiale

pentru a le sublinia, repetând semantic, prin sinonime valoarea lor în context:
„ păzitorul sau ocrotitorul sufletelor”, „ căutaţi milostivire şi îndurare;
nemăsurată şi negrăită bunătate a Domnului”.
În concluzie, la nivelul descrierii teoretice conceptul de sinonimie poate fi

înţeles în sens restrâns (cu respectarea condiţiilor enunţate) sau în sens larg
(admiţând o oarecare doză de aproximaţie).
În vorbire, raporturile de sinonimie se modifică apărând mereu altfel ca

într-un caleidoscop ceea ce face uneori foarte dificilă interpretarea.
Se urmăreşte totodată drumul de la datele limbii la actualizarea lor,

mişcarea de la limbă la vorbire, aspect cu consecinţe importante în procesul de
cultivare a limbii.
1.2. Sursele sinonimiei
Principala sursa o constituie imprumutul din limbi diferite sau chiar din
aceeasi limba a unor cuvinte care desemneaza acelasi referent (dac. burta,
pantece, lat. foale, neogrec. stomac, neolat. romanic. abdomen).
Tot surse, mai ales indirecte ale sinonimiei, sunt: polisemia (dezvoltarea
unor complexuri largi de sensuri pentru majoritatea cuvintelor favorizeaza
11
intrarea lor in relatie de sinonimie), derivarea (derivatul a nadajdui de la
nadejde devine sinonim cu termenul latinesc mostenit a spera); derivate cu
prefixe si sufixe sinonime: (ireal-nereal, consultare-consultatie), derivarea
regresiva (exemplu: legisla, extras din legislatie, legislator si legislativ, a dublat
pe legifera, iar postverbalul ruga-ruga alcatuieste o pereche sinonimica
impreuna cu rugaminte); dublete etimologice (cuvinte provenite din acelasi
etimon prin filiere sau date diferite: biserica si bazilica lat. - basilica; tarziu si
tardiv - lat. tardivus).
Tot in legatura cu provenienta termenilor ajunsi in relatie sinonimica dar

intr-o abordare sinonimica poate fi realizata clasificarea functionala a
sinonimelor, care e de natura sa justifice necesitatea lor in limba.
Aceasta clasificare are in vedere ierarhizarea functionala (specializarea)

cuvintelor sinonime.
Din acest punct de vedere sinonimele unui termen pot fi: arhaice (flinta-
pusca), regionale (barabule-cartofi), populare (muiere-femeie), familiare (leafa-
salariu), neologice (a medita-a gandi), de jargon (hello-salut), argotice (a
tromboni-a minti), profesionale (cord-inima), poetice (balai-blond), livresti
(obedient-docil).
Se observa ca perechile sinonimice nu apartin aceluiasi nivel, sfera,

ramura lexicala, ci fac parte din variante diacronice, diatopice sau diastratice,
diferite, avand deci functii comunicative distincte.
Acest lucru se observa cel mai bine in redactarea unui text, care, in functie
de stilul functional in care este scris, de nivelul si atitudinea dorita, selecteaza
unul sau altul dintre sinonimele unei serii.
12
Folosirea altui sinonim in contextul respectiv diminueaza, falsifica sau,
chiar impiedica realizarea unei comunicari eficiente, adica clara, precisa,
nuantata.
Imprumutul ca sursa a sinonimiei lexicale
Bogatia sinonimica a limbii romane are cauze istorice si reflecta o

sensibilitate vie pentru cuvinte.
Fondul originar latin care a pastrat si numeroase elemente de substrat,

utile, comune, a asimilat continutul elementelor de contact cultural, lingvistic,
provenite din vecinatatile noastre, din convietuirea cu alte neamuri.
In limba au patruns multe cuvinte slave, maghiare, grecesti, turcesti, iar

din limbile popoarelor romanice din vest de doua secole incoace, popoare de
care suntem legati prin originea latina a limbii - un imens numar de cuvinte
romanice (din franceza si italiana), care au contat la „reromanizarea” limbii
noastre, la modernizarea si imbogatirea sinonimiei ei.
Bogatia expresiva a limbii noastre este apreciata de Alf Lombard 7 - un

reputat romanist care observa: „Cand romana importa un cuvant strain, ea
pastreaza foarte adesea cuvantul anterior care serveste pentru a exprima acelasi
lucru de unde in limba actuala formeaza numeroase grupe de sinonime ca timp
(latin) si vreme (slav) pentru ideea de timp, greu si dificil (franceza) pentru
dificil.
Numarul cuvintelor intrebuintate de romani nu inceteaza sa creasca.

Limba lor a devenit o limba mai mult decat bogata”.
7
Eseul Les destinées du Latin á l’Est (1967), tradus si tiparit de Gh. Bulgar in „Tribuna Romaniei” nr. 5/1973, p.
16.
13
„Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de extensibil al
vocabularului, felul in care cuvintele traiesc impreuna in interiorul acestui cadru,
concurenta dintre cuvintele care apartin straturilor definite, diferentierea
semantica sau geografica a sinonimiei toate aceste probleme lexicologice
constituie un intreg pe care nici o alta limba, nu-l ofera mai bine studiului”.
Procedeul de sprijinire a patrunderii neologismelor in limba il intalnim la Dinicu
Golescu, Mumuleanu, A. Paun, Ion Heliade Radulescu.
Canalul cel mai eficace de asimilare a unor sinonime neologice, odata cu

romanizarea limbii a fost presa - „Curierul romanesc”, „Albina romana” contin
numeroase glose, explicatii prin sinonime a unor cuvinte noi: distanta,
(departare), remedia (vindeca), ingenios (istet).
Terminologia stiintifica, ilustreaza bogatia limbii, sinonimia ei specifica:

aliaj-amestec, eclipsa-intunecare, circumstanta-imprejurare.
Cap, conducător şi şef au ajuns sinonime, pentru că primul şi-a schimbat

sensul prin metaforă, c.f. „capul oştirii” (se creează sinonime prin metonimie,
metaforă, sinecdocă).
Transferul semantic dă naştere la sinonimie, pentru că introduce o

perspectivă nouă de apreciere a obiectelor.
Dar această perspectivă dispare după aceea şi dacă este reactualizată dintr-
un motiv sau altul, scoate în evidenţă caracterul accidental al echivalenţei dintre
termeni.
Cărunt poate avea şi înţelesul de „bătrân, vechi” prin metonimie „efectul

(consecinţa) în cazul cauzei”. Identificarea obiectului la care se referă două sau
mai multe sinonime constituie punctul central al recunoaşterii acestora din urmă.
Ea nu este posibilă decât prin context.
14
Contextul înseamnă atât enunţul, mai mult sau mai puţin dezvoltat, cât şi
varianta funcţională a limbii, limbajul sau stilul în care este încadrat un enunţ.
Octavian Goga foloseşte termenul cărunt în versurile:
„Bătrâne Olt ! Cu buza arsă
Îţi sărutăm unda căruntă”.
Prin faptul că poetul a pregătit echivalenţa prin invocarea iniţială (Bătrâne

Olt !) se subliniază caracterul accidental al sinonimiei bătrân = cărunt. Folosit
în alt limbaj decât cel poetic, cărunt nu mai este cu siguranţă sinonim cu bătrân,
vechi.
Limbajul ştiinţific este cel care asigură, fără dificultăţi, identificarea

referentului prin sinonimie, aceasta datorită preciziei formulărilor şi datorită
caracterului monosemantic al termenilor caracteristici. În limbajul ştiinţific se
întâlnesc uneori sinonime perfecte: natriu-sodiu, kaliu-potasiu, azot-nitrogen. În
limbajele administrativ, juridic, oficial, acest lucru nu se produce decât dacă este
nevoie de explicarea unui cuvânt sau a unei perifraze.
Nici în limbajul ştiinţific, sinonimia perfectă, totală sau absolută, nu

constituie decât o întâmplare cu caracter excepţional, explicabilă fie prin
provenienţa termenilor sinonimici din limbi diferite, din şcoli ştiinţifice diferite,
fie prin modificarea unei nomenclaturi.
Aşa ar trebui să fie şi situaţia sinonimelor de origine dialectală diferită, căci

faţă de referent, ele se comportă ca şi termenii din limbajul ştiinţific (curechi şi
varză; cartofi şi barabule; crumpi şi napi).
Ceea ce ne împiedică să le punem pe acestea în categoria sinonimelor

tehnico-ştiinţifice este faptul că ele nu funcţionează în aceeaşi unitate a limbii.
Aşadar, pentru ca identificarea referentului desemnat prin două sau mai multe
cuvinte să fie în practică un fenomen de sinonimie, trebuie ca aceste cuvinte să
15
facă parte din aceeaşi variantă sau unitate funcţională, pentru că numai aşa se
pot înlocui unul prin celălalt în diverse enunţuri.
Aceste exemple cu termenii regionali este valabilă şi în cazul, stilurilor, în

sensul că două cuvinte din limbaje diferite nu constituie sinonime perfecte.
O excepţie o constituie limbajul artistic. Prin natura sa, el apelează la toate

variantele limbii şi ia din ele cuvintele de care are nevoie.
Dacă adăugăm şi modificările poetice ale cuvintelor din exprimarea

artistică, deducem că în această specie de limbaj sinonimia funcţionează intens.
Limbajul artistic permite sinonime inacceptabile în restul limbii. Se creează prin
mijloace proprii nuanţele semantice cele mai fine şi uneori mai puţin aşteptate.
În acest limbaj, problema referentului prezintă o situaţie aparte. Enunţul

poetic nu tinde la identificarea directă şi riguroasă a referentului, ci la sugerarea
lui.
Tocmai de aceea are atâta nevoie de sinonime. Identificarea referentului,

deşi este o operaţie fără de care nu pot exista sinonime, trebuie urmată de
asigurarea că sinonimele aparţin aceleiaşi variante a limbii. Două sau mai multe
cuvinte care indică în mod cert acelaşi referent, dar nu fac parte din aceeaşi
variantă funcţională nu sunt obligatoriu în sinonimie.
Contextul reprezintă elementul decisiv pentru determinarea sinonimiei,

fiindcă prin înlocuirea unui cuvânt din context cu presupusul lui sinonim se
evidenţiază egalitatea sau inegalitatea lor semantică.
Dacă în urma acestei operaţii, înţelesul global al contextului se menţine, se

admite că termenii înlocuibili sunt sinonimi şi invers.
16
De fapt, singura concluzie justificată ar trebui să fie că numai în contextele
în cauză, cuvintele supuse probei sunt sau nu sinonime, căci nimic nu dovedeşte
că în alte contexte situaţia va mai fi aceeaşi.
A afirma că termenii înlocuiţi sunt sinonimi în întreaga lor extensiune

semantică, este riscant.
Generalizarea trebuie să se întemeieze pe tipuri de contexte. Pentru a stabili

că termenul, coada vulpii este sinonim cu ţâţa vacii, denumire a unei specii de
struguri, trebuie ca în contextul de identificare semantică să figureze fie cuvântul
strugure, fie viţă (de vie), fie altul din aceeaşi sferă.
Specificarea poate lua forma unei predicaţii explicite: coada vulpii este ţâţa
vacii, o specie de struguri, a unei indicaţii deictice (în prezenţa obiectului):
aceştia sunt soiul coada vulpii sau ţâţa vacii, a unei predicaţii indirecte:
(strugurele) ţâţa vacii se numeşte şi coada vulpii.
Acestea sunt câteva tipuri de contexte. Din perspectiva de mai sus,

sinonimia nu reprezintă decât posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu altele,
într-un număr limitat de contexte, având capacitatea de a identifica obiectul la
care se referă cuvintele înlocuibile.
Orice tip de contexte este o clasă. Extensiunea sinonimiei depinde în mod

direct de extensiunea clasei sau claselor de contexte în care este aplicabilă
substituirea termenilor.
Limita unei clase de contexte o dă trecerea unuia din sinonime la alt înţeles.
Variaţiile unui context - tip pot fi semantice ca în exemplele prezentate, sau
sintactico-semantice.
Astfel, un verb reflexiv poate fi sinonim cu utilizarea la diateza activă a

altui verb: a se înjosi sinonim cu a coborî, în contextul: A coborât până la
17
ultima treaptă a demnităţii; un verb tranzitiv, sinonim cu unul intranzitiv: A
început o nouă activitate, faţă de „A păşit (a parcurs) la o nouă activitate”.
Structura contextului se schimbă după specificul gramatical al sinonimelor.

