Studiul limbii si literaturii romane are rol determinant in dezvoltarea

personalitatii elevilor prin formarea competentelor de comunicare necesare

ulterioarei integrari active intr-o societate bazata pe cunoastere. Scolarii trebuie sa
invete sa se exprime corect, clar si coerent in lb. romana, sa inteleaga si sa produca
mesaje orale si scriese in situatii variate de comunicare.
Sistemul de învăţământ nu poate fi unul întâmplător, el se desfăşoară în conformitate cu
tipurile de schimbări comportamentale şi atitudinale precum şi acumulări de noi cunoştinţe şi
dezvoltarea competenţelor elevilor. Ele derivă din idealul educaţional, din aşteptările societăţii faţă de
educaţie. Precizarea acestora la nivel general, pe cicluri curriculare, la începutul activităţii reprezintă
una din condiţiile reuşitei activităţii didactice, deoarece de ele depind celelalte componente ale sale
(conţinuturi selectate, strategii de predare, procedee de evaluare etc.).
A educa înseamnă a stabili un obiectiv. Astfel, în procesul instructiv –educativ ele îndeplinesc
mai multe funcţii: de orientare axiologică (conţinuturi şi valori pe care procesul educativ doreşte să le
transmită), predictivă (de anticipare şi evidenţiere a rezultatelor), evaluativă (aprecierea a ceea ce s-a
realizat), de organizare şi reglare a procesului didactic (criterii referenţiale pentru organizarea
procesului didactic).
Dacă obiectivele nu sunt clare la începutul activităţii vor apărea inevitabil probleme, sau
efecte negative: lipsa de claritate în privinţa evoluţiei dorite a elevilor; dificultatea evaluării
rezultatelor acţiunii educative; dificultăţi în activitatea planificării activităţilor, procedeelor şi
metodelor didactice.
Competenţele generale ce se urmăresc a fi formate la elevi pe parcursul treptei liceale de şcolaritate
precum şi competenţele specifice fiecărui an de studiu, derivate din acestea, se stabilesc pornind de la
modelul de generare prin gruparea categoriilor de concepte operaţionale în funcţie de dominantele,
specializările, avute în vedere. Lectura prealabilă a programei şcolare urmează să se facă nu doar
pentru a lua cunoştinţă de informaţiile pe care le vom preda şi de ordinea lor, ci, în primul rând, pentru
a cunoaşte ce capacităţi ale elevilor urmează să formăm şi să exersăm în anul şcolar respectiv, prin
studierea temelor şi a subtemelor
recomandate în programă. Aceasta înseamnă că principala problemă a proiectării didactice este aceea
de a anticipa, în detaliu, întreg ansamblul de activităţi de învăţare despre care presupunem că, dacă
vor fi desfăşurate de elevi într-oanumită ordine, vor avea drept rezultat, în final, dezvoltarea fiecăreia
dintre
abilităţile cerute prin obiectivele de referinţă ale programei. Programa nu specifică – şi nici nu ar
putea –- modul de „articulare” a diverselor activităţi de învăţare pe care elevii vor trebui să le
desfăşoare, pentru a-şi forma abilităţile vizate de obiectivele de referinţă. Cel care trebuie să conceapă
întregul demers didactic este
profesorul, singurul care cunoaşte caracteristicile elevilor săi.