SURÂSUL BUCOVINEI

Nr. 3 (25) Octombrie 2020

Revista˘ de istorie, literatura˘¸si umor

editata˘ de CENACLUL „NECTARIE”
din Vama – Suceava
 SURÂSUL BUCOVINEI
REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ŞI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL „NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA
Pe coperta numărului anterior a apărut „4 (24)” nu „2 (24)” cum ar fi fost corect. Ne pare rău pentru această regretabilă eroare.

Coperta 1: „Vă aşteptăm în Bucovina” - foto I. M. Sasu

AU COLABORAT LA REALIZAREA REVISTEI:

DEP. COMUNICARE AL U.Z.P.R. 11
OVIDIU CORDUNEANU 12
PAUL BRAȘCANU 12
RODICA RODEAN 13
MIHAI CABA 15
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ 19
MELANIA RUSU CARAGIOIU 20
IOAN ABUTNĂRIŢEI 22
PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI 23
BEN TODICĂ 25
GUNER AKMOLLA 28
LUMINIȚA REVEICA ȚARAN 31
CONSTANTIN MĂNUŢĂ 34
MIHAI BURDUJA 35
JENICA ROMANICĂ 38
VASILE FILIP 40
GHEORGHE ANDREI NEAGU 41
ION LAZU 43
ȘTEFANIA OPROESCU 44
SORIN COTLARCIUC 46
NINA GONȚA 47
VASILE LARCO 48
CORINA MATEI GHERMAN 49
DANIEL LUCA 51
MARIAN CĂLINESCU 52
DOINA GURIŢĂ 54
GHEORGHE SOLCAN 56
ANGELA BURTEA 58
ANICA FACINA 60
DOINA TOMA 61
CORNELIA PĂUN HEINZEL 62
IONICA BANDRABUR 65
CONSTANȚA ABĂLAȘEI-DONOSĂ 66
ROLAND F. VOINESCU 68
MIHAI CONSTANTIN TICU 70
ION CUZUIOC 71
ANA ARDELEANU 72
ANGELA ION PISTOL 74
CRISTINA-MARINA MURGEA 75
dr.
Secretar de redacție:
LUMINIȚA IGNEA
LAURENŢIU GHIŢĂ 76
IRINA LUCIA MIHALCA 77
FLORIN ROTARU 78
GHEORGHE BÂLICI 79
MARIA TOMIŢA CORINI 80
ANDA MIHAELA MIROIU 81
LELIA MOSSORA 83
ALENSIS DE NOBILIS 84
VALENTINA BECART 85
NICOLAE SILADE 86
VALERIAN BEDRULE 87
MIHAIL ECOVOIU DOREANU 88
NICOLAE ȘAPCĂ 89
OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN 91
GHEORGHE BĂLĂCEANU 92
PETRU IOAN GÂRDA 94
MARIA APETROAIEI 95
IOANA CRISTIANA BADEA 96
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 98
LIMONA RUSU 99
GHEORGHE ŞERBAN 100
IONEL PINTILII 101
OANA ȚOGAN 102
OANA FRENŢESCU 103
MARIN MOSCU 104
GRAȚIELA CRISTINA SOLOVĂSTRU 105
MIHAI SAVIN 106
MIHAELA MIRCEA 107
ROMEO IOAN ROŞIIANU 108
LHANA ROMA-NOVA 109
ŞERBAN CODRIN 110
SIMION TUDUREAN 111
VALERIA IACOB TĂMAȘ 116
ŞTEFANA CRISTINA MARCU 117
VASILE DAN MARCHIȘ 118
FLORENTIN ADRIAN MAFTEI 119
LUMINIŢA IGNEA 120
IOAN MUGUREL SASU 121
Director:
SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC
Redactor șef: Tehnoredactor:
IOAN MUGUREL SASU DORIN STEHNIOV
(mugurel_sasu@yahoo.com)

