Impozitul tributum

Impozitele sunt cunoscute din antichitate, se presupune că ele au apărut pe parcursul

evoluției societății umane în cadrul primelor formațiuni statale, fiind determinate de necesităile
întreținerii materiale a celor ce exercitau forța publică, îndeplinind atribuțiile autoritare de
conducere statală.
Datorită complexităţii sale mecanismul fiscal la general şi noţiunea de impozit, la particular
au cunoscut largi dezbateri în cadrul diferitor şcoli şi doctrine economice.
Informaţii despre impozitele, taxele şi cheltuielile publice sunt cunoscute din antichitate, în
special, din istoria statelor antice, grec şi roman.
În Statul Roman Antic, în toate etapele de evoluție istorică, principalul impozit a fost
tributum. La început, acest impozit era perceput numai de locuitorii provinciilor cucerite, fiind
stabilit fie pe valoarea pămîntului stăpînit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut.
Ulterior, tributum a fost extins ca impozit cetățenesc permanent datorat de toți cetățenii statului
roman care aveau proprietăți imobiliare, iar mai tîrziu erau impozitate şi bunurile imobiliare. În
afara acestui impozit, se mai percepeau un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe
meşteşuguri, un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor.
Ca impozite directe serveau:
a) Tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare. Impozitul era aşezat nu pe
venit, ci pe capitalul la care imobilul era evaluat, adică valoare avenală la care se percepea impozitul
restrictiv, de obicei 1% pe an;
b) Tributum capitis, care era darea pe cap de locuitor şi era platită numai de cei care nu plăteau
darea funciară; în afara de aceste două dări, locuitorii mai erau obligaţi la anumite munci sau
servicii numite vectigalia.