Scrie un eseu argumentativ, de 2 – 3 pagini, despre perspectiva narativă într-o operă epică studiată, pornind de la ideile exprimate

în următoarea afirmaţie critică: „Naratorul este fie un personaj în carne şi oase, cu biografie şi psihologie proprie, cu un punct de
vedere clar definit asupra lucrurilor ( persoana I ca narator ); fie o voce neutră, asemănătoare cu aceea impersonală, dar care îşi
însuşeşte până la identificare punctul de vedere al câte unui personaj.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe )

Perspectiva narativă se referă la modalitatea de prezentare a subiectului unei opere epice, a tuturor evenimentelor
prin a căror înlănţuire se realizează acţiunea acesteia. Naraţiunea se poate realiza la persoana I, la pers. a II-a sau la
pers. a III-a. Naraţiunea la persoana a III-a se caracterizează prin existenţa unui narator care nu este prezent în istorie
ca actor. Punctul de vedere din care este privit universal operei într-o naraţiune la pers. a III-a poate fi atât al
naratorului, cât şi al actorului. Punctul de vedere auctorial constă în prezentarea universului operei din punctul de
vedere al naratorului. Naratorul poate prezenta universul operei cu sau fără revelarea vieţii interioare a personajului,
deci poate avea o percepţie externă sau internă a realităţii. În naraţiunea la pers. a III-a de tip auctorial această percepţie
este nelimitată, este omniscientă.
Naratorul este o instanţă fictivă tipică a textului literar. Poate fi considerat purtătorul de cuvânt al autorului
abstract, dezvăluind poziţia acestuia printr-un comentariu explicit. Naratorul dintr-un text literar se regăseşte sau poate
fi depistat prin persoana gramaticală a verbelor şi pronumelor din discursul narativ. Verbele şi pronumele la persoana I
sunt specifice unui narator implicat în acţiune ( narator intradiegetic ). Verbele şi pronumele la persoana a III-a
desemnează un narator detaşat, care priveşte totul din afară şi expune ceea ce vede obiectiv, nefiind implicat în acţiune
( narator extradiegetic ). Naratorul intră în relaţie directă cu naratarul ( o altă instanţă fictivă care desemnează cititorul
fictiv în lumea romanescă ). Naratorul îşi asumă funcţia narativă ( numită şi funcţie de reprezentare ) care se îmbină cu
funcţia de control sau de regie, deoarece naratorul este capabil să citeze din discursul personajelor în interiorul
propriului său discurs folosind verbe dicendi şi sentiendi. Pe lângă aceste funcţii obligatorii, naratorul mai poate opta
pentru funcţia de interpretare.
Instanţele narative ( vocile narative ) dintr-o operă epică identifică autorul, naratorul şi distincţia / suprapunerea lor în
naraţiune sau relevă relatarea prin personaj, pentru că „Naratorul este fie un personaj în carne şi oase, cu biografie şi
psihologie proprie, cu un punct de vedere clar definit asupra lucrurilor ( persoana I ca narator ); fie o voce neutră,
asemănătoare cu aceea impersonală, dar care îşi însuşeşte până la identificare punctul de vedere al câte unui personaj.”
( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe )
Naraţiunea la persoana I se caracterizează prin existenţa unui narator care este prezent în istorie şi ca personaj
(actor ). Prezentarea universului operei din punctul de vedere al naratorului – personaj ( actor ) constituie perspectiva
actorială. Perspectiva actorială presupune un eu central care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi
permite anexarea unui nou teritoriu romanesc ( conştientul şi inconştientul). Personajul-narator relatează fapte în
care este implicat ca protagonist. Este narator necreditabil pentru că, intenţionat sau involuntar, oferă o
perspectivă limitată asupra celor relatate. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu ,
este un roman modern subiectiv, care are în prim plan un personaj-narator aplecat asupra propriilor trăiri şi
înclinat spre analiza stărilor de conştiinţă.
Sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu, aflat cu regimentul său în regiunea Dâmbovicioarei, încearcă să obţină o
permisiune de două zile pentru a merge la Câmpulung, unde fosta lui soţie, Ela, îl chema insistent. Scrisoarea Elei
venea la scurtă vreme după o reconciliere survenită în urma unei lungi perioade de neînţelegeri, care declanşează un
conflict puternic în conştiinţa personajului. Discuţia în contradictoriu de la popota ofiţerească introduce a doua temă a
romanului, aceea a dragostei. Ştefan Gheorghidiu rememorează momentele mariajului său cu Ela, mariaj ce stă de la
bun început sub semnul geloziei. Tineri studenţi, cu o situaţie materială precară, cei doi soţi vor fi puşi în faţa unei
situaţii neaşteptate – o moştenire din partea unui unchi bogat îi proiectează într-o lume mondenă, luxoasă, în care Ela
se acomodează rapid, în timp ce Ştefan Gheorghidiu refuză să se integreze. Noul lor statut social pune în evidenţă
diferenţele dintre cei doi soţi. Relatată din perspectiva, unică, a unui personaj a cărui conştiinţă este scindată între
raţiune şi pasiune, între luciditate şi autosugestie, povestea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela dezvăluie un
complicat mecanism sufletesc, demontat cu fervoarea tipică eroilor lui Camil Petrescu. Spiritual, ironic, hipersensibil,
Gheorghidiu „este un psiholog al dragostei” ( Perpessicius ). Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-
un complicat joc al autosugestiei, este scena în care Ştefan Gheorghidiu, Ela şi foarte vag conturatul G., aşezaţi pe
bancheta din spate a unei maşini – între Gheorghidiu şi G. se află Ela -, merg către Drăgăşani. Pentru narator, eşecul în
iubire este un eşec al cunoaşterii; analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil
Petrescu, este dublată de o radiografie a raporturilor sociale care generează, de cele mai multe ori, conflictele
interioare. Portretul lui Nae Gheorghidiu, parlamentarul cinic şi lipsit de scrupule, sau acela al afaceristului analfabet
Tănase Vasilescu-Lumânăraru trădează un romancier atent la diversitatea comediei umane a epocii sale.
Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi
analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului
care, în viziunea romancierului, „a fost drama personalităţii, nu a grupei umane”. Întors în prima linie după cele câteva
zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este
martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei –
aspect subliniat de majoritatea criticilor literari care au comentat romanul la apariţia sa. Personajul are – sub
ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane.
Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele
masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria
conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” (Marian Popa )
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman subiectiv. Perspectiva
narativă este limitată la punctul de vedere al personajului narator şi presupune relativizarea discursului
narativ. Personajul proiectează propriile incertitudini asupra evenimentelor prezentate şi situează totul sub
semnul probabilului: „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la universitate şi bănuiam că mă înşală”.
Subiectivitatea relatării presupune urmărirea fluxului conştiinţei personajului-narator. Evenimentele
selectate nu au importanţă decât pentru cel care narează, nu mai sunt ordonate cronologic, iar fixarea în timp a acestora
este relativă. Având acces la intimitatea vieţii afective a personajului-narator, cititorul este introdus într-o lume
aparte, imaginea obţinută fiind limitată. Relatarea subiectivă presupune autenticitate, anticalofilie şi final
deschis al operei, care are aspectul particular al unui jurnal: „Viaţa mi-a devenit în curând o tortură continuă.
Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. […] Era, în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului”.
Eul narator, aflat în mijlocul evenimentelor, aduce la cunoştinţa cititorului numai ceea ce are importanţă
pentru el: „Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru
mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii,
ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile
de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”. Fraza explicitează poziţia naratorului, care e
pus în situaţia să explice de ce povesteşte pentru a fi crezut.
Impresia cititorului este că Gheorghidiu începe să-şi noteze dubla experienţă în perioada concentrării la
Dâmbovicioara ( şi, de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînţelegerile ulterioare cu Ela poate fi
considerat ca aparţinând planului trecut ) şi o continuă pe durata primelor săptămâni de război. Ultimele rânduri par
scrise ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu şi lăsarea lui la vatră. Între capitolele
întâi şi şase ale primei părţi, pe de o parte, şi cele şapte ale părţii a doua, pe de alta, există totuşi o diferenţă minimă, dar
sesizabilă, de ton, care indică o distanţă temporală diferită între diegeză şi povestire. Această distanţă e mai mică în
capitolele despre război. Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca şi cum momentul în care naratorul notează un lucru,
acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil. Schimbarea rapidă şi neanunţată a momentului în care naratorul
scrie întâmplările susţine ideea că nu se poate vorbi de un jurnal ţinut la zi. Aspectul de jurnal e înşelător, deoarece
autorul amestecă, în jurnal, elemente pur romaneşti.
Aşadar, se poate afirma că romanul lui Camil Petrescu ilustrează majoritatea consecinţelor care decurg din
identificarea naratorului cu un personaj şi din unitatea / unicitatea punctului de vedere. Autorul a schimbat substanţial
poetica romanului, „cultivând evenimentul comun şi pe cel derizoriu ( adică fără semnificaţie ), renunţând la motivaţia
globală şi adaptând parţial temporalitatea la forma nouă rezultată de aici. Însă n-a luat în seamă un lucru foarte simplu:
şi anume că Ştefan Gheorghidiu scrie un roman. Căci, în fond, eroul şi naratorul aceasta face: nu doar îşi povesteşte
iubirea răvăşită de gelozie, dar o aşterne pe hârtie”, devenind el însuşi „romancier” ( N. Manolescu, Arca lui Noe ). De
aici, perspectiva narativă originală asupra evenimentelor: în calitate de „romancier”, Ştefan Gheorghidiu se situează în
afara evenimentelor rememorate; în calitate de protagonist, însă, le retrăieşte cu aceeaşi pasiune ca în momentul prim.
Amestecul de tensiune emoţională şi de detaşare pe care îl trăieşte personajul – narator conferă acestei opere literare un
statut aparte în literatura română.