Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:

Conf. dr. Monica Neagu

Fenomene de transport

Procesele metabolice care au loc în organismele vii au la bază un permanent

schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul înconjurător, precum şi între
diferitele compartimente interne ale organismului. Acest schimb se realizează sub
acţiunea unor forţe specifice şi este controlat de o serie de mecanisme celulare.
Dacă într-un sistem termodinamic există un gradient nenul al unui parametru
intensiv, acesta va da naştere unui fenomen de transport net în acel sistem.

6.1. Osmoza
6.1.1. Presiunea osmotică
Fenomenul de osmoză poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unui dispozitiv
experimental foarte simplu, numit osmometru Dutrochet (vezi Figura 6.1).

Figura 6.1. Osmometru Dutrochet.

Fie un recipient ce conţine solventul pur (apă) şi în care se scufundă o pâlnie cu
gura orientată în jos şi acoperită de o membrană semipermeabilă (ideal permeabilă
doar pentru moleculele solventului, nu şi pentru substanţele dizolvate). Pâlnia conţine
o soluţie a aceluiaşi solvent (de exemplu o soluţie de glucoză sau zaharoză).
Se va observa după un timp apariţia unei denivelări între lichidul din vas şi cel
din pâlnie. Moleculele substanţei dizolvate având dimensiunea prea mare pentru a
1
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

putea străbate porii membranei, motivul apariţiei diferenţei de nivel îl constituie în

mod evident trecerea moleculelor de solvent din recipientul ce conţine solventul pur
în pâlnia ce conţine soluţia (vezi Figura 6.2).

Figura 6.2. Trecerea moleculelor solventului prin membrana semipermeabilă.

Osmoza este fenomenul de trecere a moleculelor solventului printr-o membrană

semipermeabilă, dintr-o soluţie mai diluată într-una mai concentrată.
Nivelul lichidului din pâlnie va creşte până la atingerea stării de echilibru,
caracterizată prin egalarea presiunii hidrostatice exercitate de coloana de lichid din
porţiunea tubulară a pâlniei cu presiunea cu care a fost împinsă apa din vas în pâlnie,
numită presiune osmotică. Condiţia de echilibru se scrie:
  gh (6.1)
unde:  reprezintă presiunea osmotică,  este densitatea soluţiei, iar h este
diferenţa de nivel între lichidul din vas şi pâlnie.
Presiunea osmotică reprezintă presiunea mecanică necesară stopării
fenomenului de osmoză.
Înainte de a da expresia matematică a presiunii osmotice trebuie făcută
precizarea că soluţiile diluate prezintă similitudini de comportament cu gazul ideal.
Din acest motiv, formula presiunii osmotice poate fi intuită prin analogie cu ecuaţia
termică de stare a gazelor ideale:
pV  n RT (6.2)

2
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

unde: p este presiunea gazului, V este volumul său, n reprezintă numărul de moli,
R este constanta universală a gazelor, iar T este temperatura absolută. Împărţind
ambii membri ai ecuaţiei (6.2) cu volumul, obţinem o ecuaţie similară cu
 c RT (6.3)

unde c reprezintă concentraţia molară a substanţei dizolvate în soluţie.

Relaţia (6.3) poartă numele de legea Van’"t Hoff şi poate fi extinsă şi pentru
cazul soluţiilor de electroliţi. Se constată că în cazul acestor soluţii, presiunea
osmotică este mai mare decât cea dată de relaţia (6.3). Motivul îl constituie acela că
presiunea osmotică este determinată nu de natura sau masa substanţelor dizolvate, ci
de numărul de particule care nu pot traversa membrana semipermeabilă, numite şi
particule osmotic active.
În vederea scrierii formulei generale de calcul a presiunii osmotice, se impune
introducerea unui nou tip de concentraţie, numită concentraţie osmolară, ce ţine cont
de disocierea substanţelor dizolvate în soluţie şi este dată de relaţia:
cos   ni ci (6.4)
i

