Sunteți pe pagina 1din 50

CONSIDERAŢII

PRIVIND CONCORDANŢA CURSULUI DE CRIMINOLOGIE


CU CELELALTE DISCIPLINE DIN PLANUL DE
ÎNVĂŢĂMÂNT

I. Locul Criminologiei în ierarhia disciplinelor


prevăzute în planul de învăţământ

Criminologia are cele mai strânse legături cu Dreptul penal, deoarece, mai
întâi, a constituit un capitol important din Dreptul penal – partea generală, apoi s-a
dezvoltat atât de mult, încât s-a desprins din Dreptul penal, devenind o ştiinţă
autonomă.
Este de necontestat faptul că Criminologia ocupă un loc secundar, după
Dreptul penal, însă tot atât de adevărat este că ea are un loc şi funcţii specifice în
formarea multilaterală şi completă a viitorului practician al Dreptului, indiferent de
domeniul în care va lucra acesta.
Dreptul penal studiază infracţiunea şi infractorul, ca pe nişte noţiuni abstracte.
La fel se întâmplă şi cu pedeapsa, ce poate fi aplicată persoanelor vinovate de
săvârşirea unei fapte penale. Criminologia operează cu elemente de detaliu, de fineţe,
dând posibilitatea organelor judiciare să afle cât mai multe date despre persoana
cercetată sau judecată, pentru că, potrivit dispoziţiilor art. 72 Cod penal, pedeapsa
cuprinsă între minim şi maxim va fi aplicată, în mod diferit, de la un inculpat la alt
inculpat, ţinându-se seama atât de gradul concret de pericol social al faptei, cât şi de
persoana făptuitorului. Dar Criminologia nu oferă numai date privitoare la o faptă
concretă şi la un făptuitor concret, ci oferă elemente şi criterii teoretice şi practice de
stabilire, pentru fiecare caz în parte, a cauzelor care au determinat şi a condiţiilor care
au favorizat sau înlesnit săvârşirea infracţiunii.

II. Structura cursului de Criminologie

Cursul de Criminologie este structurat pe câteva module sau părţi importante,


care corespund studiului faptei, studiului făptuitorului şi studiului victimei,
activităţi ce au scopul de a stabili cele mai potrivite metode de reacţie socială (de
reeducare a celor condamnaţi) şi de prevenire a săvârşirii altor fapte penale.
Fapta (crima, infracţiunea) este abordată mai întâi ca faptă singulară, apoi ca
totalitate de fapte, ceea ce constituie criminalitatea.
Obiectul de studiu al Criminologiei este focalizat asupra făptuitorului, cu
scopul de a se da explicaţii cât mai convingătoare comportamentului deviant al
omului. Primele cercetări făcute în acest scop, încă de la începuturile Criminologiei,
sunt cunoscute sub denumirea de şcoli criminologice, iar cercetările mai noi, care
continuă şi în prezent, sunt denumite teorii criminologice.
1
În ordine cronologică, studiul victimei a fost făcut mult mai târziu decât cel al
făptuitorului şi de aceea – în structura cursului de Criminologie – studiul victimei se
face după acela al făptuitorului.
Tot atât de firească este şi lăsarea ultimelor două module – reacţia socială faţă
de criminalitate şi prevenirea infracţiunilor – după studiul primelor trei module.

III. Procedee didactice folosite pentru expunerea cunoştinţelor

Temele sunt prezentate sintetic, într-un Suport de curs, cu indicarea unei


bibliografii pentru fiecare temă, precum şi a unei bibliografii generale. Procedeul are
în vedere specificul cursurilor cu frecvenţă redusă, unde baza o constituie studiul
individual.
Cunoştinţele dobândite la studiul individual vor fi sistematizate şi clarificate cu
prilejul lecţiilor de sinteză ce au loc cu studenţii cursurilor cu frecvenţă redusă,
conform planului de învăţământ.

IV. Modalităţi de verificare a cunoştinţelor

La întâlnirile periodice cu studenţii pentru lecţii de sinteză se verifică nivelul


de cunoştinţe al acestora în cadrul unor teme de control.
În acest scop, au fost menţionate pentru fiecare temă din Suportul de curs,
subiectele ce ar putea figura în temele de control scrise ce se vor da cu prilejul
întâlnirilor periodice.
Modalitatea de verificare a nivelului de cunoştinţe al studenţilor care are
eficienţa cea mai ridicată o constituie examenul ce se susţine la încheierea
semestrului, cunoscând că, potrivit planului de învăţământ, Criminologia este materie
de un singur semestru. Examenul constă într-o probă scrisă la care studenţii trebuie să
răspundă la un număr de trei întrebări, precum şi în comentarea unui caz practic
publicat într-o Culegere separată.

Conf. Dr. Ioan Iacobuţă

2
CRIMINOLOGIE
- SUPORT DE CURS -

3
TEMA I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Formarea criminologiei ca ştiinţă

§1. Originea criminologiei


Termenul de criminologie a fost folosit pentru prima oară de Paul Topinard în
anul 1879. Derivă din latinescul crimen (crimă, cu sensul de infracţiune) şi grecescul
logos (cuvânt, cu sensul de ştiinţă).
O lucrare intitulată Criminologie a apărut mai târziu (1885) şi aparţine lui
Raffaele Garofalo.
La formarea criminologiei ca ştiinţă şi-au adus contribuţia nume precum
Cesare Beccaria şi Jeremy Bentham (întemeietorii şcolii clasice), iar la consacrarea
ei între ştiinţele pozitiviste: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo (în
Italia) sau Alexandre Lacassagne, Gabriel Tarde, Emile Durkheim etc. (în Franţa).

§2. Evoluţia criminologiei


Criminologia s-a dezvoltat mai întâi în cadrul altor discipline ştiinţifice:
statistica, sociologia, antropologia, psihologia, psihiatria etc. Noua ştiinţă întemeiată
de Cesare Lombroso nu se numea criminologie, ci antropologie criminală.
Consacrarea criminologiei ca ştiinţă se face în mod treptat, o dată cu apariţia
lucrărilor de specialitate şi cu înfiinţarea unor instituţii internaţionale care au ca
obiect studiul criminalităţii (exemplu, Societatea Internaţională de Criminologie, cu
sediul la Paris – 1934). Un rol important l-a avut şi activitatea desfăşurată în cadrul
ONU, precum şi cea din Consiliul Europei.

Secţiunea a II-a – Obiectul criminologiei

§1. Consideraţii generale


În contextul existenţei unor opinii variate, adesea contradictorii, în ceea ce
priveşte stabilirea obiectului de studiu al criminologiei, în cele din urmă se pare că au
devenit dominante concepţiile sectoriale, care admit că obiectul de studiu al
criminologiei îl constituie fapta penală (crima), ca fapt unic, şi criminalitatea, ca
totalitate de fapte penale, făptuitorul, victima, reacţia socială faţă de criminalitate,
precum şi mijloacele de prevenire a infracţiunilor.

§2. Fapta (infracţiunea)


În ordine cronologică, studiul criminologiei s-a făcut în cadrul dreptului penal,
mai întâi cu privire la faptă şi, după aproape un secol, cu privire la făptuitor.
Noţiunea de crimă ca faptă penală are sfere diferite: în limbaj comun,
desemnează o faptă împotriva vieţii; în limbaj penal, se are în vedere împărţirea
faptelor penale, în funcţie de gradul lor de pericol social‚ în crime (cele mai grave) şi
delicte, iar în limbaj criminologic are o accepţiune mai largă, cuprinzând orice faptă
4
care prezintă un grad de pericol social mai ridicat faţă de abateri sau contravenţii,
indiferent dacă făptuitorul nu răspunde penal, cum este în caz de legitimă apărare,
minor sub 14 ani, bolnav psihic etc.

§3. Făptuitorul
Se foloseşte termenul de făptuitor, deoarece are o sferă mai largă decât cel de
infractor. În acest sens, René Gassin afirma că nu este nevoie ca delincventul să fi
fost condamnat sau măcar urmărit ori cunoscut de autorităţile de poliţie sau justiţie.
În sens invers, condamnarea nu este întotdeauna suficientă, ştiut fiind că mai există şi
erori judiciare.

§4. Criminalitatea ca fenomen social


Într-o formulare foarte sintetică se consideră că obiectul de studiu al
criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global.
În funcţie de existenţa obiectivă a unor grade de cunoaştere a faptelor penale
de către organele de justiţie, se disting: criminalitatea reală (totalitatea faptelor
obiectiv comise, cunoscute ori necunoscute organelor judiciare), criminalitatea
aparentă (totalitatea faptelor cu aparenţă penală, ajunse la cunoştinţa organelor de
justiţie) şi criminalitatea legală sau judecată, care reprezintă cea mai restrânsă
categorie din cele analizate. În concret, aceasta cuprinde numai faptele penale pentru
care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare.

§5. Victima
Victima constituie obiect de studiu pentru criminologie pentru o multitudine de
infracţiuni, în special acelea de violenţă, care privesc viaţa sau integritatea corporală,
când cunoaşterea raportului dintre făptuitor şi victimă oferă un model cauzal
complex, cum este în caz de provocare, legitimă apărare etc.

§6. Reacţia socială faţă de criminalitate a constituit obiect de studiu pentru


criminalitate încă de la întemeierea şcolii clasice şi a fost bine conturată în cadrul
şcolii pozitiviste italiene prin Enrico Ferri, care recomanda folosirea în locul
pedepsei cu închisoarea a ceea ce el numea substitutive penale, pentru combaterea şi
prevenirea criminalităţii.

§7. Cauzalitatea în criminologie


Există răspunsuri diferite la problema cauzalităţii în criminalitate, în sensul de
a şti dacă aceasta reprezintă obiect de studiu sau scop al criminologiei. Se pare că
opinia dominantă, pe care o îmbrăţişăm, este aceea care priveşte cauzalitatea ca un
scop şi nu ca obiect de studiu, deoarece criminalitatea studiază fapta, făptuitorul şi
victima cu scopul de a cunoaşte cauzele care au determinat şi condiţiile care au
favorizat sau înlesnit săvârşirea faptei penale.

5
Secţiunea a III-a – Legătura dintre criminologie şi alte ştiinţe

Chiar dacă unii cercetători îi contestă caracterul de ştiinţă autonomă, iar alţii o
consideră drept o ştiinţă a ştiinţelor, criminologia este o ştiinţă autonomă, cu obiect
de studiu propriu şi metode de cercetare specifice, având o multitudine de conexiuni
cu alte ştiinţe sau domenii ale ştiinţei.

§1. Între criminologie şi dreptul penal există o foarte strânsă legătură,


deoarece mai întâi criminologia a constituit un capitol important al dreptului penal,
apoi a devenit o ştiinţă autonomă. Între cele două ştiinţe continuă să existe relaţii de
influenţă reciprocă, în sensul că cercetările din criminologie sunt avute în vedere la
îmbunătăţirea legislaţiei penale, iar legislaţia penală, adaptată la specificul unei epoci
istorice, înlesneşte studiul criminologiei.

§2. Antropologia şi criminologia au strânse legături, deoarece din


antropologia generală s-a desprins antropologia criminală, prin cercetările şcolii
pozitiviste italiene, cu reprezentantul ei de seamă – Cesare Lombroso. Aceste legături
continuă şi astăzi în cadrul dezvoltării unor noi teorii criminologice cu orientări
neolombroziene.

§3. Criminologia şi sociologia au strânse legături chiar mai dinainte de


întemeierea şcolii sociologice franceze. În prezent, aceste raporturi sunt dezvoltate de
adepţii teoriilor de orientare sociologică.

§4. Criminologia are strânse legături cu psihologia şi psihiatria, cunoscând


că una din cele trei orientări fundamentale în explicarea comportamentului deviant al
omului l-a constituit orientarea psihologico-psihiatrică, marcată de întemeierea
psihanalizei de către Sigmund Freud şi colaboratorii acestuia. În prezent, aceste
legături sunt confirmate de cercetările făcute de către adepţii teoriilor numite şi teorii
neofreudianiste.

Secţiunea a IV-a – Definiţia criminologiei

Ni se pare foarte plastică formularea potrivit căreia în domeniul criminologiei


numărul definiţiilor îl egalează sau chiar îl depăşeşte pe cel al criminologilor.
Un punct comun al tuturor definiţiilor întâlnite în lucrările de specialitate îl
reprezintă faptul că în majoritatea definiţiilor se face referire la cel puţin un reper care
se regăseşte în obiectul de studiu al criminologiei (criminalul, crima, criminalitatea,
dinamica actului criminal, reacţia socială faţă de criminalitate etc.).
Nu din dorinţa de a fi neapărat original şi de a adăuga o definiţie la cele
cunoscute, ci pentru a respecta modul de sistematizare a obiectului de studiu al
criminologiei şi structura cursului, propunem următoarea definiţie:
Criminologia este ştiinţa care studiază fapta, făptuitorul şi victima, pentru a
stabili cauzele care determină şi condiţiile care favorizează sau înlesnesc săvârşirea
faptelor penale şi a recomanda măsuri de reeducare a infractorilor şi de prevenire a
6
infracţiunilor.

BIBLIOGRAFIE
1. R.M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, 1998.
2. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Bucureşti, 1996.
3. N. Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, 1992.
4. I. Iacobuţă, Criminologie, Iaşi, 2002.
5. I. Iacobuţă şi colaboratorii, Criminologie, Iaşi, 2007.

Subiecte pentru temele de control


1. Istoricul criminologiei
2. Cauzalitatea este obiect de studiu sau scop în criminologie?
3. Legătura dintre criminologie şi dreptul penal.

7
TEMA A II-A – ŞCOALA CLASICĂ

Secţiunea I – Consideraţii generale

Şcoala reprezintă un curent, o mişcare ştiinţifică, literară etc., care grupează în


jurul ei un număr de adepţi.
O şcoală criminologică reprezintă un mod de orientare într-un domeniu al
criminologiei, în jurul căruia se grupează un număr de adepţi cu opinii asemănătoare,
dar nu neapărat identice.
Denumirea corectă a acestei teme este aceea de şcoală clasică a dreptului
penal, deoarece problemele de criminologie erau rezumate la câteva idei întâlnite în
lucrările consacrate studiului dreptului penal.
În lucrările de criminologie de la noi se admite că principalul întemeietor al
acestei şcoli este Cesare Beccaria, de aceea mai este denumită şi şcoala beccariană,
iar lucrările recente admit că un rol important la întemeierea ei l-a avut şi filosoful
englez Jeremy Bentham.