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conţinutul materialelor revine,
în exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteţi textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.
Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.
editura pim
 SURÂSUL BUCOVINEI
Laițareasca
C
ine a inventat acest cuvânt și l-a propus ca
denumire de dans, a avut unele, poate mai
multe ofuri. La horă, unde cei mai mulți
participanți dansau, erau și unii care, din diferite
motive, nu o făceau, stăteau pe o bancă, adică pe
laiță, și priveau. O fi asta ceva rău și care trebuie
penalizat? Se pare că da. Greu de crezut că privirea
musai încărcată de tristețe a celor excluși deranja
cel mai mult, mai degrabă faptul că acela care nu
are ceva de făcut, mai ales dacă nu poate face ce
vrea, are timp, condiții și motiv de a formula critici,
care până la urmă devin vocale. Aici e aici și tare
mai seamănă cu atitudinea celor care nu și-au
complicat viața cu practicarea vreunei forme de
activitate artistică, dar se pricep mai bine decât
oricine la a căuta nod în papură și a se strădui până
la „sacrificiul suprem” să desființeze ceea ce, bun
sau rău, rămâne de văzut în timp, fac alții. Ca să nu
mai vorbim de disprețul suveran al celor care au la
activ pagini în care greu se poate găsi ceva ce nu a
mai fost spus, dar care se manifestă ca panegiriști
de mare talent și incontestabilă vocație. Se pare că
așa se dansează „Laițareasca” în forma ei literară;
desigur nici o artă nu este scutită de acest flagel
care are multe puncte comune cu ipocrizia.
Fără mâini, fără picioare, fără aripi, fără minte,
dar s-a dovedit a fi atât de deștept încât a putut trece
dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, a
traversat oceane, virusul vinovat de pandemia care
a cotropit planeta, nu ne-a omis nici pe noi atunci
când și-a făurit strategia. A ferit perdelele frumos
colorate și a arătat că în multe domenii nu stăm
chiar așa de bine pe cât ne plăcea să credem. E atât
de comod să crezi că ți s-a repartizat, totuși, ceea
ce nu ai, încât e de preferat să-ți trăiești amăgeala și
să-ți protejezi mintea de teroarea întrebărilor, mai
ales de cea a căutării răspunsurilor. Iată că acest
minuscul virus a scos la lumină vechea, marea și
bine plătita incompetență.
Am pierdut bucuria lunară a ședințelor de
cenaclu, există telefon, Facebook, da, dar astea
sunt forme sterile de socializare care nu pot înlocui
serile în care membrii își găseau locul, de către unii
de mult așteptat. Fiecare om care gândește are
nevoie să-și exprime concluziile, asta nu se poate în
solitudine, or între cei cu preocupări asemănătoare,
în unele cazuri chiar identice, asocierea este mediul
necesar, dar acum mutilat de pacostea restricțiilor
impuse de pandemie. Aflăm de la Matei 4.4 și
Luca 4.4, că omul nu trăiește numai cu pâine, avem
nevoie de mult mai mult, avem nevoie de ceea ce
nu se poate avea dacă suntem închistați în propriul
egoism.
A fost festivalul, a IX-a ediție, trebuia să
fie, fusese programat să fie, dar nu era posibilă
adunarea împreună cu toți cei care au marele merit
de a nu se considera străini față de noi. Știm de
la Charles Darwin că: „Nu supraviețuiesc speciile
cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci
cele mai ușor adaptabile”, nu ne-a rămas decât să
ne adaptăm. Am apelat la cei care au dovedit că
ne iubesc exact cum și noi îi iubim, iar cu ajutorul
Internetului am realizat o ediție online. Numărul
de vizualizări de pe Youtube demonstrează că nu
a fost un efort zadarnic. Tuturor le mulțumim. În
fond „Laițareasca” este, ca și deplasarea cu izoleta,
ceva ce nu se practică în doi, dar ecoul festivalului
ne confirmă realizarea a ceea ce am sperat și ne-a
confirmat că nu suntem singuri și condamnați să
participăm la bucurie doar cu privirea.
În paginile care urmează vom prezenta
creațiile care au participat la concursul literar și care
și-au urcat autorii pe podium, îi felicităm pe aceștia
și pe toți cei care au avut încredere în forma de
jurizare pe care am folosit-o, nu știu cât de aproape
de perfecțiune este, dar știu că e cinstită și facil
verificabilă.
Timpul va trece, pandemia va înceta să mai
bântuie , așa că la anul viitor va fi o ediție jubiliară
(a X-a) care va avea tot ce acum nu s-a putut. Și va fi
bine.
Ioan Mugurel Sasu
1
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR
REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR
din cadrul Festivalului „Umor Fără Frontiere în Țara de Sus”
SECȚIUNEA
P O E Z I E
Premiul 1
Cătălina Orșivschi
AŞA TE VĂD…
Ispită dulce-n cale sau poate un blestem,
Un basm ori o poveste frumoasă, un poem
Cu versul ce aprinde scânteile-n priviri,
Cu împliniri, emoții sau doar cu amăgiri,
Cântată partitură, pe voci la unison
Ce-i sigur orchestrată de-Amor sau Cupidon,
În file vechi de veacuri înscrisă-n neuitare,
Dar care pentru-oricine ia nouă-nfățișare,
Învolburări de clipe trăite cu-ndrăzneală,
Cu bucurie-n suflet sau poate cu sfială,
Cu fulgere,-o furtună de vară, ploi de stele,
Miracol și descântec ori aprig joc de iele,
O muzică-n surdină sau bubuit de tobe,
O arșiță în suflet sau ale sorții probe,
Fin tremur ori fiorul ce arde c-a încins
Brusc trupul ce plutește, din lutul greu desprins,
Glonț sau săgeată trasă făr' de menajamente
Ce-ațâță cu putere simțiri și sentimente,
Un zbor spre zămislire, de la pământ la cer,
Ce vrea ca să păstreze momentul efemer,
2
Urcuș spre piscuri ‚nalte ori salt înspre abis,
Iradieri de roșu pe-o pajiște de vis,
Un val pe țărmul vieții, sperat de toți,mereu
Sau poate arcul magic descris de curcubeu,
Dorință ce cerșește plăcere vinovată
Ce-a fost dintotdeauna de menestreli cântată
Sau o cumplită boală ce se tratează,-n fine,
C-un singur leac, remediu, ce-i sigur - doar cu tine,
Ori Edenul, Infernul, Rai, Iad,așa, pe rând,
Cu frământări trăite pe margini de cuvânt,
Tumulturi zdrențuite de ascuțiș de gând,
Izvoare de neliniști în suflete arzând,
Păcat și inocență pe laturi de genune,
Plăcere sau lumină ce-i prinsă-n rugăciune,
Scânteie, vâlvătaie ori poate jar mocnit,
Cu pasiuni, ardoare și dor înstăpânit,
Răspântie-n cărarea, în drumul lui și-al ei
Ce-alăturea cu tine-s Icari sau poate zei,
Un răsărit de patimi și un apus de foc,
Așa te văd, IUBIRE, cu toate la un loc.
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

Pom, floare, lan cântau, ca la poruncă

Și-apoi, ca într-o stampă desuetă,
TU Din ierburile ‚nalte de prin luncă
Mi-ai împletit pe deget verighetă.

