CLASIFICAREA IMPOZITELOR

În fiecare ţară sunt instituite mai multe tipuri de impozite care se deosebesc între ele sub aspectul
formei, conţinutului, modalităţilor de stabilire şi a responsabilităţii privind plata acestor contribuţii.
Pentru a sesiza mai uşor elementele comune ale impozitelor, dar şi diferenţele în plan economic,
financiar, social şi politic ale acestora se impune gruparea impozitelor pe baza unor criterii ştiinţifice.
a. în funcţie de suportatorul impozitelor întâlnim:
- impozite directe, sunt acele impozite care se plătesc de către persoanele care le suportă din
veniturile, profitul sau averea acestor persoane;
- impozite indirecte, sunt acele impozite care se suportă de către alte persoane decât persoanele care
au obligaţia stabilirii, declarării şi plăţii impozitelor.

b. în funcţie de modul de evaluare a bazei impozabile întâlnim:

- impozite de tip real a căror materie de impozitare este evaluată pe baza elementelor exterioare
specifice obiectului impozabil, fără să se ia în considerare situaţia personală a contribuabilului;
- impozite de tip personal a căror materie impozabilă este evaluată pe baza veniturilor şi cheltuielilor
aferente activităţii impozabile şi luând în considerare situaţia persoanei impozitate;
- impozite de consum a căror materie impozabilă este evaluată pe baza preţului produselor şi
serviciilor consumate de persoanele fizice şi juridice.

c. în funcţie de modalitatea de stabilire a bazei de impozitare întâlnim:

- impozite cedulare a căror bază de impozitare este stabilită la nivelul fiecărei cedule sau categorii de
materie impozabilă (impozit pe profit, impozit pe dividende, etc.);
- impozite mixte care se stabilesc atât la nivelul fiecărei categorii de materie impozabilă cât şi la nivelul
persoanei impozabile;
- impozitul global care presupune stabilirea bazei de impozitare la nivelul persoanei impozabile luând
în calcul toate câştigurile obţinute atât în ţara de domiciliu cât şi străinătate, într-o perioadă de un an.

d. în funcţie de modalitatea de stabilire a sarcinii fiscale întâlnim:

- impozite de repartiţie sau de capitaţie, sunt acele impozite stabilite în cuantum egal
pe fiecare persoană prin raportul dintre necesarul de resurse financiare şi numărul de persoane dintr-o ţară
sau colectivitate locală;
- impozite de cotitaţie, sunt acele impozite care se stabilesc prin aplicarea unor cote de impozit în
sistem proporţional sau progresiv asupra bazei de impozitare.

În orice ţară întâlnim următoarele grupe de impozit:

- impozit pe câştigul persoanelor fizice sau juridice îmbrăcând forma impozitului pe venit, respectiv
impozitul pe profit sau societate;
- impozitul pe capital care se aşează asupra patrimoniului mobiliar şi imobiliar al persoanelor fizice şi
juridice;
- impozitul pe consum care se aşează asupra valorii bunurilor şi serviciilor consumate de persoanele
fizice şi juridice.

Această grupare are la bază elementele de natură economică în baza cărora se face distincţia între câştig,
avere şi consum.