În anumite limite, sinonimia se poate referi la propoziţii întregi, sau la fraze:
vino să ne jucăm = hai să ne jucăm.
1.3. Criterii de clasificare

Există mai multe tipuri de sinonime:
a) Sinonimele totale - sunt puţine la număr şi se stabilesc între cuvinte

vechi, regionale şi cuvinte literare sau între denumirile populare şi termenii
tehnico-ştiinţifici:
inimă=cord; cupru=alamă; dalac=antrax;

timp=vreme; repede=iute; varză=curechi;porumb=cucuruz, păpuşoi etc.
b) Sinonimele parţiale - sunt cele mai frecvente şi se realizează, de obicei,

între cuvinte vechi şi cuvinte mai noi:
bun=preţios, valoros, blând, gustos;

cuvânt= discurs, cuvântare, vorbă etc.
În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei

sinonimice şi se optează pentru unul dintre ele, în funcţie de particularităţile
contextului.
Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau

între două expresii: a băga de seamă = a observa; a o lua la sănătoasa = a fugi;a
se da de-a dura = a se rostogoli, a se da de-a rostogolul; a-şi lua nasul la purtare
= a se obrăznici, a i se urca la cap.
Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeaşi parte de vorbire:

substantive: noroc=şansă; verbe: a reuşi-a izbuti; adjective: prietenesc=amical;
18
pronume: el—dânsul; numerale: întâiul—primul; adverbe: mereu-totdeauna;
prepoziţie: către=spre.
Un cuvânt cu mai multe sensuri are sinonime pentru fiecare sens:
- arbore/copac: Bradul e un copac.
pom: Mărul e un pom.
c)Sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor,

stabilind apropieri sau coincidențe de termeni, atribuind valori, semantice
figurate, metaforice cuvintelor uzuale mărind sfera semanticǎ a cuvintelor prin
conotații imprevizibile cu o mare expresivitate.
Tipurile propuse de diferiţi autori au fost întotdeauna dependente de

condiţiile de sinonimie pe care aceştia le-au avut în vedere.
Termenii utilizaţi pentru denumirea acestor tipuri sunt, de asemenea,
comparabili, fie sinonime perfecte sau aproximative, fie sinonime complete sau
totale.
Alteori se face distincţia între sinonime perfecte şi aproximative, fiecare
dintre ele putând să fie absolute sau parţiale în funcţie de suprapunerea perfectă
sau imperfectă a tuturor sensurilor principale şi a elementelor complementare.
d) Sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea =

podea - trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi"; -
trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice
material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte;
e)Sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar

limitate cantitativ: cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular - se
definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură"; - se
regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile):
cald „grad nedeterminat"; călduţ = căldicel „gradmic"; fierbinte „gradmare"; ca
19
nicular „grad maxim";clocotit (tor) „grad maxim" + „proces de
fierbere"; dogoritor „grad maxim" + „emanaţie de căldură". Chiar dacă sunt
identice ca sens, substituţia în context a sinonimelor nu este întotdeauna
posibilă: a muri = a pieri = a se prăpădi admit subiect animat
(A murit cobaiul"), pe când a deceda = a răposa = a dispărea admit doar
subiect animat uman (,A decedat un om").
Când sinonimele sunt specializate contextual, restricţia de context are

importanţă pentru definirea riguroasă a sensului: modic - (foarte) mic,
exorbitant = (foarte) mare,primele sinonime (modic, exorbitant) apărând numa:
în combinaţie cu preţuri, valori, ceea ce restrânge condiţiile de sinonimie, între
sinonime pot să apară diferenţe de registru stilistic, care se manifestă sub formă
de restricţii contextuale: a deceda se utilizează numai în stilul administrativ, a
crăpa numai în stilul familiar sau argotic, iar a sucomba numai în stilul literar
pretenţios (livresc).
Restricţiile contextuale şi stilistice sunt foarte importante în analiza

sinonimelor, pentru adecvata lor folosire în vorbire sau în texte; respectarea
condiţiilor semantice şi contextuale face din sinonime o posibilitate de rafinare
a expresiei lingvistice.
f)Sinonimele morfologice, numite şi alomorfe, sunt menţionate şi la Zugun

2000 :231, tot în cadrul clasificării sinonimelor, f ără alte precizări. După cum se
poate observa, numărul studiilor care au ca obiect sinonimia morfologică este
foarte redus.
Specialiştii (vezi Poalelungi 1960ş i Hoarţă - Lăzărescu2000) optează

pentru menţinerea informaţiei gramaticale comune (după modelulsinonimiei
lexicale) şi consideră comutabilitatea – principiu de bază. Diferenţierile care se
20
impun în critica definiţiilor vizează identificarea elementului care ţine de
planulexpresiei.
Astfel, Gh. Poalelungi vorbeşte de construcţii ce se deosebesc prin modul

dereprezentare al informaţiei gramaticale categoriale, neprecizând dacă aceste
construcţii au legătură cu o unitate lexical comună.
Sorin Stati vorbeşte tocmai despre o identitate lexicală în planul expresiei

asociată unor opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical. Luminiţa Hoarţă-
Lăzărescu face o distincţie clară în acest sens, stabilind două grade de sinonimie
morfologică pe baza identităţii sau a nonidentităţii şi din punct de
vederesemantic.
Definiţia lui Gh. Poalelungi introduce ca element de noutate

sintagma paralelism gramatical , pe care o explică prin existenţa valorilor
multiple ale instrumen-telor gramaticale. Sorin Stati vorbeşte de opoziţii
suprimate ale conţinutului gramatical(aceeaşi informaţie gramaticală
transmisăprin două mărci iniţial diferite).
În discutarea sinonimiei morfologice trebuie pornit de ladefiniţia

morfologiei ca secţiune a gramaticii care studiază flexiunea cuvintelor,
iar flexiunea presupune menţinerea aceleiaşi informaţii semantice (prin radical)
şmodificarea informaţiei gramaticale prin flectiv (Dimitriu 1999 :
28; Iordan/Robu 1978 : 348) (informaţia gramaticală fiind reprezentată de
categoriile gramaticale).
Este evident că, în această concepţie, sinonimia nu este înţeleasă ca o

echivalenţă la nivelul sensului, ci la cel al sferei semantice a cuvântului
In termenii celor 3 condiţii stabilite, putem distinge8:
8
Şerban, Vasile, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Ed Facla, 1978, Cap. Sinonimia,
p. 192.
21
a. sinonimie în sens restrâns (cea care îndeplineşte toate condiţiile) —
situaţie mai rar întâlnită, care priveşte în special nivelul limbii;
b. sinonimie în sens larg, care respectă condiţia identităţii de referent
(chiar dacă aceasta implică neglijarea voită sau nu a unor particularităţi ale
acestuia), dar încalcă, eventual, condiţiile care ţin de comportamentul contextual
sau de varianta stilistică — situaţie care priveşte actualizarea.
Sinonimia poate fi analizata la nivel lexical, gramatical si fonetic.
Sinonimia lexicală se manifestă între cuvinte şi/sau sintagme din aceeaşi
categorie gramaticală: timp-vreme, poliţist-agent de poliţie.
O primã dificultate in analiza sinonimiei o presupune existenţa polisemiei.
Diversele sensuri ale unui cuvânt polisemantic trimit la sinonime diferite, care,
la rândul lor, trimit la altele, în aşa fel, încât reţeaua de relaţii se complică foarte
mult.
Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic
nu sunt echivalente între ele. Deci, substituirea unui cuvânt prin sinonimul său
nu se poate face în orice context.
Unii cercetãtori sunt înclinaţi să extindă sfera sinonimiei dincolo de
limitele teritoriului lexical, incluzând între sinonime atât variantele gramaticale,
cât şi cele fonetice, deoarece ele exprimă, prin mijloacele lor, acelaşi înţeles sau
unul asemănător, dar prin alte forme, construcţii sau aspecte fonetice.
Potrivit acestui punct de vedere, ar exista echivalenţă sinonimică între el
zicea – ei zicea din limba veche.
Tot în categoria sinonimelor ar intra variantele fonetice de tipul áripă -
arípă, seară —sară, ántic - antíc, caractér - carácter, matúr — mátur etc9.
Dar, deşi satisfac criteriul etimologic şi au forme diferenţiate, ele nu se
conformează şi criteriului funcţional, al utilizării pe acelaşi spaţiu geografic sau
în aceeaşi perioadă de timp.
Alte tipuri de sinonime
9
Munteanu, Ştefan, Sinonimia – o perspectiva funcţionala, in LLR, vol III-IV, 1996.
22
Pe lângă tipurile de sinonime enumerate mai există şi următoarele tipuri
de sinonime: grafice (exemplificate prin literele î (din i) şi â (din a - notează
aceeaşi realitate fonetică în contexte indicate de actualele norme ortografice);
sinonime afixale (ne- şi în- sau -et şi -iş din brădet, brădiş); sinonime afixoidale
(-bi şi -di, demi- şi semi-) şi onomastice (sinonime toponimice: Bălgrad şi Alba
Iulia şi sinonime antroponomice - care denumesc aceeaşi persoană).
Se mai vorbeşte de sinonime metaforice, în studiile de specialitate, la care

se ajunge prin acordarea de valori metaforice atât unor simple cuvinte, cât şi
unor îmbinări lexicale.
Sinonimele metaforice pot fi atât lexicale cât şi frazeologice.
Exemplele de sinonime metaforice le-am prezentat la sinonimia lexico-

frazeologică în stilul beletristic (la Eminescu - luna este stăpâna mării, copila
cea de aur, regina nopţii moartă etc.).
Analiza sinonimiei: analiza semicã (componenţialã), analiza contextualã

şi analiza stilisticã
1. Analiza componenţială
Descrierea diferitelor tipuri de relaţii care se stabilesc între cuvinte şi prin
care unităţile lexicale se definesc nu este posibilă fără repartizarea acestora în
clase.
Este evident că nu se pot depista relaţiile unei unităţi lexicale cu altele
dacă aceasta e consideratã izolat. Ea trebuie pusă în legătură cu alte unităţi ale
aceluiaşi sistem. Numai în interiorul unei clase relativ închise (limitate) pot fi
puse în evidenţă relaţiile de opoziţie dintre unităţi.
Se porneşte deci de la principiul că sinonimele se organizează în clase de
termeni (cvasi) echivalenţi numite în mod curent serii sinonimice10.
10
Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a,
Cap.Sinonimia, p. 122.
23
Gruparea sinonimelor în clase are în vedere un sens şi numai unul, de
aceea cuvintele selectate sunt considerate doar pentru acest sens. Totuşi,
gruparea se face mai mult sau mai puţin intuitiv, o dovadă în plus că în mintea
vorbitorului aceste cuvinte sunt legate printr-o relaţie strânsă.
Prima condiţie formulată mai sus, şi anume identitatea semantică, impune
verificarea sub acest aspect a termenilor care alcătuiesc clasa. Această operaţie
se poate face relevând componentele (trăsăturile) de sens, semele unităţilor
lexicale considerate şi urmărind în ce măsură ele sunt comune tuturor termenilor
din serie.
Exista mai multe feluri de seme comune: în primul rând, semele
gramaticale; aceasta înseamnă că nu putem grupa în aceeaşi clasă decât cuvinte
aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire.
Dar semele gramaticale nu sunt suficiente. Se impune caracterul comun al
semelor de substanţă, cele care descriu propriu-zis conţinutul semantic al
termenilor şi care permit gruparea în aceeaşi clasă, de exemplu: „ inteligenţă" ,
„umiditate", „extensiune", „verticalitate" etc. Numărul semelor de substanţă
poate fi mai mic sau mai mare în funcţie de complexitatea sensului analizat, de
relaţiile pe care acesta le stabileşte cu alte unităţi din limbă şi chiar de
posibilităţile de formulare în metalimbaj.
2. Analiza contextuală
Contextul înţeles ca o secvenţă minimală de termeni sau, mai larg, ca text
sau ca variantă stilistico-funcţională este fundamental pentru determinarea
sinonimei, întrucât egalitatea semantică se pune în evidenţă mai ales în context,
deci funcţional.
Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea
sinonimelor, restricţiile de combinare contextuală mergând uneori până la cazuri
limita (contexte specifice unui sinonim sau altuia). Utilitatea ei rezultã din aceea
că posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă proba identităţii
de sens dintre aceştia.
24
Analiza contextuală în semantică se face în condiţii speciale (diferite de
cele din fonologie) şi se pretează la mai multe modalităţi de aplicare:
- ea poate viza dezambiguizarea prin context a sensurilor cuvintelor
polisemantice (operaţie preliminară obligatorie),
- poate servi la verificarea identităţii de sens a două unităţi lexicale sau,
- relevă posibilităţile combinatorii ale unei unităţi lexicale date, stabilite în
raport cu clase de contexte11.
Atât analiza componenţiala, cât şi cea contextuală urmăresc să pună în
evidenţă identitatea de referent.
Dar limitarea sinonimiei la identitatea referentului ar deplasa problema
numai către domeniul extralingvistic, or, identitatea de denotatum nu implică
obligatoriu o identitate a sensului.
Lingvistic vorbind, şi sinonimia este, incontestabil, un fapt de limbă,
sinonimele interesează sub aspectfuncţional, adică în ce condiţii două unităţi
lexicale denumind acelaşi obiect pot să funcţioneze unul în locul celuilalt.
Aceasta înseamnă să avem în vedere şi aspectul stilistic, întrucât
diferenţele dintre unităţile considerate în mod obişnuit sinonime nu se limitează
la cele semantice şi contextuale.
3. Analiza stilistică
Analiza contextuală şi cea stilistică interferează, se implică reciproc, mai
ales pentru că valenţele stilistice se pun în valoare sau se estompează numai în
contexte.
Apare deci problemaselecţiei pe care vorbitorul o operează în momentul
formulării unui mesaj, or, cu aceasta, se ajunge lanivelul actualizării.Utilizarea
în practică a sinonimelor presupune o selecţie pe care vorbitorul oface dintr-o
perspectivă determinată şi care nu este dictată numai de sensul termenilor, dar şi
deîncărcătura lor stilistică, de valoarea pe care o au în limba.
11
Cap.Sinonimia, p. 136.
25
Această valoare poate rezulta dinapartenenţa clară a unui termen la o
anumită variantă funcţională, deci când acesta este marcat stilisticîntr-un anumit
fel.
De exemplu, în sinonimia a A SCOATE - A EXTIRPA, cel de al doilea
termenaparţine limbajului medical.
De obicei, dicţionarele oferă indicaţii asupra mărcilor stilistice sau
afactorilor care determină un efect stilistic, de exemplu: figurat, ironic,
eufemistic, argotic, rar12.
Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul, chiar
dacă acestea suntsemantic identice şi chiar dacă, în principiu, pot apărea în
aceleaşi contexte.
Sunt sinonime cuvintele care, deşi diferite în planul expresiei, au acelaşi
sau aproximativ înţeles, adică semnifică acelaşi denotat.
De aceea, ce este denotat printr-un cuvânt poate fi exprimat şi prin altul,