Te-ai întrupat din fire de mătase, În ochii-mi adumbriți ai pus speranță,

Din geana de lumină,-n zori de zi, Ambrozie în trupul meu supus,
Din fluturi și-arabescuri grațioase În sipetul de zestre,cutezanță
Ce nasc în zbor volute mii și mii. Eu am găsit și sigur tu ai pus.

Din flori, din nori, din voalul fin de ceață, Mi-am potrivit pe drum cu tine pasul
Ai pus din toate-o boabă, ca de rouă Și mână-n mână,-n doi, noi am pornit,
Și-n fața mea, deodată, ai prins viață C-așa în stele hărăzit fu ceasul
Când m-ai cuprins cu brațele-amândouă, Când ne-am văzut și când ne-am întâlnit.

Iar din sărutul florii de sulfină, Ești marea mea ce țărmul îți sărută,
Din razele de soare aurii, Din care duioșie sorb,nectar,
Ai prins și aripi, dar și rădăcină Încredere, iubire absolută,
În sufletu-mi ce te-aștepta să vii. Ce-i fără margini, fără de hotar.

Din macul roșu de pe câmp, în floare, Tu ești fântâna mea cu apă vie,
Luat-ai gingășie,-alint și drag, A vieții oază, pavăză și scut,
Blândețe, irizații de culoare Ești timpul meu ce-a fost și o să fie,
Și mi le-ai pus, pe rând, pe toate-n prag. Ești zeul meu de când te-am cunoscut.

Din flori de lămâiță-ai pus tandrețea Pe-altarul sacru-al rugăciunii mele

Pe mâna mea și timpul, ostenit, Din zile-nsingurate și prea reci
Opritu-s-a s-admire frumusețea Ai apărut tu, steaua mea din stele
A două inimi care s-au unit. Și vreau să fim uniți pe veci de veci.

Any Drăgoianu

Dragostea mea e ca o pasăre

îşi întinde aripile până la răsăritul cuvintelor ai plecat cu două inimi în piept şi noaptea
când soarele vine să strecoare îndoiala sub cearşaf când întind braţul drept îmi dau seama
îmi lipseşti cum sunt eu fără tine
Oh! cât îmi lipseşti o minge de foc în jurul căreia
suflete latră câinii flămânzi
ai plecat bandajându-ţi pieptul şi târând după tine căci aşa e dragostea mea
firul de lumină gălbuie ce se amesteca la infinit o rană în care se ascund adevăruri
cu toate verbele rostite apăsat în ultima noapte îmi lipseşti
a primăverii noastre Oh! cât îmi lipseşti
dragostea mea e ca o pădure unde se taie nemilos suflete
fiecare anotimp şi te-aş scrie la infinit
auzi vaietul păsărilor când arborii cad dar vin câinii flămânzi şi focul se înteţeşte
îmi lipseşti o lume arde din temelii
Oh! cât îmi lipseşti o alta se naşte
suflete aşteptându-te

3
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

Îţi iubesc fiecare poem pe care-l scrii

fără să ştii ce e aceea poezie
dimineaţa pe cearşaful ud
trasezi cu mâna cercuri uriaşe
în care mă înveţi să rămân
ca într-un cântec absolut perfect
ştiu
trăim o poveste absurdă
numai suflet şi atât
îţi iubesc fiecare cuvânt şoptit
ca un ritual zilnic
între a fi şi a înţelege
cum două trupuri
stau rezemate de gloria lumii
iar sufletele
dansează goale
pe o bucată de pământ fertil
îţi iubesc fiecare izbucnire nervoasă
înţepenită între trecut şi prezent
ca o istorie contrafăcută de regi
ştiu
trăim o poveste ca oricare alta
învelită în banalităţi
o poveste ce nu vrea să se prindă
în hora amărăciunilor
sau a renunţărilor
îţi iubesc fiecare strigăt
şi te port în pieptul meu
ca pe un soldat
trecut prin atâtea războaie

Premiul 2
Grigore Cotul

IDILĂ
Mi-am pus rulota-n Vama Veche,
M-am echipat cu noul slip,
Cu gând să-mi caut o pereche,
Trăgeam șezlongul pe nisip,
Iar lâng-o pătură vărgată,
Pe care-o tipă sta… extins,
Mi-am pus bagajele și-ndată
De soare m-am lăsat cuprins,
Lăsând borseta la vedere
Cu teancul verde de dolari
Spre ea, și-am desfăcut o bere,
Privind-o peste ochelari…
S-a-ntors și fără vreo rușine,
Extaziată mi-a privit
Borseta, iar apoi pe mine,
Rămas pe stânga-nțepenit,
Și-n timp ce mi-a întins o mână,
Zicându-mi numele ei mic,
S-au dus secunde bune până
Abia mi-am revenit un pic…
În fine, n-are importanță -
Emoții sau reumatism -
Ce-a fost doar urmă de speranță
S-a transformat în magnetism.
……………………………….........................
Cum pensia mi-e specială,
Eu am, în plus, avere, bani,
Iar ea, de fac o socoteală,
În minus… patruzeci de ani.
CO – PĂTIMIRE
Eu o iubesc, iar ea, de mult,
Mi-a spus că mă iubește,
Că sunt frumos, înalt și cult…
Nimic nu îmi lipsește.
Ea e frumoasă, nu vă mint,
Și e manierată,
Îmi spune vorbe de alint,
Ca mama. Câteodată.
Ne vede lumea pe-amândoi,
Ieșind la ceas de seară,
Se-ntorc privirile spre noi –
Invidia-i omoară.
Și cum ascundem, cât putem,
Iubirea noastră pură,
Eu am amenajat, s-avem,
Un pat la mine-n șură.
O înțeleg și nu insist
Când, totuși, mă evită,
Căci eu rămân un optimist,
Iar ea… căsătorită.