unde: ni este numărul de particule (ioni) rezultate din disocierea unei molecule a
substanţei i , iar ci este concentraţia molară a substanţei respective.
Astfel:
1. la electroliţii tari, pentru calculul concentraţiei osmolare se va folosi
relaţia (6.4) cu ni  1 ;
2. la electroliţii slabi, datorită faptului că aceştia disociază doar în mică
măsură, se va folosi aproximaţia ni  1 ;
3. la neelectroliţi, care nu disociază deloc în soluţie ni  1 .
În acest sens, în ecuaţia (6.3) se impune înlocuirea concentraţiei molare cu cea
osmolară:
  cos R T (6.5)

La t  37o C , produsul R T are valoarea aproximativă de 25 l  atm / mol .

Punând în contact două soluţii cu concentraţii osmolare diferite cos1 şi cos 2 , între
ele va apare o diferenţă de presiune osmotică:
   1   2  R T (cos1  cos 2 ) (6.6)

care va împinge solventul din soluţia mai diluată spre cea mai concentrată.
La trecerea solventului prin membrana semipermeabilă ce separă cele două
soluţii de concentraţii osmolare diferite, acesta efectuează un lucru mecanic numit
travaliu osmotic, dat de relaţia:

3
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

cos1
L  n R T ln (6.7)
cos 2

6.1.2. Metode experimentale de determinare a presiunii osmotice

a) Metode directe Metodele directe de măsurare a presiunii osmotice se bazează pe
definiţia ei şi utilizează osmometrul Dutrochet (celula osmotică). În acest mod,
valoarea presiunii osmotice se obţine măsurând presiunea hidrostatică ce o
echilibrează (mai exact denivelarea dintre lichidul din vas şi pâlnie). Metoda este
puţin utilizată şi se pretează numai pentru măsurarea unor presiuni osmotice mici.

b) Metode indirecte
Metoda ebulioscopică Temperatura de fierbere, în condiţii normale, a unui lichid
este temperatura la care presiunea vaporilor saturanţi pm ai lichidului devine egală cu
presiunea atmosferei în care are loc evaporarea ( H  pm  1 atm ).
Dizolvarea în lichid a unor substanţe are drept efect reducerea presiunii
vaporilor saturanţi ai acestuia, motiv pentru care soluţia trebuie încălzită până la o
temperatură mai ridicată pentru ca noua valoare, pm ' , să egaleze presiunea mediului
ambiant.
Efectul ebulioscopic constă în creşterea temperaturii de fierbere a unei soluţii în
comparaţie cu solventul pur (vezi Figura 6.3):

teb  t solutie
f  t solvent
f
pur
(6.8)

Figura 6.3. Diagrama fazelor corespunzătoare: 1 – solventului pur; 2 – soluţiei.

4
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

În cazul soluţiilor diluate, creşterea temperaturii de fierbere teb este

proporţională cu concentraţia osmolară a soluţiei:

teb  keb  c (6.9)

numită legea lui Raoult, unde constanta ebulioscopică, keb , depinde doar de natura
solventului. Valorile acesteia sunt tabelate. De exemplu, pentru apă
keb  0,52 oC / M .
Astfel, cunoaşterea valorii constantei ebulioscopice şi determinarea lui teb
permite aflarea presiunii osmotice a soluţiei:
teb
  RT (6.10)
keb

Metoda crioscopică Efectul crioscopic constă în scăderea punctului de congelare a

unei soluţii în comparaţie cu solventul pur:

tcr  ttsolvent pur  ttsolutie (6.11)

unde tt reprezintă temperaturile de îngheţare (topire). Şi în acest caz, scăderea

temperaturii de îngheţare a soluţiei, comparativ cu solventul pur, este proporţională
cu concentraţia osmolară a soluţiei:
tcr  kcr  c (6.12)

Relaţia de mai sus exprimă legea lui Raoult, unde constanta de proporţionalitate
depinde de natura solventului, având pentru apă valoarea kcr  1,86 oC / M , iar pentru
plasma sanguină kcr  0,56 oC / M .
Împărţind relaţia (6.12) la (6.5) se obţine:
tcr
  RT (6.13)
kcr

Creşterea temperaturii de fierbere respectiv scăderea temperaturii de congelare a

unei soluţii comparativ cu solventul pur prezintă o serie de aplicaţii practice. Un
exemplu îl constituie antigelul (soluţie de etilenglicol (CH 2 OH) 2 , caracterizată
printr-o foarte redusă temperatură de îngheţare), utilizat în timpul iernii în
radiatoarele automobilelor.