cuvintele respective intră în serie sinonimică. Deci, sinonimia este o opoziţie
totală în planul expresiei.
Identitatea semantică totală nu este o normă rigidă a sinonimiei,

semnificatele porumb, cucuruz, păpuşoi au acelaşi semnificat, dar în alte cazuri
situaţia nu este aceeaşi: pom semnifică un copac care face fructe comestibile,
arbore şi copac sunt şi ele identice ca sens, dar au întrebuinţări diferite: arbore
este termenul ştiinţific în timp ce copac aparţine uzului comun.
Din punct de vedere al abstractizării, există diferenţe între cele două

cuvinte: arbore pare mai abstract, mai general decât copac, la fel se prezintă şi
seria: sclav, şerb, rob.
Sinonimia este strâns legată de modul şi de mijloacele de exprimare a

sensului.
12
Cap.Sinonimia, p. 149
26
De aceea, definiţia obişnuită pe care o găsim în gramatică şi care afirmă
că sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar identice prin conţinut ni se pare
nesatisfăcătoare pentru că neglijează esenţialul în sinonimie, faptul că
sinonimele exprimă diferite nuanţe ale aceluiaşi sens.
Cazuri de sinonimie totală se întâlnesc rar şi constituie caracteristici,

diferenţieri regionale ale vocabularului; porumb este muntenesc, cucuruz este
ardelenesc, iar păpuşoi este moldovenesc.
În cazul cuvintelor aeroplan şi avion provenienţa lor este diferită şi din

diferite perioade, dar nici acestea nu sunt dublete pasive-spunem avion cu
reacţie şi nu aeroplan cu reacţie.
Sinonimele sunt elemente active în limbă, măresc potenţialul ei expresiv,

capacitatea de precizare şi exactitatea sensului; sinonimele au ca funcţie
principală diferenţierea, precizarea uneia sau alteia dintre variantele şi variaţiile
aceluiaşi sens.
Diferenţierea se poate referi la diverse laturi ale fenomenului: la modul de

semnificare, la adaosul ori suprimarea de semne conotative, la aria lingvistică de
răspândire a fiecăruia dintre sinonime, la corelaţia dintre cuvânt şi locuţiunea
sinonimică ce corespunde.
La sinonimele absolute, sensurile cuvintelor coincid total, deci coincid

denotatele respective, dar, în unele cazuri, apar diferenţe dependente de câmpul
semantic sau extralingvistic (un cuvânt este literar, altul nu) de situaţia istorică,
geografică, socială a folosirii sinonimelor: unul poate fi arhaic, învechit, altul
modern, unul poate fi cuvânt uzual, altul vulgar, unul se foloseşte într-o regiune,
altul în alta.
27
Sinonimia dă loc la o anumită concurenţă în lexicul uzual şi cel de bază.
Alexandru Graur13 arată că această luptă duce la progresul vocabularului, înving
acele cuvinte care sunt mai potrivite pentru a exprima noţiunea în cauză dar,
până la victoria parţială totală a unuia dintre sinonime sau până la diferenţierea
lor atât de radicală, încât să ajungă a nu-şi mai face concurenţă, ele îşi împart
zona de circulaţie, şi anume coeficientul de frecvenţă a întrebuinţării, numărul
derivatelor şi frecvenţa acestora.
Unul dintre sinonime devenind dominant, pătrunde în lexicul de bază, pe

când celelalte din serie rămân în afara lui.
Lucrurile se pot întâmpla şi altfel, adică nici unul să nu pătrundă în lexicul

de bază: latinul nudus (gol) a fost părăsit în română, dar a fost înlocuit cu
sinonimul gol; latinul sanctus s-a păstrat în româneşte sub forma sânt (se
foloseşte şi astăzi în Sân Petru, Sântana, Sânicolaul Mare), dar în lexicul de
bază sânt a fost concurat şi înlocuit cu sinonimul sfânt.
Până în secolul al XVIII, în lexicul de bază existau cuvintele cocon şi

prunc apoi a apărut cuvântul copil şi le-a înlocuit pe celelalte două care în
prezent, sunt întrebuinţate ca regionalisme în Maramureş şi în Crişana.
Aceasta este situaţia sinonimelor mai mult sau mai puţin identice ca sens,
dar contradicţiile dintre sinonime se rezolvă mai ales prin funcţia de diferenţiere
pe care o au, aşa că pot rămâne amândouă în lexicul de bază -a cugeta (latin) şi
a gândi (derivat de la o rădăcină maghiară), pulbere (latin).
Un alt aspect al diferenţierii este funcţional, legat de expresivitatea

vorbirii sau de apartenenţă la un anumit stil, şi în acest caz pot fi numite
stilistice-seria obraz, faţă, chip; cuvântul chip aparţine limbajului poetic, stilului
artistic, iar faţă aparţine mai mult limbajului comun.
13
Tendinţe actuale, Bucureşti, 1968, p. 17.
28
Uneori faţă de anumite cuvinte, sunt sinonime locuţiuni, îmbinări
frazeologice sau idiotisme şi funcţia lor de diferenţiere este evidentă. Încărcătura
conotativă a locuţiunilor verbale, adjectivale, substantivale, adverbiale poate
dezvolta valori stilistice.
Se întâmplă ca două cuvinte care au acelaşi sens propriu să devină

sinonime şi prin sensul lor figurat, prin aşa-numita derivaţie sinonimică.
În vorbirea comună se spune m-am ars = am făcut o greşeală mare, am
păţit ceva, deoarece a arde în sens propriu este aproximativ sinonim cu a frige,
a pârli, sinonimia se extinde şi asupra sensului figurativ se spune m-am fript.
Uneori, se repetă sinonimele pentru a realiza o gradaţie care devine sursa
conotaţiei: sârguincios-silitor, zgârcit-cărpănos.
Folosirea greşită a sinonimelor constituie o situaţie pleonastică (comoară-
tezaur).
Există anumite expresii şi dublete alcătuite dintr-un cuvânt vechi şi altul
mai nou, care sunt folosite în vorbirea comună şi nu sunt pleonastice: praf şi
pulbere, foc şi pară, mici-fărâme, întuneric-beznă, - cu valoare de intensitate
maximă.
1.4. Rolul sinonimelor (functiile)

Sinonimia este un fenomen care interesează, indiscutabil, vorbirea,
actualizarea, tocmai prin aceea că ea este, în genere, imperfectă.
Prin selectarea unui termen sau a altuia, prin combinarea în enunţ a unor
cuvinte asemănătoare ca sens, ea devine o sursă inepuizabilă de expresivitate,
contribuind la precizia şi supleţea exprimării orale şi scrise.
Funcţiile sinonimelor sunt dependente de natura raporturilor dintre aceste
cuvinte, de posibilitatea lor de a se substitui reciproc (în virtutea coincidenţei
dintre sensuri) şi de capacitatea de a nuanţa cele exprimate, prin deosebirile de
natură semantică şi stilistică ce le individualizează.
29
1. Funcţia de diversificare a vorbirii (funcţie elementară, cf. A. Bidu-
Vrânceanu) / Funcţia de evitare a repetiţiei (utilizarea seriilor sinonimice pentru
evitarea repetiţiei, cf. G. I. Tohăneanu)14.
Un vorbitor atent la felul în care se exprimă va încerca să evite repetarea
supărătoare a unui cuvânt în aceeaşi frază sau la mică distanţă.
Exemplu: Câtă gratitudine pentr-o privire; câtă recunoştinţa pentru că ar
lăsa degeţelele ei dulci în mâinile lui (Mihai Eminescu).
2. Funcţia intensificatoare. Un efect stilistic aparte se obţine prin
repetarea în acelaşi enunţ a unor trăsături semantice prezente în conţinutul unor
sinonime perfecte: Nimic de mirare; spartanii erau cunoscuţi, printre altele, şi
pentru concizia, pentru lapidaritatea... pentru laconismul exprimării lor (G. I.
Tohăneanu)15.
Privind lucrurile dintr-o asemenea perspectivă, devine posibilă afirmaţia
că sinonimia este o repetiţie „mascată".
Această funcţie de subliniere, de reliefare a unei idei se obţine prin
reluarea acesteia cu ajutorul sinonimelor juxtapuse, procedeu numit şi repetiţie
semantică: Ariile roiau limpezi, dulci şi clare în mintea lui îmbătată (Mihai
Eminescu)16.
3. Funcţia / Efectul de gradare Utilizarea într-un enunţ a sinonimelor
poate crea, uneori, un efect de gradare atunci când ele sunt diferite sub aspectul
intensităţii (gradului) şi apar în context într-o anumită ordine:
Mă apuca spaima, groaza că în clipa următoare va izbucni violent;
Această prietenie... mă făcea mandra, aproape orgolioasă (Nicolae Breban)17;
Arăta foarte posomorât: era un băiat ambiţios şi părea deprimat că nu-i
ieşiseră bine soluţiile (Marin Preda)18.
14
Tohãneanu, G. I. Dincolo de cuvânt, Bucureşti, Ed. Ştiinţifica si Enciclopedica, 1976, Cap. Sinonimia in
limba literaturii artistice, p. 46.
15
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 49
16
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 52.
17
18
30
4. Funcţia de diferenţiere. Funcţia de diferenţiere sau de opunere a unor
noţiuni care, în limbajul obişnuit, se pot confunda, iar autorul intenţionează,
dimpotrivă, să marcheze diferenţa dintre ele: Se poate face orice, dar nu se
poate făuri orice, cum nu se poate săvârşi orice (Constantin Noica)19.
Un efect umoristic se poate obţine speculând intenţionat opoziţia dintre
doi termeni: Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie? (Zicătoare)20.
5. Valoarea eufemistică a sinonimelor (eufemism = cuvânt sau expresie
care, în vorbire sau în scris, înlocuieşte un cuvânt sau o expresie neplăcută,
jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens) –
TABU-ul in limba ,,A zice lucrurilor pe nume" nu înseamnă, neapărat, a fi
,,realist" în exprimarea artistică.
Unii scriitori uitã cã şi în planul expresiei — care este indisociabil de
acela al conţinutului — arta se întemeiază pe disponibilităţile sugestive şi
transfiguratoare ale cuvântului. Tohãneanu dã exemplul lui Sadoveanu, care, de-
a lungul multelor mii de pagini ale operei sale, nu şi-a îngăduit sã strecoare un
singur cuvãnt vulgar.
Recurgând la sinonimele cu valoare eufemistică — cuvinte sau îmbinări
frazeologice —, marele prozator a demonstrat cu strălucire că arta realistă se
poate lesne dispensa de limbajul obscen.
Realizată artistic, „aluzia" deschisă stârneşte râsul sănătos, nu mustăcirea,
maliţioasă şi meschină.
Valoarea eufemistică a sinonimelor este manifestatã mai ales în domeniul
interdicţiei lexicale. Potrivit unor vechi eresuri (superstiţii, prejudecãţi) - ale
căror rădăcini sunt de căutat în „animismul" primitiv (animism = formă
primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite şi în existenţa unor duhuri
ale obiectelor, plantelor, apelor etc.) — oamenii se fereau să rostească numele
„spiritelor" vrăjmaşe, ale sălbătăciunilor, ale animalelor primejdioase.
19
20
31
Aşa se explică, de pildă, bogata terminologie a „diavolului" în diferite
limbi, printre care şi româna.
Potrivit cu înfăţişările pe care le ia şi cu însuşirile pe care le aratã, dracul
este : aghiuţă („sfântuleţul"!), codea, comită, cornoratul, hâdachi, împeliţatul,
micuţul, mititelul, murgită, naiba, necuratul, nichipercea, sarsailă, spurcatul,
tichiuţă etc, etc.
7.Sinonimele metaforice. Metaforele, in special cele poetice, sunt
sinonime unice, originale, deoarece ele „fac imagine".
Intr-adevăr, există şi altfel de metafore, cele lingvistice, pe care o lungă
întrebuinţare le-a întunecat.
In procesul comunicării normale, noi întrebuinţăm o multitudine de
expresii metaforice, dar „imaginea" pe care ele o implică şi-a pierdut strălucirea.
Terminologia corpului omenesc, de pildă, serveşte adesea ca element de
construcţie pentru metafore: ochi de zăpadă, umăr de deal, coastă de munte, gura
minei, braţele Dunării, creierii munţilor, măruntaiele pământului, inima pădurii,
picior de plai.
Toate aceste expresii intrând in deprinderile lingvistice ale vorbitorilor, nu
mai sunt simţite ca metafore.
Vorbitorii nu mai realizează acea balansare a fanteziei între „propriu" şi
„figurat", în urma căreia se produce sentimentul imaginii.
32
CAPITOLUL II. SINONIMIA
2.1. Definiţie
Problema sinonimiei a fost amplu studiată şi discutată de mulţi
cercetători: unii neagă existenţa cuvintelor sinonime, iar alţii au lărgit prea mult
sfera conceptului de sinonimie. (Al. Graur, Iorgu Iordan)
Pentru a fi considerate sinonime, nu este suficient ca două cuvinte să fie

apropiate ca sens sau înrudite semantic.
Calitatea de sinonime nu se poate stabili decât prin aplicarea unor criterii

mult mai riguroase din punct de vedere ştiinţific, ceea ce este valabil şi pentru
sinonimele frazeologice.
Una dintre numeroasele definiţii ale sinonimiei este următoarea:

Sinonimia este acea relaţie de sens care se stabileşte între cuvinte care au
aproximative acelaşi sens şi pot fi substituite unul cu celălalt în context.
Cea mai amplă discuţie referitoare la problema sinonimei apare în

lucrarea: Probleme de sinonimie a lui Onufrie Vinţeler.
33
După opinia sa, sinonimele sunt cuvintele cu acelaşi sens sau cu sens
foarte apropiat şi mai mult ori mai puţin diferite ca formă. Autorul acordă atenţia
cuvenită şi substituţiei dar afirmă că aceasta „este un criteriu suplimentar” în
comparaţie cu identitatea de sens.
Vinţeler ajunge la concluzia că sunt trei criterii de care trebuie să ţinem

seama când vorbim de sinonimie: identitatea sau apropierea de sens,
identitatea naţională şi identitatea obiectelor.
Autorul ajunge la elaborarea unei complete definiţii a sinonimelor:

acestea sunt „cuvinte independente, diferite ca formă dar identice sau apropiate
ca sens, care exprimă aceeaşi noţiune pe plan sincronic şi în cadrul aceluiaşi
sistem, având posibilitatea de substituire şi în cadrul aceluiaşi context fără ca
sensul contextului să fie alterat”.
Sinonimia este un tip de relaţie semantică (o legătură de sens) ce se