4
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

Premiul 3
Ana - Maria Zlăvog

UMBRA-ACEASTA DE FERICIRE DE 24 DE KARATE

Fugim de timp în contratimp.
Avem un singur bilet pentru o călătorie aşa complicată,
dar supravieţuim - şi nu oricum, ceea ce e cel mai important,
fără operaţii pe cord deschis,
fără resuscitări, analgezice sau vitamine.
Fugim de rechinii care atacă din nou atât de aproape de ţărm,
carne vie în colţii lor agresivi suntem atunci când
nu ne mai suportăm unul lângă altul, umăr lângă umăr, ceafă peste ceafă,
şi de atâta înghesuială efectul de perpetuare a speciei în ritm galopant
ne sufocă mai mult, dar noi fugim mai departe.
Şi pe mine unde mă laşi, suflete ?
Câteodată ne înălţăm atât de sus că frica de a coborî pe pământ
ne face ostili, aroganţi şi absurzi,
înveliţi în măduvă ca-ntr-o armură medievală
printre spini, cu coatele, ne facem loc lângă o cruce albă ca untul
ca s-avem loc de înnoptare,
şi aşa, dintr-o karmă în alta,
moartea pare mai blândă, mai înţelegătoare.
Pentru ea, totul e un joc cu lemne putrede şi oglinzi înclinate,
dar nu de moarte fugim noi, aşchii sunt peste tot,
albastre, verzi, aurii, se amestecă în aluatul cu confetti
în cap, sub unghii, şi pe rând, în fiecare lună, în ochiul drept,
în ochiul stâng...
Şi pe mine cu cine mă laşi, suflete ?
Ştiu: de la o vreme moartea e calmă, adâncă şi rece,
amintirea ei ne trece
prin vine la fel ca altădată, obsedant şi crispat,
ne electrizează, ne amuză cu spaima şi văicărelile ei
dar fugim cu ea mai departe,
coborâm sau urcăm, acelaşi sens unic e în fuga noastră
şi plângem, ne acoperim faţa în batistă,
schimbăm numere de telefon,
facem rost de bani de buzunar,
apoi… ne tăvălim pe jos de atâta râs, iubim,
şlefuim scări de lumină, citim, ne rugăm,
şi nu mai încape nimic în fălcile încleştate de acest vis sublim
şi durerea ajunge, cât ai clipi, până la os,
în umbra-aceasta de fericire de 24 de karate.
Suflete, caută-mă şi ţine-mă bine alături !
Eventual, naşte-mă, nu mai e timp de remember !
Cu tine, prin tine,
Pentru tot şi pentru toate
Rămânem îngerii tăi, Doamne,
Îngerii cuvintelor tale !

