Introducere de Friedrich August von Hayek

Opiniile politice şi interpretările date evenimentelor istorice s-au aflat mereu şi se vor afla
întotdeauna într-o strînsă legătură. Experienţa trecutului este temelia pe care se sprjină
convingerile noastre privind oportunitatea diferitelor instituţii sau măsuri politice, iar vederile
politice pe care le avem în prezent influenţează inevitabil şi imprimă o culoare specifică
interpretării ce o dăm trecutului. Totuşi, dacă afirmaţia că omul nu învaţă nimic de la istoric este
dovada unui pesimism exagerat, nu ar fi cu totul lipsit de sens să ne întrebăm dacă ceea ce învaţă
el de la aceasta este întotdeauna adevărul. Dacă evenimentele trecute reprezintă sursa experienţei
umanităţii, opiniile acesteia din urmă nu sînt determinate de faptele obiective, aşa cum s-au
petrecut, ci de documentele şi interpretările la care ea are acces. Puţini sînt cei care vor nega
faptul că aprecierile noastre pozitive sau negative privind instituţiile ce ne înconjoară sînt, în
mare măsură, determinate de ceea ce credem noi a fi fost consecinţele lor din trecut. Cu greu
putem găsi un concept sau un ideal politic care să nu implice anumite opinii privind o serie
întreagă de evenimente istorice, iar numărul evenimentelor rămase în memoria istoriei care nu
servesc drept simbol al unui ţel politic sau altul este foarte mic. Totuşi, convingerile istorice care
ne călăuzesc în prezent nu sînt întotdeauna în consonanţă cu faptele; uneori, ele sînt mai degrabă
efecte decît cauze ale convingerilor politice. Miturile istorice au jucat un rol poate tot atît de
important în formarea şi modelarea opiniilor ca şi cel jucat de evenimentele istorice. Cu toate
acestea, sînt puţine speranţe că experienţa trecutului ne-ar putea fi de vreun folos, dacă faptele pe
care ne bazăm nu sînt percepute corect.

Astfel, influenţa exercitată de istorici asupra opiniei publice este mult mai mare şi mai directă
decît cea exercitată de gînditorii politici care lansează idei noi. Se pare că, de obicei, nici chiar
aceste idei noi nu ajung la publicul larg în forma lor abstractă, ci ca interpretări ale unor anumite
evenimente. în această privinţă, istoricul este cu cel puţin un pas mai aproape de exercitarea unei
influenţe directe asupra opiniei publice decît teoreticianul. Dar cu mult înainte ca istoricul de
profesie să se pună pe lucru, controversa curentă privind evenimentele recente va fi creat o
anumită imagine, sau poate mai multe imagini diferite ale acestor evenimente, imagini care vor
afecta dezbaterile actuale la fel ca orice dispută născută ca urmare a divergenţelor de apreciere a
problemelor nou apărute.

Se pare că această influenţă profundă pe care interpretările istoriei din perspectiva prezentului o
exercită asupra opiniilor politice este mai puţin înţeleasă astăzi decît în trecut. Un motiv ar fi aici
pretenţia manifestată de numeroşi istorici moderni, la o rigurozitate ştiinţifică pură şi la o lipsă
totală de prejudecăţi politice. Este evident că, în ceea ce priveşte cercetarea istorică, adică
stabilirea cu exactitate a faptelor, această intenţie reprezintă o datorie imperativă a omului de
ştiinţă. Fără îndoială că nu există nici un motiv întemeiat pentru ca istorici cu opţiuni politice
diferite să nu ajungă la un consens atunci cînd au în vedere probleme de fapt. Dar chiar de la bun
început, în momentul în care se decide care probleme merită să fie discutate şi care nu, judecăţile
individuale de valoare îşi fac în mod necesar prezenţa. Şi este mai mult decît îndoielnic faptul că
istoria unei perioade sau a unui grup de evenimente ar putea fi scrisă coerent, fără ca acestea să
fie interpretate atît în lumina unor teorii privind interconexiunile dintre procesele sociale, cît şi a
unor valon anume — şi este cel puţin la fel de îndoielnic că o astfel de istorie, dacă ar fi scrisă, ar
merita să fie citită. Istoriografia, spre deosebire de cercetarea istorică, este artă tot atît de mult cît
este ştiinţă; cel ce încearcă să o practice fără să înţeleagă că sarcina sa presupune interpretarea
unor fapte în lumina anumitor valori, nu va reuşi decît să se autoamăgească şi va deveni victima
propriilor prejudecăţi neconştientizate.

Greu de găsit pesemne o mai bună ilustrare a modului în care, pentru mai bine de un veac,
întregul ethos politic al unei naţiuni — şi, pentru o perioadă mai scurtă, chiar al întregului
Occident — a fost modelat de scrierile unui grup de istorici, decît influenţa exercitată de
„interpretarea Whig a istoriei oferită de istoricii englezi. Poate că nu este deloc exagerat să
spunem că pentru fiecare persoană care a cunoscut la sursă scrierile filozofilor ce au pus bazele
tradiţiei liberale, au existat cincizeci sau o sulă care au preluat-o din scrierile unora ca Hallam şi
Macaulay sau Grote şi Lord Acton. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că acel istoric englez
modem care s-a străduit mai mult decît oricine să discrediteze tradiţia interpretării Whig a ajuns
să afirme mai tîrziu că „aceia care, împinşi poate de dezorientata severitate a tinereţii, doresc să
elimine interpretarea Whig… eliberează un spaţiu ce, omeneşte vorbind, nu poate rămîne prea
multă vreme gol. Ei deschid poarta unor cohorte de demoni care, tocmai pentru că au
prospeţimea nou- venitului, vor fi mai răi decît cel alungat”[1]. Şi, deşi continuă să sugereze că
„istoria Whig“ era istorie prost făcută, el subliniază ideea că ea a fost „unul din bunurile noastre
de preţ” şi că „a avut un efect miraculos asupra politicii engleze”[2].

Măsura în care se poate spune cu temei că „istoria Whig” era intr-adevăr o istorie prost făcută
rămîne o chestiune în care este foarte probabil ca ultimul cuvînt să nu fi fost încă spus şi pe care
nu o putem discuta acum. Însă efectul benefic pe care l-a avut în crearea atmosferei
esenţialmente liberale a secolului al XlX- lea este indiscutabil, şi este sigur că acest lucru nu se
datora unei interpretări greşite a faptelor. „Istoria Whig” era, în mare, istorie politică, iar
principalele fapte pe care se baza erau mai mult decît bine cunoscute. Se prea poate ca nu toate
aspectele ei să satisfacă standardele modeme de cercetare istorică, dar a dat cu siguranţă
generaţiilor crescute sub influenţa ei un adevărat sentiment al valorii libertăţii politice pe care
predecesorii o cîştigaseră pentru ele şi le-a servit ca ghid în păstrarea acestei realizări.

O dată cu declinul liberalismului, interpretarea Whig a istoriei s-a demodat. Dar este mai mult
decît îndoielnic că, o dată cu pretenţia de a fi mai ştiinţifică, istoria a devenit si o călăuză mai
sigură şi mai de încredere pentru acele domenii în care exercitase cea mai mare influență asupra
vederilor politice. Este sigur că istoria politică și-a pierdut mult din puterea şi fascinaţia pe care
le avea în secolul al XlX- lea; şi este îndoielnic faptul că vreo lucrare de istorie scrisă în zilele
noastre a avut o circulaţie sau influenţă directă comparabile cu cele ale, să spunem. Istoria
Angliei a lui Macaulay. Şi cu toate acestea, măsura în care vederile noastre politice sînt colorate
de convingeri istorice sigur nu a scăzut. După cum interesul s-a deplasat din zona constituţională
spre cea socială și economică, tot astfel şi convingerile istorice care acţionează ca forţe motrice
sînt astăzi, în principal, convingerile privind istoria economică. Probabil că este justificat să
vorbim despre o interpretare socialistă a istoriei care a dominat gîndirea politică în ultimele două
sau trei generații şi care constă, în linii mari, dintr-o viziune specifică asupra istoriei economiei.
Ceea ce e de remarcat cu privire la această viziune este că majoritatea afirma-ţiilor cărora ea le-a
conferit statutul de „fapte cunoscute de toată lumea“ s-au dovedit de multă vreme a nu fi deloc
adevărate; şi, cu toate acestea, ele continuă să fie acceptate în mod aproape universal în afara
cercului istoricilor profesionişti ai economiei, ca bază de apreciere a ordinii economice existente.
Atunci cînd li se spune că opiniile lor politice au fost influenţate de viziuni specifice asupra
istoriei economice, cei mai mulţi oameni vor răspunde că n-au fost niciodată interesaţi de acest
domeniu şi că nu au citit niciodată vreo carte pe această temă. Asta nu înseamnă totuşi că ei, ca
şi ceilalţi, nu privesc ca fapte bine stabilite multe dintre lege ndele care, într-un moment sau altul,
au fost luate drept bune de autori de istorie economică. Deşi istoricul deţine o poziţie-cheie în
procesul indirect şi alambicat prin care noile idei politice ajung la marele public, el operează mai
ales prin numeroase relee intermediare suplimentare. Doar după ce suferă cîteva transformări,
imaginea pe care o oferă el devine un bun comun; prin romane şi ziare, prin cinema şi discursuri
politice şi, în ultimă instanţă, prin şcoală şi conversaţiile obişnuite — acestea sînt căile prin care
omul obişnuit îşi formează concepţia despre istorie. Dar, în cele din urmă, chiar şi aceia care n-
au citit niciodată o carte şi care n-au auzit probabil niciodată numele istoricilor care i-au
influenţat, ajung să vadă trecutul prin ochelarii acestor istorici. De pildă, anumite convingeri
privind evoluţia şi efectele sindicatelor, pretinsa creştere treptată a monopolurilor, distrugerea
deliberată a stocurilor de mărfuri ca rezultat al competiţiei (un eveniment care, ori de cîte ori a
avut loc, a fost rezultatul existenţei monopolurilor şi, de obicei, a monopolului de stat), sau
privind înăbuşirea invenţiilor benefice, cauzele şi efectele imperialismului şi rolul industriilor de
armament sau al „capitaliştilor” în general în izbucnirea războ iului au devenit parte a folclorului
zilelor noastre. Majoritatea oamenilor ar fi foarte surprinşi să afle că cea mai mare parte din ceea
ce cred ei despre aceste subiecte nu sînt fapte bine stabilite, ci mituri lan-sate din motive politice,
răspîndite apoi de oameni de bună-credinţă, cu ale căror convingeri generale aceste mituri se
potriveau. Ar fi nevoie de mai multe cărţi ca cea de faţă pentru a arăta cum cea mai mare parte
din părerile asupra astor chestiuni, nu doar ale radicalilor, ci şi a numeroși conservatori, nu
constituie istorie, ci legendă politică. Tot ceea ce putem face aici cu privire la aceste teme este să
trimitem cititorul la cîteva lucrări din care se poate informa în legătură cu actualul stadiu al
cunoașterii privitoare la cele mai importante dintre ele[3].

Există totuşi un mit suprem care, mai mult decît oricare, a servit discreditării sistemului
economic căruia îi datorăm civilizaţia actuală şi examinării căruia îi este dedicat acest volum.
Este vorba despre legenda deteriorării situaţiei claselor muncitoare ca urmare a apariţiei
capitalismului“ (sau a „sistemului industrial” sau „manufacturier”). Cine nu a auzit de
„grozăviile capitalismului primitiv” şi nu a rămas cu impresia că acest sistem a adus noi şi
nespuse suferinţe unor clase largi care pînă atunci erau destul de mulţumite şi tihnite? Ar fi
justificat să considerăm drept compromis un sistem căruia i se poate atribui vina de a fi
înrăutăţit, fie şi numai temporar, situaţia celei mai sărace şi mai numeroase clase a populaţiei.
Larg răspîndita aversiune viscerală faţă de „capitalism” e strîns legată de convingerea că
indubitabila creştere a avuţiei produsă de ordinea bazată pe competiţie a fost realizată cu preţul
scăderii standardului de viaţă al celor mai neajutoraţi membri ai societăţii.

Faptul că aşa au stat lucrurile a fost într-adevăr exprimat de istoricii economiei, într-o vreme, în
toate cursurile lor. O examinare mai atentă a faptelor a condus totuşi la resp ingerea totală a
acestei convingeri. Şi cu toate acestea, la o generaţie după ce controversa a fost rezolvată opinia
răspîndită continuă să se menţină ca şi cum vechea convingerer ar fi fost adevărată. Cum a ajuns
să apară această credinţă şi de ce a determinat în continuare viziunea generală mult după ce a fost
dovedită ca falsă, acestea sînt două probleme ce merită o examinare atentă.
Acest tip de opinie poate fi identificat frecvent nu numai în literatura politică ostilă
capitalismului, dar chiar şi în lucrări care, în ansamblu, sînt pline de înţelegere faţă de tradiţia
politică a secolului al XlX-lea. Ea este bine ilustrată de următorul pasaj din lucrarea, pe drept
cuvînt apreciată, a lui Ruggiero, Istoria liberalismului european:

Astfel, perioada celei mai intense dezvoltări industriale a coincis cu momentul în care condiţia
muncitorimii s-a înrăutăţit. Orele de muncă s-au înmulţit peste măsură; angaja-rea femeilor şi
copiilor în fabrici a dus la scăderea salariilor: dura competiţie dintre lucrătorii înş işi, ce nu mai
erau legaţi de comunităţile lor ci erau liberi să călătorească şi să se adune acolo unde cererea
pentru serviciile lor era mai mare, a scăzut şi mai mult valoarea muncii pe care o ofereau pe
piaţă; numeroasele crize industriale, inevitabile într-o perioadă de creştere economică, atunci
cînd populaţia şi consumul nu se stabilizaseră, îngroşau periodic rîndurile şomerilor, rezerve în
armata foametei[4].

O asemenea afirmaţie poate fi cu greu scuzată, chiar dacă a apărut cu un sfert de secol în urmă.
La un an de la data primei apariţii, cel mai remarcabil om de ştiinţă din domeniul istoriei
economice se plîngea pe drept cuvînt:

Legenda potrivit căreia, începînd de la o dată nespecificată între elaborarea Cartei Poporului şi
Marea Expoziţie, toiul a devenit din ce în ce mai rău pentru muncitor, se stinge greu Faptul că,
după prăbuşirea preţurilor din 1820-1821, puterea de cumpărare a salariilor în general —
bineînţeles, nu a fiecărui salariu în parte — a fost în mod cert mai mare decît fusese imediat
înaintea războaielor revoluţionare şi napoleoniene, se potriveşte atît de prost cu tradiţia, încît
este foarte rar menţionat, munca statisticienilor care s-au ocupat de preţuri şi salarii fiind
constant trecută cu vederea de specialiştii în istorie socială[5].

În măsura în care este avută în vedere opinia publică generală nu s-ar putea spune că situaţia de
azi este mai bună, deşi faptele au trebuit să fie acceptate chiar şi de majoritatea celor ce erau
principalii responsabili pentru răspîndirea opiniei contrare. Puţini autori au făcut mai mult decît
domnul şi doamna J. L. Hammond pentru crearea convingerii că începutul secolului al XlX- lea a
fost o perioadă în care situaţia clasei muncitoare a ajuns să fie foarte rea; cărţile lor sînt frecvent
citate pentru a ilustra acest lucru. Dar, către sfîrşitul vieţii, ei au recunoscut sincer că statisticienii
ne spun că, o dată ordonate datele la care au avut acces, sînt convinşi că veniturile au crescut şi
că ma-joritatea bărbaţilor şi femeilor erau mult mai puţin săraci în perioada în care această
nemulţumire era gălăgioasă şi activă decît erau spre sfîrşitul secolului al XVIII- lea, într-o tăcere
mormîntală. Datele aduse în sprijin sînt, desigur, insuficiente, iar interpretarea lor nu este foarte
simplă, dar această viziune generală este probabil, în anumite limite, corectă [6].

Aceasta a contribuit prea puţin la schimbarea efectului general pe care scrierile lor îl avuseseră
asupra opiniei publice. Într-unul dintre cele mai recente şi competente studii asupra istoriei
tradiţiei politice occidentale, de exemplu, mai putem încă citi că „totuşi, aidoma tuturor marilor
experimente sociale, inventarea pieţei muncii a costat. Ea a presupus, în primul rînd, o mutaţie şi
un declin dramatic al standardului vieţii materiale a claselor muncitoare” [7].
Aveam de gînd să continuu aici prin a afirma că acesta este încă punctul de vedere aproape
exclusiv reprezentat în literatura curentă, cînd mi-a căzut în mînă ultima carte a lui Bertrand
Russell în care, ca pentru a confirma acestea, el afirmă cu seninătate:

Revoluţia industrială a generat o suferinţă de nedescris atît în Anglia cît şi în America. Nu cred
că vreun cercetător al istoriei economice se poate îndoi că, în medie, mulţumirea în Anglia
începutului de secol nouăsprezece era mai mică decît fusese cu un secol mai devreme; iar aceasta
se datora aproape întregime tehnicii ştiinţifice[8].

Cititorul inteligent dar nespecializat poate fi doar cu greu acuzat că acordă crezare unei asemenea
afirmaţii categorice venite din partea unui autor de renume. Dacă cineva ca Bertrand Russell
crede aşa ceva, n-ar trebui să fim surprinși că versiunile istoriei economice răspîndite astăzi în
sute şi mii de volume în ediţii de buzunar sînt, în majoritate, de felul celor care mediatizează
acest mit vechi. Continuă, de asemenea, să fie o excepţie descoperirea unei lucrări de ficţiune
istorică lipsită de accentului dramatic pe care îl asigură brusca înrăutăţire a situaţiei unor largi
grupuri de oameni ai muncii.

Realitatea progresului lent şi neregulat al clasei muncitoare”, despre care ştim acum că a avut
loc, este în ochii nespecialistului, fără îndoială, mai curînd lipsită de senzational şi neinteresantă.
Nu este nimic altceva decît starea normală de lucruri la care a învăţat să se aştepte; şi cu greu
realizează că acesta nu este în nici un caz un proces inevitabil, că a fost precedat de secole de
stagnare electivă a situaţiei celor mai săraci şi că am ajuns să ne aşteptăm la o îmbunătăţire
continuă doar ca urmare a experienţei pe care cîteva generaţii au trăit-o în sistemul pe care el îl
socoteşte încă a fi cauza mizeriei săracilor.

Discuţiile privitoare la efectele apariţiei industriei moderne asupra claselor muncitoare se referă
aproape întotdeauna la condiţiile din Anglia din prima jumătate a secolului al XlX- lea; cu toate
acestea, marea schimbare despre care e vorba începuse mult mai devreme, iar la acea dată avea
deja o istorie destul de lungă şi se răspîndise mult dincolo de hotarele Angliei. Libertatea
activităţii economice, care în Anglia se dovedise atît de favorabilă creşterii rapide a avuţiei, a
fost probabil la început un produs derivat, accidental, al limitelor pe care revoluţia din secolul al
XVII- lea le fixase puterilor statului; şi abia mai tîrziu, după ce efectele sale benefice au ajuns să
fie sesizate pe scară largă, s-au apucat economiştii să explice legătura dintre ele şi să
argumenteze în favoarea înlăturării barierelor rămase în calea libertăţii comerciale. În multe
privinţe este greşit să vorbim despre „capitalism,, ca şi cum acesta ar fi fost un sistem nou şi total
diferit care a apărat brusc către sfîrşitul secolului al XVIII- lea; folosim aici acest termen pentru
că este termenul cel mai familiar, dar o facem numai cu mare reţinere, pentru că în conotaţiile
sale moderne este, în mare măsură, o creaţie a acelei interpretări socialiste a istoriei economice
care face obiectul preocupării noastre. Termenul este înşelător mai ales atunci cînd, aşa cum se
întîmplă adesea, este legat de ideea de apariţie a proletariatului lipsit de proprietate, care printr-
un proces necurat oarecare a fost privat de posesiunea sa legitimă asupra uneltelor muncii.

Adevărata istorie a relaţiei dintre capitalism şi apariţia proletariatului este aproape pe dos faţă de
ceea ce sugerează aceste teorii ale exproprierii maselor. Adevărul este că, în cea mai mare parte a
istoriei, pentru majoritatea oamenilor posesiunea asupra uneltelor muncii lor era o condiţie
esenţială pentru supravieţuire sau cel puţin pentru capacitatea de a-şi hrăni familia. Numărul
celor ce se puteau întreţine lucrînd pentru alţii, deşi ei înşişi nu posedau echipamentul necesar,
era limitat la o proporţie restrînsă a populaţiei. Suprafaţa totală de teren arabil şi suma uneltelor
transferate de la o generaţie la următoarea limitau numărul total al celor ce puteau supravieţui. A
rămîne fără ele însemna, în cele mai multe cazuri, moartea prin înfometare sau, cel puţin,
imposibilitatea procreării. Existau puţine stimulente şi posibilităţi ca o generaţie acumuleze
unelte suplimentare care ar fi făcut posibilă supravieţuirea într-un număr mai mare a generaţiei
următoare, atîta timp cît avantajele folosirii unui număr suplimentar de mîini de lucru erau
limitate, în principal, la situaţiile în care diviziunea sarcinilor sporea eficienţa muncii posesorului
uneltelor. Surplusului periodic de populaţie sortit în trecut unei morţi premature i s-a oferit oferit
într-o măsură mai mare posibilitatea supravieţuim abia atunci cînd cîştigurile sporite obţinute din
utilizarea maşinilor au asigurat atît mijloacele, cît şi posibilitatea investirii în ele. Cifrele care au
fost practic staţionare timp de mai multe secole au început să crească rapid. Proletariatul, despre
care se spune că ar fi fost „creat“ de capitalism, nu constituia astfel o parte a populaţiei care ar fi
existat în absenţa lui şi pe care el a degradat-o la un nivel inferior; era o populaţie suplimentară
căreia i s-a dat posibilitatea să-şi sporească numărul datorită noilor i ilcrle de lucru asigurate de
capitalism. în măsura în care este adevărat că sporirea capitalului a făcut posibilă apariţia
proletariatului, sensul afirmaţiei este că această sporire a crescut productivitatea muncii, astfel
încît unui număr mult mai mare dintre cei ce n-au fost înzestraţi de părinţii lor cu uneltele
necesare i-a fost permis să se întreţină doar din propria muncă; dar capitalul trebuia asigurat
înainte de a le da acestora posibilitatea să supravieţuiască celor care, mai apoi, aveau să pretindă
ca pe un drept al lor o parte din proprietate. Deşi acest lucru nu se întîmpla, desigur, din motive
caritabile, era totuşi pentru prima dată în istorie cînd un grup de oameni a găsit că este în
interesul său să-şi folosească pe scară largă cîştigurile pentru a furniza noi instrumente de
producţie utilizabile de către cei care nu şi-ar fi asigurat propria subzistenţă, dacă nu le-ar fi avut.

Privitor la efectul apariţiei industriei modeme asupra creşterii populaţiei, statisticile ne spun o
poveste foarte grăitoare. Faptul că aceasta în sine contrazice credinţa comună în efectele
dăunătoare ale apariţiei sistemului de fabrică asupra maselor largi nu ne interesează acum. De
asemenea, trebuie doar să menţionăm faptul că, atîta timp cît creşterea numărului celor a căror
producţie atinge un anumit nivel favorizează o creştere corespunzătoare a populaţiei, nivelul
segmentului celui mai sărac nu poate fi îmbunătăţit substanţial, oricît de mult ar creşte media.
Chestiunea direct relevantă este că această creştere a populaţiei, şi în special a celei muncitoare,
a avut loc în Anglia cu cel puţin două sau trei generaţii înaintea perioadei în care se pretinde că
situaţia muncitorilor s-a deteriorai serios.

Perioada la care se face referire este, totodată, perioada în care problema situaţiei clasei
muncitoare devine pentru prima dată o problemă de interes general. Iar opiniile unor
contemporani sînt bineînţeles principalele surse ale convingerilor actuale. Prima noastră
întrebare ar trebui să fie, prin urmare, cum s-a ajuns ca o asemenea impresie contrară faptelor să
fie larg împărtăşită de cei care au trait în acea vreme.

Unul din principalele motive a fost, evident, mai buna înţelegere a unor fapte care pînă atunci
trecuseră neobservate, chiar creşterea avuţiei şi a bunăstării ce fusese realizată la standardele şi
aspiraţiile. Ceea ce de veacuri păruse o situaţie naturală şi inevitabilă sau chiar o îmbunătăţire
faţă de trecut, a ajuns să fie privit drept ceva incompatibil cu posibilităţile pe care noua eră părea
să le ofere. Suferinţa economică devenea mai bătătoare la ochi şi, în acelaşi timp, părea mai puţin
justificată, pentru că avuţia generală creştea mai rapid ca niciodată. Ceea ce, fireşte, nu dovedea
că oamenii a căror soartă începuse să stîmească indignare şi tulburare o duceau mai rău decît
părinţii şi bunicii lor in vreme ce avem toate dovezile că exista o mare mizerie, nu există nici una
că această mizerie era mai mare sau tot atît de mare ca cea de mai înainte. Aglomerările de case
ieftine ale muncitorilor industriali erau probabil mult mai urîte decît pitoreştile căsuţe de ţară în
care locuiseră unii dintre lucrătorii agricoli sau meşteşugari; şi erau cu siguranţă mult mai
alarmante pentru proprietarii de terenuri sau pentru patriciatul urban decît fuseseră sărac ii
răspîndiţi de-a lungul şi de-a latul ţării. Dar pentru cei care se mutaseră de la ţară la oraş asta
însemna un proces; şi chiar dacă creşterea rapidă a centrelor industriale a creat probleme sanitare
pe care oamenii au trebuit să înveţe încet şi dureros să le depăşească, statisticile lasă puţine
îndoieli că nivelul general al sănătăţii a avut în ansamblu de cîştigat mai degrabă decît de
suferit[9].