Secţiunea a II-a – Cesare Beccaria (1738-1794)

Numele său complet este Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria. A absolvit


cursurile Universităţii din Pavia cu titlul de doctor în dreptul economic şi în dreptul
roman. A fost preocupat şi de studiul matematicii, pentru care avea aptitudini
deosebite. Nu a activat în domeniul juridic, ci a fost profesor de economie politică.
Cea mai importantă dintre lucrările sale este publicată în anul 1764, sub titlul
Dei delitti e delle pene (tradusă la noi sub titlul de Despre infracţiuni şi pedepse).
Este o lucrare de mici proporţii, cuprinzând câteva zeci de pagini, dar este atât de
importantă, încât ideile sale au revoluţionat dreptul penal şi continuă să-şi păstreze
actualitatea.
Principalele idei ale lucrării au legătură cu dreptul penal, iar cele care au
contribuit la crearea criminologiei, deşi foarte importante, sunt reduse numeric.

A. Idei care au revoluţionat dreptul penal


a. Legalitatea pedepselor. Consacră principiul nulla poena sine lege, întâlnit
în diferite formulări ca: „Numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracţiuni”.
b. În epocă, pedepsele difereau după rangul social al infractorilor. De aceea, el
cerea ca „pedepsele să fie aceleaşi pentru primul şi pentru ultimul cetăţean”.
c. Personalitatea pedepselor. Cunoscând că legislaţiile feudale consacrau
forme ale responsabilităţii colective, susţinea că pedeapsa aplicată infractorului nu
trebuie să atingă direct alte persoane: familia sau persoanele din oraşul în care
locuieşte făptuitorul.

B. Idei care au contribuit la întemeierea criminologiei


a. Studiul faptei
Găsim idei dispersate în cuprinsul lucrării sub formulări ca: „acţiuni potrivnice
binelui public” sau „orice infracţiune, chiar privată, lezează societatea”.
8
Dintre infracţiuni, se referă doar la fapta de furt, pe care o considera
„infracţiunea mizeriei şi a disperării”.
b. Cauzalitatea în criminologie
Definind furtul ca infracţiune a mizeriei, putem deduce faptul că Beccaria a
întrevăzut că sărăcia şi condiţiile de viaţă în care trăiesc oamenii pot explica, măcar în
parte, comportamentul deviant al omului.
c. Prevenirea faptelor penale
Ideea de prevenire este frecvent întâlnită sub diverse formulări: „Vreţi să
preveniţi infracţiunile? Faceţi ca legile să fie clare, simple şi toată forţa naţiunii să fie
concentrată pentru a le apăra”. Tot el recunoştea că pedeapsa are un dublu rol
preventiv, şi anume: „de a-l împiedica pe infractor să aducă concetăţenilor săi noi
prejudicii şi de a-i abate pe alţii de la săvârşirea unor fapte asemănătoare”.
d. Considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane
Beccaria era un bun cunoscător al principalelor curente filosofice ale vremii.
Centrul filosofiei sale îl constituie existenţa voinţei libere (liberul arbitru). El susţinea
că omul poate alege dintre acele acţiuni care îi convin şi acelea care îi pot dăuna. De
aceea, dacă omul are posibilitatea să aleagă între ceea ce este bine şi ceea ce este rău,
şi dacă a ales calea răului, deci a săvârşit o faptă penală, trebuie să suporte
consecinţele faptei sale, care constau în aplicarea şi executarea unei pedepse.

Secţiunea a III-a – Jeremy Bentham (1748-1832)

Jeremy Bentham a fost un renumit filosof britanic care s-a preocupat în mod
deosebit de studiul dreptului.
Dintre lucrările sale cunoscute la noi, menţionăm: Panopticon or The
Inspection House (1787), în care dezvoltă principiul utilitarismului şi pledează pentru
o umanizare a sistemului penal, în ansamblul său, precum şi pentru o amplă reformă a
modului de executare a pedepselor; Fragment on Government, în care face propuneri
de reformare a sistemului de legi şi pedepse.
Susţinea şi el, la fel ca Beccaria, ideea liberului arbitru, considerând că
oamenii acţionează sub impulsul unei conştiinţe libere. De asemenea, era adeptul unei
proporţii între natura şi durata pedepsei aplicate celui vinovat de săvârşirea unei fapte
penale şi gravitatea faptei săvârşite, idee sintetizată prin cuvintele Let the Punishment
fit the Crime.

Secţiunea a IV-a – Şcoala neoclasică

Adepţii şi continuatorii şcolii clasice susţin că această orientare are baze


temeinice şi corecte, chiar dacă sunt necesare câteva precizări. Se are în vedere
existenţa liberului arbitru la majoritatea persoanelor, cu excepţia copiilor sub şapte
ani şi a celor care suferă de boli psihice. Acest curent denumit neoclasicismul sau
şcoala neoclasică are mulţi adepţi în Europa, în special în Ţările Nordice, iar Finlanda
a adoptat recent un nou Cod penal care are la bază ideile şcolii neoclasice.

9
BIBLIOGRAFIE
1. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1969.
2. R.M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, 1995.
3. I. Iacobuţă, Radiografia crimei, Iaşi, 1995.
4. I. Oancea, Criminologie, Bucureşti, 1998.
5. I. Iacobuţă, Oscilaţia criminalităţii, Iaşi, 2007.
6. I. Iacobuţă şi colaboratorii, Criminologie, Iaşi, 2007.

Subiecte pentru teme de control


1. Idei care au contribuit la dezvoltarea criminologiei întâlnite în lucrarea
Despre infracţiuni şi pedepse.
2. Contribuţia lui Jeremy Bentham la întemeierea şcolii clasice.
3. Comparaţie între şcoala clasică şi şcoala neoclasică.

10
TEMA A III-A – ŞCOALA POZITIVISTĂ ITALIANĂ

Secţiunea I – Consideraţii generale

Progresele făcute în multiple domenii ale ştiinţei au influenţat şi evoluţia


criminologiei. După aproape o sută de ani de la întemeierea şcolii clasice, au apărut
lucrări precum Despre originea speciilor a lui Charles Darwin, care au marcat
puternice schimbări ale gândirii. De la consideraţii abstracte, s-a trecut la orientări
concrete. De aceea, noul curent criminologic este cunoscut sub denumirea de şcoală
pozitivistă.
Acumulările ştiinţifice ale vremii care au premers şcolii pozitiviste sunt
remarcabile în anatomia şi fiziologia omului.
Astfel, Franz Joseph Gall, cercetând anatomia creierului, susţine că, dacă
cunoaştem structura cutiei craniene, putem determina şi comportamentul unui
individ. El este considerat autorul Frenologiei.
De asemenea, Benedict Morell susţine că există indivizi care prezintă unele
degenerescenţe (fizice, intelectuale, morale), care îi deosebesc de indivizii de tip
normal şi care stau la baza comportamentului criminal. Adept al curentului
alieniştilor, pretindea că infractorul este un bolnav, ceea ce implică necesitatea şi
posibilitatea tratării acestuia.
Un loc important îl ocupă medicul francez Paul Broca, considerat iniţiatorul
antropologiei generale, care a deschis calea cercetărilor spre antropologia criminală.
Principalii întemeietori ai şcolii pozitiviste sunt italienii Cesare Lombroso,
Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo. De aceea, acest curent criminologic mai este
denumit şcoala pozitivistă italiană.

Secţiunea a II-a – Cesare Lombroso (1835-1909)

§1. Date biografice


Născut la Viena, într-o familie de evrei foarte numeroasă. Absolvind cursurile
Facultăţii de Medicină, a fost numit medic militar, apoi a devenit profesor de
psihiatrie la Universitatea din Pavia, apoi predă şi cursul de psihologie şi pe cel de
antropologie bazat pe studii experimentale. Ajunge profesor de medicină legală la
Universitatea din Torino şi medic al unei închisori.
Cea mai importantă dintre lucrările sale este L’uomo delinquente (Omul
delincvent), publicată în 1876.

§2. Principalele idei ale lucrării L’uomo delinquente


A. Crima în regnul vegetal şi animal
Pentru a stabili originea crimei, începe studiul embrionului, pornind de la
plante, trecând apoi la animale şi continuând cu omul primitiv, sălbatic, apoi cu
copilul, ajungând la omul civilizat din acei ani. Astfel, reţine că există plante
insectivore, carnivore.
11
B. Crima la omul sălbatic
La sălbatici, uciderea bătrânilor sau a copiilor handicapaţi erau socotite lucruri
normale. De asemenea, prostituţia la primitivi nu era o faptă imorală.
C. Nebunia morală şi crima la copii
Lombroso susţine că germenii crimei se regăsesc în primii ani de viaţă ai
copilului.
D. Inferioritatea criminalului faţă de omul normal
Criminalul moşteneşte anormalităţi biologice şi, din acest motiv, este inferior
biologic faţă de omul onest.
E. Stigmatele
Stigmatele sunt anomalii caracteristice, distructive, ale criminalului şi se
clasifică în:
- anatomice: asimetria craniului şi a feţei, anormalitatea capacităţii craniene,
lungimea şi forma mâinilor, fruntea îngustă etc.;
- fiziologice: tatuajul, ca dovadă a analgeziei, a insensibilităţii fizice, dar şi
morale;
- psihologice: privesc inteligenţa redusă, lenevia, viaţa desfrânată, obscenităţi,
minciună, pasiune pentru băuturi etc.

Secţiunea a III-a – Enrico Ferri (1856-1929)

Este principalul adept şi continuator al lui Lombroso. Dintre lucrările sale cel
mai importante, sunt: Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru, Sociologia
criminală, Homicidul.
A studiat mai întâi în Franţa, timp de un an, apoi a ajuns student al lui
Lombroso. A devenit om cu pregătire multilaterală, fiind jurist, sociolog, profesor
universitar şi avocat celebru.
Opera lui Enrico Ferri poate fi sintetizată în câteva idei:
1. Multitudinea factorilor criminogeni, împărţiţi în:
- Factori endogeni (antropologici);
- Factori exogeni, în care include factori fizici (climatul, anotimpurile
etc.) şi factori de mediu social (familia, alcoolismul, organizarea socială).
2. Varietatea criminalilor, pe care îi împarte în cinci categorii: criminali de
ocazie, din obişnuinţă, înnăscuţi, din pasiune, nebuni.
3. Oscilaţia criminalităţii: se înregistrează creşteri, stagnări sau descreşteri,
ceea ce confirmă o lege a saturaţiei, care face ca criminalitatea să nu poată depăşi
anumite limite.
4. Varietatea infracţiunilor. Infracţiunile îmbracă o paletă foarte largă, ceea
ce impune şi o varietate a pedepselor.
5. Ideea de substitutive penale. Consideră că pedeapsa cu închisoarea nu este
eficientă şi propune să fie înlocuită cu aceea ce el numea substitutive penale cu
caracter economic: libertatea comerţului şi a emigraţiei, retribuţie corespunzătoare,
condiţii de locuit şi de viaţă demne etc.

12
Secţiunea a IV-a – Raffaele Garofalo (1857-1934)

A fost profesor de drept penal, apoi procuror general şi prim-vicepreşedinte al


Curţii de Casaţie şi Justiţie din Roma.
Între lucrările sale, menţionăm: Identificarea persoanelor acuzate de crimă,
precum şi Criminologia (1885), care este prima lucrare cu acest titlu.
Garofalo împarte delictele în două grupe:
- naturale, care încalcă simţul moral al comunităţii umane şi se pedepsesc din
toate timpurile şi în toate ţările;
- juridice, se pedepsesc în mod variabil şi diferit de la o ţară la alta, fiind
rezultatul încălcării unor norme de conduită socială convenţională.
Garofalo se preocupă şi de latura psihologică a crimei şi chiar de o definiţie
psihologică a crimei. Criminalul este un om care decade din specia umană în cea
animală.
Dată fiind orientarea sa politică în calitate de membru al Partidului Socialist, a
avut o viziune originală privind natura pedepsei. El spunea că societatea este ca un
organism viu, ca un corp natural, care trebuie să-i elimine pe cei incapabili să se
adapteze.
Mijloacele de eliminare erau de trei categorii:
- totală: moartea;
- parţială: închisoarea pe timp limitat;
- repararea forţată pentru cei care au comis crime în circumstanţe
excepţionale.

BIBLIOGRAFIE
1. Tudor Amza, Criminologie, Bucureşti, 1998.
2. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Bucureşti, 1998.
3. I. Iacobuţă, Criminologie, Iaşi, 2002.
4. Cesare Lombroso, Omul delincvent, vol. I, Bucureşti, 1992.
5. I. Iacobuţă, Oscilaţia criminalităţii, Iaşi, 2007.
6. I. Iacobuţă şi colaboratorii, Criminologie, Iaşi, 2007.

Subiecte pentru teme de control


1. Precursorii şcolii pozitiviste.
2. Principalele idei din lucrarea Omul delincvent de Cesare Lombroso.
3. Importanţa factorului sociologic în opera lui Enrico Ferri.

13
TEMA A IV-A – ŞCOALA SOCIOLOGICĂ FRANCEZĂ

Secţiunea I – Consideraţii generale

Întemeierea şcolii sociologice poate fi înţeleasă mai bine dacă vom cunoaşte
epoca istorică în care a apărut şi stadiul de dezvoltare a ştiinţelor vremii, marcate de
apariţia sociologiei, precum şi de influenţa curentelor filosofice dominante în Franţa
acelor ani, în special iluminismul, cu cel mai important reprezentant al său, Jean
Jacques Rousseau.
Pentru a înţelege ideile şcolii sociologice, trebuie să remarcăm modul cum
explica J.J. Rousseau raportul dintre condiţiile sociale de viaţă ale omului şi
comportamentul acestuia.