5
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR
DOINĂ DE DRAGOSTE (FRUMUSEȚE, ROD CERESC)
Frumuseţe, rod ceresc,
Patimă de vin domnesc,
Ne descântă magii chinul,
Fruntea, braţele, pelinul,
Ne strămută pe pământ
Cu botezul în cuvânt,
În cuvânt de apă vie,
Dor de mâna care scrie.
Dor de leagănul din vatră
Peste care plânge-o piatră,
Dor de lemne şi de foc,
Strânse-n horă de mijloc.
Dor de satul cu cobzar,
Staroste de Cireşar.
Frumuseţe, rod ceresc,
Patimă de vin domnesc,
Te jeleşte-n somn nestins
Ochiul mării-ntredeschis
De roata omului, toscană,
Viperă mândră, codană,
Şi se-ncruntă-n vorba lui
Aurul pământului.
Oglind-a soarelui vicleană,
Rază de culori şi geană,
Angela Ion Pistol
DOR
Iubitul meu, aud cum tot suspină,
Se zvârcolește parcă-n agonie,
O clipă ce ar vrea de dor să-mi țină,
În noaptea nesfârșită și pustie.
Simt depărtarea-n vuietul de vânt
Când stele-n noapte luminează cerul,
Eu am făcut iubirii jurământ,
Să nu-i dezvălui nimănui misterul.
6
Albă, palidă, duioasă,
Din pervaz la noi în casă.
Te descântă luna-n brâu,
Noaptea adumbrind la râu
Şi eşti şoaptă, fulg de stea,
Mâna mea gemea spre ea.
Şi eşti rai de gură arsă
Plai de-argint iubit la coasă.
Şi eşti soră de pământ,
Floare-a muntelui cărunt.
Cu fuioare de zenit
În amfore îţi scriu de-alint
Şi te las sub cerul verde
Să faci lumii pod de stele
Pentru îngeri, pentru oameni,
Să dai lumii sfinte patimi.
Frumuseţe, rod ceresc,
Patimă de vin domnesc,
Carte-rug de altare-nalte
Şi de-lanţuri frânte-n salbe
Pentru oameni, pentru îngeri
Să dai vieţii sfinte plângeri,
Să te naşti de două ori
În cântecul meu de negi şi flori.
Azi, dragul meu, un tren doar ne desparte,
Sunt într-o gară unde-aștept de mult,
Mi-s gândurile toate-n altă parte,
Trimise de-al destinului tumult.
Ca bobul cel de rouă dimineața,
O lacrimă stă gata să îmi cadă,
Să-mi mângâie, să îmi aline fața
Și ochii care-ncearcă să te vadă.
Iubitul meu, cum totul Sus se scrie,
De vei ajunge-n margine de vis,
Te-oi condamna la dor, chiar pe vecie,
Și-mi vei rămâne-n inimă, închis!
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR
HAIDE!
Haide, vino să mă iei,
Să mă duci cum știi tu bine,
Într-un vis în care vrei
Să te întâlnești cu mine.
Printre gene să te pierzi,
Să te caut prin uitare,
Și în ochii mei cei verzi
Să te țin ca-ntr-o visare.
Cornel Costea
Prin iarba-naltă respirând Iubirea
S-a înserat afară și în mine,
S-a dus lumina spre-alte zări pustii,
Iubito, inima mea-ți aparține,
Poate, o faci să bată într-o zi!
Căci, de o vreme, s-a oprit și tace,
Nimic nu îi mai este de folos,
Ascunsă fiind în propria-i carapace,
Cândva, din carne,-acum, numai din os!
Ce-ar fi să îi șoptești că-i primăvară?
Miracolu-nvierii s-o cuprindă,
Și,-ncet, încet, a nu știu câta oară,
Iar, flacăra Speranței s-o aprindă!
Căci, fără ea, nu s-ar mai face noapte,
Nici ziuă n-ar mai fi, nici anotimpuri,
Și-am rătăci în Calea cea cu Lapte,
Atrași, mereu, de tainice abisuri,
De unde nici lumina nu mai scapă
Din ghearele atracției fatale,
Cum ciutele-nsetate se adapă
Din munte coborând atrase-n vale!
Iubito, de nu poți s-o faci să bată,
Îngroap-o, fără grijă, în grădină,
Iar dacă-asculți, vei auzi, de-ndată,
Un susur de izvor cu unda lină,
Din care vor sorbi numai poeții,
Ce caută, curați, nemărginirea,
Umblând, desculți, în roua dimineții,
Prin iarba-naltă respirând Iubirea!
7
Să ne întâlnim noi doi,
Chiar în gândul unde-mi stai,
Și să ne trezim apoi
Într-un vis, pe-un colț de Rai.
Nu-i nevoie de-ajutor,
Și nici de vreo întâmplare,
Să-ți fiu Înger Păzitor
Iar tu, muză creatoare.
Și-n decor de vis feeric
Să ne spunem „Noapte bună”
Iar al nopții întuneric,
Să ne prindă împreună!
Nu mă-ntreba, iubito
Nu mă-ntreba, iubito, de ce tac,
În vreme ce-ntunericul coboară
Pe ulițe-n parfum de liliac,
Iar pașii mei spre tine îi măsoară.
Nu mă-ntreba, iubito, de ce cânt,
În vreme ce-n oraș e-atâta moarte,
Că-ți vine să lași totul pe Pământ
Și să migrezi pe Lună ori pe Marte!
Nu mă-ntreba, iubito, de ce scriu,
În vreme ce pădurile-s cărate
Precum un mort în propriul sicriu,
Ce, totuși, pare viu pe jumătate!
Nu mă-ntreba, iubito, de ce dorm,
În vreme ce în lume-i sărăcie,
Iar tot mai mulți copii flămânzi adorm,
Și nimeni nu mai crede-n Poezie!
De fapt, iubito,-ntreabă-mă ce vrei,
De dorm ori scriu, de cânt sau, poate, tac,
Că, din răspunsuri, știu, tu poți să iei
Doar vorbele-nțelepte, ca pe-un leac!
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

SECȚIUNEA
E P I G R A M E

Premiul 1

Florentina Anghel Laurenţiu Ghiţă

Chin naţional Unui epigramist slab

Cuprins de greaua pătimire, Ce chin, ce suferință și ce dramă,
Românii şi-au ieşit din fire Pân-ai clocit și tu o epigramă,
Căci Pandemia-i vinovată... Dar nu - ți imaginezi ce pătimesc
Le ţine crâşma încuiată. Aceia ce, pe urmă, o citesc!

Adevăruri Copiii - victime ale izolării în timpul

Timpurile grele ne urzesc destinul
Pătimesc ţărani, ploile-s puhoi,
Bălării crescute peste tot şi chinul
E că-n parlament zbiară numai boi.
Marii delapidatori
Adepţi ai ,,tunului’’ de soi
Au mers la sume ce te-ngheaţă
Şi-au pătimit un an sau doi,
Apoi... au huzurit o viaţă
. Tortura n-are practic vr̀ un efect
pandemiei de Coronavirus
Copilul meu enorm a suferit
(Ceva ce-o să-l marcheze pâǹ la moarte)
Că neavând ce face,- a fost silit,
În văzul lumii, să citească - o carte.
Din arhivele Securității
Statistic, se relevă un aspect:
Când anchetăm spioni descoperiți,
Asupra celor ce-s căsătoriți.

8
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

Petru - Ioan Gârda

NUNTA DE ARGINT ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Ideea poate va părea păgână,
Dar ăsta-i adevărul, ce să fac?
Isus a pătimit o săptămână,
Eu pătimesc, deja, de-un sfert de veac!