Totuşi, pentru explicarea trecerii de la o viziune optimistă la una pesimistă asupra efectelor
industrializării, mai important decît această trezire a conştiinţei sociale a fost probabil faptul că
schimbarea de atitudine nu pare să se fi declanşat în districtele industriale care aveau o
cunoaştere de primă mînă cu privire la ceea ce se întîmpla, ci în cadrul dezbaterilor politice din
capitala engleză, care era oarecum străină de noua evoluţie şi lua foarte puţin parte la ea. Este
evident că părerea potrivit căreia populaţiile manufacturiere din zo nele centrale şi din nordul
Angliei trăiau în condiţii „oribile” era împărtăşită, în anii 1830 şi 1840, în rîndul claselor
superioare din Londra şi din sud. Era unul din principalele argumente cu care clasa proprietarilor
de pămînt răspundea industriaşilor pentru a contracara agitaţia acestora din urmă împotriva Legii
Cerealelor şi în favoarea liberului schimb. Şi pe baza acestor argumentări ale presei
conservatoare şi-a format intelighenţia radicală a vremii — cu puţine cunoştinţe de la sursă
privind districtele industriale — vederile sale care urmau să devină armele standard de
propagandă politică.

Această poziţie, de la care provin atîtea dintre convingerile noastre de azi privind efectele
industrializării asupra claselor muncitoare, este bine ilustrată de o scrisoare scrisă în jurul anului
1843 de către o lady londoneză, doamna Cooke Taylor, după ce a vizitat pentru prima dată cîteva
districte industriale din Lancashire. Relatarea ei privind condiţiile întîlnite acolo este prefaţată de
cîteva remarci privind climatul general de opinie în Londra:

E inutil să vă reamintesc despre relatările publicate în ziare privitoare la condiţiile mizere ale
muncitorilor şi la tirania pa-tronilor lor, pentru că ele m-au impresionat într-atît, încît am acceptat
cu mari rezerve să merg în Lancashire; într-adevăr, aceste imagini false sînt foarte răspîndite, şi
oamenii cred în ele fără să ştie ce şi cum. De pildă: chiar înainte de plecare eram la un mare
dineu, în partea de apus a oraşului şi stam alături de un domn care e considerat un om foarte
pătrunzător şi inteligent. În cursul conversaţiei am menţionat că am de gînd să merg în
Lancashire. S-a uitat uimit la mine şi a întrebat: Ce Dumnezeu cauţi acolo? M-aş fi gîndit mai
degrabă că mergi la St. Giles; e un loc cumplit — numai fabrici peste tot; din cauza foametei,
împilării sau muncii fără măsură oamenii aproape că şi-au pierdut aspectul uman; iar patronii
fabricilor sînt o stirpe umflată şi ghiftuită, hrănită din energia vitală a poporului ” I-am răspuns
că aceasta este o stare de lucruri îngrozitoare şi l-am întrebat „în ce loc aţi văzut o asemenea
situaţie?” El a răspuns că n-a văzut niciodată, dar i s-a spus că există şi că în ce- l priveşte el n-a
fost în districtele industriale și că nu o va face niciodată. Acest domn era unul dintre aceia, mulți
la număr, care răspîndesc zvonuri fără să se obosească vreodată să cerceteze dacă sînt adevărate
sau false[10].

Descrierea detaliată făcută de doamna Cooke Taylor stării de lucruri satisfăcătoare pe care a
găsit-o, spre surprinderea ei, se încheie cu remarca: „Acum că am văzut oamenii din fabrici la
lucru, în casele şi în şcolile lor, sînt într-o încurcătură totală dacă trebuie să explic protestele
aduse în legătură cu ei. Sînt mai bine îmbrăcaţi, mai bine hrăniţi şi mai bine crescuţi decît multe
alte categorii de oameni ai muncii”[11].

Dar chiar dacă tocmai în acea perioadă opinia care mai tîrziu a fost preluată de către istorici era
zgomotos afirmată de unul dintre partide, rămîne de explicat de ce punctul de vedere al unui
anume partid între cele de atunci şi nu al radicalilor sau liberalilor, ci al conservatorilor , a trebuit
să devină punctul de vedere aproape de necontestat al istoricilor economiei din a doua jumătate a
secolului. Motivul pare să fie că noul interes pentru istoria economică era el însuşi într-o strînsă
legătură cu interesul pentru socialism şi că, la început, o mare parte a celor ce se dedicau
studiilor de istorie economică aveau înclinaţii spre socialism. Nu a fost numai marele imbold pe
care, fără îndoială, „interpretarea materialistă a istoriei” a lui Karl Marx l-a dat studierii istoriei
economice; practic, toate şcolile socialiste susţineau o filozofie a istoriei ce urmărea să
demonstreze caracterul relativ al diferitelor instituţii economice şi necesitatea ca diferitele
sisteme economice să-şi urmeze unul altuia în cursul timpului. Toate încercau să dovedească
faptul că sistemul pe care îl atacau, sistemul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,
era pervertirea unui sistem anterior şi mult mai natural al proprietăţii comune; şi datorită faptului
că prejudecăţile teoretice care îl ghidau postulau că apariţia ca-pitalismului ar fi avut loc în
detrimentul clasei muncitoare, nu este surprinzător că găseau ceea ce căutau.

Dar nu numai aceia care au transformat în mod conştient studiul istoriei economice într-un
instrument de agitaţie politică — cum stau lucrurile în multe cazuri, de la Marx şi Engels la
Werner Sombart sau Sidney şi Beatrice Webb – ci şi mulţi dintre oamenii de ştiinţă care credeau
cu sinceritate că abordau faptele fără prejudecăţi, au produs rezultate care erau aproape la fel de
tendenţioase. Aceasta se datora în parte faptului că „abordarea istorică adoptată de ei fusese ea
însăşi proclamată drept o replică dată analizei teoretice practicate de economia clasică, ca urmare
a faptului că verdictul dat de aceasta din urmă remediilor populare ale nemulţumirilor curente
fusese atît de des nefavorabil[12].

Nu este un accident că cel mai mare şi influent grup de cercetători ai istoriei economice din
perioada celor şaizeci de ani care au precedat Primul Război Mondial, Şcoala istorică germană,
se mîndreau în acelaşi timp cu titlul de socialişti de catedră” (Kathedersozialisten); sau că
succesorii lor spirituali, „instituţionaliştii“ americani, erau în majoritate de înclinaţie socialistă.
Întreaga atmosferă a acestor şcoli era de aşa natură că unui tînăr studios i-ar fi trebuit o
independenţă de spirit excepţională ca să nu cedeze presiunii opiniei academice. Nici un reproş
nu era mai de temut sau mai fatal unei cariere academice decît acela de a fi un „apologet ” al
sistemului capitalist; şi chiar dacă un cărturar îndrăznea să contrazică opinia dominantă într-o
anumită chestiune concretă, trebuia să fie atent să se asigure împotriva unei astfel de acuzaţii,
alăturîndu-se condamnării generale a sistemului capitalist[13]. Tratarea ordinii economice
existente ca o simplă „fază istorică şi capacitatea de a prevedea pe baza „legilor dezvoltării
istorice apariţia unui viitor sistem mai bun au devenit marca a ceea ce pe atunci era privit ca
adevăratul spirit ştiinţific.

Mare parte din ceea ce a însemnat o prezentare incorectă a faptelor făcută de primii istorici ai
economiei era, în realitate, o consecinţă directă a unei strădanii reale de a privi fără preconcepţii
teoretice aceste fapte. Ideea că se pot urmări conexiunile cauzale ale oricărui eveniment fără a
folosi o teorie, sau că o asemenea teorie se va detaşa automat din acumularea unui număr
suficient de fapte, este desigur o simplă iluzie. Complexitatea evenimentelor sociale, îndeosebi,
este de aşa natură că, în absenţa instrumentelor de analiză pe care le asigură o teorie sistematică,
eşti aproape constrîns să le interpretezi greşit; iar cei ce evită utilizarea conştientă a argument ului
explicit şi testat logic, devin de obicei victime pur şi simplu ale convingerilor populare curente.
În acest domeniu, simţul comun este o călăuză perfidă, iar ceea ce pare a fi explicaţie „evidentă
nu este adesea altceva decît superstiţie acceptată în mod obişnuit. Ar putea părea evident că
introduce-rea mecanizării va produce o scădere generală a cererii de foiţă de muncă. Dar un efort
persistent de a gîndi problema pînă la capăt ne arată că această credinţă este rezultatul unei erori
logice, aceea de a sublinia un efect al presupusei schimbari şi de a nu le lua în seamă pe celelalte.
Nici faptele nu susţin în vreun fel această convingere. Cu toate acestea, oricine o crede
adevărată va descoperi foarte probabil ceva care lui îi pare o confirmare. Este destul de uşor sa
găseşti la începutul secolului al XlX- lea cazuri de sărăcie extremă şi să tragi concluzia că ele
trebuie să fie efectul introducerii mecanizării, fără să te întrebi dacă mai înainte condiţiile
fuseseră ceva mai bune, sau dacă nu cumva fuseseră chiar mai rele. Sau cineva poate crede că o
creştere a producţiei trebuie să ducă la imposibilitatea de a vinde tot produsul, iar atunci cînd
constată o stagnare a vînzărilor priveşte acest lucru ca pe o confirmare a anticipărilor sale, deşi
există cîteva explicaţii mult mai plauzibile decît „supraproducţia” generală sau ,,subconsumul“
general.

Nu încape îndoială că multe dintre aceste reprezentări greşte au fost formulate cu intenţii bune; şi
n-avem nici un motiv să nu respectăm motivele unora dintre aceia care, pentru a trezi conştiinţa
publicului, au zugrăvit mizeria celor săraci în cele mai negre culori. Datorăm agitaţiei de acest
tip, care i-a forţat pe cei ce evitau să vadă aceste lucruri să dea ochi cu neplăcutele realităţi, unele
dintre cele mai pure şi generoase acte de politică publică de la abolirea sclaviei la înlăturarea
taxelor pe alimentele importate şi înlăturarea multor abuzuri şi monopoluri înrădăcinate. Şi avem
toate motivele să ne aducem aminte cît de mizeră mai era încă viaţa majorităţii oamenilor, nu
mai departe de acum o sută sau o sută cincizeci de ani. Dar nu trebuie ca după ce a trecut atîta
timp să permitem ca distorsionarea faptelor, chiar dacă este făcută din zel umanitar, să afecteze
imaginea pe care o avem despre un sistem care, pentru prima oară în istorie, i-a făcut pe oameni
să simtă că această stare mizeră poate fi abolită. Chiar revendicările şi ambiţiile claselor
muncitoare au fost şi sînt rezultatul îmbunătăţirii enorme a situaţiei lor produsă de capitalism. Nu
încape nici o îndoială că au existat mulţi oameni a căror poziţie privilegiată, a căror putere de a-şi
asigura un venit lesnicios împiedicîndu- i pe alţii să facă mai bine acele lucruri pentru care erau
plătiţi a fost distrusă de progresul libertăţii de întreprindere. Pot exista numeroase alte temeiuri
pe baza cărora industrializarea modernă ar putea fi regretată de unii; anumite valori morale şi
estetice cărora clasele privilegiate le acordau o mare importanţă au fost fără îndoială primejduite
de ea. Unii s-au întrebat chiar dacă rapida creştere a populaţiei, sau, altfel spus, scăderea
mortalităţii infantile, a fost într-adevăr o binecuvîntare. Dar dacă — şi în măsura în care — este
luat drept criteriu efectul avut asupra standardului de viaţă al claselor muncitoare, nu încape nici
o îndoială că acest efect a fost acela de a produce o tendinţă generală ascendentă.

Recunoaşterea de către cercetători a acestui fapt a trebuit să aştepte apariţia unei generaţii de
istorici ai economiei care să nu se mai considere adversari ai teoriei economice, absorbiţi de
încercarea de a dovedi că economiştii s-au înşelat, ci care să fie ei înşişi pregătiţi ca economişti
ce se dedică studiului evoluţiei economice. Totuşi, rezultatele pe care această istorie economică
modernă le-a dobîndit din plin cu o generaţie în urmă au cîştigat pînă acum prea puţină
recunoaştere în afara cercurilor de specialişti. Procesul prin care rezultatele cercetării devin în
cele din urmă bun public s-a dovedit de astă dată mai lent decît de obicei[14]. În acest caz, noile
rezultate n-au fost de felul celor preluate de intelectuali pentru că se potrivesc perfect cu
prejudecăţile lor generale, ci din contră, sînt de tipul celor care intră în conflict cu convingerile
lor generale. Totuşi, dacă nu ne-am înşelat în estmarepe care am dat-o importanţei pe care
părerile greşite au avut-o în formarea opiniei politice, este momentul ca în sfîrşit adevărul să ia
locul legendei care a dominat atîta vreme convingerea populară. Tocmai credinţa că această
revizuire a fost prea mult întîrziată a condus la trecerea acestei teme în programul întîlnirii la
care au fost prezentate pentru prima oară trei dintre lucrările ce urmează, iar apoi la decizia de a
le pune la dispoziţia unui public mai larg.

Recunoaşterea faptului că muncitorimea ca întreg a beneficiat de pe urma apariţiei industriei

modeme este, desigur compatibilă în întregime cu faptul că unii indivizi sau grupuri aparţinînd
acestei clase sau altora au putut suferi o vreme din cauza efectelor sale. Noua ordine a însemnat o
precipitare a schimbărilor, iar creşterea rapidă a avuţiei era în mare parte rezultatul creşterii
vitezei de adaptare la schimbare care o făcea posibilă. In acele domenii în care mobilitatea unei
pieţe foarte competitive a devenit electivă, sporirea gamei de posibilităţi a compensat cu
prisosinţă faptul că anumite slujbe deveniseră mult mai instabile. Dar răspîndirea noii ordini a
fost graduală şi inegală. Rămăseseră — şi au rămas pînă în ziua de azi — nu enlave care, fiind
totalmente expuse vicisitudinilor pieţelor pentru produsele oferite de ele, sînt prea izolate pentru
a beneficia substanţial de pe urma posibilităţilor pe care piaţa le creează în altă parte. Diferitele
exemple de declin ale vechilor meşteşuguri ce au fost înlăturate de procese mecanice s-au
bucurat de o largă publicitate (soarta ţesătorilor manuali este clasicul exemplu întotdeauna citat).
Dar chiar în acest caz, este mai mult decît îndoielnic faptul că dimensiunea s uferinţei pricinuite
este comparabilă cu cea pe care cîteva recolte proaste le-ar fi putut produce înainte ca sistemul
capitalist să fi sporit mobilitatea bunurilor şi a capitalului. Afectarea unui mic grup într-o
comunitate prosperă este resimţită probabil mult mai mult ca o provocare şi o nedreptate decît
suferinţa generală din vremurile mai vechi, considerată drept o soartă implacabilă.

Înţelegerea adevăratelor surse de nemulţumire — şi chiar mai mult, a modului în care ar putea fi,
în măsura posibilului, remediate — presupune o înţelegere a funcţionării sistemului pieţei mai
bună decît aceea pe care o aveau cei mai mulţi dintre primii istorici. Mare parte din ceea ce a fost
pus pe seama sistemului capitalist se datorează în realitate vestigiilor şi reînvierii unor trăsături
precapi- taliste: elementelor monopoliste care erau fie rezultatul direct al unei acţiuni prost
concepute a statului, fie consecinţa incapacităţii de a înţelege că o funcţionare fără blocaje a
ordinii competitive necesită un cadru legal adecvat. Am făcut deja referire la cîteva dintre
particularităţile şi tendinţele pentru care capitalismul este învinuit de obicei, şi care în realitate se
datorează faptului că mecanismului său fundamental nu-i este permis să lucreze; iar, în
particular, întrebarea de ce şi în ce măsură monopolul s-a amestecat în funcţionarea sa eficientă
este o problemă prea vastă pentru a încerca să deschidem aici o discuţie mai largă privitoare la
ea.

Această introducere nu urmăreşte decît să indice cadrul general în care trebuie privită
investigaţia mai concretă desfăşurată articolele următoare. Sînt încredinţat că aceste studii
speciale vor constitui o corecţie pentru tendinţa inevitabilă de a aluneca în generalităţi, prin
tratarea foarte concretă a problemelor specifice. Dat fiind că au fost concepute pentru a asigura
baza factuală pentru dezbaterea pe care o inaugurau, ele acoperă numai o parte a unui subiect
mai vast. Dintre cele trei probleme conexe Care au fost faptele? Cum au fost prezentate de
istorici? și De ce? — ele se ocupă în principal de prima şi, mai cu seamă indirect, de cea de a
doua. Doar lucrarea domnului de Jouvenel, ce are, prin urmare, un caracter oarecum diferit, se
adresează în special celei de a treia întrebări; și, ca atare, ridică probleme ce depăşesc complexul
de întrebări schiţat aici.

[1] Herbert Butterfield, The Englishman andHis History, Cambridge University Press,
Cambridge, 1944, p.3

[2] Ibid. p.7

[3] Cf. M. Dorothy George, „The Combination Laws Reconsidered”, Economic History
(supliment la Economic Journal), I, mai 1927, pp. 214-224; W. H. Hutt, The Theory of
Collective Bargaining, P.S. King & Son, Londra, 1930 si The Economists and the Public, J Cape,
Londra, 1936; L.C. Robbins, The Economic Basis of Class Conflict, MacMillian & Co., Londra,
1`939 si The Economic Causez of War, J. Cape, Londra, 1939; Walter Sultzbach, „Capitalistic
Warmongers: A Modern Supersition”, Public Policy Pamphlets, Nr. 35, University of Chicago
Press, Chicago, 1942; G.J. Stigler, „Competition in the United States”in FiveLectures on
Economic Problems, Longmans, Green & Co.Londra si New York, 1949; G. Warren Nutter, The
Extent of Entreprise Monopoly in the United States, 1899-1939, University of Chicago Press,
Chicago, 1951; si, despre majoritatea acestor probleme, scrierile lui Ludwig von Mises, mai ales
Socialism, J. Cape, Londra, 1936.

[4] Guido de Ruggiero, Storia del liberalismo europeo, Bari, 1925, trad. De R. G. Collingwood,
Oxford University Press, Londra, 1927, p. 47 si mai ales p. 85. Este interesant ca Ruggiero pare
sa-si culeaga faptele in principal de la un alt presupus liberal, Elie Halevy, desi Halevy nu le-a
expus atit de brutal niciodata.

[5] J. H. Clapham, An Economic History of Modern Britain, Cambridge, 1926, I, 7

[6] J. L. şi Barbara Hammond, The Bleak Age, 1934, ed. rev., Pelican Books, Londra, 1947, p.
15

[7] Frederick Watkins, The Political Tradition of the West, Harvard University Press,
Cambridge, Mass., 1948, p.213
[8] Bertrand Russel, The Impact of Science on Sopciety, Columbia University Press , New York,
1931, pp. 19-20

[9] Cf. M. C. Buer, Health, Wealth and Population in the Early Days of the Industrial
Revolution, G. Routledge & Sons, Londra 1926.

[10] Această scrisoare este citată în „Reuben“, A BriefHistory ofthe Nise and Progress ofthe
Anti-Corn-Law League, Londra, 1845. Doamna (‘uoke Taylor, ce pare să fi fost soţia radicalului
dr Cooke Taylor, a vi/.itat fabrica lui Henry Ashworth din Turton, în apropiere de Bolton, care
era încă un district rural şi, prin urmare, probabil mult mai atrac- liv decît unele din districtele
industriale urbane.

[11] Ibid.

[12] Ca simplă ilustrare a atitudinii generale a acelei şcoli, ar putea fi citata o afirmaţie
caracteristică a unuia dintre cei mai cunoscuţi reprezentanti ai ei, Adolf Held. Dupa el, David
Ricardo a fost acela „in miinile caruia economia ortodoxa a devenit servitoarea docila a
intereselor exclusive ale capitalului mobil”, iar teoria sa a rentei „era pur si simplu dictata de ura
capitalului financiar impotriva proprietarilor agrari” (Zwei Bucher zur sozialen Geschichte
Englands, Druncker & Humboldt, Leipzig 1881, p.178).

[13] O bună prezentare a atmosferei politice generale dominante în cadrul Şcolii istorice
germane se găseşte în Ludwig Pohle, Die gegenwartige Krise in der deutschen
Volkwirtschaftslehre, Leipzig, 1911.

[14] Asupra acestei chestiuni vezi eseul meu „The Intellectuals and Socialism” — University of
Chicago Law Review, vol, XVI, 1949.

1. Tratarea capitalismului de către istorici de T.S. ASHTON

Să ocupi o catedră de istorie economică la Universitatea din Londra înseamnă ca, în loc să-ţi poţi
dedica vacanţa revigorării trupului şi minţii sau îmbogăţirii cunoştinţelor, să fii forţat să-ţi petreci
cea mai mare parte din ea cu lectura tezelor de examen prezentate nu numai de proprii studenţi,
dar şi de alte cîteva sute de tineri şi tinere din toate colţurile Marii Britanii, ba chiar din toate
colţurile globului. Nu e o situaţie de invidiat. Dar îţi permite cel puţin să vorbeşti în cunoştinţă de
cauză despre ideile asupra trecutului economic împărtăşite de cei care, urmînd să deţină în scurt
timp funcţii de răspundere în industrie, comerţ, jurnalism, politică şi administraţie, vor influenţa
formarea a ceea ce numim „opinie publică“.

Este deja un truism că ideile politice şi economice ale oamenilor depind în egală măsură de
experienţele generației precedente ca şi de necazurile propriei generaţii, întrebaţi de Lionel
Robbins care consideră ei că este problema principală a zilei de azi, majoritatea studenţilor unei
grupe de la School of Economics au răspuns fără ezitare: „Să se menţină ocuparea completă a
forţei de muncă. “ ;După un deceniu de ocupare completă — sau de supra-ocupare — a forţei de
muncă în Anglia, spectrul anilor ‘30 ascunde pentru un mare număr de oameni problemele reale
ale Angliei postbelice. Există totuşi o umbră încă şi mai apăsătoare care învăluie realitatea şi
întunecă judecăţile. Aceasta e proiectată de revendicările — reale sau pretinse — ale
muncitorilor care au trăit şi s-au stins acum un secol. Conform multor teze pe care am avut
datoria mea să le citesc, cursul istoriei Angliei de pe la 1760 pînă la constituirea statului
bunăstării în 1945, n-a fost marcat de altceva decît de trudă, sudoare şi oprimare. Forţele
economice, s-ar părea, sînt prin natura lor răuvoitoare. Orice dispozitiv destinat să înlocuiască
munca manuală a dus la o reducere a gradului de calificare şi la creşterea şomajului. Nu e oare
ştiut faptul că, dacă preţurile cresc, salariile rămîn în urmă şi standardul de viaţă al muncitorilor
scade? Dar dacă preţurile scad? Nu e la fel de binecunosc ut faptul că asta trebuie să ducă la un
declin al comerţului şi industriei, la o reducere a salariilor şi la şomaj, astfel încît, iarăşi,
standardul de viaţă al muncitorilor scade?

Tineretul de azi este aplecat către melancolie; aidoma Raşelei, refuză să se lase consolat. Totuşi,
nu cred că numai pesimismul adolescentin e responsabil pentru acest climat de opinie. Studenţii
urmează cursuri, citesc manuale, şi e o chestiune de precauţie elementară să ne aplecăm mai
atent asupra lucrurilor pe care aceştia le aud sau le citesc. O mare parte — ba chiar mult prea
mare — din ceea ce apare în teze reprezintă reproducerea literală a discursului scris sau vorbit.
Cu atît mai mare trebuie să fie responsabilitatea istoricului profesionist al economiei.

Norocul cercetătorului de istorie economică engleză este că are la dispoziţie rapoartele unei serii
întregi de Comisii şi Comitete Regale de Anchetă, începînd din secolul al XVIII- lea, dar atingînd
maximul de productivitate în anii ’30, ’40 şi ’50 ai secolului al XlX- lea. Aceste rapoarte
constituie una din gloriile începutului epocii victoriene. Ele semnalau o înviorare a conştiinţei
sociale, o sensibilitate faţă de suferinţă, care nu se manifestaseră în nici o altă perioadă şi în nici
o altă ţară. Zeci de tomuri masive furnizau dovezi statistice şi relatări din care se vedea că un
mare număr de oameni în Anglia nu o duc chiar bine şi atrăgeau atenţia legislatorilor şi
publicului cititor asupra nevoii de reformă. Istoricii economiei din generaţiile următoare n-au
avut decît să se sprijine pe aceste constatări; iar ştiinţa, nu mai puţin decît societatea, a ieşit în
cîştig. Au existat totuşi şi pierderi pe lîngă cîştiguri. O imagine a sistemului economic construită
pe baza Cărților Albe ale revendicărilor sociale, nu ale proceselor normale de dezvoltare
economică, era în mod obligatoriu unilaterală. Aceasta e imaginea societăţii victoriene timpurii
care s-a întipărit în mintea scriitorilor populari si tot ca e reprodusă în tezele citite de mine. Cu
toate acestea o lectură mai atentă a rapoartelor ar fi dus la concluzia că multe din neajunsuri erau
rezultatul unor legi, obiceiuri, mentalităţi şi forme de organizare care ţineau de perioadele
anterioare şi care se învecheau rapid. Ar fi lămurit că cele mai scăzute cîştiguri le aveau nu
angajaţii din fabrici, ci micii meseriaşi lucrînd la domiciliu, ale căror tradiţii şi metode erau cele
din secolul al XVIII- lea. Ar fi dovedit că cele mai proaste condiţii de lucru se găseau nu în
întreprinderile mari folosind forţa aburului, ci în atelierele din mansarde sau pivniţe. Ar fi dus la
concluzia că limitarea libertăţii personale şi consecinţele nefaste ale trocului erau mai pronunţate
nu în oraşele industriale în expansiune sau în bazinele miniere în plină dezvoltare, ci în sate
izolate şi în genere la ţară. Dar puţini au avut răbdarea să cerceteze atent aceste volume masive.
Era mult mai uşor să extragi dovezile cele mai şocante ale suferinţei şi să le introduci într-o
poveste dramatică despre exploatare. Rezultatul a fost că o generaţie care a avut iniţiativa şi
sîrguinţa să adune faptele, onestitatea să le dezvăluie şi energia să-şi asume sarcina reformei a
fost pusă la stîlpul infamiei ca autoare nu a Cărţilor Albe, ci a nenorocirilor înseşi. Se părea că în
filaturi şi în oraşul industrial condiţiile erau atît de rele, încît trebuie să se fi produs o deteriorare;
şi, de vreme ce presupusa deteriorare avusese loc într- un moment cînd gradul de mecanizare
creştea, maşinile şi cei care le posedau trebuie să fi fost vinovaţi.

