,,Memento mori” de Mihai Eminescu

Memento mori” este o încercare a lui Eminescu de a realiza un poem sociogonic pe tema
fotuna labilis, realizat într-o manieră romantică, textul încheindu-se ca și poemul „Împărat și
proletar” cu enunțul „viața e vis”.

„Memento mori” este împărțită în zece secvențe, fiecare închinată unei perioade a
istoriei:

 În prima secvență se enunță conceptele de lume ca vis și de fortuna labilis.

 Al doilea fragment este dedicat Babilonului și civilizației sumeriene. Sunt evocate
grădinile Semiramidei, ca una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Este
evocat Sadarnapal și cetatea Ninive.
 Cel de-al treilea fragment este dedicat Egiptului.
 A patra secvență este dedicată Ierusalimului, Iordanului, unde pe Sion „templul
Iehovei, o minune îl privim”. Este evocat regele David și fiul său, regele
Solomon, care cântă pe Împăratul în hlamidă de lumină.
 Al cincilea fragment este închinat Greciei Antice, care se naște din spuma mării
asemeni Afroditei.
 Secvența a șasea este o apologie a gloriei Romei antice, cu împărați stând pe tron
cu trepte multe. Gloria este umbrită de Neron, împăratul nebun care a dat foc
Romei ca să vadă cum ardea Troia la atacul grecilor.
 Fragmentul al șaptelea este al Daciei, ca o grădină cu dumbrăvi de aur, codri de
argint, păduri de aramă.
 În cel de-al optulea fragment găsim războiul dintre daci și romani. Ca în epopeile
antice, lupta se dă în cer între zeii Daciei și ai Romei, iar pe pământ între armata
condusă de Decebal și ostașii romani. Imaginea lui Traian, care contemplă
cortegiul Cezarilor trecând spre apus, asociază imaginea regelui Lear din „Împărat
sau proletar”. Este descrisă moartea conducătorilor daci, care iau otravă, precum
și blestemul lui Decebal, ce proorocește migrația popoarelor și distrugerea
Imperiului Roman.
 Fragmentul nouă este închinat zeilor nordini, care hotărăsc în Valhala căderea
Romei, sub valurile migratoare venite din nord.
 Poemul se încheie cu al zecelea fragment, care se apropie mult mai mult de
„Împărat și proletar”, fiind evocată revoluția franceză de la 1789, prin căderea
Bastiliei, cu Robespierre și Napoleon. Poetul meditează la condiția omului de
geniu, ca prototip ideal.

Finalul este o adâncire a temei fortuna labilis. De asemenea se găsesc și elemente

împletite a temei lumea ca vis. Toate tablourile sunt de fapt „umbre pe pânza vremii”.