UNUI HOȚ DIN ZILELE NOASTRE

Cum părea un om cinstit,
Cu o față suferindă,
Foarte mult a pătimit...
Pân’ au reușit să-l prindă.

ETIMOLOGIE (?)
Eu vă spun, bărbați cu soață,
Că așa am constatat:
Multă pătimire-n viață
Ni se trage de la pat.

Premiul 2
Nichi Ursei

FRĂMÂNTĂRILE NONAGENARULUI
De soartă am fost pedepsit,
Trecând prin război şi ,,canal”,
Dar, sincer, eu n-am pătimit
Ca-n tristul regim actual!

EDUCAŢIONALĂ
De parcă a supt la năpârcă
Va da pătimirilor glas
Copilul ce-i dus mult în cârcă
Şi-adult... te v-a duce de nas!

EU ÎN ,,EPOCA DE AUR”
Trudeam în comunistul val
S-aduc partidului cinstire,
Din cincinal în cincinal,
Din pătimire-n pătimire!

9
 REZULTATUL CONCURSULUI LITERAR

Petre Vasilescu

Fiecare cu pasiunea lui...

Extrem de mulți iubesc în lumea asta
Tablouri, timbre, cărți, mașini or case,
Deci nu pricep ce-mi supără nevasta
Când, pătimind, admir ...femei frumoase!

Penitență cu whisky
-Ia dă-mi să gust, bărbate, din pahar,
Ceru consoarta, scoasă brusc din fire
Și țipă: - Arde-al dracu’ și-i amar!!!
- Păi vezi, nu crezi când jur că-i pătimire ...

Pătimirile unui veteran

La soare stând, pe țărmul mării,
Văd mii de mândre - prospătură -
Și-mi zic, în culmea întristării:
Ce forme-alese ...de tortură!

Premiul 3
Any Drăgoianu Grigore Cotul

,,Staţi acasă!’’ GINERELE LA CĂPĂTÂIUL SOACREI

Cum patimi multe i-au cuprins, Cu-atâtea patimi ești plecată –
Urzind covidului o faşă, Doar Cel de Sus le știe –
Românii-n luptă grea s-au prins: Că sper, la dreapta judecată,
Mănâncă, bea şi se îngraşă! Să nu te mai învie!

Anunţ
Vă dau epigramişti de ştire,
Intrăm din nou în pătimire
Aflând că vine-al doilea val
Şi nu pupăm vreun festival.
RECĂSĂTORIT
De când mă știu, întruna pătimesc,
Dar soarta mea-i destul de palpitantă:
Pe soața mea dintâi o tot iubesc…
Îmi pare mult mai bună ca amantă!

Plângere CEA DIN URMĂ PATIMĂ

Când covidul aspru ne-a lovit, în fine, Atât de multe-am îndurat,
Pătimirea, Doamne, m-a şocat pe veci Din cauza soției,
Stau închis cu soacra, vai şi-amar de mine Că pân’ la urmă tot am dat
Nu mai pot ajunge când doresc în... beci. În patima beției.

10
 SURÂSUL BUCOVINEI

R E V I S TA U Z P N R . 1 8 .
P R E S A P R O F E S I O N I S TĂ , L A A P E L

R
evista UZP este una dintre foarte puținele cum este cel al președintelui Doru Dinu Glăvan, care
publicații tipărite din Europa care abordează vorbește, de pe cea mai înaltă poziție a organizației,
strict problematica mass media, în toate despre provocările, dar și despre forța jurnalismului
valențele și segmentele ei. Combinație fericită între care își respectă deontologia, valorile și principiile.
un conținut dens și o prezentare grafică distinctă, Presa românească este inclusă în tabloul mass
ediția cu numărul 18 prezintă din nou, din alte mediei internaționale, este relevată în conexiune cu
unghiuri, felul în care presa profesionistă se prezintă marea problematică a informării și este abordată din
la apelul vremurilor, oricât de complicate. unghiuri dintre cele mai diverse, fără ascunzișuri,
Pornind de la vădită ca o entitate
oglindirea activității care caută soluții, nu
Uniunii Ziariștilor vinovați, care poate tăia
Profesioniști din pentru a vindeca și care
România, cea mai mare nu clintește de lângă
organizație de breaslă din interesul public; toate
țară, Revista UZP nr. 18 acestea atunci când este
punctează, în materiale slujită cu onestitate, lucru
relevante, felul în care care se întâmplă mai des
activitatea Uniunii leagă decât se propagă.
ramurile jurnalismului O parte semnificativă
profesionist din țară și din a publicației este dedicată
Diaspora într-un arbore evoluțiilor internaționale
enorm care cuprinde ale mass mediei, felului în
munca și vocația tuturor care această profesie se
jurnaliștilor care sunt transformă în continuu
membri ai organizației. și cum se poate reinventa
Sunt reflectate Premiile indiferent de câte
și premianții pe anul obstacole i se pun în cale;
2016 care au câștigat atâta vreme cât publicul
concursul profesional larg va avea nevoie de
„ACTA non verba”, informație corectă și
Seratele „Eminescu, in forma rereală, nicio
jurnalistul”, cu toată societate nu va putea
încărcătura lor de tradiție fi imaginată fără presa
a împletirii jurnalismului profesionistă.
profesionist cu creația Revista UZP nr.18
și cu valorile naționale, conține nenumărate
cele mai recente apariții rubrici incitante axate pe
în Editura UZP, cărți de ecou în tabloul complex al tabloul atât de divers al relevanței presei în societate,
culturii din România, publicațiile editate de membrii limpede, penetrantă, bine ilustrată șie ste, din nou,
UZPR care și-au dăruit toată puterea și priceperea ceva de citit, de gândit și de parcurs.
unui act jurnalistic la cele mai înalte standarde. Nu
lipsesc materialele polemice, aplicate, implicate, Departamentul Comunicare al U.Z.P.R.