În acelaşi timp, renaşterea romantică din literatură a condus la o viziune idilică a vieţii ţăranului.
Ideea că agricultura este singura activitate naturală şi sănătoasă pentru fiinţele umane a persistat,
ba chiar s-a răspîndit, pe măsură ce tot mai mulţi dintre noi au scăpat de blestemul lui Adam —
sau, cu o expresie sîcîitoare, „s-au rupt de glie“. Acum un an, un candidat remarca cu un aer
profund că ,,în secolele trecute agricultura era larg răspîndită în Anglia”, dar, adăuga cu tristeţe,
„astăzi e limitată la zonele rurale. A existat o idealizare similară a condiţiei micului meseriaş,
care făcuse numai primul pas pe drumul rupturii. Ingăduiţi- mi să citez cîteva pasaje cu care
Friedrich Engels (proclamat de obicei drept un realist) îşi deschide raportul Situaţia clasei
muncitoare în Anglia in 1844. Acesta se bazează, fireşte, pe scrierile reverendului Philip Gaskell,
a cărui seriozitate şi onestitate sînt neîndoielnice, dar care nu-şi tulburase prea mult mintea cu
studiul istoriei. Cartea lui Engels debutează cu declarația că „istoria clasei muncitoare din Anglia
începe în a doua jumătate a secolului trecut, o dată cu inventarea mașinii cu aburi şi a maşinilor
de prelucrat bumbacul“.* Inainte de apariţia lor, continuă el, lucratorii vegetau, ducînd o
existenţă destul de tihnită şi o viata onestă şi liniştită, în frica lui Dumnezeu şi în cinste, iar
situaţia lor materială era cu mult mai bună decît a urmaşilor lor; nu aveau nevoie să muncească
peste puteri, nu lucrau mai mult decît aveau chef şi cîştigau totuşi atît le trebuia; aveau răgaz
pentru munca sănătoasă în grăit sau pe ogorul lor, activitate care constituia ea însăşi o recreere
pentru ei, şi pe deasupra puteau lua parte la distractiile şi jocurile vecinilor; si toate aceste jocuri
— popice, criket, fotbal etc. — contribuiau la menţinerea sănătăţii şi fortificarea lor fizică. Erau
îndeobşte oameni zdraveni, bine legați, a căror structură fizică se deosebea foarte puţin sau deloc
de aceea a vecinilor lor ţărani. Copiii lor creşteau în aer sănătos de la ţară şi, chiar dac ă îşi ajutau
părinţii la muncă, o făceau doar din cînd în cînd; despre o muncă zilnică de opt sau douăsprezece
ore nici vorbă nu era[1].

E greu de spus care imagine e mai în contradicţie cu faptele — aceasta sau imaginea dezolantă a
vieţii nepoţilor acestor oameni, prezentată în paginile următoare ale cărţii. Engels nu avea nici o
îndoială în privinţa cauzei ce a dus la deteriorarea situaţiei muncitorimii. „Proletariatul a luat
fiinţă în urma introducerii maşinilor”, repetă el. „In actualele împrejurări sociale perfecţionarea
maşinilor poate avea pentru muncitor numai urmări defavorabile şi cît se poate de apăsătoare;
fiecare maşină nouă aduce cu ea şomaj, mizerie şi lipsuri“, afirmă el.* Engels a avut mulţi
discipoli, chiar printre cei care nu acceptă materialismul istoric al lui Marx, de care sînt legate în
general asemenea vederi. Ostilitatea faţă de maşină e asociată cu ostilitatea faţă de produsele
acesteia şi chiar faţă de orice inovaţie în sfera consumului. Oferta mult sporită şi varietatea
textilelor care se găsesc pe piaţă trebuie privite ca una din realizările de seamă ale noii ere
industriale. Şi totuşi, schimbările în vestimentatie sint considerate dovezi ale sărăciei crescînde:
„Îmbrăcămintea marii majorităţi a muncitorilor este într-o stare foarte proastă. Nici măcar
materialul întrebuinţat în acest scop nu este cel mai potrivit; inul şi lîna au dispărut aproape
complet din garderoba ambelor sexe, iar locul lor l-a luat bumbacul. Cămăşile sînt din stambă
albita sau colorată, iar rochiile femeilor, de obicei din stambă înflorată; rareori se văd jupoane
de lînă pe frînghiile de rufe“.* Adevărul e că niciodată nu fuseseră etalate prea mult pe frînghie,
pentru că lucrurile de lînă intră la apă. Muncitorii de altădată trebuiau să facă lenjeria să ţină cît
mai mult (mare parte a ei fiind la mîna a doua sau a treia), iar săpunul şi apa erau duşmanii
hainelor. Textilele noi, ieftine, poate că nu erau la fel de rezistente la purtat ca postavul, dar erau
mai uşor de procurat; iar faptul că puteau fi spălate fără să sufere vreo stricăciune e impor-tant
dacă nu pentru propria lor stare, cel puţin pentru starea celor care le purtau.

Aceeaşi ostilitate se manifestă şi faţă de inovaţiile în domeniul alimentelor şi băuturilor.

Generaţii de scriitori păstrat ura faţă de ceai a lui William Cobbett. Te-ai fi asteptat că sporirea
enormă a consumului, de la începutul secolului al XVIII-lea pînă la mijlocul secolului al XlX-
lea, a fost un element al creşterii gradului de confort; însă numai cu cîţiva ani în urmă, profesorul
Parkinson susţinea „că sărăcia crcscîndă e cea care a făcut consumul de ceai vital pentru clasele
de jos, pe măsură ce procurarea berii de calitate a ajuns să le depăşească posibilităţile“[2].
(Asta, aş putea adăuga, înseamnă din nefericire că erau siliţi să consume zahăr, şi trebuie să
presupunem că această practică a dus de asemenea la o scădere a standardului de viaţă). În mod
asemănător, dr. Salaman ne asigura de curînd că introducerea cartofului în dieta muncitorilor la
acea vreme a fost un factor dăunător sănătăţii şi a permis patronilor să coboare nivelul salariilor
— care, se ştie, este determinat întotdeauna de minimul de hrană necesar pentru subzistenţă [3].

Încet, încet, cei care aveau asemenea viziuni pesimiste asupra e fectelor schimbării produse de
industrializare au fost siliţi să cedeze teren. Cercetările migăloase ale lui Bowley şi Wood au
arătat că în cea mai mare parte a acestei perioade — şi după aceea — tendinţa salariilor reale a
fost crescătoare. Dovada nu e deloc uşor de făcut, deoarece e limpede că pentru anumite
segmente ale claselor muncitoare asta nu e cîtuşi de puţin adevărat. În prima jumătate a secolului
al XlX- lea populaţia Angliei era în creştere, parte din cauza sporului natural, parte ca rezultat al
afluxului de irlandezi. Pentru cei slab calificaţi sau lipsiţi de orice calificare, productivitatea
marginală, şi deci cîştigurile, au rămas mici. Cheltuiau o mare parte din venituri pe lucruri de
primă necesitate (în principal alimente, băuturi şi chirie), al căror preţ a fost prea puţin afectat de
dezvoltarea tehnologică. De aceea atîţia economişti, precum McCulloch şi Mill, se îndoiau ei
înşişi de natura benefică a sistemului industrial. Existau totuşi sectoare din ce în ce mai largi,
cuprinzînd muncitori calificaţi şi bine plătiţi, ale căror venituri băneşti erau în creştere şi care
aveau posibilităţi substanţiale de a cheltui pe produsele; fabricate ce se ieftineau treptat.
Controversa pleacă de fapt de la întrebarea care dintre grupuri crestea mai mult din punct de
vedere numeric. În general se acceptă azi că sporul de salariu real a fost pentru majoritatea
muncitorilor substanţial.

Dar asta nu înlătură controversa. Cîştigurile reale s-ar putea să fi crescut, s-a spus, dar ceea ce
contează este calitatea vieţii şi nu cantitatea de bunuri consumate. În particular, condiţiile
proaste de locuit şi starea insalubră a orașelor au fost aduse ca dovadă că împrejurările în care
trăia muncitorimea se înrăutăţiseră. „Tot ceea ce stîrneşte oroare şi indignare e de origine
recentă, ţine de epoca industrială“, scria Engels din Manchester în 1844 — iar cititorul lăsat să
tragă concluzia că aspectul la fel de respingator al unor oraşe ca Dublin şi Edinburgh, care prea
veniseră în contact cu noua industrie, era într-un sau altul tot un produs al maşinii.

Aceasta e legenda care s-a răspîndit în toată lumea şi a determinat atitudinea a milioane de
oameni faţă de dispozitivele mecanice şi faţă de cei ce le deţin. Indieni şi chinezi, egipteni şi
negri, pentru ai căror compatrioţi de azi locuințele englezilor de la jumătatea secolului al XIX- lea
ar reprezenta de-a dreptul un lux, declară solemn în tezele pe care trebuie să le citesc că
muncitorii englezi trăiau mai rau ca animalele. Scriu cu indignare despre ineficienţa instalațiilor
sanitare şi lipsa dotărilor publice — lucruri care de felul lor sînt încă necunoscute pentru
muncitorii urbani de pe o mare parte a globului.

Desigur, nici o persoană care a citit rapoartele Comitetului pentru Starea Sanitară a Claselor
Muncitoare din 1842, sau pe cel al Comisiei de Sănătate Urbană din 1844 nu se poate îndoi că
starea de lucruri era deplorabilă, din punctul de vedere al civilizaţiei occidentale modeme. Dar,
în aceeaşi măsură, nimeni din cei care au citit darea de seamă a lui Dorothy George asupra
condiţiilor de trai în Londra secolului al XVIII- lea nu poate fi sigur că acestea se
deterioraseră.[4] Dr. George însuşi e de părere că se îmbunătăţiseră, iar Clapham declară că
oraşele englezeşti la jumătatea secolului erau „mai puţin aglomerate decît marile oraşe din alte
ţări şi, în general, cu nimic mai insalubre“[5]. Problema pe care vreau totuşi s-o ridic este aceea
a responsabilităţii. După cum am văzut, Engels punea toate relele pe seama maşinilor; alţii sînt la
fel de categorici cînd le pun pe seama Revoluţiei industriale, ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru.
Din cîte ştiu eu, nici un istoric nu a privit problema cu ochii celor care aveau sarcina să
construiască şi să întreţină oraşele.

Există două aspecte principale: oferta de case în raport cu cererea şi chestiunile de natură tehnică
ale canalizării, instalaţiilor sanitare şi aerisirii. Conform uneia dintre tezele amintite, la începutul
secolului al XlX- lea „muncitorii erau înghesuiţi ca sardelele în cutie în case îngrămădite una în
alta“. Multe dintre acestea erau în mod sigur insalubre şi făcute de mîntuială, iar pentru asta e
blamat de obicei întreprinzătorul care le-a ridicat, cunoscut sub porecla de jerry-builder*. Adesea
m-am întrebat cine era de fapt acest om. Cînd eram tînăr, pastorul bisericii la care mă duceam a
ţinut o dată o predică despre Jerry, care, a afirmat el cu convingere, ardea chiar în acel moment
în flăcările iadului pentru nelegiuirile sale. Am căutat mărturii despre Jerry, dar în zadar. După
cum reiese din Hlvmological Dictionary of Modern English al lui Weeklry, se pare că „jer ry“ e o
denaturare a lui „jury“ — un cuvînt din vocabularul nautic ce se referă la orice element al navei
adaptat pentru folosire temporară, ca în ,,jury mast“ şi „jury rig“, extins apoi la alte obiecte, cum
ar fi „jury leg“ pentru „picior de lemn“. Deci „Jerry“ înseamnă temporar, inferior sau
improvizat; şi ne vin în minte, fară îndoială, şi alte utilizări ale cuvîntului cu sens de improvizaţie
în caz de forţă majoră. Conform Dictionary of Slang and Unconventional English al lui
Partridge, a fost folosit pentru prima oară în Liverpool pe la 1830. Data şi locul sînt
semnificative. Liverpool era portul regiunii industriale Lancashire de sud-est, care se dezvolta
rapid; era principala poartă de intrare pentru puzderia de imigranţi irlandezi. Probabil că
presiunea populatiei asupra ofertei de locuinţe aici se manifesta cel mai acut. Casele se ridicau
rapid şi multe erau structuri subrede,cu pereţii exteriori groşi doar de 4 1/2 inci.

O parte din ele, împreună cu numeroase clădiri de prin alte părţi, au fost dobo rîte de o furtună
puternică ce a măturat insulele britanice la 5 decembrie 1822; iar în februarie 1823 juriul suprem
din Liverpool atrăgea atenţia magistraţilor asupra „efectelor cumplite ale ultimei furtuni… drept
urmare a felului nesigur de a construi din ultima vreme“. Un an mai tîrziu, acelaşi organism
făcea referire la „felul superficial şi primejdios în care sînt ridicate casele de locuit, care se
practică acum în acest oraş şi în împrejurimi” şi cerea să se ia măsuri „pentru a se adopta o
decizie cu putere de lege care să abiliteze anume un funcţionar să inspecteze cu atenţie fiecare
clădire ce urmează a fi ridicată, iar în caz de nesiguranţă a construcţiei să facă în aşa fel încît
pericolul să fie înlăturat“[6].
Prăbuşirea clădirilor pe neaşteptate nu era un lucru nou. în 1738 Samuel Johnson scria despre
Londra ca despre locul unde „casele ţi se prăvălesc huruind în cap“; şi, ca să dăm un exemplu
concret, în 1796 se prăbuşeau două case în Houghton Street, acolo unde se află acum clădirile
din beton ale Facultăţii de Economie, îngropînd sub dărîmături şaisprezece oameni[7]. Principala
problemă se pare că o constituiau materialele inferioare folosite la confecţionarea cărămizilor, ca
cenuşa şi gunoiul stradal, şi pereţii şubrezi ridicaţi ori de cîte ori închirierea clădirii se făcea doar
pe termen scurt[8]. După mărturiile din Liverpool, s-ar părea totuşi că Iu crurile se agravaseră la
începutul anilor 1820; iar plingerile privind construcţiile proaste şi de prin alte părţi intaresc
această convingere. Explicaţia nu trebuie căutata prea departe. Ea constă în aceea că, la începutul
anilor ’20, asistăm la o relansare a construcţiilor de case dupa o lungă perioadă de inactivitate
(sau, în cel mai bun caz, de activitate neglijabilă) pe parcursul a aproape un sfert de secol de
război, iar această relansare a avut loc in condiţiile în care costurile de construcţie atinsesera un
nivel neobişnuit de înalt.

Trebuie să ţinem seama de modul de organizare al acestui sector de activitate. Constructorul tipic
era un om cu posibilităţi reduse, un zidar sau un dulgher, care cumpăra o parcelă mică de teren,
executa el însuşi o singură operatie cum ar fi zidăria, şi angaja cu contract meseriaşi pentru
celelalte. E adevărat că pe la jumătatea secolulu i XIX- lea erau în plină ascensiune firmele mari,
conduse oamenii ca Thomas Cubitt, dar acestea se ocupau de ridicarea clădirilor publice şi a
imobilelor mari, nu a locului pentru săraci. Acei „jerry-builders“ nu erau capi in sensul obişnuit
al cuvîntului, ci muncitori. Raportul Chadwick din 1842 spune că:

În districtele rurale, cele mai proaste dintre casele noi sînt cele ridicate pe marginea islazurilor,
chiar de lucrătorii înşişi. In districtele industriale, casele de închiriat ridicate de asociatiile de
construcţie şi de constructorii speculanţi proveniti din categoria muncitorilor constituie adesea
obiect de reclamatie, pentru că sînt cele mai şubrede şi mai lipsite dotari corespunzătoare.
Singurele exemple de locuinţe vadit imbunătăţite ce se întîlnesc în zonele rurale sînt cele ridicate
de proprietari bogaţi şi mărinimoşi pentru lucrătorii de pe domeniile lor; iar în districtele
industriale, cele ridicate de industriaşi avuţi pentru muncitorii lor. [9]

În Liverpool, constructorii aşa-numitelor „case rasolite“, făcute de mîntuială, erau de obicei velşi
proveniţi în mare măsură dintre pietrarii din Caernarvonshire. Ei erau giraţi de avocaţi care aveau
teren de oferit în arendă, dar care nu voiau să devină ei înşişi constructori. îşi cumpărau
materialele, ieftine şi proaste, cu ajutorul unui credit pe trei luni. Tendinţa era să angajeze mai
mult ucenici, deci, cum s-a spus, manopera era de calitate slabă[10]. Aveau nevoie de credit la
fiecare etapă: ca să obţină arenda, să achiziţioneze materialele, să onoreze plăţile către tîmplarii,
tencuitorii, faianţarii, instalatorii, zugravii etc. care îşi executau partea de comandă în calitate de
contractanţi sau subcontractanţi. Preţul banilor constituia un element important al costurilor de
construcţie. Sub incidenţa legilor contra cametei era ilegal să oferi sau să ceri mai mult de 5%,
iar asta înseamnă că le era imposibil constructorilor să obţină vreun împrumut din moment ce
statul însuşi oferea 4,5% sau mai mult. Permiţînd ratei dobînzii să crească la 4,5 sau 5% pe
seama datoriei pu-blice şi interzicînd întreprinzătorilor să ofere mai mult, statul a reuşit să
limiteze activitatea constructorilor pentru mai bine de douăzeci de ani şi a atras astfel resursele
umane şi materiale necesare pentru ducerea la bun sfîrşit a războiului contra lui Napoleon. După
1815, rata dobînzii a scăzut încet; abia la începutul anilor ’20 şi-au putut relua constructorii
activitatea. Ei se confruntau cu o cerere sporită enorm ca urmare a creşterii puternice a
populaţiei, ce cuprindea acum un număr neobişnuit de mare de tinericare îşi căutau o locuinţă
proprie.

Se confruntau de asemenea cu o creştere enormă a costurilor. Conform indicelui Silberling,

nivelul general al preţurilor cu ridicata era în 1821 cu aproximativ 20% deasupra celui din 1788.
în aceeaşi perioadă, preţul materialelor de construcţie crescuse mult mai mult: la cărămizi şi
lambriuri se dublase: la scînduri crescuse cu 60%, iar la plumb cu 58%. Salariile meseriaşilor şi
salahorilor urcasera cu procente cuprinse între 80 şi 100. Costurile multor operaţiuni specializate
sînt date anual în Catalogul Prețurilor de Construcţie publicat la Londra. Ele arată o creștere de
120% a costului zidăriei simple. Stejarul pentru binale se scumpise cu 150%, iar bradul cu nu
mai puţin de 237%. Costul zugrăvelii obişnuite se dublase, iar cel al luminatoarelor cu ochiuri
de sticlă rotunde crescuse cu 140%[11].

Nu producătorul de materiale era în principal vinovat pentru aceste scumpiri. În timpul

războiului crescuseră enorm taxele percepute de stat pe cărămizi şi ţigle, piatră, gresie şi tapet. În
acel moment costul cherestelei era principala componentă a costului materialelor de construcţie,
ajungînd după unele estimări la exact o jumătate din total. Pe livrările de cherestea şi scînduri de
Baltica fuseseră impuse taxe aproape prohibitive, iar constructorii de case pentru muncitori
trebuiau să folosească lemn considerat în general inferior, adus cu cheltuială mare peste Atlantic
din Canada. Joseph Hume declara în 1850 că o casă a cărei construcţie costa 60 de lire ar putea fi
ridicată cu numai 40 de lire dacă taxele pe cărămizi şi cherestea ar fi înlăturate [12].

Toate aceste costuri trebuiau acoperite prin chirii. Însă chiriaşii aveau de suportat şi sarcinile
fiscale impuse de stat. Ferestrele erau supuse taxării de pe vremea lui William al III-lea (1696).
Înainte de izbucnirea războaielor cu francezii, toate casele plăteau o sumă fixă de 6 şilingi pe an,
iar cele cu şapte sau mai multe ferestre plăteau taxe suplimentare, proporţionale cu numărul
ferestrelor. De multe ori acestea erau zidite pentru a evita taxele. Numărul de case supuse
impozitării era mai mic în 1798 decît in 1750. E adevărat că locuinţele celor foarte săraci erau
scutite, ca şi cele cu mai puţin de opt ferestre începînd din 1825. Dar aceste concesii nu au adus
nici un fel de uşurare pentru săracii din oraşe ca Londra, Newcastle, Edimburgh şi Glasgow,
unde numeroşi muncitori locuiau in imobile mari, rămase sub incidenţa impozitării. În plus,
exista povara grea a taxelor locale. În cazul locuinţelor muncitoreşti ele erau plătite de proprietar,
însă erau recuperate prin adaosuri la chirie. Taxele locale creşteau intr-un ritm alarmant. Iarăşi, e
adevărat, existau dispense.

Era la discreţia judecătorilor de pace să anuleze taxele locatarilor consideraţi prea săraci ca să le
poată plăti. Pînă la mijlocul secolului fuseseră scutite de plată cam o treime din casele
comitatelor rurale Suffolk şi Hampshire şi a saptea parte din cele ale comitatului industrial
Lancashire (unde sarăcia era mai puţin acută)[13]. Dar, s-a argumentat de convingător, scutirea
nu le era de mare folos săracilor din moment ce ea le permitea proprietarilor sa puna o chirie mai
mare. În orice caz, ea a dus la o creştere a darilor pe casele neexceptate, iar din această cauză
“contribuabilii nu-i puteau suferi pe constructorii de case ieftine şi îi priveau ca pe nişte inamici
publici. Blamul cadea pe capul lui „Jerry”.

În anii de după războiul îndelungat cu francezii, constructorii trebuiau deci să recupereze

rămînerea în urmă din sectorul locativ şi să satisfacă nevoile unei populaţii care crestea rapid. Ei
se confruntau cu handicapul costurilor din care o bună parte proveneau din impuneri fiscale.
Cheltuielilor de întreţinere li se adăugau taxe locale grele, aşa că chiria netă pe care îşi puteau
permite să o plătească cei mai mulţi muncitori era redusă. În aceste condiţii, dacă era ca săracii
să aibă totuşi o locuinţă, construcţia respectivă nu putea fi decît mai mică, mai şubredă şi mai
lipsită de dotări decît ar fi fost de dorit[14]. Categoric, vina nu era a maşinilor, nici a Revoluţiei
industriale, nici măcar a zidarilor şi dulgherilor speculanţi. Puţini constructori par să fi făcut
avere, iar falimentele erau frecvente. Problema fundamentală era lipsa de case. Cei care îl acuză
pe „jerry-builder“ seamănă cu pastorul de care vorbeşte Edwin Cannan, ce obişnuia să le facă
reproşuri pentru prezenţa slabă la biserică tocmai credincioşilor adunaţi.

Mulţi scriitori au accentuat, pe bună dreptate, lipsa de măsuri adecvate care să prevină
aglomerarea caselor în zonele strîmte. Dar Londra, Manchester şi alte oraşe mari adoptaseră deja
cu generaţii înainte Legi ale Construcţiilor[15], iar cine s-a uitat prin Catalogul Preţurilor de
Construcţie nu mai poate să susţină că londonezii sufereau din lipsă de reglementări. Dl. John
Summerson chiar a avansat ideea că monotonia deprimantă a noilor străzi din capitală era
rezultatul direct tocmai al prevederilor Legii Negre din 1774 — după cum au numit-o
constructorii — un act care ajunge la aproximativ 35.000 de cuvinte, şi nu al libertaţii de
întreprindere, aşa cum se crede adesea[16]. E adevărat că cei care au elaborat această lege
urmăreau în primul rînd evitarea incendiilor. Dar unii autori, ca soţii Webb (după cum a arătat
Redford[17]), au trecut cu vederea activitatea primelor organe ale administraţiei locale în
chestiuni ca pavatul, iluminatul şi curăţenia stradală. Nu e vina constructorilor dacă nu s-a făcut
mai mult în această discuție. Thomas Cubitt a spus în Camera Comunelor că nu va permite să se
construiască vreo casă pînă cînd nu se face dovada că există un sistem de drenaj şi canalizare.

