Psihomotricitatea- definitii si componente

Student: Grigorie Robert Alexandru,

kinetoterepie, an I, gr.214A.
Abstract

The notion of psychomotor skills was introduced by Ernest Dupre, when he

presented the syndrome of motor weakness, manifested by disorders of motor
functions in which the nervous system plays an essential role.

Cuvinte cheie:

coordonare
miscare
psihomotricitate
Noțiunea de psihomotricitate a fost introdusă de Ernest Dupre, atunci când a
prezentat sindromul de debilitate motrică, manifestat prin dereglări ale funcțiilor
motrice în care sistemul nervos joacă un rol esențial.

În România cel care s-a ocupat pentru prima dată de acest aspect al
psihomotricăți a fost M. Epuran care a definit psihomotricitatea ca fiind: ”expresia
maturizării și integrării funcțiilor motrice și psihice la nivelul pretins de integrarea
funcțională bună a individului în ambianță.”

O altă definiție a fost dată de către P. Arcan: ”psihomotricitatea este o

funcție complexă ce integrează și conjugă aspecte motrice și psihice, elemente ce
vor influența comportamentul unei persoane” . Mișcarea nu devine astfel o simplă
deplasare a segmentelor corporale, ea implicând o acțiune desfășurată cu un
anumit scop.

Componentele de bază ale psihomotricității

Corpul uman reprezintă o unitate în cadrul căreia psihicul și somaticul se

află într-o relație de interdependență. Cunoașterea propriului corp stă la baza
cunoașterii propriei identitați .
După M.Epuran elementele componente ale psihomotricității sunt:

- Schema corporală
- Coordonarea dinamică, segmentară și generală
- Coordonarea statică – echilibrarea

- Coordonarea perceptiv motrică (precizia spațiului, ritmului și a

mișcărilor proprii)
- Rapiditatea mișcărilor
- Ideomotricitatea
L. Picq și P. Vayer1 au realizat cea mai schematică structură a funcției
motrice. Ei au identificat trei tipuri de manifestări de activitate reprezentate de:
- Conduitele motrice de bază
- Conduitele neuromotorii
- Conduitele și structurile perceptiv – motrice
Conduitele motrice de bază sunt strâns legate de reflexele necondiționate.
În această categorie se regăsesc: coordonarea oculo-motorie, echilibrul și dinamica
generală.
Coordonarea oculo – motorie reprezintă o coordonare complexă ce apare
între câmpurile senzoriale și cele motorii. Termenul mai corect ar fi cel de
coordonare senzorio – motrică.
Echilibrul static și dinamic
Simțul echilibrului este complex și permite aprecierea poziției segmentelor
corporale și a poziției corpului în spațiu. Echilibrul se dezvoltă majoritar în primul
an de viață și se perfecționează ulterior.

M.Epuran2 distinge trei categorii de senzații:

2
 - Senzația de verticalitate care oferă informații legate de poziția
segemntelor corporale în raport cu verticala;
- Senzația de mișcare rectilinie care apare la începutul și la sfârșitul
unei acțiuni;
- Senzația de rotație care apare condițiile unei execuții cu viteze diferite

Echilibrul static si controlul postural. Postura unei persoane este un element de

individualizare, existând însă un tipar propriu care este determinat de dimensiunile
corporale și de dezvoltarea sistemului osteo – articular. Postura corporală este
influențată într-o mare măsură și de organizarea și maturizarea sistemului nervos.