stabileşte între cuvinte care au semnificaţii atât de apropiate, încât le considerăm
identice. Ea constituie o modalitate de organizare a lexicului.
Exista 3 condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cuvintele pentru a fi
sinonime:
1. Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a
referentului).
2. Orice sinonimie presupune o situaţie concretă de comunicare. De aceea,
la determinarea ei trebuie să se ţină seama de repartiţia dialectală a termenilor şi
de repartiţia stilistico-funcţională a lor.
3. Contextul
Două sau mai multe unităţi de limba se pot afla în sinonimie dacă
desemnează în mod global acelaşi obiect în situaţii în care distribuţia dialectală
şi cea stilistico-funcţională sunt neglijate (conştient sau nu)21.
21
Bidu–Vrânceanu, A., Narcisa Forãscu, Limba românã contemporanã. Lexicul, Bucuresti, Ed. Humanitas
Educational, 2005, partea a II a, Relaţii semantice în limba românã contemporanã, 4. Sinonimia, p. 91.
34
Condiţiile de sinonimie enumerate mai sus sunt rareori îndeplinite toate.
Două sau mai multe unităţi care satisfac toate condiţiile sunt, de obicei, numite
sinonime perfecte, ca de exemplu: SMALŢ = EMAIL, NATRIU = SODIU,
GENEROZITATE = MĂRINIMIE, LIFT = ASCENSOR, NĂDEJDE =
SPERANŢĂ, LUNAR = SELENAR etc22.
Sinonimia perfectă este însă privită cu rezerve în general şi este cel mai
adesea, contestată. Aceasta apare de obicei in limbajul ştiinţific, unde termenii
provin din limbi diferite.
Trebuie să se facă o distincţie clară între sinonimia din limbă (sistem) şi
cea din vorbire(actualizare).
Pentru ca două cuvinte să fie considerate sinonime în sistem trebuie ca ele
să respecte obligatoriu toate condiţiile amintite. O cercetare care s-ar opri aici ar
trebui să demonstreze pe baza unei metode riguroase:
a. identitatea termenilor sub aspectul conţinutului lor semantic;
b. sub aspectul tipurilor de contexte în care sunt distribuiţi;
c. sub aspectul variantei stilistico-funcţionale din care fac parte.
Dar utilizarea unui termen într-un context lingvistic (ceea ce presupune şi
o situaţie de comunicare, adică un context situaţional dat), transferul său dintr-
un limbaj într-altul, încălcarea restricţiilor de combinare contextuală, neglijarea
voită sau involuntară a unor trăsături de sens modifică în practică (adică în
vorbire) raporturile de sinonimie. De aceea, o cercetare riguroasă nu poate
neglija actualizarea acestei relaţii.
Contextul este foarte important pentru ca pune in evidenta egalitatea
semantica a termenilor.
Exista sinonimie perfecta atunci cand putem inlocui un sinonim cu altul in
orice context. In cazul limbii romane acest lucru este foarte greu de realizat.
22
Cap. Sinonimia, p. 115.
35
In interiorul unei serii de sinonime alcatuite numai in baza identitatii de
sens, termenii se comporta diferit si de aceea, cand suntem in situatia de a-i
utiliza intr-un enunt, seria se restrange, iar posibilitatile de optiune pentru un
cuvant sau altul sunt limitate.
Analiza contextuala cat si cea stilistica interfereaza, se implica reciproc,
mai ales ca valentele stilistice se estompeaza numai in contexte. Deci, desi unii
termeni functioneaza ca sinonime, echivalenta dintre ei este favorizata doar de
anumite contexte.
Exista fenomene lexicale precum : antonimia, omonimia, hiponimia,
polisemia, derivarea s.a.m.d. Doua cuvinte in sensul lor de baza pot coincide cu
sensurile lor derivate, insa cazurile unor astfel de coincidente sunt mai rare.
Posibilitatile de sinonimizare ale unui cuvant sunt determinate de valentele lui
semantice, de numarul sensurilor cuprinse in sfera lui semnatica.
Sunt situatii in care echivalenta dintre sinonime este valabila, adica
precizand care sunt limitele pe care limba le impune in utilizarea sinonimelor.
Doua cuvinte pot fi luate ca sinonime identice pe baza definitiei din dictionar si
nu pot fi diferentiate prin nimic conform indicatiilor din dictionar, dar fac parte
din varianta literara a limbii. Datorita coincidentei semantice si stilistice acestea
sunt considerate sinonime in mod restrans.
Restrangerile contextuale nu functioneaza de obicei in cazul sinonimelor
cu un singur sens care include orice posibilitate de confuzie. In concluzie
inlocuirea lor devine posibila numai in situatia care favorizeaza neglijarea
diferentelor de sens.
Exista situatia in care se poate incalca conditiile sinonimiei avandu-se in
vedere diferentele dintre termenii cvasi-echivalenti si astfel inceteaza sa mai
functioneze ca sinonime.
Motivele care determina neglijarea diferentelor tin fie de necunoasterea
acestora, fie de multiplele modificari ale perspectivei pe care le introduce
situatia concreta de comunicare, tocmai de aceea ele sunt dificil de sistematizat .
36
2.2. Tipuri se sinonimie
A.Sinonimia lexicală
În definirea sinonimiei lexicale, atât în lingvistica generală, cât şi în cea
românească, există două direcţii : una semantică şi una structurală. Definiţiile
de tip semantic prezintă sinonimele lexicale ca fiind două expresii (cuvinte,
grupuri de cuvinte, enunţuri) cu formă diferită şi cu acelaşi sens
(Ducrot/Schaeffer 1996 : 310). În lingvistica românească, aceste sinonime sunt
definite ca fiind complexe sonore diferite, dar cu acelaşi înţeles (Graur, Stati,
Wald 1971 : 267) sau cuvinte diferite ca formă (diferite în planul expresiei) care
sunt apropiate sau identice ca sens23. O altă definiţie de tip semantic, dar în
termeni saussurieni (vezi Graur, Stati, Wald 1971 : 267) prezintă sinonimele
lexicale ca semnificaţi diferiţi care exprimă aproximativ acelaşi semnificat.
După cum se observă, deşi folosesc o terminologie diferită, majoritatea
lingviştilor sunt de acord cu definirea sinonimelor lexicale drept corpuri fonetice
diferite care transmit aceeaşi informaţie.
Un alt gen de definiţie este reprezentat de direcţiile de tip structural,
bazate pe principiul comutabilităţii. În lingvistica generală (vezi DLSL),
sinonimele sunt prezentate ca având două accepţii diferite : doi termeni sunt
sinonimi când au posibilitatea de a se substitui unul celuilalt într-un singur enunţ
izolat sau doi termeni sunt sinonimi când sunt substituibili în toate contextele. Şi
în lingvistica românească, specialiştii au folosit principiul comutabilităţii în
definirea sinonimelor lexicale (vezi Şerban/Evseev 1978 : 191) : sinonimele sunt
atât cuvinte cu sensuri absolut identice, cât şi cuvinte cu sensuri apropiate ce
permit substituirea lor în anumite contexte, fără a se pierde din vedere
23
Vezi Iordan/Robu 1978 : 269; Iordan 1956 : 42; Şerban/Evseev 1978 : 188; Zugun 2000 : 230. Elena
DĂNILĂ
37
identitatea obiectului desemnat. În literatura de specialitate există şi definiţii
care îmbinăcele două direcţii menţionate, opţiune care ni se pare cea mai
convenabilă (vezi DLSL) : sinonimele sunt unităţi lexicale diferite cu acelaşi
semnificat şi care sunt substituibile unele celorlalte.
O altă problemă legată de sinonimia lexicală – şi care apare şi la
sinonimia la alte nivele ale limbii – este cea a clasificării în sinonime absolute
(perfecte) şi sinonime parţiale (relative). Cei mai mulţi specialişti acceptă
existenţa sinonimelor absolute cu unele restricţii, apreciind că numărul lor nu
este mare pentru că ele reprezintă un „lux” nepermis în limbă (vezi Iordan
1956 : 44 şi Şerban/Evseev 1978 : 191). Din punct de vedere semantic, stilistic
şi expresiv, cuvintele identice sunt redundante şi, ca atare, în contradicţie cu
funcţiile şi economia limbii care nu le tolerează şi le diferenţiază, apărând
nuanţe de sens, nuanţe stilistice etc. De aceea sinonimele absolute sunt puţine ca
număr. Şi definirea sinonimiei absolute poate fi văzută pe două direcţii : una de
tip structural – sunt sinonimi termenii substituibili reciproc în toate contextele
(vezi DLSL şi Stati 1972 : 165) şi alta de tip semantic – sinonimia lexicală
absolută apare între termenii (sensurile) care exprimă aceeaşi realitate şi care
totodată aparţin aceluiaşi plan al limbii (Seche 1977 : 221). Acest lingvist
optează pentru termenul sinonimie absolută şi nu pentru sinonimie perfectă
(pentru că nu este vorba de opoziţia perfect/imperfect), celălalt termen ar fi
sinonimie circumstanţială (raportul dintre termeni ce exprimă aceeaşi realitate,
dar aparţin unor planuri extralingvistice diferite ale limbii). Alţi lingvişti (vezi
Şerban/Evseev 1978 : 192) opun sinonimiei absolute, sinonimia parţială sau
relativă (cu deosebiri prin nuanţe semantice, prin valori stilistice, prin sfera de
utilizare sau prin posibilitatea de combinare cu alte cuvinte), iar alţii (vezi
Bulgăr 1959 : Probleme de sinonimie morfologică în limba română ) propun şi o
treaptă intermediară – sinonimia aproximativă (suprapunere a sferei semantice
în cea mai mare parte).
38
Ceea ce interesează aici este opoziţia sinonime absolute (identitate
absolută în planul conţinutului şi substituirea în toate contextele) şi sinonime
relative (identitate relativă în planul conţinutului), care poate fi regăsită şi la
sinonimia la alte nivele ale limbii. De altfel, vorbind despre clasificarea
sinonimelor lexicale, unii lingvişti ating şi problema sinonimelor morfologice,
sintactice, fonetice etc.
Este interesant de menţionat şi funcţia (sau funcţiile) pe care le are
sinonimia.
Aşa cum arătam în introducere, sinonimia are la bază nevoia de
expresivitate, justificându-şi existenţa în sistemul limbii prin polisemantism.
Funcţiile sinonimelor în vorbire se referă la procesul de selecţie în urma căruia
se „găseşte” cuvântul potrivit din seria sinonimică, dar şi la relaţiile dintre
sinonime şi funcţiile lor când sunt folosite în acelaşi context. Sinonimele sunt
elemente active în limbă, care măresc potenţialul ei expresiv, capacitatea de
precizare şi exactitate a sensului (Iordan/Robu 1978 : 271).
De la sinonimia lexicală la sinonimia la alte nivele ale limbii
Există fapte de limbă comparabile la diversele nivele ale limbii; elemente
sau mijloace specifice unui compartiment sunt folosite şi în altul, pentru că
domeniile lexicologiei, morfologiei şi sintaxei nu pot fi diferenţiate net unele de
altele.
Interpenetraţia morfologiei, sintaxei şi lexicologiei se explică prin natura,
în fond identică, a tuturor faptelor de sincronie; între ele nu poate exista nici o
limită trasatădinainte (Saussure 1998 : 139).
Dacă despre sinonimia lexicală se vorbeşte încă din antichitate, nu acelaşi
lucru se poate spune şi despre utilizarea acestui termen în gramatică (morfologie
şi sintaxă), fonetică şi stilistică. În gramaticile mai vechi există conceptul de
sinonimie, dar nu se foloseşte termenul, se cunoaşte, se vorbeşte despre
sinonimie, dar fără a fi numită ca atare. În gramaticile mai noi, termenul a
început să fie utilizat. Este adevărat că sensul său etimologic (gr. σύν „cu
39
acelaşi”, ωνοµα „nume”) nu se potriveşte faptelor de limbă numite ca atare în
morfologie, sintaxă etc., dar este cel mai apropiat. La fiecare nivel, sinonimia
înseamnă altceva, preluând de la sinonimia lexicală numai conceptul, ideea
generală („aceeaşi, acelaşi” – de exemplu, „aceeaşi informaţie gramaticală de tip
categorial” la sinonimia morfologică) aplicată, adaptată la nivelul respectiv.
Pornind de la definiţia sinonimiei lexicale – sunt sinonime lexicale două
corpuri fonetice diferite care transmit aceeaşi informaţie semantică şi sunt mai
mult sau mai puţin substituibile în context – putem generaliza şi stabili o
definiţie şi pentru sinonimia fonetică (sunt sinonime fonetice două foneme care
apar în acelaşi cuvânt, cu aceeaşi funcţie), sinonimia morfologică (sunt sinonime
morfologice două structuri morfologice ce transmit aceeaşi informaţie
gramaticală de tip categorial) şi pentru sinonimia sintactică (sunt sinonime
sintactice două structuri sintactice care transmit aceeaşi informaţie sintactică),
urmând să detaliem în studiul nostru problema sinonimiei morfologice.
Pentru alte aspecte legate de clasificarea sinonimelor lexicale, vezi
Hoarţă–Lăzărescu 1999 : 18, unde se vorbeşte de pseudo-sinonime lexicale,
necomutabile în context, având dependenţă contextuală : „apă adâncă”,
„sentiment adânc”.
B. Sinonimia morfologică
Problema acestui tip de sinonimie apare în studii de specialitate relativ
recente şi puţine ca număr. Primul lingvist care s-a ocupat în mod explicit de
problema sinonimelor gramaticale (morfologice şi sintactice) este B. Lafaye
care, în studiul Traité des synonymes gramaticaux, Paris, 1841, distinge
sinonimele propriu-zise (cele cu radical deosebit, de tipul abandonner –
délaisser) de sinonimele gramaticale, pe care le defineşte ca având acelaşi
etimon şi ale căror diferenţe depind de anumite împrejurări gramaticale (de
exemplu, substantivele sinonime diferă prin număr ruine – ruines; prin articol
ouvrage d'esprit – ouvrage de l'esprit; verbele, prin diateze attaquer –
s'attaqueretc.) (Poalelungi 1960 : 341).
40
În lingvistica românească, studiile despre sinonimele morfologice, în mod
explicit, apar abia în secolul al XX-lea, pentru că, după cum am arătat deja, deşi
conceptul de sinonimie exista în gramatică, nu se folosea termenul. În anul
1960, Gh. Poalelungi publică un studiu intitulat Sinonimia gramaticală, în care
încearcă să fixeze obiectul acestui tip de sinonimie, indicii gramaticali necesari
sinonimiei, dând următoarea definiţie: sinonime gramaticale trebuie considerate
construcţiile care prezintă un deplin paralelism gramatical şi care se deosebesc
numai prin acele elemente care reprezintă înţelesul gramatical dat (Poalelungi
1960 : 346).
Lingvistul mai precizează că sinonimia gramaticală se bazează pe
existenţa unor înţelesuri gramaticale comune şi că are ca principiu de bază
comutabilitatea (Poalelungi 1960 : 349).
Sorin Stati propune o altă definiţie – de această dată, se specifică, a
sinonimiei morfologice – identitate lexicală asociată anumitor opoziţii suprimate
ale conţinutului gramatical (de exemplu, opoziţii de mod, forme flexionare
opuse atât prin înlănţuirea formelor, cât şi prin anumite morfeme gramaticale :
poate veni – poate să vină ) (Stati 1966 : 133).
Un alt studiu în care se prezintă pe larg şi problema sinonimiei
morfologice este cel al Luminiţei Hoarţă–Lăzărescu, în care se definesc
sinonimele morfologice ca fiind cuvinte cu organizare morfematică diferită sau
mijloace formale diferite prin care se transmite aceeaşi informaţie gramaticală
de tip categorial (Hoarţă-Lăzărescu 2000 : 21).
Autoarea identifică, ca şi la sinonimia lexicală, două grade de sinonime
morfologice, în funcţie de identitatea sau non-identitatea informaţiei semantice a
elementelor ce intră în relaţie sinonimică de tip morfologic :
– sinonime morfologice de gradul I, caracterizate prin organizare
morfematică diferită şi prin identitate atât la nivelul informaţiei de tip
gramatical, categorial, cât şi al informaţiei semantice (I-am dat cartea lui Ion/I-
am dat cartea băiatului);
41
– sinonime morfologice de gradul al II-lea, caracterizate prin organizare
morfematică diferită, prin identitate la nivelul informaţiei gramaticale
categoriale şi prin lipsa identităţii semantice (de exemplu, genitivul
neprepoziţional din „Paginile cărţiierau îngălbenite”, cu genitivul prepoziţional
din „Copiii stau în jurul mesei”).
Sinonimia morfologică, identificată cu sinonimia categoriilor părţilor de
vorbire şi denumită sinonimie gramaticală (opusă sinonimiei sintactice) apare şi
la Vinţeler 1983 : 17, dar fără alte precizări, în cadrul tipurilor de sinonime.
De asemenea, specialistul prezintă şi alţi termeni substituibili celui de
sinonimie gramaticală : echivalenţă, paralelism, identitate,substituire,
corespondenţă etc. (Poalelungi 1960 : 341)
Probleme de sinonimie morfologică în limba română
Sinonimele morfologice, numite şi alomorfe, sunt menţionate şi la Zugun
2000 : 231, tot în cadrul clasificării sinonimelor, fără alte precizări.
După cum se poate observa, numărul studiilor care au ca obiect sinonimia
morfologică este foarte redus. Specialiştii (vezi Poalelungi 1960 şi Hoarţă-
Lăzărescu 2000) optează pentru menţinerea informaţiei gramaticale comune
(după modelul sinonimiei lexicale) şi consideră comutabilitatea – principiu de
bază.
Diferenţierile care se impun în critica definiţiilor vizează identificarea
elementului care ţine de planul expresiei. Astfel, Gh. Poalelungi vorbeşte de
construcţii ce se deosebesc prin modul de reprezentare al informaţiei gramaticale
categoriale, neprecizând dacă aceste construcţii au legătură cu o unitate lexicală
comună. Sorin Stati vorbeşte tocmai despre o identitate lexicală în planul
expresiei asociată unor opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical.
Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu face o distincţie clară în acest sens, stabilind
două grade de sinonimie morfologică pe baza identităţii sau a nonidentităţii şi
din punct de vedere semantic.
42
Definiţia lui Gh. Poalelungi introduce ca element de noutate sintagma
paralelism gramatical, pe care o explică prin existenţa valorilor multiple ale
instrumentelor gramaticale.
Sorin Stati vorbeşte de opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical
(aceeaşi informaţie gramaticală transmisă prin două mărci iniţial diferite).
Faptul că, în caz de sinonimie morfologică, transmiterea aceluiaşi conţinut
gramatical se poate face prin flective diferite (pentru exprimarea unei singure
categorii gramaticale pot apărea mai multe mărci) duce la identificarea situaţiei
de redundanţă, opusă sincretismului care înseamnă că o singură marcă poate
trimite la mai multe categorii gramaticale.
Ar trebui precizat şi un posibil motiv al apariţiei fenomenului sinonimic,
aşa cum l-a explicat Al. Graur : variante lingvistice noi apar din întâmplare, fără
să aducă nuanţe noi de sens, prin simplul joc al influenţelor reciproce între
diversele compartimente ale limbii; se creează astfel, pentru una şi aceeaşi
categorie gramaticală, două forme (Graur 1960 : 141). În timp, una din cele două
forme dispare sau capătă o nuanţă semantică nouă.
Categoriile gramaticale constituie expresia lingvistică a unor categorii
logice, adică a unor raporturi stabilite de mintea omului între noţiuni (care
corespund în realitate raporturilor dintre entităţi şi caracteristicile lor).
Ele au o formă categorială(marca categoriei – uneori, o singură marcă
poate indica, de exemplu, toate categoriile gramaticale ale numelui : gen, număr
şi caz) şi un conţinut categorial (raportul stabilit de mintea omului între noţiuni)
(Dimitriu 1999 : 12).
Cei mai mulţi lingvişti români Elena Dănilă recunosc opt categorii
gramaticale (gen, număr, caz, persoană, comparaţie, diateză şi timp), există,
însă, şi specialişti care mai admit şi alte categorii gramaticale.
Categoria gramaticală a comparaţiei
Numită uneori şi categoria gramaticală a intensităţii (vezi Iordan/Robu
1978 : 34, Irimia 1997 : 89 şi GALR I : 154), această categorie are drept
43
conţinut intensitatea sau măsura în care se află fie o caracteristică la o singură
entitate sau acţiune, în circumstanţe diferite sau la entităţi ori acţiuni diferite,
indiferent de circumstanţe (vezi Dimitriu 1999:20), reprezentând particularitatea
specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume, privind semantic
adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul (GALR I : 154).
Majoritatea gramaticilor menţionează trei grade de intensitate/de
comparaţie : gradul pozitiv (om bun), gradul comparativ cu cele trei valori
(comparativ de superioritate, de egalitate şi de inferioritate, exprimând
intensitatea mai mare, egalăsau mai mică : el învaţă mai bine ca ieri – el învaţă
la fel de bine ca ieri – el învaţă mai puţin bine ca ieri) şi gradul superlativ –
caracteristica apare la o intensitate superioară, prin comparare cu alte
entităţi/acţiuni (el învaţă cel mai bine dintre toţi) sau fărăcomparare evidentă,
fără raportare la alte repere (el este foarte bun).
Marca acestor grade este zero la pozitiv şi concretă la comparativ şi
superlativ, reprezentată prin cuvinte-flectiv (mai, foarte, extraordinar de etc.).
Sinonimia morfologică la această categorie gramaticală este evidentă în
exprimarea superlativului absolut, care cunoaşte o multitudine de realizări
pentru transmiterea aceleiaşi informaţii gramaticale categoriale.
Astfel, sunt sinonime morfologice adverbele-flectiv, sintetice şi analitice
de tipul : foarte (fata este foartefrumoasă), tare (fata este tare frumoasă), prea
(fata este prea frumoasă), grozav de/extraordinar de/teribil de/atât de/aşa de etc.
(fata este grozav de/extraordinar de/aşa de frumoasă).
Sunt sinonime morfologice şi două structuri de tipul : un caz foarte rar (cu
superlativul absolut marcat prin adverb-flectiv sintetic) şi un caz rarisim (cu
superlativul absolut marcat prin sufixul gramatical -isim : rarisim < lat.
rarissimus, fr. rarissime, it. rarissimo).
Sinonimia morfologică se poate observa şi la marcarea superlativului
absolut în limbajul oamenilor culţi, prin prefixoide ca arhi-, extra-, hiper-,
super-, supra-, ultra-, preluate mai ales din sau create după franceză sau din alte
44
limbi neolatine, cu ajutorul cărora iau naştere formaţii româneşti ca arhicunoscut
(sinonim, de exemplu, cu foartecunoscut), extradur, hiperemotiv etc. (vezi
Dimitriu 1999 : 205).
Sunt sinonime morfologice structuri cu mărci nespecifice ca : lungirea şi
repetarea vocalelor (Buuună treabă!) sau geminarea consoanelor (S-a făcut
galllben la faţă!) (GA : 32, GALR II : 164), utilizarea unor cuvinte – mai ales
adverbe – ce exprimăun grad superior al intensităţii, în context (frumoasă foc),
repetarea adjectivului (o minciună mare-mare) sau a unor substantive ce indică,
din punct de vedere semantic, anumite caracteristici (voinicul voinicilor),
construcţii exclamative (Ce frumoasă e!), determinarea adjectivelor prin anumite
structuri analitice care să exprime o măsură.
Se mai admit şi categoria determinării, categoria aspectului.Probleme de
sinonimie morfologică în limba românăsuperioară a intensităţii caracteristicii
(amărât la culme, frumos de mama focului, harnică nevoie mare).
„Aiax devenise cel mai prima urmăritor al cerbilor şi ţapilor răniţi”.
(Sadoveanu 1999 : 141)
„În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în
albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă”. (Petrescu 1980 : 224)
Formele de superlativ absolut în absenţa mărcilor specializate – deja
menţionate – ale acestui grad de comparaţie, caracterizează vorbirea populară şi
familiară, de aici fiind preluate şi de stilul beletristic, unde se realizează prin
mijloace diferite.
Aceste forme sunt sinonime morfologice cu formele superlativului absolut
marcat cu mărci specializate, dar fără a fi egale din punct de vedere stilistic
(Hoarţă-Lăzărescu 1999 : 30).
Un caz aparte îl constituie structurile de tipul bolnav de moarte, a mâncat
de speriat, cărora unii specialişti le atribuie o semnificaţie consecutivă (vezi GA
II: 286 – a mâncat de speriat, unde de speriat este analizat drept complement
circumstanţial consecutiv).
45
Este vorba de fapt de un caz de sinonimie morfologică : structuri diferite
(a mâncat de speriat/a mâncat foarte mult) transmit aceeaşi informaţie
gramaticală – ideea de superlativ absolut. Aceste structuri sunt sinonime numai
cu superlativul absolut, cu „negarea” celui relativ.
Deşi nu este un termen propriu morfologiei, considerăm că conceptul de
sinonimie morfologică reprezintă o realitate lingvistică probată prin numeroase
exemple care demonstrează că două sau mai multe structuri diferite
morfematice, care să fie totuşi legate prin informaţia semantică, pot transmite
aceeaşi informaţie morfologică (categorială), ţinând cont de principiul
comutabilităţii în context.
Sinonimia fonetică. Problema sinonimelor fonetice a fost tratată pentru
prima dată în lingvistica românească de către stilisticianul Gheorghe I.
Tohăneanu.
Acesta consideră că tipologia sinonimiei este mult mai diversă decât s-a
considerat până acum deoarece ea este întâlnită în toate compartimentele limbii.
În lucrările sale: Dincolo de cuvânt, Studii de stilistică şi versificaţie,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976; Studii de stilistică, poetică
şi semantică (Cluj-Napoca, 1980), Gheorghe I. Tohăneanu prezintă şi
argumentează această problematică: „Poposind, acum, la nivelul sunetelor, se
poate accepta, cred, afirmaţia că între forma literară şi cele neliterare ale
aceluiaşi cuvânt fie ele populare, regionale sau artistice, se poate constitui un
raport de sinonimie fonetică”.
În articolul „Sinonimia fonetică la Sadoveanu” autorul remarcă „În