ELEMENTELE SPECIFICE ALE IMPOZITELOR

Orice impozit are în structura sa o serie de elemente componente ce trebuie cuprinse în actul
normativ ce reglementează impozitul respectiv.
Orice omisiune a unui element creează greutăţi în aplicarea legii respective şi în gestionarea
impozitului.
Elementele componente ale impozitului sunt:
a. denumirea impozitului, care se stabileşte în funcţie de conţinutul materiei impozabile. Exemplu:
impozit pe venit, impozit pe profit, taxă pe valoarea adăugată, etc.
 b. persoana impozabilă reprezintă subiectul impozitării care poate fi beneficiarul câştigului sau
proprietarul bunului supus impozitarii. Această persoană este cunoscută sub denumirea de contribuabil. În
funcţie de domiciliul sau reşedinţa contribuabilului întâlnim următoarele persoane impozabile:
- persoane impozabile care obţin câştiguri sau deţin bunuri în ţara de domiciliu, cât şi din străinătate;
- persoane impozabile care obţin câştiguri în afara ţării de domiciliu sau reşedinţă;
- persoane impozabile fără domiciliu sau reşedinţă.
Impozitele şi taxele ce trebuie să le plătească un contribuabil au la bază statutul fiscal al acestora care
se stabileşte în funcţie de activitatea impozabilă desfăşurată cu respectarea convenţiilor pentru evitarea dublei
impozitări şi a legislaţiei naţionale adoptată de fiecare ţară. c. materia impozabilă reprezintă veniturile sau
bunurile ce se supun impozitării. În cazul impozitelor directe, materia impozabilă o reprezintă venitul sau
averea persoanelor fizice şi juridice. În schimb, în cazul impozitelor indirecte, materia impozabilă o reprezintă
bunurile şi serviciile consumate.

d. suportatorul impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul din venitul obţinut sau din
averea acesteia. În mod normal ar trebui ca suportatorul impozitului să fie platitorul către bugetul statului.

Totuşi, în unele situaţii plata impozitului se realizează de către alte persoane decât suportatorul
impozitului şi anume atunci când se utilizează metoda stopajului la sursă ca modalitate de plată a impozitelor
sau în cazul impozitelor indirecte.
De exemplu, în cazul impozitelor indirecte impozitul îl suportă consumatorul de bunuri, iar plata
impozitului se realizează de către vânzătorul acestor bunuri. În cazul impozitelor directe, suportatorul
impozitului este în acelaşi timp plătitorul impozitului cu excepţia impozitelor care cad în sarcina plătitorilor de
venit. Exemplu: impozitul pe venitul din salarii, impozitul pe dividende, etc.

e. sursa impozitului indică sursa din care se suportă impozitul datorat, care poate fi venitul sau averea
suportatorului impozitului. În cazul veniturilor persoanelor fizice şi profitului persoanelor juridice, obiectul
impunerii coincide cu sursa impozitului. De regulă, impozitul pe avere se suportă din veniturile proprietarului
averii.
În cazul neachitării impozitelor la termenele de scadenţă, sursa din care se suportă aceste contribuţii
poate fi averea plătitorului impozitelor.

f. unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură pentru exprimarea materiei impozabile.

De regulă, materia impozabilă este exprimată valoric în moneda naţională a statului care exercită
dreptul de percepere a impozitului. De exemplu, profitul impozabil, venitul impozabil, sunt exprimate în
moneda naţională a statului român.
Totuşi, pentru unele impozite materia impozabilă se exprimă în unităţi naturale (metru pătrat, bucăţi,
kilogram, litru, etc.). de exemplu, în cazul impozitului pe teren, accize, etc.

g. cota de impozit sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere.
Impozitul poate fi stabilit prin:
- taxe specifice stabilite la o unitate monetară, pe unitatea cantitativă sau pe întreaga materie
impozabilă, (ex: accizele);
- taxe ad – valorem care pot fi proporţionale, progresive sau regresive ce se aplica asupra valorii
materiei impozabile (ex: impozitul pe profit).