11
Nr. 3 (25)
O medalie dedicată
,,părintelui căilor ferate
din Bucovina”
P
este zestrea lăsată moștenire de înaintașii
noștri timpul și-a pus nemilos amprenta, a
făcut ca aceasta să sufere, să se altereze, să
fie adesea în pericol de dispariție. E momentul să
ne amintim de cei de pe alte meleaguri aduși aici de
mersul sinuos al istoriei care și-au
dat cu mâna cu țăranii, mazilii și
răzeșii bucovineni, așadar toți acei
vizionari și temerari care s-au unit
pentru a obține aprobările și pentru
a strânge fondurile necesare, care
au gândit,proiectatși au construit
cu palmele lor o legătură feroviară
între Viena, Cernăuți și cele mai
îndepărtate locuri din Bucovina,
cei au adus aici industrializarea,
au dezvoltat mineritul și industria
de prelucrare a lemnului, comerțul
și turismul balnear, contribuind la
propășirea materială și spirituală a
acestui loc.
Inginerul Ovidiu Corduneanu
din Câmpulung Moldovenesc și
Paul Brașcanu din Vatra Dornei și-
au propus evocarea personalității
inginer Emanuel A. Ziffer von
Teschenbrück, numit și ,,părintele
căilor ferate din Bucovina” – ca
semn de apreciere a inițiativei sale
pentruconstrucția unei reţele de
12
SURÂSUL
peste 700 km de căi ferate în Galiţia, Bucovina şi
România, în regiuni situate în drumul marilor linii
internaţionale, din care aproximativ 580 km de căi
ferate locale executați direct sub conducerea sa.
În căutarea celui mai potrivit mod de a readuce
în conștiința colectivă figura ing. Emanuel A. Ziffer
și a societății de căi ferate Bukowinaer Lokalbahnen,
s-a ales acum varianta baterii unei medalii, care se
dorește a fi o fărâmă de recunoștință adusă marelui
om și realizărilor sale, mult prea importante pentru
a fi lăsate pradă uitării.
Medalia a fost realizată în condiții excepționale,la
înaltă calitate artistică, de Regia Autonomă
Monetăria Statului; gravura ei a fost asigurată de
unul dintre cei mai apreciați specialiști din Europa,
artistul Tudor Leșanu, discipol al maestrului Mircia
Dumitrescu – un alt titan al gravurii românești.
Lucrarea are diametrul de 80 mm și fost realizată
într-un tiraj foarte redus, de doar 20 de exemplare
din tombac (aliaj de cupru) și numai trei de argint, cu
o greutate de 309 gr. și puritate 925 ‰. Fiecare piesă
este numerotată pe cant și este însoțită totodată de
un certificat de autenticitate eliberat de Monetăria
Statului și, chiar dacă vor exista, ca și în alte cazuri,
multe solicitări de la pasionați din diferite colțuri ale
lumii, tirajul nu va fi suplimentat.
Pe aversul medaliei a fost imprimat un portret
al ing. Emanuel A. Ziffer (născut la 23 ianuarie
1833 în localitatea Teschen /
decedat la 27 octombrie 1913 în
Viena), președintele societății
Bukowinaer Lokalbahneniar pe
revers, o listă a tronsoanelor de
căi ferate construite de această
societate(Cernăuți - Noua Suliță,
Adâncata - Berhomet pe Siret,
Carapciu pe Siret - Ciudei,
Dărmănești - CâmpulungEst -
Vatra Dornei, Vama - Moldovița,
Pojorâta - Fundu Moldovei,
Dornești - Rădăuți, Ciudei -
Cosciuia, Berhomet pe Siret -
Mejabrode - Lăpușna).
Prin această ultimă
realizare, inițiatorul proiectului,
câmpulungeanul Ovidiu
Corduneanu, colecționar, pasionat
de istorie și numismatică, a ajuns la
a patra medalie jubiliară dedicată
istoriei Bucovinei, bătută, ca și
precedentele, exclusiv din banii
proprii și destinată colecționarilor.
Prima a fost bătută în 2011, pentru
BUCOVINEI Octombrie 2020

a marca 600 de ani de atestare documentară a

Câmpulungului, a doua medalie a fost realizată în 2013,
pentru a se marca 140 de ani de la nașterea lui Vasile
Gheorghiu - mare teolog ortodox român, iar a treia -
realizată în anul 2014 - a fost dedicată împlinirii a 150
de ani de la punerea pietrei fundamentale a Palatului
Comunal câmpulungean – clădire mai cunoscută azi
publicului drept ,,vechea primărie”.
Ovidiu Corduneanu și Paul Brașcanu nu sunt
la prima inițiativă dedicată evocării trecutului și
personalităților Bucovineiîntrucât au colaborat și
cu alte ocazii. Primul a editat o lucrare destinată
popularizării turismului interbelic din zonă și are
în lucru o carte amplă despre casa tradițională
bucovineană din lemn iar cel de-al doilea are scrise
opt cărți cu referire la construcția căilor ferate,
plutărit și istorie locală, Primul Război Mondial,
istoria comunității romano-catolice.