naraţiunea propriu-zisă acolo unde scriitorul se desprinde de personaje,
obiectivându-se, Sadoveanu … refuză categoric accesul regionalismelor
stridente.
46
Numai în dialog, adică atunci când prozatorul cedează locul şi dă
cuvântul personajelor sale, identificându-se, până la un punct şi într-un
anumit sens cu fiecare dintre ele aceste restricţii observate cu consecvenţă în
naraţiune, pot fi sensibil atenuate”.
Eroii lui Sadoveanu aparţin unei anumite zone geografie, unui anumit
mediu social sau unei epoci bine determinate.
Când fonetismele regionale pătrund în naraţiune „povestitorul inserează

în propria sa expunere frânturi de gând ale personajelor, recurgând la tehnica
monologului sau a stilului indirect liber”.
Următoarele exemple la care apelează Sadoveanu sunt concludente pentru

a distinge lingvistic cele două straturi ale operei literare (narativ şi dialogat):
băiet / băiat, camără / cămară, hulpe / vulpe.
În aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit în

dialog, iar cel de-al doilea este întâlnit în celălalt strat al operei literare cel
narativ.
Astfel, Tohăneanu arată că în ultima vreme se discută din ce în ce mai

intens despre sinonimia dincolo de cuvânt, adică în afara vocabularului.
C.Sinonimia sintactică este mult mai bine reprezentată în limba română.
Mioara Avram1 acordă sinonimiei sintactice un important capitol, în care

nici unul dintre aspectele importante ale acestui tip de sinonimie nu este omis.
Dintre exemplele date de autoare, următorul trebuie remarcat, deoarece
evidenţiază echivalenţa semantică între două specii diferite de atribute
(adjectival şi substantival): cămin studenţesc şi cămin de studenţi.
Se poate stabili un raport de sinonimie şi între un atribut opoziţional şi

unul substantival genitival: luna iulie şi luna lui iulie; între un predicat verbal şi
47
unul nominal: îţi datorez şi îţi sunt dator; între un complement direct şi un
complement indirect: te ajută şi îţi ajută.
Un alt exemplu interesant de sinonimie sintactică îl reprezintă

contragerea unei propoziţii într-o parte de vorbire, având acelaşi sens şi de
asemenea procedeul de expansiune - dezvoltarea unei părţi de propoziţie într-o
propoziţie cu acelaşi sens.
Sinonimia gramaticala
Sinonimia gramaticala s-a aflat si ea in atentia mai multor cercetatori

romani, (G.I. Tohaneanu, Dincolo de cuvant, Studii de stilistica si versificatie,
Bucuresti, E.S.E, 1976; Gh. Doca, Limba romana III” - Probleme de sinonimie
si cultivare a limbii, Editura Universul, Bucuresti, 1996) chiar daca pare a fi mai
putin importanta pentru stilistica, arta literara si lexicografie. Desigur, atentia
care i-a fost acordata nu poate fi comparata cu cea a sinonimiei lexicale.
Astfel, Gheorghe Doca pledeaza „pentru o gramatica sinonimica a limbii

romane” pe care o considera necesara. De asemenea autorul precizeaza ca
sinonimia gramaticala nu trebuie limitata la sintaxa. In sinonimia gramaticala
sunt incluse si forme sau constructii gramaticale care apartin morfologiei. Este
evidenta echivalenta dintre prezent si viitor in constructii ca: ma intorc peste o
ora = ma voi intoarce peste o ora, sau echivalenta dintre imperfectul indicativ si
perfectul conditional: daca-mi scriai, iti aduceam cartea = daca mi-ai fi scris,
ti-as fi adus cartea.
Alte exemple de sinonime morfologica citeaza Mioara Avram - sinonimia

dintre diferite tipuri de viitor: voi veni-oi veni-am sa vin-o sa vin.
Des intalnita este si sinonimia morfologica desinentiala - se realizeaza cu

ajutorul desinentelor care sunt morfeme flexionare sinonime (-e si -i cu ajutorul
48
carora se formeaza pluralul substantivelor feminine sau -e si -uri folosite pentru
formarea pluralului substantivelor neutre).
De la Gheorghe Doca, am inteles ca numai variantele morfologice libere

pot fi considerate sinonime gramaticale. In aceasta categorie se incadreaza
forme paralele de singular (astm si astma, bulgar si bulgare), apoi unele forme
duble de plural (clesti-cleste, seminare-seminarii), unele forme de genitiv, dativ
articulat - duble sau triple (tarancei si tarancii iar in D.O.O.M., chiar bunicai,
bunicii, bunichii), variante verbale: inseamna si insemneaza, ignora si
ignoreaza, indruma si indrumeaza.
Problema sinonimelor fonetice a fost tratata pentru prima data in

lingvistica romaneasca de catre stilisticianul Gheorghe I. Tohaneanu. Acesta
considera ca tipologia sinonimiei este mult mai diversa decat s-a considerat pana
acum deoarece ea este intalnita in toate compartimentele limbii.
In lucrarile sale: Dincolo de cuvant, Studii de stilistica si versificatie,

Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976; Studii de stilistica, poetica
si semantica (Cluj-Napoca, 1980), Gheorghe I. Tohaneanu prezinta si
argumenteaza aceasta problematica: „Poposind, acum, la nivelul sunetelor, se
poate accepta, cred, afirmatia ca intre forma literara si cele neliterare ale
aceluiasi cuvant fie ele populare, regionale sau artistice, se poate constitui un
raport de sinonimie fonetica”.
In articolul „Sinonimia fonetica la Sadoveanu” autorul remarca „In

naratiunea propriu-zisa acolo unde scriitorul se desprinde de personaje,
obiectivandu-se, Sadoveanu … refuza categoric accesul regionalismelor
stridente. Numai in dialog, adica atunci cand prozatorul cedeaza locul si da
cuvantul personajelor sale, identificandu-se, pana la un punct si intr-un
49
anumit sens cu fiecare dintre ele aceste restrictii observate cu consecventa in
naratiune, pot fi sensibil atenuate”.
Eroii lui Sadoveanu apartin unei anumite zone geografie, unui anumit
mediu social sau unei epoci bine determinate.
Cand fonetismele regionale patrund in naratiune „povestitorul insereaza

in propria sa expunere franturi de gand ale personajelor, recurgand la tehnica
monologului sau a stilului indirect liber”. Urmatoarele exemple la care apeleaza
Sadoveanu sunt concludente pentru a distinge lingvistic cele doua straturi ale
operei literare (narativ si dialogat): baiet / baiat, camara / camara, hulpe / vulpe.
In aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit in

dialog, iar cel de-al doilea este intalnit in celalalt strat al operei literare cel
narativ.
Astfel, Tohaneanu arata ca in ultima vreme se discuta din ce in ce mai

intens despre sinonimia dincolo de cuvant, adica in afara vocabularului.
Sinonimia frazeologica in limba romana
Este greu de precizat cine a introdus termenul de sinonimie frazeologica

in lingvistica generala, de unde a patruns in lingvistica romaneasca.
Din bibliografia care insoteste „Frazeologia limbii romane” de Gheorghe

Coltun, aflam ca mai multi cercetatori din fosta Uniune Sovietica au inceput
studiul sinonimiei frazeologice incepand cu anii 70, deceniul al VII-lea secolul
trecut sau mai devreme.
Termenul de sinonimie frazeologica apare pentru prima oara in

lingvistica romaneasca la Ametista Evseev (1969) si apoi la Gheorghe I.
Tohaneanu in studiul „Sinonimia dincolo de cuvant”. Dupa ce se refera la
50
problema sinonimiei sintactice, Gheorghe I. Tohaneanu atrage atentia asupra
unei noi categorii de sinonime, aducand exemple din opera lui Sadoveanu.
Chiar daca si alti lingvisti s-au referit la sinonime frazeologice, acest tip
de sinonime a continuat sa fie ignorat in lingvistica romaneasca sau au fost
denumite sinonime figurate, sinonime perifrastice sau sinonime perifrastice
figurate.
Stefan Munteanu in „Sinonimia lexicala in limba artistica a lui Mihail

Sadoveanu” foloseste termenul de sinonimie frazeologica, perifrastica. Dar sfera
conceptului de perifraza este mult mai vasta decat cea a termenului de unitate
frazeologica.
Nici dictionarele de termeni lingvistici nu se refera la sinonimele

frazeologice, fie sunt inregistrate decat in mod exceptional, sau sunt numite in
alt fel.
Dupa ce au fost intens studiate celelalte tipuri de sinonime in afara celor

lexicale, se poate preciza ca doua sau mai multe unitati frazeologice sunt
sinonime daca au acelasi sens, sau sens apropiat. Oricat de diferita ar fi forma
lor, intre ele se poate stabili un raport de sinonimie daca au acelasi referent iar
din punct de vedere gramatical au aceeasi functie. Pentru a stabili daca intre
doua sau mai multe combinatii lexicale exista o relatie de sinonimie, proba
substitutiei este si in acest caz relevanta.
Sinonimele frazeologice pot acoperi sintagme stabile, propozitii simple

sau dezvoltate si chiar fraze intregi.
O problema interesanta in lingvistica romaneasca referitoare la sinonimia

frazeologica o constituie delimitarea sinonimelor frazeologice de variantele
frazeologice. In rezolvarea acestei probleme atat de controversate trebuie sa
51
tinem seama de un criteriu extralingvistic extrem de important – frecventa. Pe
langa acest criteriu trebuie sa tinem seama si de vechimea si atestarile din
dictionare.
Dar, mai intai, este necesar sa tinem seama de preferintele si de vointa

majoritatii vorbitorilor. In exemplul: „a trage mata de coada” expresie mai veche
si mai des folosita decat „a trage pisica de coada” ultima este o simpla varianta a
primei.
In cazul: a privi ca mata-n calendar si a se uita ca mata-n calendar, este

mai greu de stabilit raportul dintre acestea. Problema poate fi rezolvata prin
acceptarea unor variante literare libere si in frazeologie. Alte exemple de acest
fel sunt si: de asta data – de data aceasta. Intre a pune ramasag – a face
prinsoare, avem de-a face cu un raport de sinonimie frazeologica, iar in cazul: a
pune ramasag – a face ramasag nu se poate vorbi de o relatie de sinonimie
frazeologica, pentru ca luand in considerare criteriul frecventei „a pune
ramasag” se bucura de mai multe atestari decat „a face ramasag” aceasta din
urma fiind o varianta in raport cu expresia originara.
Serii frazeologice si serii perifrastice
Seriile sinonimice frazeologice nu ar trebui confundate cu seriile

sinonimice perifrastice.
Distinctia dintre perifraza si unitate frazeologica este justificata de faptul

ca mai multi lexicologi nu sunt de acord cu modul in care este folosit la noi
termenul de perifraza. Astfel C. Dimitriu in „Gramatica limbii romane explicata.
Morfologia” foloseste termenul de perifraza referindu-se la locutiune, expresie si
la gruparea libera de cuvinte, nefacandu-se nici o distinctie intre acesti termeni.
52
Exista, desigur locutiuni si expresii care pot fi considerate si ele un
anumit gen de perifraze figurate, dar, in afara de acestea si de cele care sunt
considerate inovatii in stilul beletristic, sunt numeroase perifrazele („grupuri
libere de cuvinte”) care apar in procesul comunicarii si care nu intereseaza in
cazul sinonimiei.
Perifraza nu este in mod obligatoriu si expresiva sau figurata. Una dintre