h. aşezarea impozitului constă în stabilirea şi evaluarea materiei impozabile. La baza stabilirii materiei
impozabile stau mai multe principii:
- principiul realităţii, care presupune că stabilirea materiei impozabile trebuie să aibă la bază
capacitatea productivă a contribuabilului, stabilită pe baza venitul impozabil sau, prin semnele exterioare
specifice obiectului impunerii;
- principiul teritorialităţii în materie fiscală asigură delimitarea în spaţiu a dreptului unui stat de a
percepe impozite potrivit suveranităţii fiscale a acestuia stabilindu-se operaţiunile impozabile, persoanele
impozabile şi regulile fiscale teritoriale ce vor fi aplicate;
- principiul neutralităţii presupune ca în urma impozitării veniturilor sau a bunurilor impozabile să nu
se creeze avantaje sau dezavantaje din punct de vedere fiscal contribuabililor, adică evitarea unei concurenţe
neloiale între subiecţii din economie;
 - principiul impunerii pe perioade limite sau delimitări în timp a obligaţiilor fiscale presupune că
obligaţiile fiscale ale contribuabilului se stabilesc pe perioade de timp egale şi nu la sfârşitul vieţii acestuia;
- principiul personalizării presupune ca în cazul stabilirii unor impozite să luăm în considerare şi
situaţia personală a contribuabilului.
Stabilirea materiei impozabile trebuie să aibă la bază interdependenţa dintre principiul realităţii şi
principiul personalizării, dar şi o delimitare în timp şi spaţiu a obiectului impunerii.
Aşezarea impozitului presupune evaluarea materiei impozabile utilizându-se următoarele tehnici:
- tehnica directă sau metoda declaraţiilor controlate presupune că persoana impozabilă, pe baza
datelor din contabilitatea proprie sau pe baza informaţiilor primite de la terţi, stabileşte materia impozabilă;
- tehnica indirectă, constă în stabilirea materiei impozabile de către administraţia fiscală pe baza
datelor furnizate de contribuabil despre obiectul impunerii sau cheltuielile personale ale acestuia.

i. termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat către bugetul statului sau
bugetele colectivităţilor locale de persoanele impozabile. Impozitele se plătesc lunar, trimestrial sau anual sau
la alte termene stabilite prin actul normativ prin care se instituie impozitul.
La baza stabilirii termenului de plată a impozitelor şi taxelor stă principiul exigibilităţii. Potrivit acestui
principiu se stabileşte data la care autoritatea fiscală poate solicita contribuabililor plata impozitelor şi taxelor.

j. sancţiuni fiscale reprezintă sancţiunile pe care le suportă persoanele impozabile atunci când nu se
conformează voluntar cu privire la declararea şi plata impozitului datorat conform legilor fiscale. La baza
aplicării sancţiunilor fiscale stau verificările asupra legalităţii şi realităţii datelor din declaraţiile fiscale.
În funcţie de gravitatea faptelor săvârşite de contribuabil, se pot aplica sancţiuni contravenţionale sau
penale.

PRINCIPIILE IMPOZITĂRII

Impunerea fiscală reprezintă modalitatea prin care statul, potrivit drepturilor constituţionale, obţine
resurse financiare de la membrii societăţii, în vederea asigurării finanţării cheltuielilor publice. Prin această
modalitate se produce un transfer de resurse din sfera bunurilor private în sfera bunurilor publice de la nivel
central şi local.
La baza impunerii fiscale stau principiile impozitării considerate reguli şi norme specifice stabilirii şi
plăţii acestor contribuţii. Aceste reguli şi norme influenţează relaţiile dintre contribuabili şi autoritatea fiscală.
În materie fiscală primele principii au fost formulate de Adam Smith în lucrarea sa „Avuţia Naţională”
(1776) din al cărei conţinut rezultă că introducerea oricărui impozit trebuie să aibă la bază echitatea între
contribuabili şi eficienţă pentru administraţia fiscală.
Principiile impozitării pot fi grupate în funcţie de obiectivele urmărite de către stat prin instituirea
impozitelor. Astfel, principiile impozitării sunt grupate în:
a. principiile de echitate fiscală au la bază echitatea socială care trebuie asigurată şi în materie fiscală.
Respectarea echităţii în materie fiscală a fost interpretată diferit în timp şi anume:
- la începutul secolului al XVIII - lea, respectarea echităţii fiscale s-a rezumat la eliminarea imunităţii
fiscale de care beneficiau anumiţi contribuabili;
- în perioada actuală, respectarea echităţii fiscale presupune ca impozitarea să se efectueze în funcţie
de capacitatea de plată a fiecărui contribuabil, absenţa imunităţii fiscale şi luarea în considerare a situaţiei
personale a contribuabilului.
În mod concret aplicarea principiilor echităţii fiscale presupune:
- stabilirea sarcinilor fiscale în funcţie de capacitatea productivă a contribuabililor;
- neimpozitarea părţii din venitul destinat pentru acoperirea cheltuielilor de subzistenţă ale
contribuabililor;
- impozitarea tuturor veniturilor impozabile indiferent de persoanele care obţin veniturile respective;
- tratamentul fiscal să fie asigurat în mod egal tuturor contribuabililor ceea ce presupune ca la venit
egal să fie plătit acelaşi impozit;
- sancţionarea drastică a contribuabililor care săvârşesc fapte de evaziune fiscală.