Secţiunea a II-a – Precursori ai orientării sociologice

§1. André Michel Guerry (1802-1866)


Avocat francez, autor al lucrării Eseu asupra statisticii morale în Franţa,
comparată cu cea din Anglia. Aici foloseşte pentru prima dată termeni ca: „factor
geografic”, „geografia crimei”, „harta criminalităţii”, pentru a explica legătura ce
există între anotimpuri şi criminalitate.

§2. Adolphe J. Quetelet (1796-1874)


Matematician şi astronom belgian, considera că există o anumită constanţă în
săvârşirea infracţiunilor. El a formulat legea termică a criminalităţii, fiind de părere
că infracţiunile contra persoanei predomină în regiunile din sud şi se comit în special
în sezonul cald, iar cele contra proprietăţii predomină în regiunile din nord şi se comit
în sezonul rece.

§3. Henry Mayhew


Cercetător englez, autor al lucrării în patru volume London Labour and the
London Poor, în care face cunoscute publicului problemele criminalităţii şi cheamă la
intervenţie socială.

Secţiunea a III-a – Contribuţia cercetătorilor francezi

§1. Alexandre Lacassagne (1843-1924)


A fost profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon. El a grupat în
jurul său mulţi discipoli, formând o nouă şcoală criminologică denumită Şcoala de la
Lyon.
Admitea rolul factorului biologic în explicarea comportamentului criminal, dar
îi acorda un rol secundar (ca, de altfel, şi factorului psihologic) şi atribuia un rol
principal factorului social.
14
Sub influenţa lui Guerry şi Quetelet, admite influenţa factorilor climatici
asupra evoluţiei criminalităţii şi a întocmit chiar un „calendar al crimei”, încercând să
demonstreze că infracţiunile contra proprietăţii cresc în timpul iernii, iar cele contra
persoanei cresc în timpul verii.
Opera sa poate fi rezumată în patru aforisme rămase celebre:
1. Orice act dăunător unei societăţi este o crimă.
2. Orice crimă este un obstacol în calea progresului.
3. Omul este comparat cu microbul, iar societatea cu mediul de cultură în care
se dezvoltă microbul. Astfel, combate ideea existenţei criminalului înnăscut,
susţinând că, de la naştere, omul are doar anumite tendinţe spre criminalitate, care se
vor manifesta numai în raport de condiţiile materiale de existenţă.
4. Societatea nu are decât criminalii pe care îi merită. Astfel încearcă să explice
influenţa factorului social asupra comportamentului criminal şi chiar dezvoltă ideea
de răspundere socială.

§2. Leonce Manouvrier (1850-1922)


Combătând ideile lui Lombroso cu privire la criminalul înnăscut, a demonstrat
că, în calitatea sa de recunoscut antropolog, poate susţine că antropologia nu deţine
vreo cheie cu care să se poată descifra trăsăturile omului criminal. Deci crima este,
prin excelenţă, materie sociologică, iar criminalul, un produs social. Este originală şi
interesantă comparaţia pe care o face el între mediul social şi comportamentul deviant
al omului când susţine că „omul nu este decât instrumentul muzical pe care cântă
mediul social”.

§3. Gabriel Tarde (1834-1904)


A fost magistrat de carieră, dar s-a remarcat şi ca filosof, sociolog şi psiholog.
Între lucrările sale cele mai importante, figurează: Criminalitatea comparată,
Legile imitaţiei, Filosofia penală.
Pentru criminologie prezintă interes doar lucrarea Legile imitaţiei, deoarece
susţine că nu există criminal înnăscut, ci crima se învaţă, ca orice meserie, prin
imitaţie. Acest mod de explicare a rolului factorilor sociali în influenţarea
comportamentului criminal îl deosebeşte de ceilalţi sociologi francezi. Pe Alexandre
Lacassagne îl critică pentru netemeinicia ideilor sale privind influenţa factorilor
geografici asupra comportamentului deviant al omului.
Imitaţia descrisă de Gabriel Tarde are câteva trăsături caracteristice care capătă
putere de lege:
1. Oamenii se imită unii pe alţii, în funcţie de cât de strâns este contactul dintre
ei;
2. Imitaţia se propagă de sus în jos şi mai rar invers; tinerii învaţă de la bătrâni;
3. Imitaţia este ca o modă, în sensul că oamenii caută în permanenţă să adopte
ceea ce este nou la un moment dat, dar întotdeauna apare ceva nou şi de aceea se
renunţă la moda rămasă veche.
În lucrarea Criminalitatea comparată reţine că în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea în Franţa se constată o creştere alarmantă a criminalităţii, dar ne avertizează
asupra relativităţii datelor statistice, care pot înregistra scăderi şi creşteri care nu
corespund realităţii.
15
§4. Emile Durkheim (1858-1917)
Născut din părinţi evrei, într-un orăşel de pe graniţa cu Germania.
În 1892 primeşte primul titlu de doctor în sociologie acordat de Universitatea
din Paris, apoi ocupă funcţia de profesor la această universitate.
Între cele mai importante lucrări, trebuie menţionate: Despre diviziunea muncii
în societate, Regulile metodei sociologice, Suicidul, Prohibirea incestului şi originile
sale.
Principalele idei din opera lui Emile Durkheim considerăm a fi următoarele:
1. Dezvoltarea conceptului de crimă ca normalitate
Consideră că crima constituie un factor de sănătate publică, făcând diferenţa
între bine şi rău şi atrăgând atenţia asupra stării sociale precare a naţiunii. Cu alte
cuvinte, în afara daunelor de moment aduse organismului social, criminalitatea poate
avea şi funcţii pozitive: aceea de promovare a schimbărilor şi progresului şi aceea de
consolidare a raporturilor sociale de integrare, prin combaterea criminalităţii, hotarul
dintre bine şi rău fixându-se cu mai multă claritate.
2. Introduce conceptul de anomie
Ea desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizat printr-o
dereglare a normelor sociale datorată unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize
economice). Aceasta poate duce la o discrepanţă între nevoile individului şi
mijloacele disponibile pentru a le satisface.
Pentru a dezvolta conceptul de anomie, Durkheim aduce interesante şi multiple
argumente. Avem în vedere, în primul rând, pe cel care urmăreşte să ne convingă că
criminalitatea a existat dintotdeauna şi va continua să existe, pentru că, pe cât cineva
are mai mult, pe atât doreşte mai mult, deoarece satisfacţiile primite doar stimulează
şi nu satisfac nevoile. Cu alte cuvinte, pe măsură ce sunt satisfăcute unele năzuinţe
ale omului, apar altele noi.

BIBLIOGRAFIE
1. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Bucureşti, 1996.
2. T. Amza, Criminologie teoretică, Bucureşti, 2000.
3. E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, 1974.
4. R.M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, 1998.

Subiecte pentru teme de control


1. Contribuţia iluminismului francez la formarea şcolii sociologice
2. Care sunt „legile imitaţiei” descrise de Gabriel Tarde?
3. În ce constă anomia descrisă de Emile Durkheim?

16
TEMA A V-A – ORIENTAREA PSIHIATRICO-PSIHOLOGICĂ

§1. Consideraţii generale


Pentru o mai bună înţelegere a acestei noi orientări în explicarea
comportamentului deviant al omului, trebuie să explicăm sensul corect al unor
termeni folosiţi în cuprinsul expunerii:
1. Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul, legitatea proceselor psihice şi
însuşirilor psihice ale omului.
2. Psihiatria este o disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice
(psihoze, demenţe, psihopatii şi nevroze) şi cu tratamentul lor.
3. Psihanaliza reprezintă concepţia psihologică a lui Sigmund Freud şi a
adepţilor săi (A. Adler, C.G. Jung ş.a.); metodă de analiză psihologică şi
psihoterapeutică corespunzătoare acestei concepţii.
Metodele de tratament al bolilor psihice au evoluat de la cele mai primitive
până la cele contemporane, mai cunoscute fiind:
- Demonologia, care considera că bolnavul psihic este posedat de diavol şi se
practicau metode rudimentare de scoatere a diavolului din corpul omului, metode
întâlnite şi astăzi la unele secte religioase.
- Trepanarea înseamnă practicarea unei deschideri în craniul bolnavului,
folosind obiecte dure, pentru ca spiritul rău să iasă din om.
- Exorcismul presupune obligaţia bolnavului de a bea preparate culinare
neplăcute; se făceau rugăciuni, se produceau zgomote, iar mai târziu se practica
metoda de insultare a bolnavului sau lovirea cu corpuri dure, care-i produceau grave
suferinţe şi chiar moartea.
Apariţia psihanalizei a fost precedată de cuceriri în multe domenii ale ştiinţei,
precum:
a. Asociaţionismul care pune la baza fenomenelor psihice procesul de
asociere, susţinând că fiecare proces psihic, fiecare însuşire este un lanţ sau
compoziţii asociative formate în conştiinţa individului normal sau criminal,
independent de voinţa acestuia.
b. Behaviorismul (behavior = comportament)
Este un curent psihologic american care a pus la baza studierii
comportamentului uman relaţia de tip stimul-răspuns, inspirată de unele date ale
neurofiziologiei.
Adepţii behaviorismului consideră că pentru cunoaşterea, înţelegerea şi
prevederea comportamentului uman este suficientă studierea relaţiei dintre stimul şi
răspuns, fără a mai fi nevoie să se apeleze la conştiinţă.
c. Gestaltismul (gestalt = structură, gen)
Este un curent psihologic apărut ca o reacţie faţă de cele menţionate mai sus,
care susţine că orice proces psihic este o structură sau o configuraţie integrală.
Metoda structuralistă s-a extins la studiul intelectului, al inteligenţei, al voinţei şi al
întregului comportament.

17
Secţiunea a II-a – Psihanaliza, metodă nouă de tratament a bolilor psihice

Sigmund Freud (1856-1939) a studiat medicina la Viena, apoi s-a specializat în


neurologie, iar mai târziu în psihiatrie.
Între cele mai importante lucrări, menţionăm: Introducere în psihanaliză,
Lecţii de psihanaliză, Interpretarea viselor, Totem şi Tabu, Psihanaliză şi sexualitate
etc.
Nucleul psihanalizei îl constituie teoria despre raportul dintre conştient,
inconştient şi preconştient (subconştient).
Freud şi-a elaborat opera în două etape:
În prima etapă constată că în evoluţia omului psihicul uman a parcurs trei
etape:
A – inconştientul – formează cel mai larg şi cel mai puternic sector al minţii
noastre;
B – preconştientul (subconştientul) este cel mai apropiat de inconştient, dar
poate fi stimulat prin mijloacele gândirii şi deveni conştient;
C – conştientul este treapta superioară, întâlnită la omul evoluat sub aspect
psihic.
În a doua etapă a trecut la studiul personalităţii, întâlnind tot trei trepte
(nivele) corespunzătoare celor trei trepte ale psihicului:
A – Sinele (Id) constituie un complex de instincte şi tendinţe refulate care are
caracter personal şi nu este trăit în mod conştient, aflându-se la treapta cea mai de jos
a evoluţiei spiritului (corespunzător inconştientului).
B – Supraeul (Super Ego) este conştiinţa morală şi constituie expresia
individului în mediul social, purtător al normelor etico-morale şi al regulilor de
convieţuire socială.
C – Eul (Ego) reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii, în alcătuirea
căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau
inconştiente despre cele mai importante valori.
Apariţia unei stări tensionale între cele trei nivele ale personalităţii duce la
conflict. Căile de rezolvare a conflictului sunt: sublimarea (redirecţionarea energiilor
sexuale de la scopul primar către alte scopuri, ca de exemplu, sport, creaţii artistice)
şi refularea (respingerea imaginilor, ideilor, dorinţelor neplăcute din sfera
conştientului în inconştient, creându-se astfel un nou conflict inconştient).
Energiile sexuale şi cele distructive se manifestă sub forma unor complexe,
dintre care cele mai importante sunt: complexul oedipian, complexul Cain, complexul
de vinovăţie.
Ca tehnică de tratament al bolilor psihice, psihanaliza constă, pe scurt, în
următoarele:
Pacientul se relaxează complet şi vorbeşte despre orice îi vine în minte. Ideea
de bază este aceea a liberei asocieri. Prin exploatarea acestei asocieri, individul
devine capabil să reconstruiască evenimentele petrecute cu mai mult timp în urmă şi
să le aducă în conştient. Se susţine că, dacă pacientul devine conştient de aceste
evenimente, ele îşi pierd puterea lor inconştientă, iar pacientul câştigă un grad mai
mare de control asupra conştientului.

18
Secţiunea a III-a – Dimensiunea criminologică a psihanalizei

Sigmund Freud face puţine referiri directe la fenomenul criminal. El consideră


că diferenţa între infractori şi noninfractori s-ar situa la nivelul Supraeului.
Pulsiunile organice antisociale sunt prezente la toţi indivizii, dar rămân ascunse
în pliurile cele mai profunde ale personalităţii individului fiind controlate şi stăpânite
pe măsura dezvoltării acestuia şi trecerii la faza adultă a Eului care se desăvârşeşte în
permanenţă.
Diferenţa specifică care separă infractorul de noninfractor s-ar situa la nivelul
Supraeului şi s-ar datora unei incapacităţi de a depăşi complexul oedipian.
1. Complexul oedipian
Are la bază atracţia sexuală manifestată de individ, în primele faze ale
copilăriei, faţă de părintele de sex opus şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui
de acelaşi sex.
Complexul oedipian este întâlnit la băieţi şi corespunde, la fete, cu complexul
Electra.
2. Complexul Cain
Aminteşte de prima faptă de omor descrisă de Cartea Cărţilor, uciderea lui
Abel de către fratele său, Cain. Probabil că astfel se explică şi numărul mare de
omoruri săvârşite şi astăzi în familie: între soţi sau rude apropiate, în sensul art. 149
Cod penal.
3. Complexul de vinovăţie
Se consideră că acest complex favorizează comiterea crimei, deoarece unii
indivizi ar suferi de un sentiment de vinovăţie atât de puternic, încât, devenind
insuportabil, face ca pedeapsa să fie aşteptată ca o eliberare. Aceasta ar explica de ce
unii infractori „îşi semnează” crima, pentru a fi cât mai repede descoperiţi şi de ce
mărturisesc uşor fapte pe care nu le-au comis.
Mai deosebită este situaţia persoanelor care se autodenunţă autorităţilor după
săvârşirea faptei, fără să existe împotriva lor vreo probă de vinovăţie sau a celor care
pretind că au săvârşit o faptă cu care nu au nici o legătură.