cele mai bogate serii de sinonime frazeologice este cea prin care se exprima in
limba noastra notiunea denumita de verbul „a muri”.
Vom enumera expresiile despre care nu exista nici o indoiala ca sunt

unitati frazeologice, deoarece au o frecventa foarte mare in limba actuala si sunt
inregistrate in principalele lucrari de specialitate incepand cu „Dictionarul
Academiei”: a inceta din viata, a-si da sufletul, a-si da sfarsitul, a-si da duhul,
a-si da ultima suflare, a trece la cele vesnice, a trece in lumea dreptilor, a intra
in mormant, a i se curma zilele, a da ochii peste cap, a-l lua moartea, a-l lua
Dumnezeu, a pune mainile pe piept, a face plaja la lumina lumanarii.
Spre deosebire de frazeologismele citate si de altele, care, in marea lor

majoritate, constituie deja fapte de limba, exista si numeroase perifraze care
exprima ideea de „moarte”, insa ele nu reprezinta altceva decat inovatii
individuale scriitoricesti fara nici o perspectiva de generalizare.
In stilul sadovenian intalnim: a se duce intr-o lume mai buna, a se duce

pe calea tuturor, a se duce pe celalalt taram, a trece in intunericul cel vesnic
Alte tipuri de sinonimie:
A. Sinonimia de tip publicistic
Este cel mai controversat dintre stiluri, datorită recentei sale dezvoltări
(existenţa acestui stil a fost contestată de Ion Coteanu).
53
Argumente în favoarea existenţei acestui stil au fost aduse de Al. Graur,
Gh. Bolocan, Iorgu Iordan, Th. Hristea.
Exemplu de perechi sinonimice:
- arbitru (din franceză) şi cavaler al fluierului;
- bodyguard (din engleză) şi gardă de corp, (din franceză) garde du

corps;
- businessman (din engleză) şi om de afaceri, (din franceză) homme

d’affaire;
- cinematograf şi a şaptea artă (din franceză) le septieme art.
Existenţa a două sinonime (unul lexical şi altul frazeologic) îi permite

unui gazetar să folosească şi sinonimul metaforic: ciuma roşie în locul
arhicunoscutului comunism.
B. Sinonimia de tip tehnico-ştiinţific
Acesta este cel mai bogat în sinonime lexico-frazeologice. Bogăţia

acestui stil rezultă din varietatea de ştiinţe şi ramuri ale acestora.
Am prezentat în continuare o listă cu exemplele cele mai uzuale:
- alternator şi generator electric;
- alumină şi oxid de aluminiu;
- behaviorism şi psihologia comportamentului;
- computer şi calculator electronic;
- feed-back şi conexiune inversă;
- maternitate şi casă de naşteri;
54
- naturoterapie şi medicina naturii;
- pneumonie şi aprindere de plămâni;
- tartru – piatră dentară;
- varicelă – vărsat de vânt.
C. Sinonimia de tip juridico-administrativ
Stilul juridico-administrativ face parte din variantele funcţionale

neexpresive ale limbii literare.
Exemplu:
- constituţie şi lege fundamentală;
- parlament – for legislativ şi organ legislativ;
- tribunal şi palat de justiţie;
- infracţiune şi fapt penal;
- legitimaţie şi carte de identitate;
- a înfia şi a lua de suflet;
- a divorţa şi a da divorţ.
D.Sinonimia de tip artistic
Frazeologismele din cadrul acestui stil pot fi clasificate în:
- frazeologismele care sunt preluate de scriitori, din limba comună (cultă

şi populară);
- cele pe care le creează scriitorii şi care, de cele mai multe ori rămân la
stadiul de inovaţii artistice individuale.
55
La Eminescu luna apare ca stăpâna mării, copila cea de aur, regina
nopţii moartă, al nopţilor monarh.
Un vorbitor obişnuit în limba comună n-ar folosi aceşti termeni, iar

aceştia nu vor pătrunde niciodată în limba comună.
Astfel de exemple le întâlnim şi în operele lui Sadoveanu, Coşbuc etc.
Pentru că frazeologismele din această categorie sunt atât de diferite faţă

de cele din limba comună, ele ar putea fi numite frazeologisme literare,
frazeologisme lingvistice.
Distincţia dintre aceste două tipuri de frazeologisme porneşte de la

distincţia care se face între stilistica lingvistică şi cea literară.
Deosebirea, însă, nu este uşor de făcut în toate cazurile, dar uneori este
foarte clară, de exemplu: cuc ardelenesc pentru pupăză - întâlnit la Creangă şi
B.P. Haşdeu.
2.3. Rolul sinonimiei în literatură

Textele literare ne pun în faţă nenumărate ipostaze ale celor două
componente cantitative şi calitative ale sinonimiei, ale bogăţiei vocabularului.
Creaţia scriitorilor oglindeşte cel mai bine întreaga bogăţie a limbii, cu

totalitatea ariilor istorice şi geografice ale graiurilor, cu achiziţiile şi inovaţiile
care îi pun în evidenţă expresivitatea accentuând rolul polisemiei şi mai ales al
sinonimiei.
Fără operele scriitorilor, limba noastră nu ar fi azi la fel de bogată, pentru

că s-ar limita la elementele şablon, moderne, neologice, evitând sinonimia şi
construcţii expresive vechi, populare.
56
În poezia „Singurătate” Eminescu releva paradoxul limbajului artistic:
înnoirea imaginii poetice prin învechirea vocabularului, folosind sinonime din
tezaurul istoric al limbii naţionale. După ce poetul scrisese varianta: „Intră-n
codrul de-ntuneric / O icoană de lumină” schimbă textul: „În privazul negru-al
vieţii-mi / E-o icoană de lumină”.
Folosind elementul vechi, Eminescu a constituit o imagine nouă.

Valorificarea fondului istoric şi popular al limbii în textul operelor literare,
măreşte câmpul sinonimiei, dezvoltă polisemia, operează conotaţii care
îmbogăţesc limba calitativ în vreme ce dezvoltarea ştiinţei, a civilizaţiei
moderne contribuie la îmbogăţirea cantitativă a limbii.
Procedeul de îmbogăţire a lexicului, a sinonimiei se oglindeşte în vasta

creaţie literară, care este o sursă vie de perfecţionare a mijloacelor noastre de
comunicare, domeniu în care limbajul trebuie să îndeplinească principiul
străvechi al lui Aristotel24, stilul trebuie să fie „limpede fără să fie comun”.
Cunoaşterea şi cultivarea limbii creează o sensibilitate mai acută faţă de

puterea cuvântului, faţă de procesul de rafinare a stilului limbii literare. Studiul
sinonimiei, cu jocul ei subtil, mai ales sub condeiul scriitorului uşurează
stăpânirea limbii îmbogăţind şi personalitatea omului: „Limba şi legile ei
dezvoltă cugetarea”.
Cercetătorii străini25 sunt frapaţi de bogăţia sinonimică a limbii române:

„Foarte bogată în sinonime şi în sinonime aproximative, bogăţie datorată în
mare parte pătrunderii cuvintelor împrumutate, româna prezintă anumite
uşurinţe pentru lexicografie pe care nu le oferă franceza”.
24
Poetica, cap. XXII, p. 282
25
Alf. Lombard, Eseul Les destinées du Latin á l`Est, 1967, tradus şi tipărit de Gh. Bulgăr în Tribuna României,
nr. 5 / 1973.
57
Sinonimia este o categorie fundamentală care a ridicat numeroase
probleme de interpretare pe care cercetările de semantică au încercat să le
rezolve.
Definirea termenului de sinonimie rămâne însă ambiguă, fiind definită ca

o vecinătate între două cuvinte, o identitate sau doar o asemănare.
Definiţiile propuse au la bază fie criteriul suprapunerii semice, fie cel al

posibilităţilor de substituire în context.
Tipurile de sinonimie diferă de la un autor la altul după cum se iau în

considerare diferite criterii, posibilitatea de substituiri în unele contexte,
identitatea în privinţa valorii cognitive şi afective.
Alte tipologii au în vedere o perspectivă limitată, de exemplu cea a unui

dicţionar de sinonime sau similaritatea cu unele interpretări psihologice.
O cercetare mai detaliată a fost făcută de Narcisa Forăscu1 care se referă

la gradul de suprapunere semantică, la tipurile de relaţii semantice între
substituţiile lor contextuale.
Sinonimia se organizează în clase de termeni (cvasi) echivalenţi-numite

serii sinonimice.
Folosirea termenului rămâne neclară în unele lucrări, seriile propuse ca

exemple fiind alcătuite după criterii:
- din termenii care prezintă identitatea sub aspectul sensului, dar diferenţe
sub aspect stilistic sau al comportamentului contextual;
- din termenii care semantic se diferenţiază prin anumite trăsături.
Pentru precizarea termenului de sinonimie şi seria sinonimică, verificarea

statutului paradigmatic al membrilor unei serii trebuie să se facă din trei
perspective: componenţial, contextual şi stilistic.
58
2.4. Sinonimia şi polisemia
Dacă sinonimia reprezintă posibilitatea ca două sau mai multe cuvinte să
desemneze în anumite condiţii acelaşi referent, polisemia este starea unui singur
cuvânt care are capacitatea să indice fie mai multe aspecte ale aceluiaşi referent,
fie chiar doi sau mai mulţi referenţi diferiţi.
Coadă, de exemplu denumeşte:
1. Prelungirea capătului dinapoi al coloanei vertebrale la patrupede,

păsări, peşti, reptile.
2. Firele de păr care prelungesc coada animalelor, penele lungi de pe

coada păsărilor.
3. Părul de pe cap (mai ales la femei) lăsat să crească (lung) şi adesea

împletit.
4. Pedunculul frunzelor unor plante sau al unor fructe (cozi de cireşe).
5. Partea dinapoi care atârnă la unele veşminte (coada fracului).
6. Partea de care se prinde un instrument (coada măturii, coada

lingurii).
7. Capătul, extremitatea unui lucru (pian cu coadă).
8. Poziţia cea din urmă ocupată de cineva, deţinută de o persoană sau un

grup.
9. Rândul, şirul (a sta la coadă).
Aceste sensuri se leagă între ele printr-o idee comună care ar putea fi
formulată astfel: „prelungire sau parte extremă a unui obiect în opoziţie cu ceea
59
ce se consideră parte iniţială: poziţie de sfârşit, de încheiere a unui şir, a unei
ierarhii”.
Cazul lui coadă nu este singular. Toate cuvintele polisemantice (în limba
română sunt multe), au un conţinut pe care-l putem compara cu o reţea de
sinonime, pentru că multe sensuri pot fi echivalente în situaţii descrise la
sinonime cu un cuvânt deosebit. Această reţea formează un câmp mai întins sau
mai restrâns.
Denumirea de câmp îşi găseşte justificarea în ideea comună care leagă

sensurile unui asemenea cuvânt, ideea comună care leagă sensurile, sens
fundamental, semem central, nucleu semic, constituent semantic, denumiri care
vor să arate că între utilizările unui cuvânt polisemantic există întotdeauna o
legătură.
Datorită relaţiilor descrise mai sus, polisemia se desface în sinonimie.