“Cred că trebuie să existe un funcţionar care să se ocupe de acest lucru, plătit din banii
publici”. Dacă oraşele erau bantuite de boli, cel puţin o parte din responsabilitate revine
legislatorilor care, aplicînd taxe pe ferestre, au pus un preţ lumină şi pe aer, iar taxînd cărămizile
şi olanele au descurajat construirea de rigole şi canalizări. Celor care stăruie asupra faptului
dezgustător că dejecţiile din canalizare se amestecau adesea cu apa de băut şi atribuie acest lucru
ca şi pe celelalte de aceeaşi natură, Revoluţiei industriale trebuie să li se reamintească faptul
evident că fără conducta de fier, unul din produsele acestei revoluţii, nu s-ar fi putut rezolva
niciodată problema traiului în comun al oamenilor în oraşe în condiţii igienice[18].

Dacă prima mea nemulţumire privind viziunile îndeobşte acceptate asupra dezvoltării economice
în secolul al XlX- lea e legată de pesimismul acestora, cea de-a doua se leagă de faptul că ele sînt
lipsite de orice urmă de bun simţ economic. În vremea lui Adam Smith şi a urmaşilor săi direcţi,
au apărut multe tratate care se ocupau cu istoria comerţului, industriei, sistemului monetar,
venitului public, a aspectelor demografice şi sărăciei. Cei care le-au scris — oameni ca
Anderson, Macpherson, Chalmers, Colquhoun, Lord Liverpool, Sinclair, Eden, Malthus şi Tooke
— erau ei înşişi economişti sau, cel puţin, erau interesaţi de aceleaşi lucruri ca şi Adam Smith,
Ricardo şi Mill. E adevărat că au existat şi mulţi rebeli, atît de dreapta cît şi de stînga care se
ridicau împotriva doctrinelor propuse de economişti; dar puţini dintre ei s-a întîmplat să aibă simţ
istoric. De aceea nu a existat nici o separare netă între istorie şi teorie. Pe de altă parte, în a doua
jumătate a secolului al XlX- lea a apărut o breşă largă. Nu e cazul să discut acum cît de mult s-a
datorat ea influenţei directe a scrierilor lui Marx şi Engels, cît apariţiei şcolii istorice a
economiştilor din Germania şi cît faptului că istoricii englezi ai economiei, urmîndu-l pe
Toynbee, au fost în primul rînd nişte reformato ri sociali. Nu există totuşi nici o îndoială că
tendinţa era aceea de a scrie istoria în alţi termeni decît cei economici. Au fost introduse o serie
întreagă de etichete pentru a indica presupusele caracteristici dominante ale diverselor perioade,
iar cele mai multe aveau o conotaţie mai degrabă politică decît economică. Atrăgătoarea expresie
„Revoluţia industrială nu a fost născocită de întreprinzătorii sau economiştii englezi (după cum a
arătat d-ra Bezanson)[19], ci de scriitorii francezi de la sfîrşitul secolului al XVIII- lea, cuprinşi
de vraja propriei agitaţii politice. A fost apoi confiscată de Marx şi Engels şi a fost folosită de
Arnold Toynbee ca titlu pentru prima sa lucrare. Ne-am putea întreba dacă nu cumva ea şi-a trăit
traiul, pentru că tinde să întărească opinia conform căreia introducerea producţiei de masă a avut
efecte mai degrabă catastrofale decît benefice. Aş sublinia că încă şi mai nefericit a fost
amestecul în istoria economică al altei expresii cu bătaie politică, confecţionată pe acelaşi
calapod, intr-o perioadă chiar mai timpurie. Profesorul Macgregor a urmarit istoria termenului
„laissez faire“ pînă la 1755, cand a fost folosit prima oară de marchizul d’Argenson ca principiu
deopotrivă politic şi economic[20]. El i-a trasat evoluția curioasă din vremea cînd însemna
neamestec în economie pînă la utilizarea dată de Alfred Marshall în 1907, însemnînd „lasă statul
să intervină activ“. Avînd în vedere dubiul ce planează asupra sensului acestui termen, nu e de
mirare poate că unii l-au aplicat unei perioade a istoriei Angliei care pentru alţii e cunoscută ca
Epoca reformei — iarăşi o expresie luată din vocabularul politicii nu al economiei. Prin urmare,
nu poţi fi prea aspra cu candidatul care declara că „prin anul 1900 oamenii au întors spatele
principiului laissez faire şi au inceput sa-şi rezolve singuri treburile”. Titlul unei lucrări scrise de
dl Fisher Unwin în 1904 a aplicat stigmatul „înfometaţii ani ’40“* asupra unei decade care a
cunoscut avîntul căilor ferate şi abrogarea Legii Cerealelor , iar nu mai departe decît zilele
trecute o revistă ilustrată numită Womanfare se referea la decada de dinaintea ultimului război ca
la „înfometaţii ani ’30“. Aşa ia naştere legenda că anii 1930-1939 au fost marcaţi de mizerie de
la un capăt la celălalt. Pentru generaţia următoare, expresia „înfometaţii ani ’30“ s-ar putea să
devină un loc comun.

Vreme de două generaţii, istoricii economiei au neglijat problemele economice sau le-au tratat cu
superficialitate. Ei nu s-au hotărît niciodată în privinţa unor chestiuni elementare, cum ar fi aceea
dacă ceea ce trebuie urmărit este abundenţa sau raritatea, dar în general preferă restricţionismul.
Singurul efect al eforturilor comitatului Lancashire de a furniza materiale ieftine din bumbac
oamenilor care mai înainte umblau pe jumătate goi este recunoscut a fi acela că „oasele
ţesătorilor de bumbac au înălbit cîmpiile Indiei“. În acelaşi manual de şcoală elementară mi se
spune că taxa pe importurile de grîu a condus la sărăcie şi suferinţă în prima jumătate a secolului
al XEX- lea, iar absenţa unei astfel de taxe care să funcţioneze ca o stavilă împotriva afluxului de
grîu ieftin ce se revărsa de peste Atlantic a fost cauza principală a sărăciei şi suferinţei în
ultimele decade ale secolului — perioadă cunoscută sub numele nefericit de Marea Depresiune.
Unii istorici ai economiei au scris capitole întregi destinate să răspundă la întrebări ca: industria
stimulează comerţul sau comerţul stimulează industria, transportul dezvoltă pieţele sau pietele
creează condiţii pentru transport? S-au preocupat să cerceteze de unde vine cererea care face
posibilă productia. Ori de cîte ori s-au lovit de o problemă reală, au trecut peste ea cu un
comentariu de felul „s-a ivit o criză“ sau „a proliferat specula“, deşi rareori ne destăinuie de ce
sau în ce fel s-au întîmplat aceste lucruri. Iar cînd se dau totuşi detalii, logica este adesea lăsată
de izbelişte.
Explicînd criza economică din 1846 în Franţa, profesorul Clough declară că „producţia agricolă
scăzută a redus puterea de cumpărare a fermierilor, iar costul ridicat al vieţii a împiedicat
populaţia angajată în industrie să cumpere mare lucru în afară de alimente“. Desigur, acesta
este un exemplu pentru modul de a vedea întotdeauna partea proasta a lucrurilor. S-a spus adesea
că, cel puţin pînă la Keynes, teoreticianul economiei se mişca într-o lume a abstracţiilor şi nu
avea de oferit istoricului nimic care să merite atenţia. Dar dacă istoricii s-ar fi aplecat cît de puţin
asupra analizei marginale, s-ar fi ferit să facă afirmaţii prostesti ca aceea că schimbul poate
apărea doar atunci cînd există un surplus sau că investigaţia peste hotare are loc doar atunci cînd
piaţa internă de capital e saturată. Ignorarea elementelor teoriei economice i-a făcut pe istorici sa
dea interpretări politice oricărei tendinţe favorabile. Zeci de cărți atrib uie îmbunătăţirea situaţiei
muncitorimii în secolul al XIX- lea legislaţiei industriale; nici una nu arată ca scaderea numărului
de copii exploataţi în fabrici sau a numarului de femei coborîte la condiţia de miner e în legatura
directă cu sporirea productivităţii muncii bărbatilor. Pînă în 1948, cînd profesorul Rostow a scris
lucrarea Economia britanică în secolul al XlX- lea, istoricii n-au discutat mai deloc relaţia între
investiţii şi cîştiguri.

Nimeni nu a accentuat mai mult decît Sombart nevoia de teorie în scrierea istoriei. „Faptele sînt
ca mărgelele; trebuie un fir solid care să le ţină la un loc. Nu e teorie nu e nici istorie”, declară
el. Mare păcat că Sombart şi-a aflat propria teorie în scrierile lui Karl Marx, nu în cele ale
economiştilor vremii; pentru că, deşi mai tîrziu s-a ridicat hotărît împotriva interpretărilor lui
Marx, lucrările sale au făcut ca mulţi istorici în Germania, Marea Britanie şi Statele Unite să-şi
înşire faptele pe un fir marxist. De exemplu, tot ce s-a întîmplat începînd din Evul Mediu
timpuriu este explicat în termenii capitalismului — o noţiune căreia Marx, dacă nu a inventat-o,
i-a dat cel puţin o largă circulaţie. Bineînţeles, Marx a asociat-o cu exploatarea. Sombart a
folosit-o cu sensul de sistem de producţie care diferă de cel meşteşugăresc prin faptul că
mijloacele de producţie sînt deţinute de altă clasă decît a celor ce muncesc — o clasă al cărei
scop este profitul şi ale cărei metode sînt raţionale, spre deosebire de cele tradiţionale ale
meşteşugarilor. Mai presus de orice, el a accentuat ideea de spirit capitalist. Alte elemente, cum
ar fi că inovaţiile în sistem sînt realizate cu bani împrumutaţi, sau pe credit, au fost adăugate
ulterior de autori ca Schumpeter. Dar aproape toată lumea e de acord că existenţa capitalismului
înseamnă existenţa unei tehnici raţionale, a unui proletariat care îşi vinde forţa de muncă (şi nu
produsul muncii) şi a unei clase de capitalişti care urmăreşte profitul nelimitat. Se presupune că
într- un anumit stadiu al istoriei umanităţii — probabil în secolul al Xl- lea d. Cr. — oamenii au
devenit pentru prima oara raţionali şi achizitivi. Preocuparea principală a istoricilor economiei de
după Sombart a fost să găsească originile rationalităţii şi spiritului achizitiv. Este ceea ce s-a
numit „abordarea genetică” a problemei capitalismului.

O mie de ani reprezintă o perioadă prea lungă pentru : a fi operantă, deci capitalismul a trebuit
înfăţişat ca o succesiune de stadii — respectiv epocile timpurie, matură şi tîrzie sau ale
capitalismului mercantil, industrial, financiar si de stat. Cei care folosesc aceste categorii
recunosc, firește, că există suprapuneri: stadiul tîrziu al unei epoci reprezintă stadiul timpuriu
(sau incipient, cum se spune) a celei următoare. Dar să predai în felul ăsta istoria economică —
sugerînd că negoţul, industria, finanţele şi controlul statului sînt forţe dominante succesive —
înseamnă să- i arăţi studentului, zic eu, interacţiunea şi interdepența care există în orice moment
între ele. Aceasta e o știință economică prost făcută.
Cei care scriu astfel au tendinţa să răstălmăcească faptele. Tine de domeniul legendei faptul că
fabrica, forma dominantă de organizare în vremea capitalismului industrial, a apărut în urma
cererii de pe piaţă determinate de bogaţi şi de clasa conducătoare, nu de oamenii de rînd. Dați- mi
voie să-l citez aici pe profesorul Nussbaum. ,,Dezvoltarea sistemului de fabrică a fost favorizată
— chiar cauzata, s-ar putea spune — în termeni personali, de interpunerea principilor [statului]
şi ale industriaşilor; iar în termeni impersonali, de războaie şi extravaganţă“, spune el.

Ca sa-si susţină enormitatea, dă o listă a industriilor capitaliste de pe la 1800. Aceasta cuprinde

„zahărul, ciocolata, dantelaria, broderia, gablonzurile, tapiseria, oglinzile, portelanul,
bijuteriile, ceasornicăria şi tipăriturile“[21]. Tot ce pot sa va spun e ca , in afara de zahar , nu
gasesc la acea vreme in Anglia nici macar un singur caz de producere in fabrica a vreunuia din
bunurile enumerate[22]. Nussbaum recunoaste ca domeniul confectiilor din bumbac ”oferea
teren pentru organizare aproape exclusiv capitalist, dar spune că se întîmpla aşa pentru că acestea
erau „la început, şi multă vreme mai apoi, bunuri de lux“. El crede, evident, că Arkwright şi
ceilalţi produceau voaluri uşoare şi fineturi pentru curţile regale, nu stambă pentru muncitorii
englezi şi ţăranii din India. Dar pentru cineva care şi-a dat osteneala să arunce o privire prin
registrele primei generaţii de proprietari de fabrici din Anglia, această legendă despre război şi
extravaganţă e prea absurdă ca să mai merite a fi co mbătută.

Adevărul este că (după cum spunea şi profesorul Koebner) nici Marx, nici Sombart (nici Adam
Smith, la drept vorbind) nu au avut habar de adevărata natură a ceea ce numim Revoluţia
industrială. Ei au exagerat rolul jucat de ştiinţă şi n-au putut concepe un sistem economic care se
dezvoltă spontan, fără ajutor din partea statului sau filozofului. Cred totuşi că cel mai mult a
dăunat accentul pus pe spiritul capitalist. Pentru că, dintr-o expresie care su gerează o atitudine
mentală sau emoţională, ea a devenit o forţă impersonală, supraumană. Schimbarea nu o mai
produc oamenii, prin exercitarea alegerii libere, ci capitalismul, sau spiritul capitalismului.
„Capitalismul dezvoltă raţionalitatea”, spune Schumpeter. „Capitalismul proslăveşte factorul
monetar”, „Capitalismul a produs atitudinea mentală a ştiinţei modeme.“ „Pacifismul modem,
moralitatea internaţională modernă, feminismul modern sint produsele capitalismului.” Numiţi
asta cum vreţi, numai istorie economică nu. Ea a introdus o nouă doză de misticism în
relatarea faptului obiectiv. Ce să mă fac cu un candidat care pretinde că explică, în termenii
următorii. apariţia societăţii cu răspundere limitată în anii ’50 in Anglia? Citez fidel din
manuscris: „Individualismul a fost silit să lase locul principiului laissez faire deoarece, pentru
dezvoltarea capitalismului, stadiul incipient al capitalismului antreprenorial reprezenta o
piedică în calea acelei dezvoltări raţionale ample care constituie chiar ethosul capitalismului.”

Sombart, Schumpeter şi discipolii lor sînt interesaţi mai degraba de cauzele finale decît de cele
eficiente. Chiar un istoric atît de sobru ca profesorul Pares a fost contaminat. „Capitalismul
însuşi determină într-o oarecare măsura producerea de recolte destinate comercializării, pentru
ca permite transformarea lor pe loc în bani“, scrie el[23]. Punctul de vedere este mai degrabă ex
post decît ex ante. Bine a zis profesorul Gras despre abordarea genetică în general: „Scoate
faptele din context. Accentuînd geneza sau evoluţia, presupune ca ar exista un impuls originar
care, o dată declanşat, continuă să acţioneze pînă la capăt. “ Cu alte cuvinte, fenomenele se
desfăşoară deoarece capitalismul impune care din ele să se desfăşoare — ba chiar, s-ar putea
adăuga, către o finalitate care încă nu a fost atinsă. „Din descompunerea inevitabilă a societăţii
capitaliste se va ivi la fel de inevitabil un model socialist de societate“, scrie Schumpeter. S-ar
putea. Însă eu nu vreau să văd cum se scrie istoria ca şi cînd singura ei menire ar fi să înfăţişeze
avansul treptat al inevitabilului.

Nu vreau să las impresia că sînt lipsit de respect faţă de Sombart şi Schumpeter. În comparaţie cu
uriaşele lor realizări, măruntele mele contribuţii la istoria economică trebuie să pară bîjbîieli de
amator. Dar susţin cu tărie că în acest domeniu viitorul stă în cooperarea strînsăcu economiştii şi
că acele expresii care au corespuns poate scopurilor cu o generaţie în urmă trebuie acum
abandonate. Folosind cadrul teoretic oferit de Sombart, profesorul Hacker a scris una dintre cele
mai bune pledoarii argumentate istoric în favoarea civilizaţiei economice americane. Nu pot
decît să- mi exprim părerea că lucrarea ar fi pierdut foarte puţin — sau chiar deloc — din
strălucire şi ar fi rămas la fel de convingătoare dacă ar fi fost prezentată pe de-a-ntregul în
cuvintele limpezi ale profesorului Hacker. Mai presus de orice, nu cred că veacurile care au
trecut au fost caracterizate numai prin cruzime şi exploatare. Împreună cu George Unwin, cred
că progresul — dacă îmi este permis să folosesc acest cuvînt anacronic — izvorăşte din
acţiunile şi opţiunile spontane ale oamenilor obişnuiţi şi că nu e adevărat că totul curge către o
finalitate predeterminată, în virtutea dinamicii (orice ar însemna acest termen) unei forţe
impersonale numite capitalism. Cred că performanţele creatoare ale statului au fost mult
supraevaluate şi că, în cuvintele lui Calvin Coolidge, „acolo unde oamenii înşişi deţin cîrmuirea,
ei nu vor încerca să scape de îndatoriri aruncîndu-le pe umerii cîrmuirii“. Mă uit în jur şi îmi
dau seama că oamenii învaţă din experienţe amare adevărul acestor vorbe. Nutresc speranţa că
studierea istoriei ne-ar putea scuti să mai învăţăm în acest fel. Dacă am accentuat ceea ce îmi par
a fi tendinţele iraţionale şi anti- liberale ale unor colegi, trebuie să spun în încheiere că mă simt
îmbărbătat ştiind că la School of Economics, ca şi în alte locuri din America si Marea Britanie,
creşte un corp de profesori tineri care nu se mai opun modului de a gîndi specific economiei și
ideilor liberale. Nu cred că citadelele erorii, cum le numesc eu, vor ceda vreunui atac frontal. Dar
sînt convins ca, deopotrivă în lumea savanţilor şi a oamenilor de acțiune, clocotesc energii care
promit un viitor mai bun.

*) Pentru welfare state am folosit traducerea românească încetăţenită de „stat al bunăstării“;

totuşi, trebuie spus că expresia englezească are o nuanţă mai tehnică şi mai precisă. E vorba de
un stat protector, care furnizează servicii de asistenţă socială (welfare services), bunăstarea
rezultînd indirect de aici. Alte variante ar fi „stat asistenţial” sau „al securităţii sociale” (n. t.).

[1] Londra, 1892. Engels continuă: „Erau oameni «respectabili» şi buni capi de familie, duceau
o viaţă morală, pentru că nimic nu- i îndemna să fie imorali, neavînd în apropierea lor cîrciumi ori
case de desfrîu, şi pentru că hangiul la care îşi potoleau din cînd în cînd setea era şi el om
respectabil şi de obicei un mare arendaş care avea bere bună, ţinea la buna rînduială şi trăgea
devreme obloanele. Copiii erau ziua întreagă acasă, pe lîngă părinţii lor, care îi creşteau în
supu¬nere şi frica lui Dumnezeu;… tinerii creşteau în simplitate idilică şi în intimitate cu
tovarăşii lor dejoacă pînă se căsătoreau etc.“ (Ed. cit., pp. 252-253 – n. t.)

[2] C.N Parkinson, Trade in the Eastern Seas, Cambridge, 1937, p. 94

[3] R. N. Salaman, The History and Social Influence of Potato, Cambridge, 1949
[4] M. Dorothy George, London Life in Eighteenth Century, K. Paul, Trench, Trubner, Londra;
A. A. Knopf, New York, 1926.

[5] J. H. Clampham, An Economic History Of Modern Britain, Cam bridge, 1926, I, p. 548

[6] Sir James A. Pieton, City of Liverpool Archives and Records, G. O. Walmsey, Liverpool,
1886, pp. 367-388. Sînt îndatorat Dr. W. H. Cha loner pentru informaţiile în legătură cu
etimologia lui „jerry“.

[7] George, op. cit., p. 73

[8] „Soliditatea cladirii se potriveste cu termenul de inchiriere, ca pantoful pe picior ”, declara

Grosley (ibid., p. 76)

[9] Raport asupra Stării Sanitare a Populaţiei Muncitoare în Marea Britanie, Londra, 1842, p.
233. „Un număr imens de căsuţe ocupate de categoriile sărace în suburbiile Manchesterului sînt
de calitatea cea mai îndoielnică; acestea sînt construite de membrii asociaţiilor de con strucţie
şi de alţi particulari, iar casele noi se ridică cu o iuţeală uimi¬toare pentru cineva care nu ştie
ce structură şubredă au“ (ibid., p. 284).

[10] Morning Chronicle, 16 septembrie 1850.

[11] Materialele folosite în construcţii nu fuseseră afectate prea mult schimbările în tehnica
industrială. Preţurile unor produse din metal crescuseră destul de puţin, e drept. „Cuiele de două
livre mia“, care costau 1/8d mia de bucati in 1788, puteau fi luate la 1/9d in 1821. Prețul foii de
plumb crescuse doar de la 22 la 34s. pe hundredweight, al aliajului de sudat de la 9 la 12d. livra.
Dar „zidăria uniformă cu mortar bun de faţadă” urcase de la £9.12s. la £18.5.9. prăjina; „stejarul
bun debitat” de la 2s. la 5.v. piciorul cubic, iar „instalarea de ferestre cu sticlă rotundă de
Newcastle de calitatea a doua“ de la 1/6 la 3/6d. piciorul.
1 livră = aprox. 0,450 kg; 1 hundredweight = aprox. 50 kg;

1 prăjină = aprox. 5 m; 1 picior = aprox. 0,305 m;

2 şiling (s.) = 1/20 lire sterline (£);

1 penny vechi (d. — scos astăzi din circulaţie) = 1/240 lire sterline

[12] The Corn Laws — legi abrogate în 1846 prin care se impuneau taxe vamale prohibitive pe
importul de cereale (n. t.).

[13] Ibid., p. 470, P. Scrope

[14] Se estimează că preţul unei case muncitoreşti în Liverpool, proba bil inclusiv terenul, varia
în 1850 de la 100 la 120 de lire sterline, iar o astfel de casă se închiria cu 12 lire pe an (Morning
Chronicle, 16 septembrie 1850). Un profit de 10 sau 12% pare mare, dar el tre buia să acopere
costurile colectării chiriilor şi riscul ca locuinţa să fie lipsită de chiriaşi o parte din durata sa de
exploatare. costau 1/8d. mia de bucăţi în 1788, puteau fi luate la l/9d. în 1821

[15] Prima Lege de Pavare în Westminster a fost promulgată în 1762

[16] John N. Summerson, Georgian London, Pleiades Book, Londra, 1945, p.108

[17] Redford, op. cit.

[18] John Wilkinson furniza conducte de fier pentru sistemul cu apa din Paris in 1781, dar i
timpul razboiului el si ceilalti industriasi din sideruergie fabricau tunuri, nu conducte. In 1810 se
mai instalau inca tevi din lemn de ulm

[19] Anne Bezanson, „The Early Use of the Term <<Industrial Revolution>>, Quaterly Journal
of Economics, XXXVI, No. 2, februarie 1922, p. 343”

[20] D. H. MacGregor, Economic Thought and Policy, Londra, 1949

[21] Frederick L. Nussbaum, A History of the Economic Institution of Modern Europe, F.S.
Crofts&Co. , New York, 1933, p. 334

[22] Ca mostra de rationament sanatos, fragmentul poate fi pus alaturi de afirmatia lui Nussbaum
ca o criza de minereu si combustibil in industria siderurgica a sex XVIII „a condus in mod
caracteristic la cresterea costurilor de productie, ca atare la o ingustare a pietei , deci la costuri
inca si mai mari si , in general, la o limitare drastica a dezvoltarii organizarii capitaliste”;

[23] Bernard Pares, „The Economic Factors in the History of Empire”; Economic History
Review , VII, Nr.2, mai 1927

2. Înclinația anticapitalistă a istoricilor americani de LOUIS M. HACKER

Mă voi referi la acelaşi subiect care i-a reţinut atenţia şi profesorului Ashton. În prima parte a
articolului voi comenta semnificaţia generală a ideilor pe care le analizează el; în partea a doua
voi discuta atitudinea actuală a istoricilor americani faţă de capitalism.

Avem de a face cu genul de expunere echilibrată pe care ne-am obişnuit să o aşteptăm din partea
lui Ashton, pentru că el posedă acea calitate rară printre istoricii economiei de a fi în stare să
vadă cu claritate atît întregul cît şi părţile lui componente. Nimeni nu ne-a oferit o imagine mai
edificatoare a detaliilor dezvoltării întreprinderii industriale în Marea Britanie; nimeni n-a reuşit
să prezinte într-un mod atît de fericit o viziune filozofică globală a caracterului şi semnificaţiei
secolului al XlX- lea în termeni economici — sau, aş zice, mai degrabă în termeni politici. Azi e
la modă să ponegreşti secolul al XlX- lea (chiar mai mult decît cu o generaţie în urmă, cînd
autoritatea soţilor Webb şi Hammond era de necontestat). Charles A. Beard [1] în America şi E. H.
Carr[2] în Anglia, ca să-i numim pe autorii cei mai remarcabili, au insistat întruna asupra
eşecurilor sale în plan moral. Era preocupat să facă bani (prin bunuri ief tine, bineînţeles, dar
chiar cuvîntul „ieftin” e învestit cu o conotaţie sinistră), numai că a pierdut din vedere acele
valori profunde care, se zice, dădeau perioadelor anterioare o orientare şi un sens lăuntric.
Secolul al XlX- lea nu a avut deloc simţul responsabilităţii şi, în goana după posesiuni materiale,
a materializat, sau a vulgarizat, sentimentele obişnuite ale oamenilor. Lumii noastre nu numai că
îi lipseşte unitatea; dar îi lipsesc ţelurile şi încrederea. Se presupune că secolul al XVIII- lea le-a
avut şi că nu e prea tîrziu ca secolul XX să le recupereze.