4. Complexul de inferioritate
Deşi nu a fost descris de Sigmund Freud, ci de medicul psihiatru german
Alfred Adler (1870-1937), este potrivită prezentarea lui în acest cadru, deoarece face
trimitere tot la argumente de natură psihologică.
Complexul de inferioritate este descris ca fiind starea psihică în care se află o
persoană cuprinsă de dorinţa de a-şi depăşi condiţia proprie în contextul unor relaţii
de compensare şi supracompensare. Când individul devine conştient de carenţele
sale, încearcă să le compenseze, ajungând, uneori, la supracompensare. În acest sens
sunt amintite reuşitele lui Demostene (bâlbâit) şi Ludwig van Beethoven (surd).
În cazul în care deficienţa nu este depăşită, sentimentul de inferioritate poate
degenera în complex de inferioritate.
Persoanele dominate de complexul de inferioritate pot alege calea săvârşirii
unor fapte penale, pentru că, reuşind să atragă, în acest mod atenţia opiniei publice
asupra lor, vor compensa psihologic propria inferioritate.
*

19
* *

Tehnica psihanalizei lansată de Freud poate fi aplicată în criminologie.


Această tehnică poate fi folosită şi în scopul prevenirii faptelor de violenţă, deoarece
foloseşte o metodă de sondare şi de descărcare a inconştientului, de natură a
preîntâmpina izbucnirile anarhice, care, în absenţa medicului psihanalist, ar putea
depăşi capacitatea de cenzură a conştientului şi s-ar materializa în fapte negative şi
criminale.

BIBLIOGRAFIE
1. N. Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, 1992.
2. R.M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, 1998.
3. Sigmund Freud, Lecţii de psihanaliză, Bucureşti, 1980.
4. I. Iacobuţă, Criminologie, Iaşi, 2002.

Subiecte pentru teme de control


1. Contribuţia psihanalizei la tratarea bolilor psihice.
2. Dimensiunea criminologică a psihanalizei.
3. Complexul de inferioritate descris de Alfred Adler.

20
TEMA A VI-A – TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ
(NEOLOMBROZIENE)

Secţiunea I – Teoria biotipurilor criminale

Are mulţi adepţi, dar cei mai cunoscuţi sunt:

§1. Ernst Kretschmer (1888-1964)


În cursul tratării bolilor psihice a constat că există o strânsă legătură între unele
boli psihice şi tipurile morfologice ale bolnavului, pe de o parte, şi caracterul
acestuia, pe de altă parte.
În baza acestor observaţii, a clasificat oamenii în patru grupe:
a. tipul picnic, indivizi corpolenţi, dar scunzi, veseli, binevoitori şi cu tendinţă
spre infracţiuni ce presupun viclenie (în special înşelăciuni);
b. tipul astenic, înalţi şi slabi, calmi, energici, cu tendinţă spre infracţiuni
împotriva patrimoniului (furt, abuz de încredere etc.);
c. tipul atletic, au bună dezvoltare a sistemului osteomuscular şi tendinţă spre
fapte grave (omor, tâlhărie);
d. tipul displastic, indivizi cu dizarmonii în dezvoltarea corporală, iar sub
aspect psihic sunt debili mintal şi schizofreni, cu tendinţă spre infracţiuni privind
viaţa sexuală.

§2. William Sheldon


Criminolog american, împarte criminalii, în raport de cele trei foiţe
embrionare, în trei categorii:
a. tipul endomorf, cu corp scurt şi gras, dezvoltare bună a organelor interne;
b. tipul mezomorf, competitiv şi nemilos, cu musculatură puternic dezvoltată;
c. tipul ectomorf, înalt şi slab, retras şi imprevizibil.
Constatările au fost făcute pe două sute de delincvenţi minori, reţinând că cei
mai mulţi aparţin tipului mezomorf, deci criminalitatea are cauze biologice.

§3. Soţii Eleanor şi Sheldon Glueck


Cercetători americani de origine germană. Au cercetat două loturi de câte 500
de tineri (un lot de delincvenţi şi altul de nondelincvenţi), împărţiţi pe subgrupe după:
vârstă, grad de inteligenţă etc. Au reţinut că peste 60% din ei aparţin tipului
mezomorf.

§4. Charles Goring


Este psihiatru şi filosof englez. A fost preocupat de gradul de corelare ori de
asemănare a membrilor descendenţi din aceeaşi familie şi a reţinut că factori genetici
trebuie cercetaţi în corelare cu factorii de mediu.
Adepţii acestei teorii au fost preocupaţi şi de studiul gemenilor, precum şi de
cel al copiilor adoptaţi.

21
§5. Studiul gemenilor
S-au făcut cercetări pe grupe de 5000-13000 de perechi de gemeni şi a rezultat
că există deosebiri între monozigotici şi dizigotici; în cazul primilor, în peste 60% din
cazuri au comportament asemănător.

§6. Studiul copiilor adoptaţi


S-a remarcat Sarnof Mednik în studiul adopţiilor înregistrate în Danemarca,
folosind 72000 persoane. El a conchis că nu trebuie neglijat factorul genetic. Au fost
urmăriţi copiii luaţi din familii neorganizate de către familii organizate şi au reţinut că
există multe legături între factorul genetic şi comportamentul criminal.

Secţiunea a II-a – Teoria anomaliilor cromozomilor

§1. Noţiuni de genetică


Specialiştii din acest domeniu au constatat că celula organismului uman are 46
de cromozomi, ce formează 23 de perechi distincte, în fiecare pereche omologă
existând un cromozom matern şi unul patern, ultima pereche fiind cromozomi ai
sexului.
La femei, ei au aceeaşi mărime şi sunt denumiţi după forma lor „XX”. La
bărbaţi, unul dintre cei doi cromozomi este mai mic şi diferit ca formă. De aceea
cromozomii masculini sunt denumiţi „XY”.
La concepţie, un ovul şi un spermatozoid, fiecare conţinând 23 de cromozomi,
se unesc şi formează o singură celulă. Aceasta începe să se dezvolte sub forma unui
embrion, care poate cunoaşte în evoluţia lui unele anomalii genetice.

§2. Anomaliile genetice şi importanţa lor în studiul criminalităţii


La omul normal, formula genetică este, pentru femei „46,XX”, iar pentru
bărbaţi, „46XY”. Se întâmplă însă şi diviziuni celulare anormale, când ovulul sau
spermatozoidul ajung să conţină fie un cromozom sexual în plus, fie unul în minus.
Minusul de cromozomi sexuali nu are importanţă în studiul criminalităţii.
Anomaliile genetice privind surplusul de cromozomi pot îmbrăca forme diferite:
surplusul de cromozomi „X” şi surplusul de cromozomi „Y”.
a. Surplusul de cromozomi „X”
Nu are legătură cu persoanele predispuse să săvârşească fapte penale, ci mai
degrabă cu personalitatea lor anormală psihiatric.
b. Surplusul de cromozomi „Y”
Această anomalie este denumită sindromul Klinefelter, după numele celui care
l-a descoperit, iar în criminologie este cunoscută sub formulări ca: tripleta
cromozomică, cromozomul crimei, cromozomul Y.
Aplicarea descoperirilor din genetică în criminologie se datorează cercetărilor
făcute în Marea Britanie de Patricia Jacobs şi colaboratorii săi.
La examinarea unui grup de 197 delincvenţi dintr-o închisoare din Edinburgh,
a rezultat că şapte dintre ei aveau cariotipul „XYY”. Toţi aceştia aveau o constituţie
fizică robustă.
Ulterior, în 1966, s-a constatat că Richard Spec, care a ucis opt surori medicale
22
de la un spital din Chicago, avea modificată formula genetică.
În 1986, au fost semnalate asemenea modificări la două cazuri de agresiuni
grave, cu multe victime, iar în 1989, la un grup de tineri negri care au comis grave
acte de violenţă în Parcul Central din New York, şi la un alt agresor de culoare, care a
sodomizat un tânăr alb, faptă cu grave consecinţe medicale.
Cercetări ulterioare făcute în Danemarca pe un grup de 4139 subiecţi au reţinut
că numai 12 aveau anomalii genetice şi doar unul din ei fusese condamnat la 9 luni
închisoare pentru loviri.
Se pare că teoria a fost, în cea mai mare parte, infirmată şi că prezintă mai mult
un interes istoric pe calea urmată pentru încercarea de a se găsi o explicaţie credibilă
pentru comportamentul deviant al omului.

BIBLIOGRAFIE
1. R.M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, 1998.
2. T. Amza, Criminologie, Bucureşti, 1998.
3. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Bucureşti, 1996.
4. I. Iacobuţă, Criminologie, Iaşi, 2002.
5. I. Iacobuţă, Oscilaţia criminalităţii, Iaşi, 2007.
6. I. Iacobuţă şi colaboratorii, Criminologie, Iaşi, 2007.

Subiecte pentru teme de control


1. Contribuţiile lui E. Kretschmer şi W. Sheldon la dezvoltarea teoriei
biotipurilor criminale.
2. Benigno di Tullio şi teoria constituţiilor delincvente.
3. Teoria anomaliilor cromozomilor.

23
TEMA A VII-A – TEORII NEOSOCIOLOGICE

Secţiunea I – Teoria ecologică (Şcoala de la Chicago)

Întemeiată de profesorii de la Universitatea din Chicago: Ernest Burgess şi


Robert Park.
Temei: analogia între ecologia umană şi ecologia vegetală.
Relaţia dintre om şi natură este examinată prin particularităţile spaţiului
ecologic.
Împarte oraşul Chicago în cinci zone concentrice:
1 – centrul de afaceri sau Loop
2 – o arie de tranziţie – zona industrială, ocupată de săraci
3 – clasa muncitorilor, evadaţi din zona 2
4 – zonă rezidenţială, cu apartamente foarte scumpe
5 – zona navetiştilor, după limitele oraşului.
S-a calculat delincvenţa în fiecare zonă.
Formulează ideea de zonă criminologică specifică, locuită de săraci.
Critici: observaţii bune pentru anii 1920-1930; azi – fără frontiere.

Secţiunea a II-a – Teoria anomiei sociale

Întemeiată de Robert Merton, care preia idei de la Durkheim şi le adaptează la


condiţiile societăţii americane.
Distinge între structura socială şi cea culturală. Individul acţionează după locul
pe care-l ocupă în structura socială, adică acţionează sau nu conform normelor
prescrise de societate.
Caracterizează clasa defavorizată sau minorităţile prin salarii mici, educaţie şi
cultură precare etc.
Pune bază pe cultura americană: toţi au şanse de îmbogăţire, iar cei ce nu
reuşesc sunt leneşi sau lipsiţi de ambiţie.
Pentru americani, contează mai mult scopul decât mijloacele; cel mai
important scop este banul, simbolul prestigiului.
Stilul de viaţă „american” s-a extins în vestul Europei, se extinde şi la noi...

Secţiunea a III-a – Teoria asocierii diferenţiate

Elaborată de Edwin Sutherland (1883-1950), care susţine că comportamentul


criminal nu este înnăscut, ci învăţat prin contactul nemijlocit pe care individul îl are
în decursul existenţei sale cu diferite microgrupuri sociale: familia, prieteni, colegi,
loc de muncă etc.
Individul devine criminal când în microgrup prevalează valorile care
favorizează lipsa de respect faţă de lege. Crima se învaţă în raport de intensitatea,
24
frecvenţa şi durata asocierii.
Lucrări:
Criminologie, 1924;
Principii de criminologie, 1934, 1947;
Delincvenţa intelectuală, 1940 (foloseşte pentru prima dată sintagma „gulere
albe”)
În comparaţie cu Gabriel Tarde, unde imitaţia presupune însuşirea
comportamentului unui individ, de această dată, nu este imitat comportamentul
individului, ci al grupului.
Principalele idei:
1. Comportamentul criminal este învăţat.
2. Comportamentul criminal este învăţat în interacţiunea cu alte persoane, în
procesul comunicării.
3. Învăţarea comportamentului criminal, în special în grupuri personale intime
(familie).
4. Învăţarea include:
- tehnici de comitere (simple sau foarte complicate);
- direcţia motivelor, impulsurilor, atitudinilor.
5. Direcţiile şi motivele impulsurilor, din conţinutul legilor care sunt favorabile
sau nefavorabile.
6. O persoană devine infractor când există exces de definiţii favorabile
violării legii, în detrimentul celor nefavorabile. Aceasta este principala idee a
teoriei.
7. Asocierile diferenţiate pot varia în frecvenţă, durată etc.

Critici: pune prea mare accent pe influenţa grupului, minimalizând factorii


sociali din afara grupului, cât şi pe cei personali.
Nu spune de ce unii inivizi învaţă comportamentul criminal, iar alţii, nu.

Secţiunea a IV-a – Teoria conflictelor de culturi

Întemeiată de Thorsten Sellin.


Cultura înseamnă totalitatea ideilor, instituţilor şi produselor muncii, care,
aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permit a se vorbi de: regiuni
culturale, tipuri de cultură raţională etc.
Conflict de cultură: lupta între valori morale ori norme de conduită aflate în
dezacord.
Norme de conduită: reguli pe care o persoană le urmează atunci când se
găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa. Dar fiecare
grup are norme proprii, obligatorii. „Codul de conduită al gangsterilor este un cod
moral în aceeaşi măsură ca decalogul ori legea penală”.

A. Contribuţia lui Frederich M. Thrasher


Are în vedere, în special, fenomenul de migraţie la Chicago, constatând că
delincvenţa este mai frecventă la săracii imigranţi, îndeosebi la copiii născuţi din
25
părinţi imigranţi.
Se dau exemple cu polonezii imigranţi şi copiii lor.