6.1.3. Presiunea osmotică a plasmei sanguine

Plasma sanguină este o soluţie apoasă ce are în compoziţie:
 ioni (i): Na+, K+, Cl-, Ca2+ etc.;
 molecule nedisociate (mn): uree, glucoză, aminoacizi etc.;
5
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

 macromolecule proteice (p): albumine şi globuline.

Astfel, presiunea osmotică a plasmei este dată de suma presiunilor osmotice
generate de aceste componente, şi anume:
    i    mn    p (6.14)

Substanţa Plasmă Lichid interstiţial Lichid intracelular

Na 
144 137 10
K 5 4,7 141
Ca 2 2,5 2,4 104
Mg 2 1,5 1,4 31
Cl  107 112 4
HCO3 27 28,3 10
aminoacizi 2 2 8
uree 4 4 4
glucoză 5,6 5,6 -
proteine 1,45 0,2 4

Tabelul 6.1: Concentraţiile osmolare ale principalilor constituienţi ai plasmei (în

103 osM ).
Urmărind datele din Tabelul 6.1, se observă că plasma sanguină şi lichidul
interstiţial au aproximativ aceeaşi compoziţie în ceea ce priveşte ionii şi moleculele
mici nedisociate. În schimb, plasma este mai bogată în proteine. Astfel, concentraţia
osmolară a plasmei este mai mare datorită contribuţiei proteinelor.
Ţinând cont de faptul că endoteliul capilarelor sanguine este permeabil doar
pentru apă, ioni şi micromolecule, nu şi pentru macromoleculele proteice, acest
gradient de concentraţie osmolară dintre cele două medii împinge soluţia
micromoleculară din interstiţiu în lumenul capilarelor cu o presiune numită presiune
coloid-osmotică sau presiune oncotică.
Cunoscând valoarea concentraţiei osmolare a proteinelor în plasmă, se poate
calcula presiunea coloid-osmotică a acesteia:

 co  25,4  1,45  103  36,8  103 atm  28 mm Hg (6.15)

Presiunea coloid-osmotică reprezintă o fracţiune foarte redusă (circa 0,5 %) din

presiunea osmotică totală a plasmei sanguine; totuşi, ea joacă un rol important în
schimburile de apă şi metaboliţi la nivelul capilarelor.
La capătul arterial al capilarului, diferenţa dintre presiunile mecanice
intravasculară respectiv extravasculară este pa  32 mm Hg , scăzând la capătul
venos la pv  12 mm Hg . Diferenţa de presiune osmotică între lichidul vascular şi
cel interstiţial este constantă pe toată lungimea capilarului, fiind  co  28 mm Hg .
6
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

Aşadar, capătul arterial pa   co , deci va avea loc trecerea apei împreună cu
moleculele şi ionii dizolvaţi, către spaţiul interstiţial. Acesta este un fenomen opus
osmozei, numit ultrafiltrare.
La capătul venos al capilarului, unde pv   co , va avea loc, datorită osmozei,
reabsorbţia în capilar a apei împreună cu produşii de catabolism.
Folosind datele din Tabelul 6.1 se poate calcula concentraţia osmolară totală a
plasmei sanguine:
cos  300 mosM  0,3 osM
respectiv presiunea sa osmotică:
 plasma  cos R T  7,6 atm