Ashton are multă dreptate să protesteze împotriva eforturilor actuale de a romanţa lumea
preindustrială, cînd Boissonade[3] a arătat atît de clar cît de inconsistente sînt toate pretenţiile
celor care căutau să înfrumuseţeze lumea medievală. Eu însumi am încercat să trag un semnal de
alarmă împotriva ideii că Europa preindustrială avea o atitudine morală faţă de populaţiile
muncitoare.[4] Lucrurile stăteau chiar pe dos: dacă viaţa marii majorităţi a oamenilor — anterior
secolului al XlX-lea — era abrutizantă, murdară şi scurtă (în sistemul seniorial, în sistemul micii
proprietăţi, pe plantaţiile americane lucrate cu sclavi), asta se datorează tocmai faptului că, în
ciuda pretinselor garanţii oferite de poziţia socială şi de tradiţie, nu exista nici un interes pentru
îmbunătăţirea lucrurilor. Nimeni nu a fost mai zgîrcit în aprecieri la adresa naturii umane decît
moraliştii din secolul al XVIII- lea (îi amintesc pe Defoe şi Mandeville), care considerau că
oamenii sînt incapabili să dobîndească propria mîntuire. [5] Ei au nevoie de o autoritate superioară
— a obiceiurilor, a legii şi pedepsei — pentru a urma acele prescripţii care garantează echilibrul
interior; astăzi numim acea autoritate „planificare socială“. Ambele atitudini pun serios la
îndoială capacitatea oamenilor de a-şi ordona viaţa în mod armonios prin folosirea propriei
inteligenţe.

Acuza obişnuită de lipsă de omenie adusă secolului al XlX- lea — pentru că asta este tălmăcirea
populară a politicii de laissez faire, nu- i aşa? — ar fi doar o calomnie nefondată dacă nu ar fi atît
de gogonată. Acuzaţia e falsă în cel puţin trei privinţe. Secolul al XlX- lea a introdus pentru prima
dată pe scară largă politicile de stat în domeniul sănătăţii şi educaţiei publice. Secolul al XlX- lea,
pu- nînd în circulaţie bunuri ieftine, a făcut posibilă creşterea uimitoare a salariilor reale în
economiile industrializate. Secolul al XlX- lea, permiţînd transferul unui mare volum de capital, a
deschis regiunile interioare ale ţărilor înapoiate către dezvoltare şi producţie. Deoarece nu trebuie
să uităm că investiţiile companiilor comerciale, înainte de secolul al XIX- lea, rareori treceau
dincolo de zonele de coastă. Primele investiţii nu au adus ameliorări majore, de dimensiuni
semnificative; menţinerea porturilor comerciale nu favoriza îmbunătăţirea sistemelor de
producţie şi transport ale societăţilor intrate în sfera lor de influenţă, prin urmare nici a
productivităţii marginale a muncii. Realizările Marii Britanii în America şi India, înainte de se-
colul al XlX- lea, sînt limpezi sub acest aspect; la fel şi cele ale Franţei. E de notat o excepţie în
Indiile de Vest, în privinţa mărfurilor coloniale. Însă e clar că, pînă în secolul al XEX- lea,
capitalul britanic sau francez nu a fost exportat în proporţie însemnată în domeniul manufac-
turier, bancar sau al transportului intern.

Ashton a arătat de ce, în Marea Britanie în a doua jumă tate a secolului al XlX- lea în orice caz,
existau obstacole în calea unei îmbunătăţiri mai accentuate a situaţiei, înflorirea extraordinară a
oraşelor a fost una din caracteristicile industrializării. Era greu pentru investiţiile private să ţină
pasul cu cererea de locuinţe; de aici, acele mahalale mizerabile şi acele case făcute de mîntuială
pe care reformatorii sociali le invocau cu atîta elocvenţă. Ashton a atras atenţia că dobînzile
înalte menţinute artificial şi politica fiscală greşit concepută au constituit ob stacole în calea
capitalului de risc. De asemenea, nu trebuie să uităm că marea expansiune a oraşelor a fost
încurajată de reluarea împrejmuirilor funciare[6], de puternica imigrare a irlandezilor şi de
scăderea mortalităţii. Evident, nici unul dintre aceste fenomene nu a avut conotaţiile sinistre
ţinînd de exploatare pe care criticii sistemului de fabrică erau pregătiţi să le descopere. La asta
mă refeream cînd l-am lăudat pe Ashiton pentru marea sa perspicacitate în a opera cu detalii ce
pot părea lipsite de importanţă. Taxa pe ferestre determina aspectul imobilelor urbane de locuit;
accizele pe materialele de construcţii sporeau costurile. Casele sărăcăcioase şi supraaglomerarea
oraşelor nu erau dovezi ale abdicării noii clase industriale de la responsa bilitatea morală ce îi
revenea, ci efectul forţelor naturale ale imigrării, deplasărilor interne de populaţie şi politicii
fiscale nepotrivite.

În acest punct, Ashton dă o lovitură puternică teoriei exploatării susţinute de marxişti şi

fabianişti. Ashton e la fel de realist cînd tratează în mod critic interpretările genetice ample ale
marxiştilor şi sombartienilor. El se teme că o analiză teoretică a dezvoltării economice în ter meni
capital i şti e inutilă; poate că lucrurile stau tocmai invers. Ar trebui să ne reamintim că, din
motive ce ţineau de dialectică, Marx şi Engels au găsit că e absolut necesar să împartă istoria
economică a omenirii într-o serie de stadii, toate legate prin legile dialectice. Sclavia clasică a
fost transformată în servitute seniorială, iar aceasta la rîndul ei în exploatare industrială, în
virtutea acţiunii principiilor imuabile ale dialecticii. Fiecare în parte era progresistă într-un stadiu
timpuriu (cum ar fi dat seama altfel pentru ştiinţa şi filozofia greacă, dreptul roman şi arta
medievală?); fiecare în parte căpăta ulterior caracter exploatator, iar seminţele propriei distrugeri
prindeau rădăcini şi creşteau. Izbucnea apoi revoluţia — prin negarea negaţiei — iar societatea
era gata pentru un alt urcuş înfrigurat către soare şi libertate. Toate aceste stadii erau
premergătoare luptei finale pentru înfăptuirea socialismului; dar ele trebuiau să se desfăşoare în
mod ordonat. In această privinţă, Marx şi Engels au fost urmaşii lui Newton şi Hegel. Darwin a
zdruncinat serios universul lor mecanic ordonat.

In analiza marxistă, aceste forţe şi contrareacţii — teză, antiteză, sinteză — erau exclusiv de
natură materială şi se găseau pe de-a-ntregul întrupate în relaţiile de producţie. Tot ce mai
rămînea din societate — moralitatea, dreptul, arta, relaţiile sociale — forma „suprastructura”. Iar
moralitatea, dreptul şi arta nu puteau avea propria viaţă independentă sau propria întemeiere.
Există încă un neajuns ciudat al tălmăcirii marxiste a istoriei: feudalismul se transforma în
capitalism (i.e., capitalism industrial) prin mişcare dialectică. Dar ce se întîmplă cu marele ev co-
mercial al Europei occidentale, care s-a întins simultan în oraşele Italiei, Germaniei de sud,
Flandrei şi Franţei între secolele al XH- lea şi al XVIII- lea? El s-a caracterizat prin „capitalul
comercial” sau „cămătăresc”; acesta era neproductiv şi, cu o expresie marxistă, trăia în
interstiţiile şi pe seama unei societăţi productive. Unul din cele mai scandaloase lucruri pe care
le-a făcut Marx a fost să scrie pamfletul contra evreilor, în care a explicat (şi, implicit, a
justificat) antisemitismul prin faptul că evreii erau capitalişti „cămătari” sau „mercantili”.

Aici Ashton are dreptate; analiza stadială sau genetică a lui Marx nu numai că e greşită, dar a
produs lumii suferinţe incalculabile. Greşeala, trebuie precizat, constă în legarea unei teorii a
stadiilor cu dialectica şi cu teoria „suprastructurii”. Asta face ca imaginea asupra dezvol tării
economice să fie deterministă şi fatalistă.

Ashton e pe o poziţie la fel de solidă cînd respinge ideile lui Sombart. Sombart a încercat să
depăşească insuficienţele şi să completeze marile lacune ale lui Marx. El vedea următoarele
stadii în dezvoltarea capitalistă: capitalism comercial, capitalism industrial, capitalism fi nanciar
(sau avansat), capitalism de stat (sau tîrziu). Capitalismul se caracteriza prin spirit, care era
raţionalist, achizitiv, planificator. Cînd spiritul capitalist intra în de clin, capitalismul trecea într-
un alt stadiu, ca rezultat al unui nou tip de raţionalitate. Astfel, capitalul comercial, devenea
capital industrial din cauza cerinţelor industriei bunurilor de lux şi industriei de război, aceste
două proptele şi surse de finanţare ale monarhiilor absolutiste din secolele al XVII- lea şi al
XVIII- lea. Sombart, scriind istorie economică şi renunţînd la Marx, aşa cum au dovedit-o ediţiile
ulterioare ale lucrării sale Socialismul şi mişcarea socială în secolul al XlX- lea, nu s-a lepădat şi
de Hegel. El a respins materialismul dialectic, dar nu şi idealismul dialectic. Dacă spiritul urma
să conducă universul prin legile dialecticii şi dacă nazismul vestea renaşterea spiritului teutonic
— acum, cînd capitalismul financiar îşi încheiase misiunea — înseamnă că nazismul avea
argumentul istoric de partea sa. Deci, aşa cum analiza stadială a lui Marx ne ducea inevitabil la
comunism, teoria stadială a lui Sombart ne ducea la cel de-al Treilea Reich şi la mileniul său de
glorie.

Ashton ar subscrie primul la ideea că Marx şi Sombart au adus contribuţii de frunte în istoria
economică; eu aş subscrie primul la ideea că filozofia istoriei pe care o propuneau ei era un
nonsens aberant şi periculos. Totuşi, o analiză stadială a schimbării economice îşi are utilitatea
ei, după cum schematizarea sa exagerată întinde multe capcane. Ştim că, într-o vreme în care
terenurile erau deţinute în sistem seniorial, iar negustorii italieni stabileau relaţii comerciale cu
Bizanţul şi cu lumea musulmană, capitaliştii germani întemeiau industria de extragere a
cărbunelui — cu investiţiile serioase de capital cerute de o asemenea întreprindere. Iată că avem
alături, în termeni stadiali, feudalismul, capitalismul comercial şi pe cel industrial. Ştim că, în
vreme ce marile companii comerciale înfloreau în Marea Britanie în secolul al XVII- lea,
numeroşi mici producători — care nu beneficiau de avantajul oferit de capitalurile sociale —
făceau deja să se dezvolte întreprinderile din sectoarele cărbunelui, fierului, materialelor de
construcţie şi din alte ramuri industriale. Ştim că în America, la începutul secolului XX, cînd se
spune că, prin reprezentanţi ca Morganii, Rockefellerii şi alţii de acelaşi calibru, capitaliştii
financiari dominau întreprinderile industriale, marea industrie a automobilului creştea din
încercările, riscurile şi eşecurile a efectiv sute şi sute de mici întreprinzători.

Şi totuşi, o analiză stadială — aşa cum am căutat să fac în lucrarea mea The Triumph of
American Capitalism[7] şi în cele următoare — poate arunca o lumină veritabilă asupra
schimbării economice. Numai că o asemenea analiză nu poate fi dialectică sau deterministă (în
termeni marxişti) ori dialectică sau raţionalistă (în termeni sombartieni). Astfel că, vorbind
despre evenimentele din America, ar fi o manieră proastă de a face istoria dacă am încerca să
explicăm Revoluţia americană trecînd peste teoriile impe riului şi dreptului, apărute în America
colonială. Aceasta nu poate fi înţeleasă ca o respingere a sistemului mercantilist în întregime. Iar
discutînd despre Războiul civil american, ar fi fatal să omitem rolul considerabil jucat de
aboliţionism, care a demonstrat că sclavia este un mod de viaţă aflat în conflict cu morala.
Conflictul dintre capitalismul agrar din sud şi capitalismul industrial din nord reprezintă doar o
parte a poveştii.

Dar o analiză stadială aruncă de asemenea o lumină puternică asupra schimbărilor în politica de
stat; şi îndrăznesc să susţin că istoria economică este o poveste banalizată prin repetare, dar
incompletă pînă cînd nu se va acorda o atenţie permanentă rolului statului — ca agent limitator
sau stimulator. Privind astfel lucrurile, noţiunea de laissez faire este o ficţiune. Pentru că statul,
prin acţiune negativă — adică prin refuzul de a adopta anumite politici — poate influenţa
procesele economice la fel de mult ca atunci cînd intervine. Ashton însuşi dă un exemplu
semnificativ. Ştim că în Marea Britanie, cel puţin din secolul al XVI- lea încoace — deşi Statutul
elizabetan al lucrătorilor îşi are originea în perioada medievală —, industria lînii funcţiona sub
regimul unor restricţii severe. Coroana nu le-a extins şi asupra industriei bumbacului; şi nu
întîmplător în acest sector s-au înregistrat atît de timpuriu paşi importanţi înainte. La fel, din
1836 pînă în 1913, în America a fost abandonat orice interes la nivel federal pentru politica fi-
nanciară bazată pe o bancă centrală, iar această atitudine negativă din partea administraţiei
americane a avut efecte profunde asupra dezvoltării economice.

Vreau să spun cîteva lucruri în plus în apărarea analizei stadiale, în sensul în care folosesc eu
termenul. Cred că se va accepta că, în anumite momente ale dezvoltării istorice a unei naţiuni,
interesele unui grup sau ale altuia devin predominante şi articulate. Atunci politica de stat, în
mod fericit sau nu, se modelează după acestea, înainte de anii ’30 şi ’40 ai secolului al XlX- lea,
grupul economic dominant de interese în Marea Britanie era unul comercial sau mercantil, opus
interesului industrial. în consecinţă, politica de stat a fost ostilă sau cel mult indiferentă faţă de
necesităţile întreprinderilor industriale în ascensiune. Nu e o întîmplare că în anii ’30 şi ’40 au
fost măturate atîtea dintre vestigiile vechiului sistem, pe măsură ce industriaşii îşi făceau s imţită
puterea din ce în ce mai mult. Legea reformei, abrogarea Legii Cerea lelor, abolirea definitivă a
Legilor Comerţului şi Navigaţiei, reforma fiscală radicală încheiată cu triumful lui Gladstone,
reorganizarea sistemului bancar, o nouă Lege a companiilor, o nouă lege organică pentru
posesiunile de peste mări — poate cineva să spună că toate acestea nu sînt un semn al maturizării
clasei industriaşilor capitalişti în Marea Britanie ? Ashton spune că economiştii vremii erau
permanent preocupaţi de chestiunile publice; cu alte cuvinte, că făceau economie politică. Nici
nu e de mirare, în lumina noilor exigenţe excepţionale impuse statului într-o epocă de tranziţie.

Sau luaţi un alt exemplu, din istoria americană. Din anii 1830 şi pînă în 1860, grupul de interese
care domina din punct de vedere economic în Statele Unite era cel agrar, capitalist-sclavagist, din
sud. Menţinerea sistemului său economic era legată de comerţul liber, navigaţia ieftină, moneda
fluctuantă sau absenţa unei bănci centrale şi impozitarea scăzută. Era în opoziţie cu tarifele
protecţioniste, cu subvenţiile guvernamentale pentru transport pe mare şi pe calea ferată, cu
controlul federal asupra sectorului bancar, cu imigraţia liberă etc. Dar cei care se ocupau de
prefacerea industrială a economiei americane aveau nevoie de sprijinul statului în toate aceste
domenii; şi nu e o întîmplare că Partidul Republican a votat pentru fixarea tuturor acestor măsuri
în texte de lege între anii 1861-1865, cînd Războiul civil era în toi. Cu alte cuvinte, o descriere a
economiei americane din anii 1830-1860 în termenii antagonismului dintre proprietarii de
plantaţii împreună cu aliaţii lor comercianţi pe de-o parte, şi tinerii industriaşi de cealaltă, aruncă
o rază de lumină asupra eforturilor de a menţine, respectiv de a schimba radical, politica de stat.
În consecinţă, istoria economică trebuie să îmbrace multe aspecte. Trebuie să studieze mai atent
decît a fă- cut-o pînă acum impactul teoriei politice (Locke, Har- rington, Montesquieu), al
ideilor morale (Wilberforce, aboliţioniştii americani) şi al politicii fiscale asupra schimbărilor în
sfera producţiei şi consumului. într-adevăr, aş spune că în centrul problematicii sale se află ches-
tiunile legate de asumarea riscului şi de politica fiscală, iar acestea se întrepătrund în atîtea
puncte încît ar fi inutil şi nerealist să le separăm. Cred, de asemenea, că termenul
„capitalism“ este unul important şi că nu trebuie numai păstrat, ci şi apărat. Trebuie să
îndepărtăm molozul care s-a adunat peste el de cînd au scris Marx, Engels şi Sombart. Ca în
cazul săpăturilor de la Troia, numai răbdarea şi devotamentul ne vor permite să triumfăm în
final.

Căci stratul de moloz e atît de gros: revoluţie dialectică, spirit raţionalist, exploatarea omului,
lăcomie personală — toată tînguiala, furia şi tot sentimentalismul demn de o cauză mai bună
care ş-au acumulat într-o sută de ani! Aceste săpături merită eforturile noastre, pentru că de-
desubt vom găsi un sistem şi un set de atitudini care au făcut posibile progresul material şi
alinarea suferinţei omeneşti. Acest sistem şi aceste atitudini Ie putem numi foarte bine
„capitalism”; iar dacă îl definim, pentru analiza istorică, drept activitate a indivizilor bazată pe
asumarea de riscuri (care, dacă au succes, creează în acest fel capital) şi drept dezvoltare şi
menţinere de către stat a unei politici fiscale sănătoase, cred că vom putea sus trage termenul
oprobriului care l-a acoperit.

II

Asta în ce priveşte analiza generală. Care este poziţia istoricilor amer icani în momentul actual
faţă de rolul capitalismului în dezvoltarea ţării lor? Putem spune că, în general, se constată o
predispoziţie anticapitalistă. Numai că, în Statele Unite în orice caz, predispoziţia anticapitalistă
a multor istorici nu se datorează obligatoriu influenţelor marxiste. Ideile marxiste au avut un rol
de jucat, dar impactul lor a fost slab şi de scurtă durată. Cînd spun „marxist”, ar trebui să disting
două aspecte ale doctrinei — cel care s-a cernut prin filtrul non-revoluţionar al fabianismului sau
social-democraţiei şi cel care s-a impus prin analiza mai severă, sau revoluţionară, a lui Lenin.
Cîţiva tineri americani interesaţi de istorie s-au convertit la marxism prin intermediul lucrărilor
Imperialismul sau Statul şi revoluţia şi, în consecinţă, au învăţat să gîn- dească dialectic. Dar
despre asta mai tîrziu.

În general, pînă în a doua jumătate a anilor 1920, scrie rile istorice americane au acordat puţină
atenţie economiei, înţeleasă în sens teoretic. Nu numai că nu a existat nici un efort de a interpreta
evenimentele istorice într-un context economic larg (Weber, Sombart, See şi Pirenne erau
necunoscuţi sau, dacă erau citiţi şi comentaţi, apăreau numai în literatura sociologică); nu exista
nici un interes pentru înţelegerea rolului jucat de banca centrală, constituirea şi transferurile de
capital în dezvoltarea ţării. Cînd erau citate date economice — ca în History ofthe American
People a lui McMaster — acestea erau privite ca parte a istoriei sociale sau a invenţiilor şi
schimbărilor instituţionale. Aceşti istorici americani discutau despre sistemele de transport,
apariţia manufacturilor, situaţia clasei muncitorilor şi fermierilor, dar numai în trecere. Pentru că
ei erau interesaţi în principal de istoria politică şi militară; şi descriau desfăşurarea epopeii
americane aproape exclusiv în termeni naţionalişti (i.e., izolaţionalişti). Existau cîteva teme
măreţe, absolut specifice Americii, care le captau inevitabil intere sul: cucerirea unui continent
virgin şi efectele frontierei asupra instituţiilor politice şi rînduielilor sociale; fluxul neîntrerupt —
pînă în 1920 — de europeni care căutau scăpare în America de inegalităţile Lumii Vechi; lupta
neîncetată dintre ideile jeffersoniene şi hamiltoniene — cu alte cuvinte, crearea şi menţinerea
unei autorităţi centrale slabe sau puternice; pătrunderea chestiunilor morale în dezbaterile publice
americane — sclavajul, drepturile femeilor, prohibiţia. Aceste teme nu au fost niciodată tratate în
termeni economici generali sau universali sau în relaţiile lor cu Europa; într-adevăr, pretinsa
caracteristică fundamentală a istoriei americane — deplina izolare — a fost rareori pusă sub
semnul întrebării.

Cartea lui Charles A. Beard, The Risc of American Civilization, publicată pentru prima oară în
1927, a avut o puternică influenţă asupra autorilor mai tineri, în special o dată cu declanşarea
Marii Crize. De fapt, ea reprezintă proiecţia pe un ecran uriaş a ideilor pe care Beard le pro fesa la
scară mai mică încă din 1913. Cu un an înainte, el scrisese An Economic Interpretation of the
American Constitution\ în turul de forţă pe care l-a întreprins, Beard demonstra că nu cunoaşte
deloc lucrările istoricilor europeni ai economiei, începînd cu Marx; de fapt, el pretindea că
lectura Articolului al zecelea al lui Madi- son din The Federalist e suficientă pentru a oferi baza
ideologică a analizei sale. Şi într- un fel, Beard nu greşea. El nu era un determinist, nici în
variantă marxistă, nici sombartiană; intenţia lui era pur şi simplu aceea de a susţine că interesele
financiare directe ale oamenilor au efecte imediate asupra deciziilor politice, la conturarea cărora
contribuie. Astfel, un mare număr de membri ai Convenţiei constituţionale din 1787 erau
proprietari; erau negustori, speculatori de terenuri sau deţineau obligaţiuni de stat. Prin urmare,
era normal ca ei să caute protejarea drepturilor de proprietate prin crearea unei administraţii
centrale puternice. Beard nu era pregătit să examineze efectele economice mai ample ale unei
asemenea situaţii — în special efectele politicii astfel întemeiate asupra organizării sociale
generale şi asupra posibilităţilor de a supravieţui ale unei ţări proaspăt întemeiate. Şi nici nu
dorea să ia partea vreuneia din tabere: pro sau contradatoriilor stalului; pro sau contra creării
unui sistem cu bancă centrală; pro sau contra protejării industriilor în faşă. Chipurile, era angajat
într-o analiză istorică obiectivă; niciodată nu i-a trecut prin minte că lucrarea sa are un defect
fundamental. Chiar ţinînd seama de averea unora dintre membri Convenţiei constituţionale, a
fost o greşeală majoră să considere exclus (trecînd aspectul sub tăcere) că politica de stat ar putea
fi, ca şi interesul privat, una din preocupările lor de căpetenie.

În The Rise of American Civilization au ieşit la iveală ideile esenţiale ale lui Beard — într-un
cadru mai larg, pentru că Beard scria acum istoria Statelor Unite. Beard sesiza influenţa
factorilor economici în cel puţin trei momente ale istoriei americane: revolta împotriva Marii
Britanii; lupta dusă în chestiunea sclavajului, care a condus la Războiul civil; şi triumful
Partidului Republican în anii 1865-1896. El şi-a expus propriile judecăţi morale abia cînd a ajuns
la ultimul din cele trei puncte — redactarea Amendamentului paisprezece, schiţarea legislaţiei
tarifelor, „spolierea” resurselor naturale ale ţării şi înfrîngerea politică şi economică a fermierilor
sindicalizaţi. „Epoca aurită”[8] sau „marele bîlci” era preţul teribil pe care Statele Unite erau
chemate să- l plătească pentru victoria Partidului Republican şi a grupului de capitalişti
industriaşi aflat în plină ascensiune în numele căruia vorbea acesta: preţ constînd în stratificare
de clasă şi exploatare, agonisire de averi uriaşe prin mijloace necinstite, vulgarizarea gustului.
Acesta a fost punctul de cotitură al istoriei Americii; şi, în ciuda puterii sale economice în
creştere şi pretenţiei sporite de recunoaştere pe scena mondială, aici şi-a abandonat ea moştenirea
şi promisiunile. În ultimul volum din seria de patru, în care Beard ana lizează înţelesul ideii de
civilizaţie în America, el ajunge la concluzia că Europa de aur nu a fost cea a Concorde[9] — a
transcendentaliştilor, aboliţioniştilor, a primilor susţinători ai educaţiei publice şi drepturilor
femeilor —, ci cea a Iluminismului din secolul al XVIII- lea — o lume a ordinii, luminii şi
dreptăţii abstracte. Imaginea-colaj pe care o confecţionase pentru les philosophes din secolul al
XVIII- lea era ca Moise al lui Michelangelo: mai mare decît realitatea, mai mult divină decît
umană, imobilă şi perfectă. Iar eroul său compozit — un Jefferson elegant îmbinînd toate
virtuţile lui Montesquieu şi Condorcet — se mişca într-o lume rarefiată a cugetării elevate despre
drepturi abstracte; în această grădină a raiului geometrică, asemenea unui parc englezesc, nu se
amestecau niciodată în mod vulgar politica meschină, compromisul politic şi afacerile de piaţă.