B. Contribuţia lui Thorsten Sellin


Este redată în lucrarea Culture Conflict and Crime (1938).
Normele penale sunt expresia sistemelor culturii dominante în societate. Orice
societate este eterogenă şi are culturi diferite: localnici şi imigranţi, bogaţi şi săraci,
grupuri şi subgrupuri sociale.
Exemplu: un tată sicilian ucide un tânăr de 16 ani care i-a sedus fata, motivând
că a apărat astfel onoarea familiei într-o manieră tradiţională.
Apoi, doi chinezi îşi ucid soţiile surprinse în flagrant delict de adulter. La noi,
vezi cazurile Grajduri şi Mirosloveşti.

C. Subculturi delincvente
Albert K. Cohen susţine că faptele tinerilor din clasele defavorizate reprezintă
un protest împotriva normelor culturale dominante în S.U.A.
Diferenţa de cultură o văd copiii când merg la şcoală.
Clasificare:
a. subcultură nonutilitară – pentru faimă;
b. cultură maliţioasă – plăcerea de a face rău altora;
c. cultură negativistă – neagă regulile de convieţuire socială.
După M. Wolfgang şi F. Ferracuti, subcultura violenţei este o stare de război în
care se verifică deviza: ori eu, ori el.

BIBLIOGRAFIE
1. R.M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, 1995.
2. T. Amza, Criminologie, Bucureşti, 1998.
3. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Bucureşti, 1998.
4. I. Iacobuţă, Criminologie, Iaşi, 2002.

Subiecte pentru teme de control


1. Teoria ecologică (Şcoala de la Chicago).
2. Robert Merton şi teoria anomiei sociale.
3. Teoria conflictelor de culturi.

26
TEMA A VIII-A – TEORII DE ORIENTARE
PSIHOLOGICO-PSIHIATRICĂ

Secţiunea I – Teoria lui Alfred Adler (1870-1937)

Adler este un medic psihiatru german, contemporan cu Sigmund Freud. El a


descris complexul de inferioritate pe care l-am examinat în cadrul şcolii psihologice
(vezi supra, Capitolul al V-lea).
Reamintim doar că sentimentul de inferioritate este întâlnit la majoritatea
persoanelor şi se poate exterioriza prin două modalităţi diferite, după cum condiţia de
inferioritate este sau nu este depăşită.
Conceptul de inferioritate este un concept relativ, deoarece orice persoană
poate fi inferioară alteia într-un domeniu (artistic, sportiv, al frumuseţii etc.), dar
poate fi superioară în alte domenii de comparaţie.

Secţiunea a II-a – Teoria lui Abrahamsen

Ideea de bază din opera lui Abrahamsen, profesor la Universitatea din


Columbia (S.U.A.) este observaţia potrivit căreia explicaţia conduitei umane trebuie
căutată în conflictele biosexuale, cu care omul se întâlneşte de timpuriu, în copilărie.
Spre deosebire de Freud, care a redus „Sinele” numai la instinctul sexual, la
libido, Abrahamsen admite şi manifestarea altor instincte.
La fel ca şi Freud, susţine că fiecare instinct posedă o anumită rezervă de
energie constantă şi că dacă, de exemplu, instinctul sexual este înăbuşit, el trebuie, în
mod inevitabil, să se manifeste sub o altă formă.
Pentru a-şi argumenta opinia, el susţine că orice conduită criminală este o
manifestare directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune, la rândul său,
poate fi exprimarea instinctelor sexuale sau a altor instincte. Tot el conchide că de
capacitatea omului de a controla această agresiune, adică de gradul de dezvoltare a
„Supraeului”, depinde conduita delictuoasă sau nedelictuoasă a individului.
În timp ce unii adepţi ai lui Freud consideră că hotărâtoare pentru viaţa omului
este prima jumătate a primului an de viaţă, iar alţii că ar fi hotărâtoare cea de-a doua
jumătate a primului an de viaţă, Abrahamsen prelungeşte această perioadă, susţinând
că până la vârsta de doi ani copiii nu se supun măsurilor educative ale părinţilor, dar,
de la vârsta de patru ani, această conduită dispare la majoritatea copiilor; la unii însă
rămâne pentru toată viaţa şi dintre aceştia se formează rândurile viitorilor delincvenţi.

Secţiunea a III-a – Teoria criminalului nevrotic

A fost dezvoltată de August Aichhorn, psiholog psihanalist cu practică în


instituţiile pentru delincvenţi minori.
Dintre lucrările sale, merită a fi menţionată Wayward Youth (Tânărul fugar),
27
publicată la New York, în 1925.
Aichhorn consideră că, deşi mediul social îl influenţează pe individ, acesta nu
trece la săvârşirea faptelor penale decât dacă este predispus la aceasta. De asemenea,
admite că pentru declanşarea actului criminal este necesară existenţa mai multor surse
alternative.
A observat că mulţi copii din instituţia sa aveau Supraeul subdezvoltat, astfel
că, din punctul său de vedere, criminalitatea este, în principal, expresia unui Sine
dereglat. El atribuia aceasta faptului că părinţii copiilor respectivi ori lipseau din viaţa
lor, ori nu-i iubeau, astfel încât aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim
necesar unei dezvoltări normale a Supraeului. De aceea, îşi baza tehnicile de
tratament pentru aceşti copii pe crearea unui mediu plăcut, în aşa fel încât să
promoveze tipul de adult, pe care ei eşuaseră să-l experimenteze mai devreme.
Tot el admite că există şi alte tipuri de delincvenţi care au la bază o
superabundenţă de dragoste părintească şi cărora le este permis să facă orice.
Acestora le recomanda un tratament diferit de al celor lipsiţi de părinţi, menţionaţi
mai sus.

BIBLIOGRAFIE
1. R.M. Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, 1998.
2. T. Amza, Criminologie teoretică, Bucureşti, 2000.
3. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Bucureşti, 1996.
4. V. Cioclei, Criminologie etiologică, Bucureşti, 1996.

Subiecte pentru teme de control


1. Teoria lui Abrahamsen.
2. Teoria criminalului nevrotic.
3. Teoria lui Alfed Adler.

28
TEMA A IX-A – CUNOAŞTEREA PERSONALITĂŢII
INFRACTORULUI DE CĂTRE ORGANELE JUDICIARE

Secţiunea I – Obligaţia organelor judiciare


de a cunoaşte personalitatea infractorului

Această obligaţie rezultă din numeroase texte de lege. Astfel, în art. 202 Cod
de procedură penală, este prevăzută obligaţia de a determina cauzele infracţiunii,
precum şi „orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei”. Considerăm
că aici sunt incluse şi datele privitoare la persoana făptuitorului. De asemenea,
dispoziţiile art. 70 Cod de procedură penală, prevăd că inculpatul trebuie ascultat şi
în legătură cu date necesare stabilirii situaţiei personale. Aceste prevederi trebuie
coroborate cu cele ale art. 263, în care se precizează că în rechizitoriu trebuie să se se
expună şi date privitoare la persoana inculpatului.
Pe lângă aceste texte cu aplicare generală, le menţionîm şi pe cele ale art. 482
Cod de procedură penală privind ancheta socială pentru minori.
În Codul penal întâlnim numeroase texte referitoare la aceste obligaţii. Astfel,
art. 62 face referire directă la persoana condamnatului, iar art. 72 prevede că la
individualizarea pedepsei se ţine seama şi de persoana infractorului.

Secţiunea a II-a – Consideraţii privind persoana infractorului

Noţiunea de personalitate are sfere diferite, după cum desemnează însuşirile


spirituale ale omului sau meritele deosebite ale acestuia.
Personalitatea infractorului are o sferă mai restrânsă, proprie, rezultată din
cuprinsul art. 17 Cod penal, care defineşte infracţiunea ca o faptă a omului ajuns la o
anumită limită de vârstă şi care este sănătos şi responsabil sub aspect psihic.
Studiul infractorului reprezintă un obiectiv de seamă al criminologiei, alături
de studiul infracţiunii şi al criminalităţii.

Secţiunea a III-a – Factorii care influenţează formarea personalităţii

Sunt grupaţi în două categorii: obiectivi şi subiectivi. Dintre factorii obiectivi


fac parte: familia, şcoala şi mediul socio-profesional, iar factorii subiectivi sunt
temperamentul şi caracterul.

Secţiunea a IV-a – Repere bio-psiho-sociale ale personalităţii infractorului

§1. Vârsta
Este studiată la criminologie, deoarece este cunoscut că anumite fapte se
săvârşesc cu precădere la anumite grupe de vârstă. Astfel, faptele de violenţă se comit
29
de persoanele adulte, deoarece copiii şi bătrânii nu dispun de forţa fizică necesară
pentru a se implica în comiterea unor fapte de acest fel.

§2. Sexul
Este cercetat acest criteriu, deoarece există infracţiuni care se săvârşesc cu
precădere de către bărbaţi (faptele de violenţă), iar altele de către femei
(înşelăciunea). Altele pot fi săvârşite numai de către bărbaţi (violul), iar altele numai
de către femei (prostituţia, pruncuciderea).

§3. Nivelul de şcolarizare al făptuitorului


Este greşit să se afirme că persoanele cu un nivel de şcolarizare redus comit
mai frecvent infracţiuni decât cele cu pregătire şcolară medie sau superioară. În
realitate, toate categoriile de persoane săvârşesc fapte penale, cu deosebire că cei cu
pregătire inferioară sunt mai frecvent implicaţi în fapte de violenţă, iar cei cu
pregătire superioară comit fapte ce presupun cunoştinţe de specialitate: fals,
delapidare, infracţiuni la regim fiscal şi chiar fapte ce presupun folosirea tehnicii de
calcul.

§4. Deficienţe de natură psihică


Potrivit art. 48 Cod penal, iresponsabilitatea constituie o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei. Organele judiciare sunt obligate să ceară, din oficiu sau la
solicitarea făptuitorului, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Există şi
situaţii când, potrivit art. 117 Cod de procedură penală, efectuarea expertizei
medico-legale psihiatrice este obligatorie, cum este cazul omorului deosebit de grav,
prevăzut de art. 176 Cod penal.
Criminologia studiază numai nevrozele şi psihozele care gravitează la limita
dintre licitul şi ilicitul penal. O altă mare categorie de boli psihice – psihozele –
constituie obiect de studiu doar pentru psihiatrie.

§5. Situaţia consumului de droguri şi de băuturi alcoolice


a. Consumul de droguri
Poate constitui un factor care favorizează sau înlesneşte săvârşirea de fapte
penale. La noi, faptele săvârşite în aceste condiţii sunt încă destul de rar întâlnite.
b. Consumul de băuturi alcoolice
Alcoolismul continuă să rămână una din cele mai primejdioase plăgi sociale şi
constituie un factor criminogen mai ales pentru infracţiuni de violenţă. Problema
alcoolismului şi a raporturilor sale cu criminalitatea este deosebit de amplă şi necesită
abordări corespunzătoare, neputând fi rezolvată în afara unui sistem garantat de
protecţie socială a individului.

§6. Particularităţi etnice şi rasiale


Studiul criminalităţii include, pe lângă numărul faptelor comise, şi însuşirile
specifice diferitelor rase. Aceste preocupări există în special în ţările cu populaţii
compacte aparţinând unor rase diferite: S.U.A., Republica Sud-Africană etc.
În România, persoanele aparţinând altor rase sunt într-un număr
nesemnificativ. După 1990, numărul acestora este în continuă creştere şi, o dată cu
30
aceasta, creşte şi numărul faptelor specifice rasei sau etniei: chinezi, arabi, africani,
turci etc.
Organele judiciare întâmpină dificultăţi în cazul faptelor săvârşite de ţigani,
deoarece nu cunosc legile după care ei se conduc, obiceiurile lor, existenţa unor
instanţe de judecată proprii etc.

§7. Modul de ocupare a timpului liber


Sociologia, pedagogia admit că timpul liber înseamnă odihnă, divertisment şi
preocupări pentru dezvoltarea personalităţii. Modul de petrecere a timpului liber este
în strânsă legătură cu gradul de civilizaţie, cu concepţiile despre viaţă ale omului, cu
aspiraţiile şi idealurile sale.
O confirmare a faptului că oamenii nu ştiu să-şi folosească timpul liber o
constituie şi rezultatele unui studiu criminologic privind faptele de omor săvârşite în
judeţul Iaşi pe o perioadă de 20 de ani (1 ianuarie 1969-31 decembrie 1988), care
atestă că cele mai multe fapte se săvârşesc duminica şi în sărbătorile legale sau
religioase, anume de trei ori mai multe fapte decât într-o zi lucrătoare.

BIBLIOGRAFIE
1. R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, 1989.
2. N. Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, 1992.
3. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Bucureşti, 1996.
4. Gh. Mihai, V. Popa, Repere criminologice, Bucureşti, 2000.
5. I. Iacobuţă, Radiografia crimei, Iaşi, 1995.

Subiecte pentru teme de control


1. Conceptul de personalitate.
2. Conceptul de personalitate a infractorului.
3. Factori care influenţează formarea personalităţii.

31
TEMA A X-A – STUDIUL CRIMINALITĂŢII

Secţiunea I – Consideraţii generale

§1. Conceptul de criminalitate


Ca fenomen juridic, desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate infracţiuni încriminate şi sancţionate, ca atare, în anumite condiţii în
cadrul unui stat de drept penal.

§2. Tipuri de criminalitate


1. În sens general sau în sens concret
În sens general, criminalitatea reprezintă o totalitate de fapte penale.
În sens concret există criminalitate de epocă, de gen, de grup etc.

2. Sub aspect cantitativ


a. Criminalitatea reală – totalitatea faptelor săvârşite într-o perioadă de timp
şi într-un teritoriu dat. Diferenţa dintre faptele săvârşite şi cele reclamate sau
constatate din oficiu reprezintă cifra neagră a criminalităţii.
b. Criminalitatea reclamată sau relevată reprezintă totalitatea faptelor
reclamate sau constatate din oficiu.
c. Criminalitatea legală sau judiciară cuprinde:
- criminalitatea judecată;
- criminalitatea definitivă (fapte judecate prin hotărâri definitive).

3. Sub aspect calitativ distingem: criminalitatea organizată, transnaţională etc.

Secţiunea a II-a – Criminalitatea organizată

§1. Noţiune
O formă gravă, într-o reţea complicată prin mărimea ei, implicând o conducere
la vârful sistemului planificat de acţiuni criminale şi structuri corespunzătoare,
inferioare, adaptate sistemului etatic.