b. principiile egalităţii în faţa impozitului, potrivit cărora se asigură egalitatea în faţa legilor fiscale şi a
cheltuielilor publice. Egalitatea în faţa legii fiscale a contribuabililor presupune tratarea în mod egal a acestora
adică evitarea discriminărilor din partea autorităţii fiscale. În schimb, egalitatea în faţa cheltuielilor publice
presupune obligaţia civică a contribuabililor de a participa la finanţarea cheltuielilor publice în funcţie de
posibilităţile de plată a acestor persoane.

c. principiile de politică financiară presupun ca la introducerea unui impozit să se asigure:

- un randament fiscal ridicat, presupune ca impozitul să aibă un caracter universal adică, să fie plătit
de toate persoanele ce obţin venituri din aceeaşi sursă;
- stabilitatea impozitului este asigurată atunci când acesta nu este supus unor modificări majore
determinate de conjunctură economică sau de schimbări politice;
- elasticitatea impozitului presupune adaptarea impozitului în funcţie de necesităţile de resurse
financiare ale statului;
- substenabilitatea sarcinii fiscale presupune că impozitarea va fi proiectată în aşa fel încât materia
impozabilă să fie stimulată de impozit.

d. principiile de politică economică potrivit cărora prin introducerea impozitului se asigură realizarea
unor obiective de interes economic, dar şi o influenţă pozitivă asupra mediului de afaceri.
Potrivit principiilor din domeniul economic prin impozitare ar trebui să se asigure:
- atenuarea dezechilibrelor în economie;
- finanţarea unor activităţi economice;
- asigurarea neutralităţii asupra mediului de afaceri, adică a unei concurenţe loiale între subiecţii din
economie.

e. principiile politicii sociale prin care statul cu ajutorul impozitului urmăreşte:

- asigurarea de resurse financiare pentru protecţia socială;
- evitarea impozitării veniturilor destinate acoperirii cheltuielilor de subzistenţă ale contribuabilului;
- acordarea de facilităţi fiscale a zonelor mai puţin dezvoltate;
- finanţarea unor programe de reconversie a forţei de muncă.

f. principiile delimitării în baza cărora se stabileşte competenţa autorităţii fiscale de a percepe

impozite şi taxe, precum şi momentul încasării acestor contribuţii. Delimitarea în spaţiu a taxelor are la bază
suveranitatea fiscală a fiecărui stat. Potrivit principiului delimitării în spaţiu, se stabileşte competenţa
autorităţii fiscale care poate fi naţională, regională sau locală. În schimb, delimitarea în timp a impozitelor şi a
taxelor are la bază principiul exigibilităţii adică, momentul în care autoritatea fiscală are dreptul să solicite
plata acestor contribuţii. În funcţie de principiul exigibilităţii se stabileşte termenul de scadenţă a impozitelor şi
taxelor.

Deşi principiile de echitate fiscală ar fi cele mai importante în stabilirea sarcinilor fiscale pentru
contribuabili, totuşi şi celelalte grupe de principii trebuie luate în considerare de puterea publică în
momomentul elaborării şi aprobării legilor fiscale.
Asigurarea neutralităţii impozitului asupra mediului de afaceri se produce atunci când impozitul nu
influenţează deciziile economice. În schimb, echitatea fiscala apare atunci când sarcina fiscala se distribuie
între contribuabili în funcţie de capacitatea de plata a acestor persoane.
Efectele negative ce se produc odată cu introducerea impozitelor pot fi limitate dacă puterea publică
reuşeşte sa asigure o optimizare în aplicarea principiilor impozitării.