Vorbesc mai pe larg despre Charles A. Beard pentru că îl consider unul din responsabilii
principali pentru înclinaţia anticapitalistă ce poate fi sesizată în multe din scrierile istorice
americane recente. De fapt, Beard a transferat prejudecăţile agrare ale propriei copilării din statul
Indiana asupra proceselor capitaliste. Mai tîrziu a găsit pentru aversiunile sale o justificare vagă
şi mecanică.

El nu a manifestat niciodată vreun interes pentru aceste procese ca atare sau pentru consecinţele
lor economice; dar le-a respins, din raţiuni morale mai degrabă decît de clasă, ideologice sau
dialectice. În consecinţă, în scrierile sale şi în cele în care se simte influenţa sa nu se face nici un
efort pentru a analiza sau a înţelege contribuţia capitalismului la extraordinara dezvoltare a
Americii.

Înrudită cumva cu poziţia lui Beard — adică de respingere pe temeiuri morale — a fost cea
adoptată de Gustavus Myers, a cărui lucrare History ofthe Great American For- tunes apărea în
1909. Myers era un social-democrat în tradiţia lui Bemstein, Jaures şi a fabianiştilor. El predica
apariţia unei comunităţi a statelor socialiste; dar n-o făcea în termeni dialectici sau revoluţionari.
Capitalismul era nefast şi trebuia înlocuit, la urne, cu socialismul demo cratic. Prin urmare, opera
sa principală este un melanj de istorioare, poveşti pe jumătate adevărate şi dosare judiciare
folosite fără spirit critic, care vorbesc despre jafurile şi tendinţa către auto- îmbogăţire a celor
care au clădit marile averi ale Americii, în afacerile comerciale, cu tere nuri sau cu căi ferate.
Instrumentele pe care le-au folosit în mare măsură au fost delapidarea, frauda şi furtul; ave rile se
bazau pe cîştiguri ilicite, iar o societate care le-ar fi dezmoştenit urmaşii ar fi realizat un act de
dreptate istorică. Myers a fost un clasic al literaturii socialiste şi, ca atare, era cunoscut numai
într- un cerc restrîns al aleşilor; dar în 1934, o dată cu publicarea lucrării The Robber Barons
(Baronii tîlhari) a lui Josephson[10] (bazată aproape în întregime pe cea a lui Myers), influenţa lui
s-a generalizat. în special următoarele păreri pot fi urmărite ca plecînd de la Myers-Josephson
sau de la o combinaţie Beard-Myers: (1) că marile averi din America au fost clădite prin fraudă;
(2) că resursele naturale ale ţării au fost prădate în cursul acestui proces; şi (3) că urmările în plan
social ale proprietăţii private şi acumulării de bo găţie au fost nefaste — prin crearea claselor
sociale, trecerea agriculturii în plan secund, apariţia mahalalelor etc.

Aceste accente anticapitaliste nu erau leniniste (i.e., dialectice). Un mic grup de istorici
americani, membri declaraţi ai Partidului Comunist sau simpatizanţi ai aces tuia, au început de
prin anii 1930 să scrie istoria americană în termeni dialectici.[11] Urmîndu-1 pe Lenin, ei vedeau
capitalismul cum se zvîrcolea în chinurile morţii; iar ago nia finală era dată în vileag de
ameninţarea neliniştitoare a războiului mondial şi de agitaţia din colonii. Era întrebuinţat
modelul leninist clasic: al unei societăţi capitaliste devenind tot mai rigidă datorită concentrării
monopoliste; al exploatării clasei muncitoare; al măririi amplitudinii ciclului economic. Toată
istoria americană era, ca atare, o pregătire pentru măreţul act al cincilea, cînd revoluţia urma să
distrugă o societate deja putredă pînă în miez şi să permită proletariatului cu conştiinţă de clasă
să cucerească puterea.

Erau exerciţii ciudate şi adesea amuzante ale imagina ţiei, scrise în jargonul anevoios al lui Lenin
şi utilizînd un set de instrumente de analiză atît de străine de vocabularul şi modul de gîndire al
americanilor, încît puţină lume în afara Partidului Comunist le citea. Se poate spune că, spre
deosebire de creaţia scriitoricească, influenţele comuniste asupra muncii istoricilor au fost slabe.
Pe scurt, înclinaţia anticapitalistă a istoriografiei americane nu provine din surse comuniste (i.e.,
dialectice).

Descriind efectele unei concepţii ca a lui Beard şi Myers, nu am spus toată povestea.
Anticapitalismul multor scrieri istorice americane se întemeia de fapt pe o dezbatere politică ce i-
a atras întotdeauna pe autorii istorici americani. Ca să mă exprim simplist — chiar prea simplist
— e vorba despre lupta între hamiltonism şi jeffersonism. Europenii n-ar trebui să fie surprinşi că
americanii revin permanent la această temă. În propria lor literatură istorică există de asemenea
tradiţii care exercită o nemărginită fascinaţie: în Franţa, iacobinismul; în Marea Britanie,
protestantismul de stînga.

Conflictul dintre hamiltonism şi jeffersonism nu trebuie privit într-un mod prea naiv; el
reprezintă mai mult decît o dezbatere asupra structurii statului (administraţie centrală puternică
versus una slabă) şi mai mult decît un dezacord în chestiunea intervenţiei statale (totală sau de-
loc). Problema este: intervenţie în interesul cui şi intervenţie cu ce scop? Aproape de fiecare dată
cînd se ridică această întrebare, ea e cîntărită din punctul de vedere al politicii abstracte; adică
sînt antrenate în discuţie chestiuni morale. Aici se face distincţia, evident, între politică, pe de-o
parte, şi economie politică de cealaltă.

Se poate spune că în ultima vreme înclinaţia anticapitalistă a istoricilor americani provine din
faptul că au îmbrăţişat ideile jeffersoniene, şi nu pe cele hamiltoniene.

Fenomenul e în plină desfăşurare; de fapt, pînă acum aproximativ douăzeci de ani interesul
pentru Jefferson era mic. O serie de motive au făcut ca el să iasă dintr-un relativ anonimat — şi
toate sînt legate de întrebarea la care americanii caută astăzi să răspundă. Jefferson ca un
campion al drepturilor naturale (în loc de naturale, citeşte astăzi „ale omului1 “); Jefferson ca
purtător de cuvînt al egalitarismului; Jefferson ca duşman al bisericii de stat; şi, mai ales,
Jefferson căutînd să înlăture „monopolurile” — acesta este avocatul ale cărui cuvinte (nu fapte)
sînt invocate. Şi pentru că cei care l-au atacat, pe el şi ideile sale (sau consecinţele lor), erau
adesea asociaţi cu politica sau instituţiile capitaliste, istoricii care îşi caută inspiraţia la Jefferson
sau în jeffersonism sînt anticapitalişti. Fireşte, trebuie remarcate de asemenea consecinţele am ple
ale atacului lui Jefferson asupra „monopolurilor14 ; după el, stabilitatea socială şi progresul
economic puteau fi atinse numai printr-o largă difuziune a proprietăţii (i.e., a averii).
Există cel puţin cinci puncte în care studiile istorice din ultima vreme iau partea lui Jefferson şi
jeffersonie- nilor în detrimentul celor care adoptau păreri contrare. Daţi- mi voie să le amintesc pe
scurt.

1. În cursul reexaminării relatărilor privind întemeierea republicii, adică a perioadei imediat

următoare Revoluţiei americane, istoricii caută să argumenteze că eforturile de a instaura
o administraţie centrală puternică în anii 1787-1789 treceau cu vederea realizările
palpabile de pînă atunci ale celor treisprezece state în asigurarea stabilită ţii. Existau forţe
care acţionau în direcţia depăşirii haosului iniţial; şi ar fi apărut o federaţie capabilă să
rezolve problemele presante ale comerţului, monedei şi relaţiilor internaţionale. Dar a
ieşit victorios federalismul (i.e., ideile lui Hamilton), în parte prin constrîngere şi fraudă,
iar consecinţele au fost dezastruoase. Intre efectele politice se numără stabilirea unei
Curţi Supreme care putea nesocoti voinţa legislativului şi acceptarea ideii de puteri
implicite acordate administraţiei centrale. Iar pentru că federaliştii (i.e., hamiltonienii)
făceau presiuni în favoarea unei administraţii centrale, toată activitatea lor era suspectă.
Sistemul monetar stabil, banca centrală, solvabilitatea tinerei republici, sprijinul dat
industriilor în faşă — nucleul esenţial al programului de politică economică hamiltonian
— trebuiau respinse împreună cu ideile antidemocratice şi antipluraliste ale lui Hamilton.
E important să remarcăm că economia hamiltonismului — adică politica de stat pe care
trebuia să o promoveze o ţară nouă şi subdezvoltată într-o lume în care marile puteri
(Franţa, Spania, Marea Britanie) constituiau o permanentă ameninţare — nu e niciodată
analizată ca atare. Din punct de vedere politic, pentru aceşti istorici egalitarişti radicali
hamiltonismul reprezenta răul în persoană; şi emiteau prin urmare aprecieri morale, nu
economice, asupra extraordinarelor sale realizări.[12]
2. Acelaşi punct de vedere domină rescrierea istoriei pe rioadei jacksoniene. Jackson, el
însuşi un om cu avere şi proprietar de sclavi, a devenit egalitarist jeffersonian; el a căutat
să vorbească în numele omului simplu, în special contestînd autoritatea administraţiei
centrale. Adversarii săi politici, liberalii[13], invocînd o dată în plus ideile hamiltoniene,
sperau să antreneze administraţia centrală în sta bilirea unui program de politică
economică incluzînd tarife protecţioniste, bancă centrală şi sprijin de la bugetul public
pentru îmbunătăţirea infrastructurii interne. Jackson a lansat strigătul de luptă contra
„monopolurilor4 ” şi a avut succes. Liberalii au fost înfrînţi, iar programul lor s-a năruit.
Politica, în loc să se preocupe de chestiunile economice, s-a refugiat pentru o generaţie în
expansionism. Chestiunea sclavajului fierbea în subteran şi a erupt finalmente în 1860. E
suficient să spunem că istoricii care simpatizează cu Jackson sînt de asemenea
anticapitalişti. Nu se mai pune problema că un sistem de tarife protecţioniste, un sistem
monetar solid şi un plan guvernamental de lucrări publice ar fi putut grăbi
industrializarea, şi ca atare ar fi pus automat capăt sclaviei. Liberalii erau antiegalitarişti
şi partizani ai unui guvern puternic; şi, o dată în plus, ideile lor economice trebuiau
respinse.10
3. Pledoaria recentă în apărarea sistemului sclavagist ca fiind o societate morală — J. G.
Randall adoptă explicit această poziţie, şi aici este urmat de aproape toţi istoricii
americani din zilele noastre care scriu despre evenimentele premergătoare Războiului
Civil — a avut drept urmare o campanie de calomnii la adresa inamicilor acestuia.
Adversarii Sudului alcătuiau un grup eterogen: unii erau aboliţionişti, unii erau
egalitarişti, unii reprezentau societatea în pliră ascensiune a tinerilor industriaşi care
 vedeau salvarea republicii în reînvierea ideilor hamiltoniene. Pentru că avocaţii sclaviei
erau de asemenea şi partizani ai drepturilor statelor (singurele vestigii ale
jeffersonismului care mai supravieţuiau), apărătorii lor de azi sînt gata să condamne
ideile economice ca şi doctrina politică a republicanilor radicali. Destul de curios, este
respins programul de reconstrucţie al aboliţioniştilor (în favoarea egalităţii politice şi
sociale pentru negri), aşa cum sînt respinse şi planurile lor economice. În hamiltonism,
liberalism şi republicanism se regăseşte aceeaşi temă constantă — intervenţia guvernului
pentru a asigura stabilitatea monetară şi progresul economic. Un sistem de tarife
protecţioniste, un plan de sistem bancar naţional, sprijinul guvernamental pentru căile
ferate, împroprietărirea fermierilor, imigraţia liberă — numai în chestiuni de detaliu
aveau fondatorii Partidului Republican alte păreri decît federaliştii şi liberalii. [14]
4. Fermierii sindicalizaţi au luptat împotriva noilor industriaşi în perioada de după Războiul
Civil. Înglodaţi în datorii şi confruntaţi cu o scădere a preţurilor (deşi preţurile
principalelor produse agricole nu au scăzut aşa abrupt ca cele ale oţelului, produselor
petroliere şi textilelor) — ei s-au ridicat înverşunaţi împotriva partidului republican şi a
tuturor acţiunilor sale. Au ridicat stindardul luptei pentru Pămîntul Poporului, Banii
Poporului şi Transporturile Poporului. În primul caz, căutau să alunge pro prietarii străini
ai suprafeţelor întinse cu păşuni şi să pună stăpînire pe terenurile neocupate acordate
companiilor de căi ferate (din care mare parte erau deţinute de cetăţeni străini). În al
doilea, se refereau la o politică de bani ieftini şi la desfiinţarea băncilor naţionale. În al
treilea caz, cereau naţionalizarea căilor ferate. Cauza fermierilor a devenit temă de
cruciadă morală — ei erau victimele aceloraşi monopolişti împotriva cărora tunaseră şi
fulgeraseră Jefferson şi Jackson. Iar apărătorii lor de azi (considerînd declinul influenţei
politice a fermierilor o catastrofă) resping roadele industrializării pentru că, zic ei,
fermierii americani au fost victimele acesteia. Vom observa încă o dată o înclinaţie
anticapitalistă apărută nu din motive economice, ci politice şi morale. [15]
5. Franklin D. Roosevelt a îmbrăcat haina lui Jefferson şi Jackson în calitate de egalitarist şi
apărător al drepturilor omului. Asta înseamnă că, social şi moral, s-a identificat cu
jeffersonismul; nu însă şi politic. Pentru că Roosevelt a trebuit să folosească
intervenţionismul statal pe scară mare ca să-şi atingă obiectivele: statul maximal, de care
se temuseră şi împotriva căruia luptaseră Jefferson şi Jack- son, a fost creaţia sa. Dar,
fiindcă vorbea pe limba lui Jefferson, apărătorii săi s-au legat de ideile economice ale
taberei anti- Roosevelt. Capitalismul este stagnant şi dominat de monopolişti; fără
intervenţia statului nu poate fi soluţionat ciclul economic, nu pot fi atenuate nedreptăţile
sociale, nu pot fi crescute salariile reale. Din nou, anti- capitalismul promotorilor New
Deal** este politic şi moral; pentru că, în mod cert, nu exista nici un argument serios
împotriva capitalismului ca atare.[16]

Să nu fiu greşit înţeles. Nu condamn interesul istoricilor americani pentru ideile morale şi
politice. Ceea ce mă îngrijorează este presupunerea lesne acceptată că numai un patos egalitarist
(identificat în America mai mult sau mai puţin cu jeffersonismul-jacksonismul-populismul) pune
la temelia politicii la nivel înalt ideea de bunăstare. Cauza conservatorismului nu a fost susţinută
suficient de des în termeni morali în America — de fapt, vocile conservatoare se aud foarte slab.
Burke, Coleridge, Tocqueville şi Acton nu au adepţi şi omologi în America. Chiar mai grav,
cauza capitalismului duce lipsă de apărători marcanţi. Adam Smith a putut echivala libera
întreprindere cu progresul; interesant e că aşa a făcut şi Hamilton, care îl citise cu atenţie pe
Smith şi acceptase ideile sale liber- tariene, ca şi pe cele economice.

Susţinută cum trebuie, cauza capitalismului — ca fenomen istoric — în America ar constitui o

lecţie plină de învăţăminte pentru cei de azi. Nu trebuie să uităm că problemele începuturilor
capitalismului erau cele ale unei ţări tinere şi subdezvoltate şi că eforturile sale de a crea
stabilitate şi o bază pentru progresul economic intern sistematic erau legate de necesitatea
primordială de a dobîndi solvabilitatea. într-o asemenea istorie a capitalismului american, luptele
duse în chestiuni ca banca centrală, tarifele, ajutorul statului pentru dezvoltarea infrastructurii
interne şi politica restrictivă în privinţa terenurilor joacă un rol important. Acesta este domeniul
chestiunilor publice. Dar în domeniul întreprinderii private? Miezul problemei îl constituie
voinţa şi capacitatea de asumare a riscului cu scopul de a te angaja în crearea de capital (cu
eşecurile şi succesele înregistrate). în paranteză fie spus, ar trebui precizat că eşecul comercial al
primelor telegrafe, canale, căi ferate, întreprinderi miniere şi de automobile din America a fost
catastrofal. Politica monetară şi de credit stabilă ca atribuţie a statului; asumarea riscului ca
atribuţie a sectorului privat — aici se găseşte concentrată pe scurt istoria capitalismului. Numai
după ce a fost aşezată o asemenea temelie sigură poate fi ridicată suprastructura înfăptuirilor de
mai tîrziu. Şi mă refer aici la ascensiunea extraordinară (fără intervenţia statului) a salariilor reale
în ţările industrializate, începînd de la jumătatea secolului al XlX-lea şi la toate acele beneficii
ulterioare ţinînd de sănătatea şi educaţia publică ce au apărut numai ca rezultat al creşterii
venitului naţional.

Se pot face două digresiuni. Dacă Engels şi Marx ar mai fi aşteptat încă o decadă — într-o
perioadă în care se observau pretutindeni semne de progres economic şi o creştere impresionantă
a salariilor reale — e de conceput că ar mai fi fost scrise vreodată Situaţia clasei muncitoare în
Anglia în 1844 şi Manifestul Partidului Comunist?

A doua observaţie pe care o fac în treacăt e legată de conceptul de profituri. Capitalismul a primit
numele de sistem bazat pe profit, iar Marx l-a făcut sinonim cu exploatarea. Îmi permit să susţin
că, în parte, istoricii economiei sînt vinovaţi pentru perpetuarea acestei calomnii. Ei au înregistrat
selectiv profiturile întreprinderilor care au avut succes, fără să facă efortul de a socoti în
compensare pierderile cauzate de eşecuri. Şi au neglijat să discute despre evidenţele contabile
incorecte ale primelor întreprinderi industriale care, în cazul firmelor cu proprietar unic, aveau
tendinţa să subevalueze valoarea reală, iar în cazul socie tăţilor pe acţiuni, nu luau în considerare
în mod adecvat deprecierile şi diminuarea activelor. Un exemplu nostim de subevaluare îl găsim
în cazul lui Camegie Steel Company, care era evaluată în 1892 la 25 000 000 dolari, iar în 1900
la 320 000 000 dolari. Bineînţeles, raportarea pro fiturilor din afacerile cu oţel la valorile de
inventar din anii ’70 şi ’80 e o prostie; Camegie menţinea intenţionat sub- capitalizarea, în scopul
de a păstra controlul asupra partenerilor de afaceri. În 1900, cînd Carnegie era pregătit să se
retragă din afacerile cu oţel — şi după ce scăpase de dificilul său partener H. C. Frick — el a
permis să se facă o evaluare corectă a proprietăţilor companiei.

Cînd istoricii vor învăţa, prin urmare, să analizeze mai cu băgare de seamă materialele de care
dispun şi să opereze corecturi în socotelile menţionate, concepţiile larg acceptate despre profituri
şi exploatare vor suferi o revizuire drastică.
*Inclosure - acţiunea de împrejmuire a marilor proprietăţi fun ciare, făcută în baza „actelor de
împrejmuire” emise de parlament începînd din secolul al XVII- lea, care a eliminat proprietatea
mică şi a concentrate terenurile. (n.t.)

**New Deal - politica intervenţionistă iniţiată de Roosevelt în anii Marii Crize (n.t.).

***Joc de cuvinte: gilded înseamnă deopotrivă aurit, poleit şi mituit, corupt (n.f.).

****Oraş în East Massachusetts, lângă Boston, care a devenit la jumătatea secolului al XlX- lea
un important centru cultural. Aici se grupaseră intelectuali radicali şi reformatori sociali ca
Emerson, Thoreau, Hawthome. (n.t.)

*****E vorba despre membrii partidului Whig; în cele ce urmează, „liberalismul“ se referă
exclusiv la doctrina acestui partid american dispărut din viaţa politică înaintea Războiului Civil.
Schematizînd lucrurile la maxim, putem spune că Hacker identifică două mari tradiţii politice
americane: federalismul hamiltonian, continuat de partidul Whig şi apoi de Partidul Republican
în variantă modernă, înfiinţat în 1854; republicanismul „clasic”, jeffersonian, continuat de
Jackson şi de Partidul Democrat modem. Apoi Hacker face nuanţările necesare (n.t.).

[1] Charles A. şi Mary R. Beard, The Rise of American Civilization, vol., Macmillan Co., New
York, 1927; America in Midpassage, Macmillan Co., New York, 1939; The American Spirit: A
Study of the Idea of Civilization in the United Stated, Macmillan Co., New York, 1942.

[2] Edward H. Carr, Conditions of Peace, Macmillan Co., New York, 1942; The Soviet Impact
on the Western World, Macmillan Co., New York, 1947.

[3] P. Boissonade, Life and Work in Medieval Europe, trad. Eileen Power, A. A. Rnopf, New
York, 1927.

[4] L. M. Hacker, Shaping of the American Tradition, 2 vol., Columbia University Press, New
York, 1947; England and America — The Ties that Bind: An Inaugural Lecture, Clarendon
Press, Oxford, 1948.
[5]
Vezi discuţia excelentă despre acest aspect în E. S. Fumiss, The Position of Laborer in a
System of Naţionalism, Houghton Mifflin Co., Boston, 1920. în mod destul de curios, Heckscher,
în impunătoarea lucrare despre mercantilism, şi Keynes, care îl imită servil, evită cu desăvîrşire
să vorbească despre consecinţele morale ale mercantilismului.
[6]
Simon & Schuster, New York, 1940.
[7]
Matthew Josephson, The Robber Barons, Harcourt, Brace Co., New York, 1934.
[8]
Un exemplu interesant de acest fel este P. S. Foner, History of Labor Movement in the United
States, International Publishers, New York, 1947.

[9] Vezi Merrill Jensen, The New Nation: A History of the United States during the
Confederation, 1781-1785, A. A. Knopf, New York, 1950; Dumas Malone, Je fferson and the
Rights of Man, Little, Brown & Co., Boston, 1951.

[10] Vezi A.M. Schlesinger, Jr., The Age of Jackson, Little, Brown&Co., Boston, 1945

[11] Vezi J. G. Randail, The Civil War and Reconstruction, D. C. Heath Co., Boston, 1937,
Lincoln the President, 2 voi., Dodd, Mead Co., New York, 1945 şi Lincoln the Liberal
Statesman, Dodd, Mead Co., New York, 1947; A. O. Craven, The Repressihle Conflict,
Louisiana State University Press, University, La., 1939 şi The Corning ofthe Civil War, C.
Scribner’s Sons, New York, 1942.

[12] J. C. Ransom et al., I’ll Take My Stand: The South and the Agrarian Tradition. By Twelve
Southerners, Harper Bros., New York, 1930 şi Who Owns America ? ed. H. Agar şi A. Tate,
Houghton Mifflin Co., New York, 1936.

[13] Vezi J. N. Frank, Save America First, Harper Bros., New York, 1938.

3. Tratarea capitalismului de către intelectualii de pe continent de BERTRAND

DE JOUVENEL

Urmărim cu adîncă îngrijorare atitudinea intelighenţiei occidentale faţă de propria societate. În

general, omul posedă imagini mentale, reprezentări la scară tot mai amplă ale universului, ale
obiectelor şi forţelor componente, ale propriei persoane şi relaţiei sale cu ele. Aceste imagini pot
fi asemănate, în linii mari, cu hărţile vechi împodobite cu miniaturi. Într- un anumit sens, acţiunea
raţională înseamnă ghidare după aceste hărţi de care dispune propriul eu, oricît de imprecise ar fi
ele. Mărimea, bogăţia şi acurateţea acestor reprezentări sau hărţi se datorează în între gime
intercomunicării. Educaţia constă în transmiterea unui stoc de asemenea reprezentări şi în
stimularea facultăţii native de a le produce. În orice grup ales la întîmplare, se poate observa că
membrii săi nu sînt la fel de activi în comunicarea acestor reprezentări; în toate so cietăţile
organizate cunoscute există o categorie de membri specializată în operarea cu ele. Importanţa
acestor reprezentări pentru societate este foarte mare; acţiunea „raţională” individuală sau
colectivă trebuie întreprinsă pe baza a ceea ce este „cunoscut”, a imaginilor despre realitate puse
în circulaţie. Aceste imagini pot fi însă înşelătoare. Acţiunea „raţională” întemeiată pe „hărţi”
proaste este absurdă în lumina unei cunoaşteri mai bune şi poate fi dăunătoare; studiului
societăţilor primitive ne oferă o mulţime de exemple în acest sens.
Din punct de vedere subiectiv, este raţional să ne nă pustim asupra morilor de vînt dacă avem
convingerea că ele sînt nişte uriaşi haini şi periculoşi, care ţin în robie prea-frumoase prinţese.
Totuşi, e mai sănătos să le privim ca pe nişte dispozitive destul de ineficiente de captare a unei
energii inconstante, cu scopul de a măcina cereale. Se poate întîmpla să nu ne placă morarul,
probabil un om rău, dar este în cel mai bun caz un capriciu poetic să- l privim ca pe un duh rău ce
îşi întinde aripile malefice asupra ţinutului. Intelighenţia occidentală nu este scutită de asemenea
coşmaruri rezultate din altoirea emoţiilor puternice pe tulpina plăpîndă a cunoaşterii pozitive.