§2. Forme de manifestare


1. Traficul de droguri:
- are dimensiuni internaţionale;
- se extind grupările crimei organizate;
- este organizat pe zone geografice.
2. Traficul de carne vie
Prostituţia este considerată „cea mai veche meserie”, iar ca un fenomen
adiacent acesteia a apărut proxenetismul.
În rândul prostituatelor există o anumită clasificare: cele din gări, cele din
hoteluri şi cele „de trotuar”. La fel şi proxeneţii au clasificări pe nivele diferite.
32
Cea mai alarmantă situaţie în acest domeniu priveşte implicarea minorilor în
prostituţie.
3. Terorismul
Este definit ca fiind comportamentul unui grup care, prin mijloace violente,
încearcă să-şi impună voinţa în faţa persoanelor sau proprietăţii. Această formă de
manifestare a crimei organizate are ramificaţii internaţionale şi preocupă întreaga
lume civilizată.
4. „Spălarea” banilor
„Spălarea” banilor reprezintă operaţiunile de tranzacţionare a banilor
„murdari” pe pieţele financiar-bancare, în scopul ascunderii sursei de provenienţă a
acestora.
Tehnica de spălare a banilor cuprinde câteva etape:
- înfiinţarea conturilor colectoare;
- virarea fondurilor colectate în conturi din ţări străine;
- întoarcerea în afaceri licite a capitalului virat şi colectarea profitului.
5. Traficul de armament şi materiale radioactive
Vânzările ilegale de arme se dezvoltă în strânsă relaţie cu alte ramuri ale crimei
organizate, în special cu traficul de droguri. De asemenea, materialele radioactive au
devenit o monedă de schimb foarte căutată.
Este cunoscut că factorii-cheie ai traficului cu armament nu au acţionat şi nu
acţionează separat, ci se interferează în funcţie de evoluţiile politice de pe toate
meridianele globuiui, apărând noi şi noi „oportunităţi de afaceri” pentru crima
organizată.
6. Traficul de maşini furate
Se admite că traficul de maşini furate a ajuns pe locul doi după cel de droguri.
Bandele organizate se împart în grupări specializate:
 grupa de recunoaştere;
 grupa tehnică;
 grupa de transport;
 grupa de valorificare – comercializare;
 grupa de siguranţă.

Secţiunea a III-a – Criminalitatea feminină

§1. Caracteristicile criminalităţii feminine bazate pe deosebirea dintre


sexe
Diferenţele de ordin anatomic, fiziologic, psihologic, intelectual şi moral
determinate de sex au influenţă şi asupra criminalităţii.
Majoritatea cercetătorilor consideră că sub raport intelectual, deosebirile dintre
sexe sunt numai cantitative şi pot fi înlăturate prin instrucţia femeii.
Deosebirile dintre cele două sexe rezultă din misiunile lor diferite.

§2. Relaţia dintre sexe şi criminalitate


Există o criminalitate specifică femeii şi cuprinde: pruncuciderea, prostituţia,
avortul, abandonarea copilului etc.
33
Statisticile atestă că criminalitatea feminină este inferioară numeric
criminalităţii masculine.
Cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt multiple: constituţia fizică
mai puţin robustă, o fire mai timidă, mai puţină dispoziţie pentru infracţiunile care
reclamă forţă, energie fizică.
Sunt şi cazuri când femeia participă la infracţini în calitate de complice, fără ca
bărbatul să o trădeze, acesta luând asupra sa întreaga răspundere.

§3. Prostituţia
Este considerată o formă mai uşoară de criminalitate.
Dacă o definim ca fiind săvârşirea actului sexual în afara căsătoriei, atunci, la
început, prostituţia a fost o stare normală.
În toate civilizaţiile, prostituţia şi concubinajul au constituit complementul
căsătoriei legale.
Cauzele prostituţiei sunt multiple: ereditare, sociale etc.
Lupta împotriva ei este veche şi s-a dus pe două planuri: reglementarea oficială
şi sistemul aboliţionist, ambele prezentând atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Traficul de carne vie este în continuă creştere, în special după 1989, prin
deschiderea graniţelor şi garantarea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români.
Sunt cunoscute modurile de recrutare a victimelor, de scoatere din ţară şi de
introducerea în alte ţări unde urmează să practice prostituţia.

§4. Pruncuciderea
Constituie una din infracţiunile specifice criminalităţii feminine.
În dreptul penal este considerată o formă de omor pedepsită mai blând, datorită
situaţiei psihice speciale în care se află mama imediat după naştere. În favoarea
acestui mod de pedepsire au fost aduse argumente pertinente chiar de Cesare
Beccaria.
În reglementarea actuală este pedepsită, potrivit art. 177 Cod penal, cu
închisoare de la doi la şapte ani.

Secţiunea a IV-a – Criminalitatea în perioada de tranziţie

Perioada de tranziţie este acea perioadă de timp necesară societăţii pentru


adaptare, în urma trecerii de la o etapă la alta, de la un sistem poitic la altul.
Este admis că societatea reacţionează la schimbare întocmai ca un organism,
adică are nevoie de o perioadă de adaptare, iar tranziţia nu se manifestă numai pe
plan economic, legislativ şi politic, ci şi la nivel social, moral şi psihologic.
Statisticile care arată creşteri sau descreşteri ale criminalităţii trebuie privite cu
multe rezerve, deoarece tranziţia este un fenomen care favorizează redescoperirea
faptelor şi, chiar dacă sunt descoperite, multe dintre ele sunt muşamalizate de
organele de control din cauza corupţiei existente la toate nivelurile.
Printre cele mai grave infracţiuni săvârşite în perioada de tranziţie se află cele
săvârşite prin calculator sau cele legate de internet.
Constatarea şi sancţionarea acestor tipuri de infracţiuni este îngreuiată de lipsa
34
unor organe specializate, atât la nivelul organelor financiare de control, al poliţiştilor,
cât şi al procurorilor şi judecătorilor.

Secţiunea a V-a – Delincvenţa juvenilă

§1. Consideraţii generale


Delincvenţa juvenilă desemnează ansamblul comportamentelor ilicit penale
săvârşite de minori (care răspund penal) şi de tineri în vârstă de 18-35 de ani.
Toate actele tinerilor neconforme cu legea sunt considerate acţiuni deviante.
Noţiunea de devianţă trebuie bine înţeleasă, adică să facem deosebire între:
- devianţa pozitivă, când individul se abate de la stereotipurile sociale şi
adoptă norme şi valori sociale superioare, şi
- devianţa negativă, când individul încalcă, refuză sau eludează indicaţiile
normei, recunoscute în societate.

§2. Structura şi dinamica personalităţii minorului deviant


Adolescenţa este caracterizată printr-un ansamblu de trăsături evolutive, de
natură bio-psiho-socială care marchează încheierea heteronomiei morale şi
dobândirea unei creativităţi personale. Este etapa în care se întâmpină cele mai multe
dificultăţi în procesul educativ, din cauza frecventelor perturbări fiziologice afective,
devieri caracteriale şi de comportament.

§3. Factori psihologici şi sociali implicaţi în fenomenul devianţei juvenile


1. Factori interni individuali:
a. factori neuropsihici
b. tulburări ale afectivităţii
c. precocitatea pubertăţii sexuale
d. tulburări caracteriale
2. Factori externi sociali
a. modele educaţionale din familie şi comportament deviant:
- familii dezorganizate
- climat familial conflictual
- climat familial hiperautoritar
- climat familial hiperpermisiv
b. nivelul de instruire socială
c. impactul activităţilor din timpul liber (grupuri de la marginea străzii...)
d. urbanizarea şi stresul din oraşe
e. impactul mijloacelor de informare în masă

§4. Cauzalitatea în delincvenţa juvenilă


Se propune ca studiul cauzalităţii delincvenţei juvenile să fie de natură
pluridisciplinară, presupunând analiza pe mai multe nivele, în scopul identificării
elementelor structurii specifice ale determinismului complex al delincvenţei juvenile.
Trebuie avute în vedere disfuncţiile unor procese din cadrul unor medii
subculturale ocazionale (anturaje de prieteni, grupuri stradale predelincvente etc.).
35
Cauzele creşterii delincvenţei juvenile în România pot fi urmărite pe câteva
coordonate principale:
1. Cauze psihosociale generale care pot aduce copilul sau adolescentul în
postura de delincvent;
2. Cauzele specifice perioadei de tranziţie: scăderea nivelului de trai, creşterea
ratei şomajului, asistenţa socială precară;
3. Cauze specifice unor tone ale ţării: creşterea numărului de divorţuri,
consumul de băuturi alcoolice.
4. Consumul de droguri;
5. Exploatarea sexuală a minorilor.

BIBLIOGRAFIE
1. A. Dincu, Bazele criminologiei, Bucureşti, 1993.
2. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Bucureşti, 1996.
3. T. Amza, Criminologie teoretică, Bucureşti, 2000.
4. I. Pitulescu, Al III-lea Război Mondial – Crima organizată, Bucureşti, 1996.
5. Traian Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928.
6. I. Iacobuţă, Oscilaţia criminalităţii, Iaşi, 2007.

Subiecte pentru temele de control


1. Forme de manifestare a crimei organizate.
2. Criminalitatea feminină.
3. Delincvenţa juvenilă.

36
TEMA A XI-A – ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE

Secţiunea I – Consideraţii generale

§1. Noţiune
Noţiunea de victimă are sfere diferite:
a. În sens restrâns, victima este o persoană care suferă de pe urma unui agent
victimizator, care poate fi o persoană sau un factor natural;
b. În sens mai larg, atât victima, cât şi agentul victimizator pot fi mai multe
persoane, grupuri, organizaţii sau societăţi;
c. Într-o altă accepţiune, trebuie avut în vedere şi al treilea factor, care poate
fi o persoană ce asistă pasiv la conflictul dintre agresor şi victimă, fără să intervină,
pentru aplanarea sau atenuarea incidentului.
Cel de-al treilea factor poate fi o persoană juridică şi chiar statul, întreaga
societate.
d. În sensul cel mai restrâns, în accepţiunea actuală, victima este o persoană
fizică ce a suferit material sau moral (sau numai sub unul dintre cele două aspecte) de
pe urma unei acţiuni sau inacţiuni voit criminale a unei (sau a altor) persoane fizice.

§2. Evoluţia victimologiei


Studiul victimei a început mult mai târziu, în comparaţie cu studiul
făptuitorului, în deceniile 3-4 ale secolului al XX-lea.
Studiul victimei s-a amplificat atât de mult, încât se admite că astăzi a devenit
dintr-un capitol important al criminologiei, o ştiinţă autonomă, denumită
victimologie.
La apariţia şi dezvoltarea victimologiei au contribuit atât cercetători străini, cât
şi cercetători români.
Un rol important l-a avut profesorul german Hans von Hentig, care, în 1936,
din cauza persecuţiilor lui Hitler, s-a refugiat în S.U.A., unde şi-a scris cea mai mare
parte a operei sale.
O lucrare importantă a acestuia, Criminalul şi victima acestuia, publicată în
1948, rămâne şi astăzi o lucrare de referinţă.
Dintre cercetătorii străini, mai trebuie menţionaţi Thorsten Sellin, Stephen
Schafer, Filippo Gramatica etc.
Cei mai de seamă cercetători români, în ordinea vârstei, sunt: Mina Minovici,
Benjamin Mendelsohn şi, în mod special, V.V. Stanciu, stabilit în Franţa din 1948,
unde şi-a scris întreaga operă, care este încă foarte puţin cunoscută la noi.

Secţiunea a II-a – Principalele tipologii victimale

Clasificarea victimelor a fost făcută după multiple criterii, dar cea mai mult
acceptată rămâne aceea făcută de Hans von Hentig, care, având în vedere o
multitudine de factori psihologici şi sociali, propune 13 categorii de victime:

37
1. Victimele nevârstnice – cele mai expuse violenţelor psihice şi fizice;
2. Femeile – expuse mai ales la crime de ordin sexual;
3. Vârstnicii – expuşi din motive asemănătoare copiilor: fizic şi psihic;
4. Consumatorii de alcool şi de stupefiante;
5. Imigranţii – pentru că nu cunosc bine limba, legile şi obiceiurile locului;
6. Minorităţile etnice – mai ales în ţările în care nu sunt protejate legislativ;
7. Indivizii normali, dar cu o inteligenţă scăzută;
8. Indivizii (temporar) deprimaţi;
9. Indivizii achizitivi – cumpără lucruri ieftine, care se dovedesc contrafăcute
sau furate;
10. Indivizii desfrânaţi şi destrăbălaţi – persoane cu viaţă dezorganizată;
11. Indivizii singuratici şi cu „inima zdrobită”;
12. Chinuitorii (tată alcoolic care îşi chinuie copilul, fiind apoi ucis de acesta);
13. Indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi” – încurcaţi în tot felul de datorii,
căzând uşor pradă „binevoitorilor“ care le oferă soluţii.

Secţiunea a III-a – Victimizarea femeii

Pentru a înţelege mai bine cauzele victimizării femeii, trebuie să căutăm


explicaţii pe mai multe planuri: istoric, moral, religios, politic.
Astăzi, în cele mai multe ţări civilizate este recunoscută, legal, egalitatea
femeii cu bărbatul, dar numai în ceea ce priveşte drepturile politice, alegerea şi
exercitarea unei profesii etc., însă în familie se ajunge până la o strictă dependenţă
faţă de bărbat.
Unele femei acceptă situaţia de inferioritate alături de suportarea brutalizării,
datorită exemplului negativ al părinţilor, cât şi dependenţei economice şi social-
morale faţă de bărbat.
Soţia nu reclamă autorităţilor brutalizările soţului, fie datorită dependenţei
materiale faţă de acesta, fie de ruşine, evitând să-şi etaleze nenorocirea în public.
O altă categorie de victime o constituie femeile în vârstă de peste 60 de ani,
care, mai ales când rămân singure, sunt jefuite, lovite, violate şi chiar ucise.
Un capitol aparte îl constituie victimizarea prostituatelor, victime ale
proxeneţilor sau ale unor clienţi...