Utilizând valoarea presiunii osmotice calculate anterior, se poate face o

clasificare a soluţiilor (faţă de sânge) în:
a) soluţii hipotonice, care au:
   plasma  7,6 atm şi deci cos  0,3 osM ;
b) soluţii izotonice, care au:
   plasma  7,6 atm şi deci cos  0,3 osM ;
c) soluţii hipertonice, care au:
   plasma  7,6 atm şi deci cos  0,3 osM ;
Osmoza este importantă într-o serie de procese biologice. Astfel, pentru a putea
fi menţinută structura şi integritatea celulei, este foarte important ca lichidele intra
respectiv extracelular să fie izotonice. În acest sens, celula poate fi considerată, într-o
manieră simplistă, ca fiind o soluţie apoasă separată de mediul înconjurător printr-o
membrană semipermeabilă. Soluţia ce înconjoară celula trebuie să aibă o presiune
osmotică egală cu cea din interiorul acesteia. În caz contrar, apa va ieşi din celulă
deshidratând-o, sau va intra în interior determinând umflarea celulei şi în final
ruperea membranei acesteia. Din acest motiv, orice soluţie ce urmează a fi injectată
intravascular unui pacient trebuie să fie izotonică cu sângele, pentru a nu compromite
integritatea membranei celulare.
Cu ajutorul unui microscop, se poate urmări modul în care se comportă
hematiile plasate în diferite medii. Dacă, de exemplu, hematiile se află într-un mediu
izotonic, ele îşi păstrează forma şi volumul în cote normale. Dacă sunt plasate într-un
mediu hipotonic, apa începe să intre în celulă, motiv pentru care aceasta se umflă şi
în final se sparge, manifestându-se fenomenul de hemoliză (vezi Figura 6.4a). Dacă
hematiile se află într-un mediu hipertonic, apa iese din celulă, aceasta se zbârceşte,
fenomen ce poartă numele de ratatinare (vezi Figura 6.4b).

7
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

Figura 6.4. Hematie suspendată în diverse medii: a – apă distilată; b – soluţie

concentrată de sare.

Interesant este faptul că unele organe prezintă regiuni având valori diferite ale
presiunii osmotice. Spre exemplu celulele ce alcătuiesc corneea conţin un fluid mai
dens optic decât umoarea apoasă cu care acestea se află în contact. Pentru a preveni
pătrunderea apei în cornee, celulele adiacente umorii apoase au rol în pomparea
excesului de apă rezultat în urma fenomenului de osmoză.

6.2. Difuzia
Difuzia reprezintă un transport de substanţă sub acţiunea gradientului de
concentraţie, din zonele cu concentraţie mai mare, către cele unde concentraţia este
mai mică, datorită agitaţiei termice. Este o caracteristică a substanţelor aflate în stare
gazoasă respectiv lichidă.
Din punct de vedere termodinamic, procesul se explică prin faptul că, dacă într-
un sistem există zone de concentraţii diferite, între acestea apare un gradient de
concentraţie (ce reprezintă o forţă termodinamică):
dc
grad x c  (6.16)
dx
care determină apariţia în sistem a unui flux termodinamic conjugat, materializat
printr-un transport de substanţă din zona de concentraţie mai mare către zona de
concentraţie mai mică.
Cantitativ, difuzia este descrisă de legile lui Fick, numite şi legile difuziei.

6.2.1. Legea I a lui Fick

Dă relaţia de direct proporţionalitate între flux şi forţa termodinamică şi poate fi
enunţată astfel: cantitatea de substanţă ce difuzează normal prin unitatea de suprafaţă
în unitatea de timp este direct proporţională cu gradientul de concentraţie:
8
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

1 dn dc
D (6.17)
S dt dx
sau:
dn dc
DS (6.18)
dt dx
unde n reprezintă numărul de moli de substanţă ce trece prin aria S în unitatea de
timp dt , în timp ce c reprezintă concentraţia molară a substanţei (exprimată în
mol/cm 3 . Factorul de proporţionalitate D se numeşte coeficient de difuzie şi are
unitatea de măsură în C.G.S. [ D]C .G.S .  cm 2 /s .
Semnul minus în relaţia (6.18) indică faptul că acumularea de substanţă are loc
în sens contrar gradientului de concentraţie, deci de la concentraţie mai mare la
concentraţie mai mică.