Cunoaşterea pozitivă este acea înţelegere a ceea ce ne înco njoară care ne permite să atingem
scopurile pe calea optimă. Mai mult, o oarecare înţelegere a forţelor ce acţio nează în jur ne-a
permis să le punem la treabă în favoarea noastră. Este dovedit prin experienţă că stă în puterea
noastră să schimbăm rînduiala oamenilor (societatea) ca şi a lucrurilor (natura). Ca şi mai
înainte, asta necesită cunoaştere. Unui ignorant, mecanismele sociale îi vor pă rea totdeauna
inutil de complicate; la fel şi o maşină, într-adevăr, orice structură organică, după cum ştim, este
mult mai complexă decît una anorganică. Numai că oa menii sînt mai puţin dispuşi să-şi
recunoască ignoranţa cînd e vorba de societate decît atunci cînd e vorba de na tură: de re mea
agitur. în plus, în acest domeniu al socialului criteriile de judecată sînt de două feluri.

Oamenii fac judecăţi de valoare, dintre care unele sînt de ordin etic şi se corelează cu bonum
honestum; acestea din urmă nu se aplică niciodată agenţilor sau instituţiilor care nu posedă liber
arbitru. Dus să vadă un furnal, un copil sau un sălbatic ar putea fi îngroziţi de zgomotul pro dus şi
l-ar considera „bau-bau“. Totuşi această imagine va fi abandonată de îndată ce va pricepe că
furnalul nu este însufleţit. Nici o persoană în cunoştinţă de cauză nu va socoti furnalul rău pentru
că e de un roşu-aprins, dă drumul din cînd în cînd la pîrîiaşe de lavă incandescentă şi se hrăneşte
cu pulbere de fier vechi şi cărbune negru. Este pur şi simplu un dispozitiv, un instrument
adecvat, din moment ce serveşte interesele oamenilor contribuind la producerea de maşini şi
unelte. Şi nici o persoană cu scaun la cap nu va învinovăţi furnalul pentru grozăvia unor scopuri
la îndeplinirea cărora oamenii se slujesc de maşini (cum ar fi un război de agresiune). Se
înţelege că maşina în sine este un slujitor credincios şi că numai oamenii sînt răspunzători pentru
utilizarea ei nefastă. Profesorul îi arată elevului care se încăpăţînează în viziunea sa animistă
asupra furnalului că aceasta este o superstiţie. Însă chiar profesorul poate privi „capitalismul” cu
aceiaşi ochi cu care elevul ignorant şi superstiţios priveşte furnalul. El o să vadă în capitalism un
monstru malefic, producător de rele şi suferinţe, şi nu un dispozitiv la fel de util ca şi furnalul
pentru producţia de unelte.
Este foarte adevărat că judecăţile morale au importanţa lor în aprecierea mecanismelor sociale,
în timp ce nu par deloc potrivite pentru aprecierea mecanismelor tehno logice. Pentru că în
funcţionarea celor sociale sînt implicaţi agenţi cu conştiinţă morală. Prin urmare, mecanismele
sociale sînt supuse evaluării după două criterii: eficienţă şi moralitate. O discuţie despre
armonizarea acestor criterii în general implică metafizica. Noi vom încerca să rămînem într- un
orizont mai modest. Întrucît aprecierea de bun sau rău (în sens moral) se aplică numai agenţilor
care au conştiinţă, un dispozitiv poate fi rău numai in direct.
Există argumente evidente împotriva unui mecanism care face oamenii mai răi; cum ar fi
criteriul pe care s-a bazat Platon cînd a calificat ca rea politica lui Pericle. Cîteva din cele mai
strălucite minţi ale omenirii au susţinut că devenim mai răi dînd frîu liber poftelor şi mai buni
prin renunţare. Stoicii au subliniat că oamenii ajung sclavii dorinţelor, iar cinicii au accentuat că
fiecare renunţare reprezintă un grad de libertate în plus. Primii Părinţi ai Bisericii ne au învăţat
că prin preocuparea pentru bunurile lumeşti ne punem sub stăpînirea „Prinţului lumii acesteia”.
Mai de curînd, Rousseau a preluat această temă cu o elocvenţă captivantă. Dacă acceptăm acest
punct de vedere, atunci într-adevăr sînt rele mecanismele sociale care tind să extindă mereu sfera
dorinţelor noastre prin satisfacerea lor treptată şi prin trezirea speranţei de a împlini permanent
noi dorinţe. Mecanismul social al capitalismului este rău, dar acelaşi lucru se poate spune şi
despre dispozitivele tehnice folosite în industrie. Totuşi această părere nu este îmbrăţişată
deschis de către contemporani; din contră, ei sînt nerăbdători să vadă că nevoile umane sînt
satisfăcută tot mai deplin. De aceea peroraţiile împotriva „banilor” nu par să aibă vreun rost.
Dacă oamenii îsi doresc „bunuri”, desigur că îşi doresc „bani“, care sînt numitorul comun al
acestor „bunuri”, calea de a ajunge la ele; iar „puterea banilor” nu este decît importanţei acestor
bunuri asupra dorinţelor omeneşti.Sarcina specifică a mentorului spiritual şi moral este să arate
oamenilor deşertăciunea unor lucruri la care rîvnesc.
Dar împiedicarea accesului la ele cu ajutorul autorită ţii temporale predispune la încălcarea legii
şi la crearea unui complex de interese criminale. Aceste exemple sînt edificatoare pentru efectele
distrugătoare ale mecanismelor sociale asupra caracterului uman. Lumea civilizată se minunează
de existenţa unei societăţi criminale puternic organizate aflate dincolo de suprafaţa modului de
viaţă american; dezvoltarea acestei ciuperci parazite a fost favorizată de intrarea în
conspirativitate a consumului de băuturi alcoolice şi a căpătat un nou avînt prin intrarea în
clandestinitate a jocurilor de noroc. Aceste fenomene ne avertizează că, atunci cînd mecanismele
sociale sînt folosite pentru a ridica nivelul moral al comportamentului uman, se pot obţine
rezultate contrare celor intenţionate. Mai mult, este binecunoscut faptul că orice încercare de a
modifica atitudinea oamenilor altfel decît printr-o schimbare de mentalitate este, de obicei,
zadarnică şi oricum nu reprezintă un progres moral.

Pentru intelectual, mecanismul social al capitalismului oferă o imagine dezagreabilă. De ce? În

propriii lui termeni, e vorba de oameni egoişti în căutarea îmbogăţirii personale. Cum ? Oferind
consumatorilor lucruri pe care le doresc sau pe care pot fi convinşi să le dorească. În mod cu
totul de neînţeles, acelaşi intelectual nu este însă şocat de realizările democraţiei hedoniste; şi în
acest caz, egoiştii se pot îmbogăţi promiţînd altor oameni lucruri pe care aceştia le doresc sau
pot fi convinşi să le dorească. Diferenţa pare să constea, în principal, în faptul că aceşti
capitalişti oferă într-adevăr bunurile promise. Şi în tot Occidentul, îndeplinirea promisiunilor
politice apare ca o trăsătură a instaurării capitalismului. Un alt aspect al mecanismului capitalist
care îl face dezagreabil intelectualilor constă în „coborîrea muncitorilor la condiţia de simple
instrumente41 . Aşa cum spune şi Kant, este întotdeauna imoral să- i tratezi pe ceilalţi oameni
drept mijloace, nu drept scopuri în sine. Experienţa ne învaţă că aceasta nu este o conduită
neobişnuită, şi nici specifică pentru capitalism. Părerea lui Rousseau este că un asemenea
tratament este inerent într-o societate civilizată, care favorizează contactele întîmplătoare bazate
mai degrabă pe eficienţă decît pe sentimente şi că acesta devine tot mai răspîndit pe măsură ce
contactele se înmulţesc şi interesele se întrepătrund. Punctul de vedere al lui Marx este mai puţin
filozofic şi se bazează mai mult pe istorie. Capitalistul, spune el, a avut la îndemînă, la apariţia
sa, o populaţie ce fusese deja tratată ca o unealtă de exploa tatorii precedenţi, înainte ca
burghezia întreprinzătoare să pună stăpînire pe ea, iar existenţa unui proletariat care a putut fi
tratat în asemenea fel se explică prin exproprierea fermierilor. De aceea muncitorii deposedaţi de
propriile mijloace de producţie au fost obligaţi să lucreze pentru cei care dispuneau de asemenea
mijloace. Dacă această teorie (inspirată evident de politica de împrejmu iri[1]) ar fi adevărată,
capitalismul ar fi descoperit că e cel mai greu să obţină „sclavi plătiţi” în ţările unde se găsea cel
mai uşor pămînt (i.e., în Statele Unite).

Nu este imposibil ca imaginea mentală a capitalismului să fi suferit din cauza unei dihotomii pe
care economiştii clasici au considerat-o necesară din motive logice — cea între consumator şi
muncitor. Întreprinzătorul era prezen- lut ca servind consumatorul şi folosindu-se de muncitor. O
asemenea dihotomie poate fi stabilită chiar şi în cazul lui Robinson Crusoe, ale cărui resurse
fizice (considerate drept „muncitorul”) se pot interpreta ca fiind exploatate în interesul nevoilor
(considerate drept „consumatorul”). Această reificare a celor două aspecte ale publicului putea fi
susţinută din punct de vedere ştiinţific la începutul a ceea ce este cunoscut drept era capitalistă.
Într-adevăr, pînă atunci, publicul cumpărător al produselor manufacturiere se diferenţiase net de
populaţia muncitoare a meşteşugarilor, angajaţi în special în producerea de bunuri de lux pentru
cei bogaţi, care trăiau de pe urma cîştigurilor nemuncite obţinute pe proprietăţile funciare. Dar
exact în era capitalistă, s-au contopit tot mai mult producătorul salariat de bunuri de consum
fabricate şi cumpărătorul unor asemenea bunuri. Ar fi o ilustrare grăitoare a evoluţiei sociale
dacă am putea afla ce procent din bunurile de consum manufacturate a ajuns la salariaţii angajaţi
în fabricarea lor. Acest procent a crescut constant sub regimul capitalist, astfel că această
dihotomie a devenit un concept tot mai abstract. Aproape că nu mai este necesar să precizăm că
această dihotomie e utilă din punct de vedere intelectual în orice economie unde triumfă
diviziunea muncii; în aceeaşi manieră, muncitorul sovietic este folosit în slujba consumatorului
sovietic. Diferenţa constă în faptul că este tratat mai nemilos ca muncitor şi primeşte mai puţin
în calitate de consumator.

O mare parte a intelighenţiei occidentale de azi modelează şi transmite o imagine denaturată a

instituţiilor noastre economice. Acest lucru este periculos, întrucît tinde să abată impulsul salutar
în direcţia reformei de la nişte obiective realizabile şi constructive către unele irealizabile şi
distructive. A fost pusă în discuţie contribuţia istoricului la distorsionarea imaginii, în special
prin interpretarea pe care a dat-o „Revoluţiei industriale”. Eu nu am multe de adăugat. Istoricii
şi-au făcut datoria evidentă de a descrie situaţia socială mizerabilă, despre care au găsit
nenumărate dovezi. Totuşi s-au dovedit extrem de imprudenţi în interpretarea faptelor. În primul
rînd, se pare că au luat de bun faptul că o sporire accentuată a gradului de conştientizare socială
şi a indignării provocate de mizerie erau un indicator adecvat al adîncirii sără ciei; nu prea s-au
gîndit la posibilitatea că această creştere ar putea fi, de asemenea, şi un indicator al noilor
posibilităţi de exprimare (datorate în parte concentrării muncitorilor, în parte sporirii libertăţii
cuvîntului), al sensibilităţii filantropice crescute (puse în evidenţă de lupta pentru re forme
penale) şi al unui nou sentiment al puterii oamenilor de a schimba lucrurile, provocat chiar de
Revoluţia industrială. În al doilea rînd, ei nu par să fi distins suficient între suferinţele care
însoţesc orice migraţie masivă (şi în acea vreme exista o migraţie către oraşe) şi cele pricinuite
de sistemul de fabrică. În al treilea rînd, se pare că ei nu au acordat destulă importanţă revoluţiei
demografice. Dacă ar fi folosit metoda comparativă, ar fi putut descoperi că afluxul masiv către
oraşe, cu sărăcia şi condiţiile sordide ce rezultă de aici, a avut loc şi în ţări neatinse de Revoluţia
industrială, iar acolo producea periodic valuri de cerşetori în loc de muncitori prost plă tiţi. Dată
fiind presiunea populaţională, ar fi fost oare situaţia mai bună fără dezvoltarea capitalistă?
Starea ţărilor subdezvoltate şi suprapopulate ne poate oferi un răspuns. [2] Scăpările metodologice
de acest fel rămîn totuşi nesemnificative în comparaţie cu erorile conceptuale.
Îmbunătăţirea apreciabilă a situaţiei muncitorilor realizată în ultimii o sută de ani este atribuită în
genere presiunii sindicatelor şi legilor adecvate care au corectat un sistem nedrept. Pe de altă
parte, s-ar putea ridica întrebarea dacă nu cumva această îmbunătăţire ar fi avut loc pur şi simplu
pe baza realizărilor acestui sistem nefast, iar măsurile politice nu au făcut decît să scuture pomul
de roade. Căutarea cauzei reale nu este o îndeletnicire lipsită de însemnătate, întrucît o atribuire
greşită a meritelor poate crea convingerea că fructele cresc în urma scuturării pomilor. In cele
din urmă, ne putem întreba dacă „vremurile grele“ evocate cu atîta amărăciune, pentru care este
acuzat capitalismul au fost o trăsătură specifică a dezvoltării capitaliste, sau reprezintă un aspect
al dezvoltării industriale rapide (fără ajutor din afară) care se regăseşte şi în alte sisteme sociale.
Este comparaţia între Magnitogorsk-ul anilor 1930 şi Manchester-ul anilor 1830 chiar aşa
favorabilă primului?

De notat că istoricul nu are voie să „ierte“ grozăviile unui proces care a jucat un rol evident în
ceea ce se cheamă „progres”, tocmai înti-o epocă îmbătată de „istoricism”, cînd se găsesc în
mod curent scuze pentru grozăviile de azi sub pretextul că ele vor conduce la un bine viitor oare-
care, o afirmaţie încă nesusţinută cu dovezi. Mai bine ne-am indigna de ceea ce se întîmplă azi,
în faţa evenimentelor pe care putem spera să le influenţăm, decît de ceea ce s-a pierdut în negura
amintirii. Cu toate acestea, găsim uşor exemple de autori care au subliniat greutăţile claselor
muncitoare britanice din secolul al XIX- lea, în timp ce nu au găsit nimic de spus despre
înregimentarea cu ajutorul violenţei a ţăranilor ruşi în colhozuri. Aici păr tinirea este flagrantă.

Putem găsi anume motive pentru atitudinea părtinitoare a istoricului? Nu cred. Atitudinea sa ar
constitui o problemă aparte numai dacă s-ar dovedi că el e cel ce a scos iniţial la lumină
nenorocirile produse de capitalism, care trecuseră neobservate anterior de către restul intelighen-
ţiei, modificînd prin aceasta punctul de vedere al colegilor săi intelectuali. Dar nu aşa s-au
petrecut lucrurile, în rîndul unor grupuri largi de intelectuali se impuseseră deja viziuni
nefavorabile asupra capitalismului, întregi sisteme de gîndire orientate împotriva sa, înainte ca
istoricii să-i fi dezvăluit trecutele slăbiciuni sau, mai mult, înainte ca ei să fi acordat vreo atenţie
istoriei sociale. Probabil că principala realizare a lui Marx este că a iniţiat o asemenea
preocupare, care şi-a avut originea şi s-a dezvoltat într-un climat de opinie anticapitalist.
Istoricul nu este un constatator lipsit de scopuri. Atenţia sa se concentrează pe anumite
probleme, sub influenţa preocupărilor proprii sau ale altora, legate de actualitate. Ceea ce îl
determină să caute anumite date, care au fost poate lăsate deoparte ca nesemnificative de
generaţiile anterioare de istorici; pe acestea le interpretează, cu ajutorul schemelor de gîndire şi
judecăţilor valorice pe care le împărtăşeşte cu cel puţin o parte din gînditorii contemporani.
Astfel, studiul trecutului va purta întotdeauna amprenta opiniilor actuale. Istoria, ştiinţa merg în
pas cu vremurile şi sînt supuse procesului istoric. În plus, filo zofia istoriei nu e posibilă decît
prin aplicarea filozofiei la istorie. Una peste alta, atitudinea istoricului reflectă existenţa unei
atitudini în rîndul intelighenţiei. Dacă el este părtinitor, caracteristica se aplică intelighenţiei în
general. Prin urmare, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra atitudinii intelectualului.

Sociologia şi istoria socială sînt discipline privilegiate în zilele noastre. Ar trebui să apelăm la
ajutorul lor. Din păcate, specialiştii în acest domeniu au acordat atenţie puţină, sau deloc,
problemelor care aveau în centrul lor intelectualul. Care este şi care a fost locul lui în societate?
La ce tensiuni a dat naştere acest lucru? Care sînt trăsă turile specifice ale activităţii
intelectualului şi ce complexe are aceasta tendinţa să creeze? Cum au evoluat sentimentele
intelectualului faţă de societate şi care sînt factorii implicaţi în această evoluţie? Toate aceste
probleme şi încă multe altele ar trebui să fie incitante pentru cercetătorii sociali. Importanţa lor a
fost arătată de mari gînditori (cum ar fi Pareto, Sorel, Michels, Schumpeter şi, în primul rînd,
Jean Jacques Rousseau). Dar pedestraşii ştiinţei, ca să zic aşa, nu i-au urmat; acest cîmp de cer-
cetare vast şi rodnic a rămas neexplorat. De aceea tre buie să ne descurcăm cu puţinele date pe
care le avem, şi în felul acesta poate vom fi iertaţi pentru stîngăcia şi greşelile unei tentative
întreprinse în lipsa mijloacelor necesare.

Istoria intelighenţiei occidentale din ultimele zece seco le se împarte cu uşurinţă în trei etape. În
prima perioadă, intelighenţia era preoţească; nu existau alţi intelectuali decît aceia chemaţi şi
consacraţi slujirii lui Dumnezeu. Ei erau păstrătorii şi interpreţii Cuvîntului lui Dumnezeu. În a
doua perioadă asistăm la ascensiunea unei intelighenţii seculare, primii care au apărut fiind
juriştii Curţii; profesiunea juridică este pentru multă vreme principala sursă de intelectuali laici;
ce care îi amuzau pe nobili, rafinîndu-se treptat, au reprezentat o altă sursă, de altfel una minoră.
Această intelighenţie seculară creşte încet din punctul de vedere al numărului, d ar cu mare
repeziciune din punctul de vedere al influenţei, şi conduce marea confruntare cu intelighenţia
alcătuită din clerici, pe care a înlocuit-o treptat în poziţiile înalte pe care le ocupa. Apoi, în cea
de a treia perioadă, care coincide cu Revoluţia industrială, constatăm o înmulţire spectaculoasă a
intelectualilor seculari, favorizată de generalizarea educaţiei laice şi de ascensiunea tipăriturilor
(şi, eventual, a mediilor audio-vizuale) pînă la statutul de industrie importantă (un efect al
Revoluţiei industriale). Această intelighenţie seculară este acum, de departe, cea mai influentă şi
constituie obiectul studiului nostru.

Majoritatea copleşitoare a intelectualilor occidentali afişează şi declară o ostilitate vădită faţă de

instituţiile economice şi sociale ale societăţii în care trăiesc, instituţii cărora le dau numele
generic de capitalism. întrebaţi despre temeiurile acestei ostilităţi, ei vor prezenta
motive emoţionale: grija pentru „muncitor” şi antipatia faţă de „capitalism”; precum şi
motive etice: „cruzimea şi nedreptatea sistemului”. Această atitudine dovedeşte o re marcabilă
asemănare de suprafaţă cu cea a intelighenţiei clericale din Evul Mediu (şi, aşa cum vom vedea,
un contrast izbitor cu cea a intelighenţiei laice de pînă în secolul al XVIII- lea). Biserica
medievală şi-a concentrat atenţia şi strădaniile asupra celor loviţi de soartă. Era protectoarea
săracilor şi îndeplinea toate funcţiile care cad acum în sarcina statului bunăstării: hrănirea
nevoiaşilor, îngrijirea bolnavilor, educaţia. Toate aceste servicii erau gratuite, finanţate cu
resurse reorientate prin intermediul taxelor bisericeşti şi donaţiilor imense, solicitate cu
insistenţă, în timp ce biserica vîra totdeauna starea săracilor sub ochii celor bogaţi, nu înceta să- i
mustre pe cei din urmă. Atitudinea ei nu poate fi văzută ca avînd doar scopul de a înmuia inima
celor cu stare pentru înălţarea lor morală şi în beneficiul material al săracilor. Bogaţilor nu li se
cerea numai să dea, ci şi să înceteze de a mai căuta să se îmbogăţească. Aceasta decurgea cît se
poate de logic din idealul imitării lui Cristos. Goana după bunuri lumeşti mai mult decît o cer
nevoile de bază era categoric imorală: „Ci avînd hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi în-
destulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte
nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de
argint este rădăcina tuturor relelor. .(I Tim. 6:8-10). Evident, o credinţă care avertiza oamenii
asupra pericolului reprezentat de bunurile lumeşti („Nu iubiţi lumea, nici cele ce sînt în lume“ [I
Ioan 2:15]) nu putea să-i considere pe cei dornici de astfel de bunuri şi plini de succes în
obţinerea lor decît ca pe o avangardă pe calea către pierzanie spirituală. Pe de altă parte, mo-
dernii au adoptat un punct de vedere mult mai favorabil bunurilor lumeşti. Sporirea bogăţiei le
apare ca un fapt deosebit de îmbucurător şi, prin urmare, aceeaşi logică ar trebui să- i facă să
considere aceiaşi oameni ca pe o avangardă pe drumul către înavuţire materială.

Acest din urmă punct de vedere ar fi fost complet fantezist în condiţiile concrete ale Evului
Mediu. Cît timp bogăţia era obţinută de pe un pămînt căruia nu i se aducea nici o îmbunătăţire,
şi cît timp cei bine înzestraţi nu făceau investiţii productive, existenţa bogaţilor nu aducea decît
dezavantaje pentru cei mulţi (deşi ea a dat naştere industriei artizanale din care, mult timp după
aceea, s-au dezvoltat ramurile industriale care servesc publicul larg; în plus, a fost indispensabilă
dezvoltării culturii). Poate că merită notat faptul că utilizarea modernă a profitului, extindere pe
seama cîştigurilor acumulate, a apărut şi a fost sistematizată în mînăstiri; prea-cucemicii care le
conduceau nu vedeau nimic rău în extinderea proprietăţilor şi în punerea în folosinţă de noi
terenuri, în ridicarea de construcţii mai bune şi în angajarea unui număr tot mai mare de oameni.
Ei reprezintă modelul original al capitalistului ascet, strîngător. Iar Berdiaev a observat pe bună
dreptate că ascetismul creştin a jucat un rol crucial în dezvoltarea capitalismului; el reprezintă o
condiţie a reinvestirii. Este tentant să menţionăm că intelectualii moderni privesc favorabil
acumularea de bogăţie de către organizaţiile purtînd pecetea interesului public (între prinderile
naţionale), care nu sînt lipsite de asemănări cu întreprinderile mînăstireşti. Nu acelaşi lucru se
întîmplă cînd pecetea lipseşte.

Intelectualul se vede pe sine însuşi ca aliat natural al muncitorului. Parteneriatul este conceput,
cel puţin în Europa, ca unul de luptă. Imaginea pletoşilor şi a bluzelor albastre stînd alături pe
baricade e întipărită în mintea intelectualului. Se pare că această imagine a apărut în tim pul
Revoluţiei franceze de la 1830 şi a devenit comună în timpul Revoluţiei de la 1848. Apoi tabloul
a fost proiectat spre trecut. S-a presupus existenţa unei alianţe permanente între cei puţini care
gîndesc şi cei mulţi care trudesc, o viziune căreia poezia romantică i-a dat expresie şi circulaţie.
Cu toate acestea, istoricul nu poate găsi vreo dovadă a unei asemenea alianţe în cazul
intelighenţiei seculare. Fără îndoială, clerul era devotat alinării şi îngrijirii celor săraci şi
nenorociţi, iar rîndurile sale erau reîmprospătate continuu cu oameni din popor; intelighenţia
clericală era astfel mijlocul prin care săracii înzestraţi cu talent ajungeau să ţină sub ascultare
prinţi şi regi. Dar intelighenţia laică, desprinzîndu-se de rădăcinile preoţeşti, se pare că a întors
spatele preocupărilor bisericii. Dovezile interesului său pentru ceea ce avea să fie numit în
secolul al XlX- lea „problema socială41 sînt pînă atunci extrem de puţine. Există în schimb
nenumărate mărturii ale unei lupte susţinute duse de intelectualii laici împotriva instituţiilor de
asistenţă socială din acele timpuri, care erau administrate de biserică. Pe parcursul Evului
Mediu, biserica acumulase averi uriaşe din donaţiile pioase şi fundaţiile cu scopuri caritabile. De
la Renaştere pînă în secolul al XVIII- lea aceste averi au fost readuse în proprietate privată prin
confiscări masive. Intelectualii au jucat un rol important în acest proces. Aflaţi în slujba puterii
temporale, ei au pornit de la faptul simplu că averea bisericii era cel mai puţin supusă
impozitării; au ajuns pas cu pas la ideea că proprietatea era mai pro ductivă atunci cînd se afla în
mîini private, deci întreprinderea privată servea cel mai bine tezaurul principelui. Pînă la urmă a
devenit un truism că prin îngrămădirea de averi în mîinile unor proprietari veşnici, principele
pierdea foloasele cuvenite iar supusul său orice speranţă (conform raportului D’Aguesseau
asupra fundaţiilor cu caracter perpetuu). [3] Intelectualii laici luau prea puţin seama la nevoile
sociale satisfăcute de instituţiile pe care încercau să le distrugă. Ar fi trebuit ca cerşetorii să fie
adunaţi şi puşi la muncă forţată; aceasta era soluţia ge nială, contrastînd violent cu atitudinea
medievală. Nu este exagerat să comparăm atitudinea intelighenţiei seculare cu cea a adversarilor
cei mai înverşunaţi de astăzi ai serviciilor sociale, cu menţiunea că ei au mers mult mai de parte,
adoptînd o poziţie pe care o putem regăsi periodic şi în timpurile noastre la cîteva generaţii
distanţă, dacă serviciile sociale s-ar întîmpla să reclame o parte considerabilă din venitul naţional
al unei economii sărace.