Secţiunea a IV-a – Victimizarea copilului

Copilul ajunge victimă din cauza particularităţilor specifice vârstei: lipsa


aproape completă a posibilităţilor fizice şi psihice de apărare.
Copilul nou-născut este cea mai neajutorată fiinţă, în comparaţie cu puii
celorlalte vieţuitoare. Fără ajutorul adultului, el ar pieri în decurs de câteva ore.
În cadrul familiei, sunt frecvent întâlnite bătaia şi incestul. Lovirile copilului au
adesea consecinţe grave şi chiar moartea. Copilul crescut în familie este supus
victimizării în două situaţii extreme: din prea multă dragoste se ajunge la incest, iar
din prea multă severitate se ajunge la loviri şi chiar la ucidere din cauza unei greşite
38
interpretări a zicalei „bătaia este ruptă din rai”.
Legea apără pe copii împotriva abuzului de drept de corecţie încriminând în
art. 306 Cod penal, fapta de „rele tratamente aplicate minorului”, pedepsită cu 3-12
ani închisoare.
Copiii din instituţiile de ocrotire sau cei din crescuţi de alte persoane decât
părinţii sunt supuşi adesea violenţelor fizice sau psihice.

Secţiunea a V-a – Victimizarea persoanelor în vârstă

Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de


apartenenţă, cei care victimizează fiind rudele sau persoanele străine care le poartă de
grijă, sau în afara acestuia, iniţiatorii acţiunii victimizante fiind, de cele mai multe ori,
infractori, care, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum şi
de alte caracteristici specifice acestora (credulitate, neglijenţă, uitare, confuzie etc.),
pot comite acte infracţionale grave, inclusiv crime.
Cercetătorii din domeniu admit două categorii de victimizare:
- crime de stradă, comise de persoane total străine;
- maltratarea bătrânilor de către persoane cunoscute.
În cadrul familiei, cei care victimizează persoanele în vârstă sunt cei cu care
acestea locuiesc: fiul, fiica, nepoţii etc., iar în instituţiile de asistenţă socială,
persoanele obligate prin lege de a-i îngriji.
Victimizarea persoanelor în vârstă de peste 61 de ani are la origine, adeseori,
acţiuni de jaf ori de vătămare, diverse stări conflictuale sau, mai rar, motive de ordin
sexual.

Secţiunea a VI-a – Autovictimizarea.


Sinuciderea, formă extremă a victimizării

O categorie aparte de victime o constituie persoanele care orientează procesul


victimizării faţă de sine.
Actele de sinucidere constituie obiectul unor cercetări transdisciplinare,
deoarece trebuie rezolvate probleme medico-legale, sociologice ori psihologice etc.
Deoarece suicidul impune cercetarea unui act de agresivitate, se justifică includerea
sa într-o prezentare criminologică.
Există o multitudine de definiţii date suicidului, dar toate scot în evidenţă
elementul intenţional, faptul că persoana, în mod conştient, îşi suprimă viaţa.
Astfel, Günther Kaiser arată că suicidul este o acţiune voluntară, îndreptată
spre scopul suprimării propriei vieţi.
Întrucât constituie un obiect de studiu pluridisciplinar, în cercetarea sinuciderii
pot fi avute în vedere multiple aspecte:
- o dimensiune morală, cunoscând că morala condamnă sinuciderea. Orice om
de rând comentează negativ actul unui sinucigaş. Pentru a-şi arăta dezaprobarea faţă
de asemenea acte de disperare, cel care află de un astfel de mod de a scăpa de
greutăţile vieţii spune: „am şi eu necazuri şi greutăţi mai mari decât ale acestuia, dar
39
nu aceasta este rezolvarea”. Totodată, aminteşte şi de zicala: „să nu-i dea Dumnezeu
omului cât poate duce!”.
- o dimensiune religioasă. Religia creştină condamnă sinuciderea,
argumentând că numai cine poate da viaţa, adică numai Dumnezeu, o poate curma,
iar omul nu are dreptul de a dispune nici de propria viaţă. De aceea, sinucigaşul este
pedepsit de Biserică şi după moarte, neadmiţându-i să fie condus de preot la cimitir,
iar acolo să fie înmormântat în loc separat şi fără cruce pe mormânt.
- o dimensiune filosofică. Majoritatea curentelor filosofice dezaprobă
sinuciderea, iar unele, cum este stoicismul, nu numai că nu o condamnă, ci chiar o
încurajează.
- o dimensiune juridică. Dreptul nu încriminează sinuciderea, pentru că
răspunderea penală priveşte numai persoana rămasă în viaţă. Totuşi, în art. 179 Cod
penal, este încriminată fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii, pedepsind cu
închisoare de la doi la şapte ani fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei
persoane, dacă aceasta a avut ca rezultat moartea, iar dacă sinucigaşul este un minor
sau o persoană bolnavă mintal, pedeapsa este închisoarea de la trei la zece ani.
Istoriceşte vorbind, prima lucrare de mari proporţii consacrată sinuciderii
aparţine lui Emile Durkheim.
Durkheim distinge patru tipuri de suicid:
- egoist;
- altruist;
- anomic;
- fatalist.
După Durkheim, au fost continuate cercetările în acest domeniu de către cei
care au emis unele teorii originale.
Astfel, Andrew Henry şi James Short formulează teoria trifactorială,
susţinând că suicidul este determinat de trei categorii de factori:
a. sociologici;
b. psihologici;
c. economici.
De asemenea, Gibbs şi Martin formulează teoria integrării statutului, potrivit
căreia „Rata suicidului unei populaţii variază invers proporţional cu nivelul integrării
statutului în acea populaţie”.
Pe de altă parte, Enrico Ferri observă că acolo unde numărul sinuciderilor
creşte scade numărul infracţiunilor de omor.
Tot astfel, Morgen demonstrează cu cifre foarte sugestive, că rata sinuciderilor
creşte o dată cu creşterea nivelului de civilizaţie, concluzia fiind aceea că, de regulă,
oraşele, mai ales cele mari, dau o rată mai mare de sinucigaşi decât aşezările cu
caracter tipic rural.
Printre motivele de suicid, se enumeră: boli cronice, invalidităţi, boli psihice,
dezagregare familială, conflicte de la şcoală sau de la locul de muncă, dezamăgire în
viaţă, teama de pedeapsă etc.
Ca modalităţi de suicid, bărbaţii recurg mai frecvent la mijloace dure
(spânzurare), iar femeile la mijloace benigne (substanţe toxice), cu scopul de a avea o
moarte mai uşoară.
Suicidul, ca act agresiv consecutiv unei tulburări a comportamentului
40
relaţional, are o frecvenţă pe glob, potrivit celor mai recente date statistice, de 2000
de cazuri zilnic. Dar, oricât ar fi de relative datele statistice, un lucru este cert, şi
anume, că societatea trebuie să ia măsuri de prevenire, pentru a evita apariţia unor noi
mode.

BIBLIOGRAFIE
1. T. Bogdan, I. Sântea, Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul
judiciar, Bucureşti, 1998.
2. N. Mitrofan şi colaboratorii, Psihologie judiciară, Bucureşti, 1994.
3. Gh. Scripcaru şi colaboratorii, Criminologie clinică şi relaţională, Iaşi,
1995.
4. I. Iacobuţă, Radiografia crimei, Iaşi, 1995.

Subiecte pentru temele de control


1. Noţiunea de victimă. Clasificare.
2. Victimizarea femeii.
3. Victimizarea copilului.

41
TEMA A XII-A – CRIMINOLOGIA REACŢIEI SOCIALE

Secţiunea I – Consideraţii introductive

Ideea de apăarre socială este cunoscută din cele mai vechi timpuri, iar
conţinutul şi sfera de aplicare a acesteia s-au schimbat o dată cu evoluţia societăţii.
Despre dreptul societăţii de a se apăra împotriva celor care încalcă normele de
conduită general aplicabile s-a preocupat, pentru prima dată, Enrico Ferri
(Homicidul şi Sociologia criminală, lucrări publicate în anul 1884, când avea doar 27
de ani).
De-a lungul timpului, reacţia socială a constituit câteva modele importante:
modelul represiv, modelul preventiv, modelul mixt şi modelul curativ.

Secţiunea a II-a – Modelul represiv

Sub aspect cronologic, este primul din cele mai cunoscute şi a evoluat de la
răzbunare până la represiunea etatizată.

§1. Răzbunarea privată nelimitată


Este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind denumită şi legea junglei sau
legea celui mai tare. Ea acţiona în interesul grupului social (familie, clan, trib), unde
exista o autoritate care-şi impunea prin forţă normele de conduită.
Între grupuri, reacţia socială avea un caracter colectiv.

§2. Răzbunarea privată limitată


Este o modalitate evoluată şi cunoaşte mai multe forme:
a. Predarea vinovatului
Consta în abandonarea vinovatului clanului sau grupului care a fost păgubit
prin fapta sa. A fost aplicată în cazuri extreme, deoarece grupul renunţa cu greu la un
membru al său.
b. Pedeapsa (răzbunarea) echivalentă
Acţionează potrivit principiului cunoscut încă în Vechiul Testament sub
denumirea de Legea talionului şi formulat prin sintagma „ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte”.
c. Compoziţia
Este tot o pedeapsă echivalentă şi reprezintă o compensare în bani sau în alte
valori a pagubei suferite de victimă (sau de urmaşii acesteia, în caz de deces al
victimei).
A fost consacrată şi în vechile legiuri româneşti, de inspiraţie bizantină, fiind
aplicată şi în cazuri de omor.

42
§3. Represiunea etatizată
Reprezintă forma cea mai evoluată a reacţiei represive şi corespunde gândirii
filosofice a vremii, bazată pe ideea retributivă a pedepsei.
Ulterior, s-a impus ideea de utilitate socială a pedepsei şi de rol preventiv al
acesteia. Astfel, Thomas d’Aquino arăta: „Când se aplică pedeapsa cu spânzurătoarea
unui criminal, se face pentru alţii, pentru ca teama de pedeapsă să-i oprească a comite
fapte penale”.
Ideea de utilitate socială este îmbrăţişată de iluminiştii italieni şi de cei
francezi; ea a stat la baza operei lui Cesare Beccaria, în special în lucrarea sa Dei
delitti e delle pene, apărută în 1764.
Până la Beccaria, represiunea avea la bază idea de expiaţiune (suferinţă), iar el
introduce şi ideea de utilitate socială, preconizată încă de Platon.

Secţiunea a III – Modelul preventiv

A fost fundamentat de doctrina pozitivistă, cu principalul său susţinător,


Enrico Ferri, care o dezvoltă în lucrarea Teoria imputabilităţii şi negarea liberului
arbitru (1878). Ferri susţinea că scopul principal al pedepsei trebuie să fie nu
suferinţa, ci prevenirea.
În viziunea şcolii pozitiviste, prevenirea consta în:
a. prevenirea trebuie să fie îmbinată cu represiunea, prima având rolul decisiv;
b. abolirea sistemului represiv şi înlocuirea lui treptată cu substitutive de natură
preventivă;
c. proporţionalizarea tuturor măsurilor punitive şi curative în raport cu gradul
concret de periculozitate a făptuitorului.

Secţiunea a V-a – Modelul mixt

Modelul preventiv s-a dovedit a fi prea idealist, iar cel represiv nu era lipsit de
critici, în special cele care priveau abuzuri şi excese în aplicarea pedepsei cu moartea.
De aceea, a fost necesar să se reunească ceea ce s-a dovedit viabil şi eficient în
primele două modele de reacţie socială.
Ideea creării unui model mixt a fost promovată în cursul lucrărilor de
constituire a Uniunii Internaţionale de Drept Penal, în 1889. După Al Doilea Război
Mondial, Uniunea a fost reorganizată sub denumirea de asociaţia Internaţională de
Drept Penal.
Doctrina modelului mixt a fost consacrată legislativ în Codul penal norvegian
din 1902, apoi a fost consacrată de Codul penal italian din 1930. În acelaşi an, Belgia
nici nu-şi mai numeşte Codul penal în aceşti termeni, ci sub influenţa ideilor de
apărare socială, foloseşte chiar denumirea de Legea de apărare naţională.
Modelul mixt a fost adoptat şi de legiuitorul român, în Codul penal din 1936
(Codul penal Carol al II-lea), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, apoi a fost preluat
de actualul Cod penal, adoptat printr-o lege din luna iunie 1968 şi intrat în vigoare la
1 ianuarie 1969.
43
Secţiunea a V-a – Modelul curativ

§1. Contribuţia teoriilor de apărare socială la fundamentarea acestui


model
Şcoala apărării sociale în dreptul penal a luat amploare după cel de-Al Doilea
Război Mondial, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă: Filippo Gramatica, în
Italia, şi Marc Ancel, în Franţa.
Doctrina apărării sociale a apărut în 1945, în cadrul Centrului de Studii de
Apărare Socială de la Geneva şi al Societăţii Internaţionale de Apărare Socială.
Între altele, se propunea înlocuirea termenilor de pedeapsă, delict şi delincvent,
cu sintagma „măsuri de apărare socială”, bazată pe studiul personalităţii criminalului.
La congresul de la Anvers, în 1954, din cauza unor opinii ireconciliabile ale
membrilor Societăţii de Apărare Socială, s-a produs o sciziune a acestora. Sciziunea a
fost iniţiată de Marc Ancel, care a fondat ceea ce el a numit Noua Apărare Socială.
Marc Ancel (decedat în 1990) are în vedere o politică activă de prevenire, prin
care înţelege să apere societatea, protejând, în acelaşi timp, şi delinventul. Mijloacele
prevăzute pentru înfăptuirea acestei politici sunt cele ale tratamentului
pluridisciplinar, adaptat la cazul individual.
În această optică, delincventul apare ca „o fiinţă bolnavă”, suscitând înţelegere
şi compasiune, fiinţă căreia societatea îi datorează asistenţă medicală şi educativă.
Această modalitate de reacţie socială mai este cunoscută sub denumirea de
criminologie clinică.