6.2.2. Legea II a lui Fick

Rezultă din derivarea legii I şi se enunţă astfel: viteza de variaţie în timp a
concentraţiei în orice punct al sistemului este direct proporţională cu variaţia spaţială
a gradientului de concentraţie (exprimată ca derivata de ordinul II a concentraţiei):
dc d 2c
D 2 (6.19)
dt dx
Pentru particule sferice de rază r , coeficientul de difuzie este dat de relaţia
Stokes - Einstein:
kT
D (6.20)
6  r

unde: k reprezintă constanta lui Boltzmann, T este temperatura absolută, iar  este
coeficientul de vâscozitate al mediului.
Din relaţia (6.20) rezultă că difuzia unei particule va fi cu atât mai rapidă cu cât
raza ei este mai mică, iar mediul în care decurge procesul se caracterizează printr-un
coeficient mic de vâscozitate. O trăsătură importantă a relaţiei (6.20) o constituie
faptul că nu depinde de semnul sarcinii electrice a speciei ce difuzează, fiind totodată
aplicabilă şi moleculelor neutre din punct de vedere electric. Prin urmare, utilizarea
unor măsurători de vâscozitate permite estimarea coeficienţilor de difuzie a
moleculelor în soluţie.
Valoarea coeficientului de difuzie variază şi în funcţie de masa moleculară a
particulelor care difuzează astfel:
a) pentru micromolecule ( M  1000 Da ):

8  105  cm 2 
D   (6.21)
M  s 
9
Notiţe curs 6 Titular curs Biofizică Medicală:
Conf. dr. Monica Neagu

b) pentru macromolecule (103  M  108 Da ):

3,2  105  cm 2 
D 3   (6.22)
M  s 
De exemplu, pentru acizii nucleici D  109 cm 2 /s

Substanţa Coeficientul de difuzie

( 105 cm2 s )
H+ în apă 9,31
Na+ în apă 1,33
zaharoză în apă 0,521
O2 , N2 în apă 2
glucoză în apă 0,65

Tabelul 6.2: Coeficienţi de difuzie pentru unele micromolecule şi microioni

În consecinţă, difuzia macromoleculelor este un proces mult mai lent decât cel
al moleculelor mici.
Trebuie precizat aici faptul că traiectoria moleculelor ce difuzează nu este
rectilinie, datorită faptului că după fiecare ciocnire cu o altă moleculă, particula îşi
schimbă direcţia de mişcare. Dacă se realizează o mediere a pătratului distanţei
parcurse de particulă din punctul de plecare (unde a avut loc ultima ciocnire), se
constată că aceasta este dată de relaţia:

x2  2 D t (6.23)
numită ecuaţie Einstein - Smoluchowski, unde t reprezintă timpul scurs de la ultima
ciocnire. Valoarea acestui timp este o măsură a eficienţei cu care are loc difuzia unor
substanţe în procesele de transport din organismele vii. Astfel, timpul necesar unei
molecule mici, având coeficientul de difuzie D  105 cm2 /s pentru a traversa de pe o
faţă pe alta o celulă de mamifer cu diametrul de circa 103 cm este, conform formulei
(6.23) de t  0,05 s , deci difuzia este suficient de rapidă pentru a asigura transportul
metaboliţilor în cazul organismelor unicelulare.
La organismele pluricelulare, caz în care este necesar transportul metaboliţilor
la distanţe mari (de ordinul metrilor), difuzia simplă este ineficientă. Astfel, timpul
necesar aceleiaşi molecule pentru a difuza pe distanţa de 1 cm (calculat cu formula
(6.23)) este de aproximativ 14 ore. Din acest motiv, la organismele pluricelulare s-a
dezvoltat în cursul evoluţiei un sistem circulator care să asigure transportul mai rapid
al metaboliţilor şi produşilor de excreţie.

10