Spre deosebire de călugării care erau sortiţi să trăiască în sărăcie alături de cei umili, intelectualii
laici au început prin a fi însoţitori şi servitori ai celor puternici. Ei pot fi numiţi prieteni ai
omului simplu în sensul că luptau împotriva diferenţelor sociale datorate naşterii şi că erau de
partea plebeilor în ascensiune — a negustorilor, de fapt.[4] Exista o relaţie naturală de simpatie
între negustor şi funcţionarul public, ambii devenind tot mai importanţi, dar fiind încă trataţi ca
inferiori social. Exista o asemănare naturală în aceea că ambele categorii calculau şi cîntăreau,
erau fiinţe „raţionale”. În sfîrşit, exista o alianţă firească de interese între prinţi şi negustori.
Puterea principelui era legată de avuţia naţională, iar avuţia naţională era le gată de iniţiativa
particulară; aceste relaţii au fost percepute şi descrise încă de la începutul secolului al XlV-lea
de consilierii lui Filip cel Frumos al Franţei. Slujbaşii prin cipilor cu atribuţii juridice înclinau să
elibereze proprietatea din cătuşele medievale pentru a încuraja economia în dezvoltare în
beneficiul vistieriei publice. (Toţi termenii folosiţi aici sînt anacronici, dar nu denaturează po-
litica acelor vremuri.)

Ostilitatea faţă de cel care face bani — l’homme d’argent — este o atitudine mai nouă a
intelighenţiei seculare. Orice istorie a literaturii europene trebuie să citeze numele a numeroşi
întreprinzători care au patronat intelectuali şi care, după cît se pare, au cîştigat afecţiunea şi
respectul protejaţilor lor; astfel, curajul demonstrat de oamenii de litere care l-au apărat pe
Fouquet (după trimiterea la închisoare a acestui magnat şi ministru de finanţe al lui Ludovic al
XlV-lea) arată profunzimea sentimentelor pe care el le inspirase. Numele lui Helvetius şi
D’Holbach trebuie să figureze obligatoriu în orice istorie a ideilor dinaintea Revoluţiei franceze.
Aceşti doi hommes d’argent erau extrem de admiraţi în anturajul lor, în timp ce persoana cea
mai populară printre intelectualii francezi în vremea Revoluţiei era bancherul Necker. Iarăşi, în
timpul Revoluţiei din 1830, prim-planul scenei era ocupat tot de un bancher — Laffitte. Dar de
aici drumurile se despart. Mai tîrziu, intelectualii au încetat să accepte prietenia capitaliştilor,
care la rîndul lor au încetat să mai fie posibile figuri de marcă aşa cum fusese Necker. [5]

Destul de curios, dizgraţia celui care face bani coincide cu o creştere a eficienţei sale sociale.
Oamenii cu bani pe care îi îndrăgiseră atît de mult intelectualii francezi din secolele al XVII- lea
şi al XVIII-lea erau în special perceptori de impozite (vameşi). Principiul prelevării impozitelor
e simplu. Firmelor de prelevare li se concesiona privilegiul de a strînge un impozit dat, plătind o
anumită sumă vistieriei statului. Ele aveau grijă să ridice o sumă mult mai mare decît contribuţia
oficială; diferenţa constituia venitul lor brut. După ce se scădeau costurile colectării, ceea ce
rămînea era profitul net. Această procedură merită numele de „exploatare” mai mult decît orice
formă modernă de a aduce profit. In plus, aceste profituri erau rareori folosite pentru investiţii
care să îmbogăţească ţara. Perceptorii erau renumiţi pentru cheltuielile lor ostentative. Întrucît
privilegiul ce le fusese acordat era valoros, ei cîştigau trecere pe lîngă persoanele influente de la
Curte ajutîndu-le cu multă generozitate „să iasă din încurcături”. În acest fel perceptorul
întrunea toate trăsăturile atribuite de obicei „capitalistului cel rău“, fără a avea însă şi părţile
bune ale acestuia din urmă. El nu producea nimic, obţinea profit în funcţie de duritatea agenţilor
săi şi îşi păstra privilegiul prin corupţie. Ce paradox că acest gen de „făcător de bani“ a fost
popular printre intelectualii zilei şi şi-a pierdut capitalul de simpatie într-o vreme cînd
principalul său mod de a cîştiga devenise fabricarea de bunuri pentru consumul general !

Intelighenţia seculară nu a fost numeroasă pînă pe la sfîrşitul secolului al XVIII- lea; de aceea
nivelul intelectual mediu era ridicat. În plus, membrii săi erau educaţi în şcoli ecleziastice, unde
primeau o pregătire în domeniul logicii pe care „educaţia ştiinţifică” din zilele noastre nu pare
capabilă să o înlocuiască. Prin urmare, mintea lor era predispusă să gîndească în mod coerent; e
remarcabil faptul că în lucrările lor abundă această calitate, co erenţa judecăţii, ceea ce nu se
poate spune despre cele ale contemporanilor noştri. Pentru minţi astfel înzestrate, de îndată ce —
şi în măsura în care — delimitau preocupările lumeşti de adevărurile spirituale, criteriul binelui
terestru era obligatoriu ceea ce numim noi eficienţă. Dacă, împreună cu Descartes, izolăm ceea
ce se petrece în spaţiu şi ajunge direct la cunoştinţa noastră, putem afirma fără să greşim că o
deplasare este mai mare sau mai mică decît alta şi putem spune la fel de justificat că „forţa” care
o provoacă e mai mare sau mai mică. Dacă privim evenimentele sociale ca pe nişte mişcări,
dintre care unele sînt considerate dezirabile, atunci înseamnă că e „bine“ ca acestea să fie
produse, forţele care tind să le producă sînt „bune“, iar instrumentele care tind să le provoace şi
să le aplice în practică sînt mai bune sau mai rele în funcţie de eficienţa lor. E o convingere
naivă a multor intelectuali europeni că „eficienţa” este un idol american re cent apărut. Dar nu
este aşa. De fiecare dată cînd privim ceva instrumentaliter, ca agent pentru producerea a ceva
diferit, trebuie să ţinem seama de capacitatea lui mai mare sau mai mică de a face acest lucru, iar
Descartes a vorbit în repetate rînduri în acest sens despre virtus mai mare sau mai mică a
agentului. Se vede clar că, cu cît cineva tinde către o concepţie monistă a universului care stabi-
leşte drept rezultat ce trebuie atins bogăţia societăţii, cu atît mai mult trebuie să fie predispus să
echivaleze eficienţa în slujba nevoilor şi dorinţelor oamenilor cu binele social. Numai că, destul
de curios, în ultimii o sută cincizeci de ani nu a avut loc o asemenea evoluţie a judecăţii
intelectualului, în paralel cu cea către monismul materialist. Judecăţile etice, desprinse în mod
dezastruos de fundamentul lor metafizic, au explodat într-o creştere dezordonată, ca o molimă
afectînd acţiunea temporală.

Pare plauzibil să existe o relaţie între această schimbare de atitudine şi valul de romantism care a
cuprins intelighenţia occidentală. Constructorii de fabrici călcau în picioare frumuseţile naturii
exact cînd acestea erau descoperite ; exodul de la sate coincidea cu o admiraţie proaspăt
descoperită pentru viaţa de la ţară. O schimbare radicală a mediului rupea oamenii de obiceiurile
străvechi exact cînd ajungeau la modă tradiţiile populare. În sfîrşit, viaţa urbană devenea o
convieţuire cu străinii chiar în clipa în care societatea civilă era declarată insuficientă pentru feri-
cirea oamenilor şi cînd era accentuată nevoia de afecţiune şi sentiment comunitar. Toate aceste
teme se găsesc la Rousseau. Marele filozof ştia prea bine că valorile pe care el le lăuda erau în
contradicţie cu progresul societăţii occidentale; prin urmare, nu dorea deloc acest progres: nici
înmulţirea tot mai rapidă a noilor nevoi, nici umflarea monstruoasă a oraşelor, nici vulgarizarea
cunoaşterii etc. El era consecvent. Numai că intelectualii occidentali nu puteau fi abătuţi din cale
în entuziasmul lor pentru progres. Aşa că ei concepeau simultan dezvoltarea industrială ca pe un
nou avînt înaripat al omului şi toate trăsăturile acesteia ce contrastau puternic cu valorile
„pastorale” ca pe nişte neajunsuri vrednice de plîns. Responsabilă pentru aceste neajunsuri, ca şi
pentru întregul proces era lăcomia, fără îndoială! Există o unitate naturală a atitudinilor faţă de
un anume proces general.
Intelectualul este efectiv nehotărît cînd e vorba de procesul economic general. Pe de o parte, el
este mîndru de realizările tehnicii şi se bucură că oamenii capătă tot mai multe din lucrurile pe
care le doresc. Pe de altă parte, el simte că armata cuceritoare a industriei distruge valori şi că
disciplina care domneşte acolo este una nemiloasă. Aceste două puncte de vedere sînt
reconciliate convenabil atribuind „forţelor progresului11 partea agreabilă a procesului şi „forţelor
capitalismului14 pe cea dezagreabilă.

Poate merită notat faptul că, în legătură cu creaţia economică, se fac aceleaşi greşeli ca şi faţă de
Creaţie la nivel metafizic, întrucît mintea omenească are capacităţi limitate şi dovedeşte lipsă de
mobilitate chiar şi atunci cînd greşeşte. Atribuirea a ceea ce este considerat bun şi rău unor forţe
structural diferite în procesele strîns împletite ale creşterii economice ne aminteşte desigur de
maniheism. Greşeala de acest fel nu dispare, ci tinde să fie agra vată de replici ce preiau versul
lui Pope care spune că totul este cum se cuvine şi că fiecare aspect neplăcut este condiţia unui
bine viitor.

Nu e de mirare că discuţia privind problema răului în societate tinde să urmeze modelul

dezbaterii mai vechi şi mai profunde a problemei răului în univers, o ches tiune asupra căreia
intelectualii s-au concentrat cu mult mai multă atenţie decît asupra versiunii modeme, mai
limitate. Observăm că intelighenţia seculară emite judecăţi despre organizarea temporală, nu din
punctul de vedere al adecvării la scopul urmărit, ci din punct de vedere etic (deşi principiile etice
invocate nu sînt niciodată enunţate clar sau poate nici măcar concepute clar). Îi auzi pe cărturarii
occidentali spunînd că scopul factorilor de decizie din economie trebuie să fie bunăstarea
muncitorilor; că, deşi acest scop a fost atins în Statele Unite şi nu a fost atins în URSS, el îi
animă pe liderii sovietici şi nu pe cei occidentali (sau cel puţin aşa spun cărturarii); şi că, prin
urmare, primii sînt de admirat, iar ceilalţi de condamnat. Aici ne găsim evident în faţa unei
judecăţi in temporalia, ratione peccati[6]. În acest caz, intelectualul laic nu evaluează
instrumentele sociale ca pe nişte instrumente (iar un instrument care produce binele muncitorilor
din indiferenţa conducătorilor presupusă ex hypothesi este desigur unul excelent în comparaţie
cu acela care nu obţine nici un bine pentru muncitori din devotamentul liderilor), ci îşi asumă
rolul de călăuză spirituală, fără să fie probabil suficient de pregătit pentru asta.

Trecînd în revistă rapid atitudinile adoptate succesiv de intelighenţia laică a Occidentului, vom
spune că aceasta a apărut ca o reacţie la dominaţia spirituală a intelighen- ţiei clericale, în slujba
puterii temporale, şi s-a preocupat de raţionalizarea organizării scopurilor lumeşti conside rate ca
date. De-a lungul secolelor, ea a demolat puterea bisericii şi autoritatea revelaţiei; astfel a dat
frîu liber puterilor temporale. Puterea temporală îmbracă cele două forme clasice, ale săbiei şi
pungii cu bani. Intelighenţia a preferat punga. După lichidarea puterii sociale a bise ricii, ea s-a
întors împotriva categoriilor care purtau sabia, în special împotriva celui mai mare purtător de
sabie, suveranul politic. Slăbirea puterii ecleziastice şi militare a dat evident deplină libertate
celei băneşti. Dar atunci intelighenţia a virat din nou, proclamînd o cruciadă spirituală împotriva
liderilor economici ai societăţii modeme. Se întîmplă oare aşa deoarece intelectualii trebuie să
fie în dezacord cu orice grup conducător? Sau există cauze speciale ale antagonismului faţă de
oamenii de afaceri ?
Intelectualul exercită o autoritate de un anume fel, numită persuasiune. Şi aceasta i se pare
singura formă acceptabilă de autoritate. Ea e singura admisă de intelectuali în utopiile lor, acolo
unde nu e nevoie de stimulente de natură materială şi ameninţări cu pedeapsa. Totuşi, în so-
cietăţile reale persuasiunea singură nu poate determina cooperarea sistematică a mai multor
agenţi. Ar fi prea mult să sperăm că fiecare participant într- un proces amplu îşi va juca rolul
pentru că împărtăşeşte aceeaşi viziune cu iniţiatorul sau cu organizatorul. Aceasta este ipoteza
„voinţei generale41 , aplicată în fiecare parte şi sector al corpului economic: ea merge pînă la
limita neverosimilului. Conducătorii societăţii trebuie să aibă la îndemînă o putere mai puţin
oscilantă decît cea cîştigată prin persuasiune ; numai că intelectualului îi displac aceste forme
grosiere de autoritate şi cei care le exercită. El strîmbă din nas în faţa formei blînde de autoritate
conferită de concentrarea capitalului în mîinile „ţarilor afacerişti” şi dă înapoi cu scîrbă în faţa
genului brutal de autoritate rezultat din concentrarea atribuţiilor poliţieneşti în mîi nile
conducătorilor totalitari. Cei care dispun de asemenea mijloace îi par abrutizaţi de folosirea lor
şi suspecţi pentru că ar considera oamenii manevrabili cu ajutorul acestora. Efortul
intelectualilor de a restrînge folosirea alternativelor la persuasiune este evident un factor de pro-
gres, dar în acelaşi timp poate, dacă este împins prea de parte, să conducă societatea la
alternative ca anarhia şi tirania. Intr-adevăr, se ştie că intelectualul apelează la tiranie pentru a-şi
susţine proiectele.

Ostilitatea intelectualului faţă de omul de afaceri nu pre zintă nici un mister, întrucît cei doi au,
prin atribuţiile lor, standarde complet diferite, astfel încît comportamentul normal al omului de
afaceri apare condamnabil dacă e judecat după criteriile adecvate comportamentului intelec-
tualului. O asemenea judecată ar putea fi evitată într-o societate compartimentată, divizată
oficial în clase cu roluri diferite şi legate de forme diferite de respectabilitate. Totuşi, nu acesta
este cazul societăţii noastre, ale cărei idei şi legi actuale postulează că ea formează un tot
omogen, în cuprinsul acestuia, omul de afaceri şi intelectualul merg pe căi diferite. Omul de
afaceri oferă publicului „bunuri”, definite ca orice ar dori acesta să cumpere; intelectualul
încearcă să arate ce este „binele”, şi pentru el unele din bunurile oferite sînt lucruri fără valoare
pe care publicul ar trebui să fie descurajat să şi le dorească. Pentru intelectual, lumea afacerilor
este una în care valorile sînt greşite, motivaţiile josnice, iar recompensele prost direcţionate. O
portiţă adecvată către lumea interioară a intelectualului, acolo de unde pleacă judecăţile sale, e
oferită de preferinţa lui pentru pagubă. S-a observat că simpatia sa se îndreaptă către instituţiile
care merg în pierdere, ramurile industriale naţionalizate susţinute din bugetul sta tului, colegiile
care trăiesc din donaţii şi subvenţii, ziarele care nu reuşesc niciodată să ajungă pe linia de
plutire. De ce oare? Pentru că el ştie din proprie experienţă că, tot deauna cînd acţionează aşa
după cum simte el că ar trebui, există un dezechilibru între efortul său şi primirea de care are
parte: în jargon economic, valoarea de piaţă a pro dusului intelectual este cu mult sub cea a
resurselor consumate. Asta din cauză că un lucru cu adevărat bun în domeniul intelectual poate
fi astfel apreciat numai de o minoritate. Întrucît rolul intelectualului este să- i facă pe oameni să
ia drept bun şi adevărat ceea ce nu erau în stare să aprecieze ca atare mai înainte, el întîmpină o
rezistenţă formidabilă la vînzare şi lucrează în pierdere. Cînd suc cesul este uşor şi instantaneu, el
ia asta drept un semn aproape sigur că nu şi-a îndeplinit cu adevărat funcţia. Judecînd după
experienţa sa, intelectualul suspectează că orice lucru care produce un profit a fost făcut nu din
convingere şi devotament, ci pentru că pot fi găsiţi destui oameni care să- l dorească, aşa încît
întreprinderea să devină profitabilă. Ai putea să stărui pe lîngă intelectual şi l-ai putea convinge
că majoritatea lucrurilor trebuie făcute în acest fel. El va simţi în continuare că nu acesta e
drumul său. Filozofia lui despre costuri-beneficii poate fi rezumată în următorii termeni: pentru
el, o pierdere este rezultatul firesc al devotamentului faţă de lucrul-ce-tre- buie- făcut, în timp ce
profitul, pe de altă parte, este rezultatul firesc al ploconirii în faţa publicului.

Diferenţa fundamentală de atitudine între omul de afaceri şi intelectual poate fi punctată cu

ajutorul unei formule tocite de atîta folosire. Omul de afaceri trebuie să spună: „clientul are
întotdeauna dreptate”. Intelectualul nu poate accepta această idee. Un scriitor prost îl recunoşti
chiar după maxima care face din el un bun om de afaceri: „Dă publicului ceea ce doreşte.” Omul
de afaceri acţionează într-un context alcătuit din gusturi şi judecăţi de valoare pe care
intelectualul trebuie să caute întotdeauna să le modifice. Activitatea de căpătîi a intelectualului
este cea a misionarului care duce Evanghelia neamurilor păgîne. Să le vinzi tărie e mai puţin
periculos şi mai profitabil. Aici există un contrast puternic între a oferi „consumatorilor“ ceea ce
ar trebui să aibă dar nu vor, şi a le oferi ceea ce acceptă cu mare plăcere dar nu ar trebui să
capete. Comerciantul care nu reuşeşte să se orienteze către pro dusul mai vandabil este considerat
un prost, dar misionarul care ar face-o ar fi considerat un escroc.

Pentru că noi, intelectualii, funcţionăm ca propovăduitori ai adevărului, sîntem predispuşi să

avem faţă de omul de afaceri exact aceeaşi atitudine de superioritate morală ca a fariseului faţă
de vameş, pe care a condamnat-o Isus. Ar trebui să fie o lecţie pentru noi că bietul om care zăcea
pe marginea drumului a fost ridicat de un negustor (samariteanul) şi nu de intelectual (levitul).
Vom îndrăzni oare să negăm că îmbunătăţirea extraordinară a situaţiei mulţimilor truditoare este
în principal opera omului de afaceri? Ne putem bucura că servim nevoile cele mai înalte ale
omenirii; dar daţi- ne voie să ne temem sincer de această responsabilitate. Dintre „bunurile”
oferite pentru a obţine profit, pe cîte le putem considera cu adevărat dăună toare? Nu cumva se
întîmplă acest lucru cu mult mai multe dintre ideile pe care le profesăm noi? Nu există şi idei
nefaste pentru funcţionarea mecanismelor şi instituţiilor care asigură progresul şi fericirea
comunităţilor? Este grăitor faptul că toţi intelectualii sînt de acord că există asemenea idei, deşi
nu cad cu toţii de acord care sînt acelea. Mai rău, nu există oare idei care stînesc pa tima în
sufletul oamenilor? Responsabilitatea noastră este sporită de faptul că răspîndirea unor idei
potenţial malefice nu poate şi nu trebuie să fie oprită prin acţiunea autorităţii temporale, în timp
ce comercializarea unor bunuri dăunătoare poate fi interzisă în acest fel.

Ţine de domeniul misterului şi reprezintă un domeniu de cercetare promiţător pentru istorici şi

sociologi faptul că comunitatea intelectualilor a devenit mai aspră în jude căţile sale la adresa
comunităţii oamenilor de afaceri chiar în momentul în care aceasta din urmă îmbunătăţea în mod
evident situaţia maselor, îşi perfecţiona propria etică a muncii şi îşi ridica conştiinţa civică.
Judecat după roadele sale sociale, după moravurile şi spiritul său, capitalismul este incomparabil
mai vrednic de laudă astăzi decît în zilele cînd era acuzat cu mult mai puţină înverşunare. Dacă
schimbarea de atitudine a intelighenţiei nu se explică printr-o înrăutăţire a realităţii cercetate,
atunci nu se explică oare printr-o schimbare a înseşi intelighenţiei?

Întrebarea deschide un domeniu vast de cercetare. S-a presupus multă vreme că marea problemă
a secolului XX este cea a locului în societate al salariatului industrial; nu s-a acordat suficientă
atenţie ascensiunii unei vaste clase intelectuale al cărei loc în societate s-ar putea dovedi o
problemă şi mai mare. Intelectualii au reprezentat principalul agent distrugător al vechii structuri
a societăţii occidentale, care oferea trei seturi distincte de instituţii pentru intelectuali, războinici
şi lucrători. Ei s-au străduit să transforme cîmpul social într-unul omogen şi uniform; adierea
dorinţelor personale suflă peste el mai în voie; aprecierile subiective reprezintă criteriul pentru
toate strădaniile. Fireşte, această alcătuire socială pune preţ pe „bunurile” cele mai rîvnite şi
aduce în prim-plan pe aceia care s-au remarcat în producerea lor. Astfel că intelighenţia şi-a
pierdut supremaţia de care se bucura pe cînd reprezenta „Starea întîi“ în favoarea acestei clase
„afaceriste”. Atitudinea ei de azi poate fi explicată într-o anumită măsură prin complexul de in-
ferioritate pe care l-a dobîndit. Nu numai că intelighenţia în întregul ei a coborît la un statut mai
puţin solemn, dar, în plus, recunoaşterea individuală tinde să fie deter minată de criteriile
aprecierii subiective a publicului, lucru pe care intelighenţia îl respinge din principiu; de aici şi
tendinţa compensatorie de a exalta figura acelor intelectuali care se adresează numai
intelectualilor.

Noi nu ne permitem să dăm explicaţii, iar remarcile precedente nu sînt altceva decît simple
sugestii. Ambiţia noastră este numai de a accentua că există ceva de explicat şi că pare oportună
iniţierea unui studiu al tensiunilor ce apar între intelighenţie şi societate.

[1] Vezi nota de la p. 65.

[2]
Oare nu vedem atîtea ţări care au nevoie stringentă de capital pentru angajarea surplusului de
forţă de muncă eliberată din agricultură? De notat că o asemenea forţă de muncă poate fi
angajată în condiţii pe care le-am considera umane numai în măsura în care produsele muncii
sale sînt destinate pieţelor străine mai bogate. Dar atîta timp cît mărfurile sînt destinate pieţei
autohtone, programul de lucru trebuie să fie mai lung, iar plata mai mică pentru ca articolele să
fie vandabile unei populaţii sărace. într-adevăr, în încercarea de a satisface nevoile unei părţi cît
mai mari din populaţia locală, primele fabrici trebuie negreşit să angajeze muncitori în condiţii
mult mai proaste decît cele de care dispuneau înainte meşteşugarii ce deserveau doar o p iaţă
îngustă, cea a proprietarilor rurali bogaţi. De aceea, dacă cineva compară pe nedrept cîştigul
anterior al meşteşugarilor cu cel actual al muncitorilor din fabrică, atunci Revoluţia industrială
este însoţită la început în mod logic de o scădere a salariului real.
[3]
Acest raport, care a prefaţat Edictul Regal Francez din august 1749, formulează principiul că
acumularea de terenuri de către un proprietar colectiv care nu cedează niciodată din posesiuni
împiedică disponibilizarea capitalului pentru persoanele particulare, care ar tre bui să poată obţine
şi controla un „capital de avere” căruia să-i dedice eforturile lor.Cei care citesc acest act şi alte
documente oficiale vor fi de acord poate cu echivalarea: „Ideile Revoluţiei franceze, adică cele
care îi animau pe miniştrii lui Ludovic al XV- lea.“
[4]
Desigur, negustorul era şi un promotor al activităţii industriale de vreme ce comanda
meşteşugarilor bunurile pe care le punea apoi în vînzare.
[5]
Unul din ultimele exemple fiind, desigur, cel al lui Engels.
[6] Privitoare la [aspecte] materiale, cu o greşeală de raţionament (lat. — n.t)