§2. Metode terapeutice


1. Lobotomia (extirparea porţiunii din creier ce adăposteşte centrii nervoşi
care răspund de conduita omului, cum ar fi centrul agresivităţii). Nu a fost publicat
nici un caz de aplicare a ei.
2. Sterilizarea apare ca pedeapsă complementară aplicată inculpaţilor care au
în antecedente două generaţii de persoane condamnate. S-a recurs frecvent la ea în
S.U.A. şi în Europa, în special în Ţările Nordice. Spre exemplu, în Suedia, până în
1990, fusese aplicată faţă de 12.000 condamnaţi (9000 de bărbaţi şi 3000 de femei).
3. Psihoterapia este o metodă de tratament psihologic care vizează o relaţie
specială de comunicare, specific verbală, adresată unui grup, de regulă mic, în scopul
influenţării lui sistematice. Cuprinde mai multe proceduri.
a. psihanaliza;
b. psihoterapia raţională;
c. psihoterapia de grup;
d. psihodrama;
e. metoda relaţiilor de grup.

§3. Critici la adresa modelului curativ


Pe cât de puternic a fost entuziasmul celor care au promovat şi aplicat modelul
curativ, pe atât de severe au fost criticile aduse chiar în ţările de origine ale acestuia.
S-a ajuns până acolo încât în lucrările recente de criminologie nici nu se mai descriu
44
principiile care stau la baza acestui model de reacţie socială, ci se acordă spaţii largi
doar criticilor care i-au fost aduse, căutându-se explicaţii pentru eşecul suferit.
Astfel, s-a susţinut că modelul nu a avut nici un impact asupra recidivei şi nici
o eficacitate asupra modelării comportamentului deviant. De asemenea, s-a considerat
că folosirea sterilizării reprezintă o modalitate brutală de încălcare a drepturilor
omului (cu referire la dreptul de a avea urmaşi).

Secţiunea a VI-a – Influenţa modelelor de reacţie socială


asupra dreptului penal

Modelel de reacţie socială folosite pentru reeducarea făptuitorilor au impus şi


modificări ale legislaţiei penale, cele mai cunoscute fiind:

1. Probaţiunea
Cunoaşte o largă aplicare în S.U.A. şi a fost adoptată şi la noi, mai întâi
experimental, în câteva judeţe, apoi generalizată în baza Ordonanţei de Guvern nr. 32
din 29 august 2000.
Ordonanţa prevede organizarea unor Servicii de reintegrare socială şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate care funcţionează pe
lângă fiecare tribunal.

2. Executarea pedepsei în regim de semilibertate


În S.U.A. şi în unele ţări europene ca Belgia, Germania, este folosit modelul
numit „week-end-ul în închisoare”, potrivit căruia condamnatul rămâne în familie şi
la locul de muncă primele cinci zile ale săptămânii, iar de vineri, după prânz, până
duminică seara, se află în penitenciar, unde se prezintă singur.

3. Umanizarea regimului de executare a pedepselor


Este o tendinţă generală de ameliorare a condiţiilor de detenţie în multe ţări din
Europa şi în S.U.A., tendinţă care capătă contur şi în penitenciarele din România.

4. Tratamentul postpenal
Adepţii acestei metode pledează pentru continuarea tratamentului instituţional
cu o perioadă ce depăşeşte durata pedepsei. Metoda este criticată pentru că aduce o
ştirbire libertăţilor omului, deoarece condamnatul este mereu în atenţia unor
organizaţii neguvernamentale cu profil educativ, iar organele de poliţie ţin evidenţa
cetăţenilor care au executat o pedeapsă şi le urmăresc permanent modul de viaţă.

BIBLIOGRAFIE
1. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Bucureşti, 1996.
2. N. Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, 1992.
3. R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, 1989.
4. I. Iacobuţă, Criminologie, Iaşi, 2002.
5. I. Iacobuţă şi colaboratorii, Criminologie, Iaşi, 2007.
45
Subiecte pentru teme de control
1. Modele de reacţie socială cunoscute în criminologie.
2. Modelul curativ. Criminologia clinică.
3. Influenţa modelelor de reacţie socială asupra legislaţei penale.

46
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Amza Tudor, Criminologie teoretică, Bucureşti, 2000.


2. Amza Tudor, Criminologie, Bucureşti, 1998.
3. Beccaria Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1969.
4. Cioclei Valerian, Manual de criminologie, Bucureşti, 1998.
5. Dincu A., Bazele criminologiei, Bucureşti, 1993.
6. Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Bucureşti, 1974.
7. Freud Sigmund, Introducere în psihologie, Bucureşti, 1980.
8. Freud Sigmund, Lecţii de psihanaliză, Bucureşti, 1995.
9. Giurgiu Narcis, Elemente de criminologie, Iaşi, 1992.
10. Iacobuţă I., Criminologie, Iaşi, 2002.
11. Iacobuţă I., Oscilaţia criminalităţii, Iaşi, 2007.
12. Iacobuţă I., Radiografia crimei, Iaşi, 1995.
13. Iacobuţă I., Iacobuţă Iulia, Lăzărescu Dinu, Criminologie, Iaşi, 2007.
14. Lombroso Cesare, Omul delincvent, vol. I, Bucureşti, 1992.
15. Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Bucureşti, 1996.
16. Oancea I., Probleme de criminologie, Bucureşti, 1994.
17. Pop Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928.
18. Prună Tiberiu, Psihologie judiciară, Iaşi, 1994.
19. Scripcaru Gh. şi colaboratorii, Criminologie clinică şi relaţională, Iaşi, 1995.
20. Stănoiu R.M., Criminologie, Bucureşti, 1998.
21. Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, Iaşi, 1999.
22. Ursa Victor, Criminologie, Cluj, 1995.

NOTĂ
Lucrările sunt menţionate cu titlu exemplificativ.
Pot fi consultate orice alte lucrări de criminologie.

Conf. Dr. Ioan Iacobuţă

47
CUPRINS

Consideraţii
privind concordanţa cursului de Criminologie
cu celelalte discipline din planul de învăţământ.......................................................1
I. Locul Criminologiei în ierarhia disciplinelor
prevăzute în planul de învăţământ...............................................................................1
II. Structura cursului de Criminologie .......................................................................1
III. Procedee didactice folosite pentru expunerea cunoştinţelor.................................2
IV. Modalităţi de verificare a cunoştinţelor.................................................................2
CRIMINOLOGIE
- SUPORT DE CURS -................................................................................................3
TEMA I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE..................................................................4
Secţiunea I – Formarea criminologiei ca ştiinţă.........................................................4
§1. Originea criminologiei ....................................................................................................4
§2. Evoluţia criminologiei .....................................................................................................4
Secţiunea a II-a – Obiectul criminologiei....................................................................4
§1. Consideraţii generale........................................................................................................4
§2. Fapta (infracţiunea)..........................................................................................................4
§3. Făptuitorul........................................................................................................................5
§4. Criminalitatea ca fenomen social.....................................................................................5
§5. Victima.............................................................................................................................5
§7. Cauzalitatea în criminologie.............................................................................................5
Secţiunea a III-a – Legătura dintre criminologie şi alte ştiinţe..................................6
Secţiunea a IV-a – Definiţia criminologiei .................................................................6
TEMA a II-a – ŞCOALA CLASICĂ.........................................................................8
Secţiunea I – Consideraţii generale.............................................................................8
Secţiunea a II-a – Cesare Beccaria (1738-1794).........................................................8
Secţiunea a III-a – Jeremy Bentham (1748-1832)......................................................9
Secţiunea a IV-a – Şcoala neoclasică..........................................................................9
TEMA a III-a – ŞCOALA POZITIVISTĂ ITALIANĂ........................................11
Secţiunea I – Consideraţii generale...........................................................................11
Secţiunea a II-a – Cesare Lombroso (1835-1909).....................................................11
§1. Date biografice...............................................................................................................11
§2. Principalele idei ale lucrării L’uomo delinquente..........................................................11
Secţiunea a III-a – Enrico Ferri (1856-1929)............................................................12
Secţiunea a IV-a – Raffaele Garofalo (1857-1934)...................................................13
TEMA a IV-a – ŞCOALA SOCIOLOGICĂ FRANCEZĂ...................................14
Secţiunea I – Consideraţii generale...........................................................................14
Secţiunea a II-a – Precursori ai orientării sociologice..............................................14
§1. André Michel Guerry (1802-1866)................................................................................14
§2. Adolphe J. Quetelet (1796-1874)...................................................................................14
§3. Henry Mayhew...............................................................................................................14
Secţiunea a III-a – Contribuţia cercetătorilor francezi.............................................14
§1. Alexandre Lacassagne (1843-1924)...............................................................................14
§2. Leonce Manouvrier (1850-1922)...................................................................................15
§3. Gabriel Tarde (1834-1904).............................................................................................15
§4. Emile Durkheim (1858-1917)........................................................................................16
TEMA a V-a – ORIENTAREA PSIHIATRICO-PSIHOLOGICĂ .....................17
§1. Consideraţii generale......................................................................................................17
48
Secţiunea a II-a – Psihanaliza, metodă nouă de tratament a bolilor psihice............18
Secţiunea a III-a – Dimensiunea criminologică a psihanalizei................................19
TEMA a VI-a – TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ
(NEOLOMBROZIENE)...........................................................................................21
Secţiunea I – Teoria biotipurilor criminale...............................................................21
§1. Ernst Kretschmer (1888-1964).......................................................................................21
§2. William Sheldon.............................................................................................................21
§3. Soţii Eleanor şi Sheldon Glueck.....................................................................................21
§4. Charles Goring...............................................................................................................21
§5. Studiul gemenilor...........................................................................................................22
§6. Studiul copiilor adoptaţi.................................................................................................22
Secţiunea a II-a – Teoria anomaliilor cromozomilor................................................22
§1. Noţiuni de genetică.........................................................................................................22
§2. Anomaliile genetice şi importanţa lor în studiul criminalităţii ......................................22
TEMA a VII-a – TEORII NEOSOCIOLOGICE...................................................24
Secţiunea I – Teoria ecologică (Şcoala de la Chicago).............................................24
Secţiunea a II-a – Teoria anomiei sociale.................................................................24
Secţiunea a III-a – Teoria asocierii diferenţiate........................................................24
Secţiunea a IV-a – Teoria conflictelor de culturi......................................................25
TEMA a VIII-A – TEORII DE ORIENTARE
PSIHOLOGICO-PSIHIATRICĂ............................................................................27
Secţiunea I – Teoria lui Alfred Adler (1870-1937)....................................................27
Secţiunea a II-a – Teoria lui Abrahamsen.................................................................27
Secţiunea a III-a – Teoria criminalului nevrotic.......................................................27
TEMA a IX-a – CUNOAŞTEREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI DE
CĂTRE ORGANELE JUDICIARE........................................................................29
Secţiunea I – Obligaţia organelor judiciare
de a cunoaşte personalitatea infractorului.................................................................29
Secţiunea a II-a – Consideraţii privind persoana infractorului................................29
Secţiunea a III-a – Factorii care influenţează formarea personalităţii....................29
Secţiunea a IV-a – Repere bio-psiho-sociale ale personalităţii infractorului...........29
§1. Vârsta.............................................................................................................................29
§2. Sexul...............................................................................................................................30
§3. Nivelul de şcolarizare al făptuitorului............................................................................30
§4. Deficienţe de natură psihică...........................................................................................30
§5. Situaţia consumului de droguri şi de băuturi alcoolice..................................................30
§6. Particularităţi etnice şi rasiale.........................................................................................30
§7. Modul de ocupare a timpului liber.................................................................................31
TEMA a X-a – STUDIUL CRIMINALITĂŢII .....................................................32
Secţiunea I – Consideraţii generale...........................................................................32
§1. Conceptul de criminalitate ............................................................................................32
§2. Tipuri de criminalitate ...................................................................................................32
Secţiunea a II-a – Criminalitatea organizată............................................................32
§1. Noţiune...........................................................................................................................32
§2. Forme de manifestare.....................................................................................................32
Secţiunea a III-a – Criminalitatea feminină..............................................................33
§1. Caracteristicile criminalităţii feminine bazate pe deosebirea dintre sexe......................33
§2. Relaţia dintre sexe şi criminalitate ................................................................................33
§3. Prostituţia.......................................................................................................................34
§4. Pruncuciderea.................................................................................................................34
Secţiunea a IV-a – Criminalitatea în perioada de tranziţie.......................................34
49
Secţiunea a V-a – Delincvenţa juvenilă.....................................................................35
§1. Consideraţii generale......................................................................................................35
§2. Structura şi dinamica personalităţii minorului deviant...................................................35
§3. Factori psihologici şi sociali implicaţi în fenomenul devianţei juvenile........................35
§4. Cauzalitatea în delincvenţa juvenilă ..............................................................................35
TEMA a XI-a – ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE............................................37
Secţiunea I – Consideraţii generale...........................................................................37
§1. Noţiune...........................................................................................................................37
§2. Evoluţia victimologiei....................................................................................................37
Secţiunea a II-a – Principalele tipologii victimale.....................................................37
Secţiunea a III-a – Victimizarea femeii.....................................................................38
Secţiunea a IV-a – Victimizarea copilului.................................................................38
Secţiunea a V-a – Victimizarea persoanelor în vârstă...............................................39
Secţiunea a VI-a – Autovictimizarea.
Sinuciderea, formă extremă a victimizării.................................................................39
TEMA a XII-a – Criminologia reacţiei sociale.......................................................42
Secţiunea I – Consideraţii introductive......................................................................42
Secţiunea a II-a – Modelul represiv...........................................................................42
§1. Răzbunarea privată nelimitată........................................................................................42
§3. Represiunea etatizată......................................................................................................43
Secţiunea a III – Modelul preventiv...........................................................................43
Secţiunea a V-a – Modelul mixt.................................................................................43
Secţiunea a V-a – Modelul curativ.............................................................................44
§1. Contribuţia teoriilor de apărare socială la fundamentarea acestui model......................44
§2. Metode terapeutice.........................................................................................................44
§3. Critici la adresa modelului curativ.................................................................................44
Secţiunea a VI-a – Influenţa modelelor de reacţie socială
asupra dreptului penal...............................................................................................45
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ................................................................................47
CUPRINS...................................................................................................................48

50