Această desfacere nu reprezintă decât delimitarea grupurilor de contexte în care
trimiterea la referent este concludentă.
2.5. Efectele negative ale sinonimiei

Subcapitolul îşi propune să discute unele aspecte legate de prezenţa
sinonimelor înterminologie. Sunt avute în vedere sinonimele totale (perfecte,
absolute) şi sinonimele parţiale, nu şi pseudo-sinonimele26.
Important efect al funcţionării diferitelor procedee de îmbogăţire a limbii,
acceptat caatare în lexicologie, sinonimia este văzută ca unul dintre cele mai
26
Pseudo-sinonimia constă în folosirea echivocă a unor termeni interpretaţi ca sinonime, datorită lacunelor
profesionale(CIOBANU 1998: 59) –concentra ţie „grad de saturare, de densitate a unui corp” – concentrare
„acţiunea de a seconcentra; reunire”. Mult mai des însă se recurge la pseudo-sinonimie dintr-un alt motiv, cel
puţin la fel de simplu ca celinvocat mai sus, anume absenţa voită a intenţiei de precizie în utilizarea unui termen,
într-un cadru mai general al discuţiei ştiinţifice, considerându-se suficientă recunoaşterea semelor de bază din
structura semanticăa termenului în cauză.
60
grave vicii ale limbajelor sectoriale, deoarece le subminează acestora profund
claritatea.
Sinonimia este nerecomandabilă (MANECA 1959: 42-43, 1967: 493)
pentru că împiedică unificarea terminologică şi pentru că poate genera confuzii;
fenomenul contravine nevoii de precizie a exprimării şi poate fi cauza unor
interpretări eronate.
Sinonimia este prezentă chiar şi în cele mai neaşteptate domenii de
activitate, unde postulatul preciziei este unanim recunoscut, de exemplu în
medicină.
Terminologiamedicalăfranceză întrebuinţează douăzeci şi şapte
de sinonime eterogene pentru numirea unei singure afecţiuni a splinei:
splenomégaliemyéloïdeidiopathique – anémie leuco – érythroblastique – anémie
myélophtisique – érythroblastose chronique de l’adulte– hépato-
splénomégalie mégacaryocytaireetc. (apud KOCOUREK 1982: 166).
De aceea, unul din obiectivele normalizării este tocmai excluderea seriilor
terminologice, ştiut fiind că „ Postulatul univocităţii între denumire şi noţiune, în
cazul termenului, are în special valabilitate teoretică pentru că în realitate nu se
verifică întotdeauna”.
Pentru una şi aceeaşi noţiune se pot întâlni denumiri diferite, constituindu-
se cazuri de sinonimie.”(PLOAE-HANGANU 1995: 530). Nu lipseşte
însăopinia contrar ă, exprimată de către S. Marcus (MARCUS 1970: 32-52),
conform căreia pentru fiecare frază, în limbajul ştiinţific, există o infinitate de
fraze cu semnificaţie identică: expresia ştiinţifică este închisă, adică este
independentă de receptorul ei.
În acelaşi loc, se menţionează totuşişi părerea opusă: o expresie, fie ea şi
matematică, naşte în mintea fiecărui cititor o asociaţie de idei, de gânduri,
această asociere depinzând de cultura, de imaginaţia şi de personalitatea
cititorului.
61
CONCLUZII
Limba este un sistem de semne organizat pe mai multe nivele, sistem ce

oferă vorbitorului structuri, posibilităţi şi opoziţii funcţionale (Coşeriu 1973 :
75), din care acesta să „aleagă” ceea ce consideră necesar şi potrivit pentru a-şi
exprima – la un moment dat şi într-o limbă dată– ideile.
Mecanismul vorbirii presupune o corelare cumecanismul gândirii –
pentru ca un termen oarecare să se preteze la exprimarea uneiideii, sunt necesare
două momente :
1) analiza termenului dat, deci un raport sintagmatic şi
2) apelul la unul sau mai mulţi termeni, deci un raport asociativ (Saussure
1998 : 142).
În vorbire, subiectul realizează o activitate de selecţie din totalitatea
mijloacelor deexpresie, ceea ce postulează sinonimia.
Ch. Bally afirmă că pluralitatea mijloacelor deexpresie este baza raţională
a sinonimiei (Bally 1951 : 55). Însă selecţia unui termen nu ţine doar de un
singur nivel al limbii, căci aceasta poate fi concepută ca un sistem care implică
relaţii de interdependenţă între compartimentele ei.
62
Astfel, fapte de limbă comparabile apar la nivele diferite ale limbii.
Problema sinonimiei ca fenomen al lexicului a fost remarcată încă din
antichitate, dar în momentul de faţă se vorbeşte despre sinonimie şi la alte
nivele alelimbii (la nivelul fonetic, la nivelul morfologic, la nivelul
sintactic etc.).
Într-o definiţie largă, sinonimia reprezintă transmiterea aceleiaşi
informaţii de către două sau mai multe structuri diferite.
In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una
referitoare la definirea termenului de sinonim si alta referitoare la delimitarea
tipurilor de sinonime.
Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de

sinonime dintr-o serie sinonimica este si astazi un subiect discutat si
controversat, cercetatorii avand pareri diferite (dar nu fundamental).
Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de

insasi definirea lor.
Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor)

sinonime, se pune intrebarea daca aceasta identitate se refera la toate sensurile
cuvintelor aflate in raport de sinonimie sau numai la un singur sens.
Se spune ca nu exista sinonime perfecte, absolute, ci numai partiale sau

aproximative.
S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie

substituibile reciproc in acelasi context fara ca sensul acestuia sa se schimbe si
sa fie identice in ceea ce priveste valoarea lor semantica si cea expresiva,
afectiva.
De obicei, se stabilesc grade de echivalenta intre cuvintele care constituie

o serie sinonimica.
63
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste
intre sensuri! Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a
expresivitatii si a preciziei in exprimarea orala si scrisa.
Vorbitorii, dar mai ales scriitorii, pot selecta din bogatul tezaur de
sinonime al limbii romane "cuvantul potrivit".
Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: "functia de diversificare

a exprimarii", pentru evitarea repetitiilor aceluiasi cuvant; "functia de reliefare"
si "functia de precizare" si "de nuantare" a unei idei.
In acest ultim caz un mare rol capata contextul si valorile functional-

stilistice ale sinonimelor, ele ajutandu-l pe vorbitor (pe scriitor) sa poata selecta
si folosi sinonimele de care are nevoie in comunicare.
Sa retinem, de asemenea, ca dictionarele, atat cele explicative, cat si, mai

ales, cele de sinonime, ofera indicatii referitoare la valorile stilistice ale
cuvintelor, recurg la ilustrari in scurte contexte, cum procedeaza Luiza si Mircea
Seche in Dictionarul de sinonime al limbii române (1982), pe care l-au elaborat
dupa o riguroasa tehnica lexicografica.
64
CAPITOLUL IV. MIC DICTIONAR DE SINONIME NEOLOGICE
abate=devia
adevarat=autentic
adanc=detaliat
aduna=acumula
agoniseala=economie
65
alege=selectiona
banos=rentabil
barbatesc=masculin
boala=maladie
casa=imobil
ceas=ora
cere=solicita
copilaresc=pueril
nadejde=speranta
nadusi=transpira
narav=viciu
nascoci=inventa
neam=generatie
necaji=enerva
negot=comert
nehotarare=ezitare
nepereche=impar
neprevazut=fortuit
opri=sista
osandi=condamna
parasi=abandona
66
parere=opinie
patura=cuvertura
pedepsi=sanctiona
pestera=grota
pizma=invidie
pantec=abdomen
pari=denunta
placut=agreabil
plati=achita
dar=cadou
domol=calm
dusman=inamic
ghicitoare=enigma
gol=lacuna
goli=evacua
gras=obez
grabi=accelera
greseala=eroare
greutate=pondere
harnic=activ
hazliu=amuzant
67
hotari=decide
nesingur=incert
nevoie=necesitate
noroc=sansa
numar=cifra
nutret=furaj
obijnuit=banal
obarjie=origine
obraznic=insolent
ocna=salina
ocoli=evita
oglindi=reflecta
omenesc=uman
omenire=umanitate
potrivnic=opus
prapastie=abis
pregatit=capabil
pretui=aprecia
prevesti=anticipa
pribegi=emigra
68
pricina=cauza
prielnic=favorabil
prilej=ocazie
hot=escroc
hrani=alimenta
iad=infern
inelat=ondulat
intrare=acces
jefui=deposeda
lacom=avid
lamurit=edificat
lauda=glorifica
leafa=salariu
lingusi=adula
magazie=depozit
manos=fertil
marturie=depozitie
mirositor=parfumat
manca=consuma
manui=manevra
69
mladios=flexiv
molipsitor=contagios
munte=masiv
muri=deceda
naz=capriciu
rai=paradis
rasarit=est
rasunet=ecou
rautacios=malitios
renega=abjura
ras=ilaritate
ras=linx
rosti=pronunta
rugini=oxida
sarbatori=celebra
seca=asana
taina=mister
tavan=plafon
70
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru Graur, Tendinţe actuale ale limbii române, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1968;
2. Angela Bidu-Vrânceanu, Structura vocabularului limbii române
contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
3. Constantin Ţibrian, Structura vocabularului limbii române, Piteşti,
2004;
4. Gh. Dragomierscu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura
5. Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Editura
6. Ion Coteanu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba română contemporană
II, Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
7. Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Ed. Albators,
Bucureşti, 1982;
8. Ion Coteanu, Istoria limbii române, vol II, Editura academiei Române,
Bucureşti, 1973;
9. Ion Popa, Fonetică şi vocabular, Teora, 1995;
10. Ion Popa, Marinela Popa, Limba română. Gramatică, fonetică,
vocabular, Niculescu, 2008;
11. Ion Toma, Limba română contemporană, Niculescu, Bucureşti, 1996;
12. Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956;
13. Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975;
71
14. Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
15. M Rădulescu, G Arsenescu, Limba română I. Vocabularul, Calende,
1993;
16. Mihai Petre, Noi contribuţii la argoul studenţesc, 1978;
17. Mocanu Marin, Bănică Gheorghe, Formarea cuvintelor în limba
română, Piteşti, 1999;
18. Paula Diaconescu, Omonimia şi polisemia, PLG; Bucureşti, 1959;
19. Richard Sârbu, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, 1977;
20. Silviu Constantinescu, Dificultăţi semantice, Bucureşti, 1994;
21. Ştefan Găitănaru, Gramatica actuală a limbii române, Tempora,
1998;
22. Ştefan Rădulescu, Să scriem şi să vorbim corect, Niculescu, Bucureşti,
2002;
23. Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;
24. Theodor Hristea, Derivarea regresivă morfologică în raporturile cu
cea lexicală, din vol. „Sistemele limbii”, Bucureşti, 1970;
25. Theodor Hristea, Sinteze de limba română, Albatros, Bucureşti, 1984;
26. Valeria Guţu-Romalo, Corectitudine şi greşeală, Humanitas,
Bucureşti, 2000;
27. Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan,
Facla, 1978;
72

Sinonimele Si Sinonimia PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinonimele Si Sinonimia PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATE

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND SINONIMELE

CAPITOLUL II. SINONIMIA

CAPITOLUL III. CONCLUZII

CAPITOLUL IV. MIC DICTIONAR DE SINONIME NEOLOGICE

Vocabularul1 limbii romane poate fi definit ca totalitatea cuvintelor utilizate

In orice fel de comunicare cuvintele nu sunt folosite singure, ci se

La acestea se adauga cuvintele din masa vocabularului alcatuita din multe

Cuvintul, unitate de baza a vocabularului asociaza o anumita forma cu

Asa se explica dinamica vocabularului romanesc, conditionata de relatii

Un aspect instructiv si practice al bogatiei limbii romane il constituie

Sinonimele sunt acele cuvinte cu inteles aproximativ identic, care pot fi

Cercetarile lingvistice mai noi au precizat ca pentru a putea vorbi de

1.Cuvintele considerate sinonime sa fie identice sub aspectul obiectului

3. Sa faca parte din aceeasi varianta a limbii,

Diversele sensuri ale unui cuvant polisemantic trimit la sinonime diferite

1.(despre plante) tanar, crud;

2.(despre fiinte) gingas, plapand.

3.(despre aluat) sfaramicios.

1. slab, subtire, uscativ.

1. imobil,cladire, locuinta , camin , domiciliu.

De exemplu: pom (fructifer) si copac (nefructifer).

In seria: teama, frica, spaima, groaza, termenii au in comun urmatoarele

Situatiile care rezulta din observarea comportamentului contextual al

În general nu existǎ echivalențǎ perfectǎ a cuvintelor existente într-o limbǎ.

De exemplu: dragoste - iubire; a vorbi - a spune - a zice; inteligent –

In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una

Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de sinonime

Una dintre numeroasele definitii ale sinonimiei este urmatoarea: Sinonimia

Cea mai ampla discutie referitoare la problema sinonimei apare in lucrarea:

Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de

Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor)

S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie

Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste

Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a expresivitatii si a

Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: functia de diversificare a

In acest ultim caz un mare rol capata contextul si valorile functional-

Sa retinem, de asemenea, ca dictionarele, atat cele explicative, cat si, mai

Cercetările lingvistice mai noi preocupate de această problemă, au precizat

Cuvintele considerate sinonime să fie identice sub aspectul obiectului(al

Sinonimele să poată fi substituite în context fără ca sensul global al

În funcţie de respectarea sau nerespectarea condiţiilor enunţate mai sus, se

În sens restrâns, sinonimia presupune obligatoriu identitatea de sens, de

În sens larg, sinonimia înseamnă că două unităţi se pot afla în relaţie de

Sinonimia nu poate fi concepută ca un fenomen static, ca o relaţie de sens

Cuvintele „ nădejde” şi „ speranţă” sunt identice ca sens, deoarece pe baza

„ Nu mi-am pierdut nădejdea (speranţa) că….”

„ E slabă nădejde (speranţă) să mai vină.”

Imposibilitatea de substituţie a celor doi termeni într-un context ca: „ El

Se observă că restrângerile contextuale atât de des invocate când este

Cuvintele se grupează în clase numite în mod curent serii sinonimice.

În constituirea unei serii sinonimice se porneşte în mod deliberat de la un

Compararea între ei a termenilor clasei ne permite să identificăm unele

Punerea în evidenţă a diferenţelor are, atât o importanţă teoretică cât şi o

Scriitorii au avut un rol important în dezvoltarea sinonimiei, punând în

Vechii tâlcuitori ai textelor sacre au reluat adesea unele noţiuni esenţiale

În concluzie, la nivelul descrierii teoretice conceptul de sinonimie poate fi

În vorbire, raporturile de sinonimie se modifică apărând mereu altfel ca

Se urmăreşte totodată drumul de la datele limbii la actualizarea lor,

1.2. Sursele sinonimiei

Tot in legatura cu provenienta termenilor ajunsi in relatie sinonimica dar

Aceasta clasificare are in vedere ierarhizarea functionala (specializarea)

Se observa ca perechile sinonimice nu apartin aceluiasi nivel, sfera,