Ing. Ovidiu Corduneanu

Th. Paul Brașcanu

efectelor pandemiei de COVID-19 a impus anumite

restricții, pe care participanții la activități le-au
respectat.

Tabără de Creație și
Re-Creație la Vulcan-Brașov

T
aberele de Creaţie şi Re-Creaţie ale Universului
Prieteniei au apărut din necesitatea de a face
cunoscute şi de a promova creaţiile literare ale
membrilor asociaţiei, dar şi ale talentelor din diferite
zone ale ţării, nu întotdeauna suficient de valorificate
și promovate.
Programul taberei din acest an a fost deosebit
de complex, cuprinzând prezentări de carte, ateliere
de creație literară, recitaluri de poezie și muzică,
drumeții, vizitarea de obiective turistice, chiar dacă
starea de alertă pentru prevenirea şi combaterea
În dimineața primei zile de tabără, doamna
Dorina Topală a făcut o amplă și documentată
prezentare a localității Vulcan, iar Rodica Rodean a
lecturat un scurt CV al unei personalități culturale
născute la Vulcan, membru al Uniunii Scriitorilor din
România și Germania: Christian W. Schenk. Profesor
Maria Apetroaiei a inițiat o largă dezbatere referitoare
la școala on-line la care au luat cuvântul Florin
Dochia, Emilian Marcu, Nadia Crihan, Petronela
Angheluță, Catrinel Lenga și alți participanți. Au
urmat o scurtă drumeție prin localitate și vizitarea
„Bisericii fortificate” din Vulcan.

13
Nr. 3 (25) SURÂSUL

„Taifas... cu prietenii” (interviuri), autor Rodica Rodean.

Cărțile au fost prezentate de scriitorul Emilian Marcu
în prezența autorilor, care au lecturat din volume.
Adrian Munteanu, invitatul serii din 21 iulie 2020,
este scriitor, actor de teatru, regizor și scenarist.
Recitalul de sonete, prezentat participanților la tabără,
a ridicat poezia la rang de spectacol, adăugând câteva
clipe de pace, echilibru, prin frumos, prin armonie,
subjugând auditoriul care a aplaudat frenetic pe tot
parcursul evenimentului.

(https://youtu.be/vKWnBWQ082Y)

După-amiază, scriitorul Emilian Marcu a făcut o

amplă prezentare a celor 8 colecții de carte apărute
în taberele de creație anterioare, insistând pe colecția
anului 2020, MODUS VIVENDI, care cuprinde 7 volume
de autor. Rodica Rodean, coordonatorul colecției,
a prezentat volumele autorilor prezenți în tabără:
„Iubirea ca o poezie”(poezie)-autor Liliana Albu,
„Rânduri printre gânduri” (cronică)- autor Petronela
Angheluță, „Cu mintea în inimă” (poezie)-autor Dorel
Mancaș și „Albituri în roz” (poezii vesele), autor Mihai
Constantin Ticu.

Prezentările de carte au continuat și în ziua a treia

de tabără cu volumele: „Sălbatice oglinzi” (poezie), autor
Florin Dochia, „Tărâmul inocenților” (roman care a
primit Premiul „Ion Creangă” pentru proză al Academiei
Române), autor Emilian Marcu, „Cele mai bune sunt
așteptările” (poezie, volum care a primit Premiul „Mircea
Micu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”,
Râmnicu Sărat, 2019 ), autor Diana Trandafir și „Marșul
nucilor pe mare” (poezie), autor Valeriu Valegvi. Autorii
au lecturat din volumele prezentate.
Ziua a doua a debutat cu lansarea a 3 volume: „Zbor
întârziat” (poezie), autor Angela Stoian Mihai, „Lumina
toamnelor târzii” (poezie), autor Ioan Mugurel Sasu și

Cel mai așteptat moment al taberei este Carnavalul,

când fiecare participant trebuie să demonstreze

14
BUCOVINEI Octombrie 2020

creativitatea în alegerea și confecționarea costumului și Taberele organizate de Asociația „Universul

să-l susțină cu un text.
Tema carnavalului, „Personaje de poveste”, a dat
posibilitatea participanților de a alege personaje din
literatură, a le adapta și a deveni... personaje de poveste.
Am avut Scufițe Roșii și un Lup, Greieraș uriaș, Babă
și Moș, Șeherezadă, Chirițoaie, Scoțian, Fata babei
cea cuminte, Mamițica cu Bubico, Maștera, Veronica,
Prințesa indiană etc. Juriul prezidat de scriitorul Emilian
Marcu, vicepreședintele Asociației Universul Prieteniei,
a avut o sarcină dificilă în a evalua costumele, dar și
originala prezentare a acestora, uneori prin valoroase
creații literare personale.
Prieteniei” pe parcursul a 12 ani, sunt o dovadă
elocventă a utilității dialogului dintre scriitorii
consacrați, debutanți și simpli degustători ai
literaturii, care se pot întâlni în dialoguri literare,
convertibile, în timp, în prietenii literare deosebite,
eforturile noastre servind tocmai acestei apropieri
dintre oamenii de carte.
Rodica Rodean

În dimineața zilei de joi, 23 iulie 2020, au fost

prezentate două proiecte: „Metamorfoze”, un volum
în curs de apariție al autoarei Anca-Mihaela Miroiu,
prezentat de scriitorul Florin Dochia și „Replici în
timp”, replici umoristice între Sanda Nicucie și Daniel
Bratu.
„Au fost
tăind un brad bătrân...”

T
itlul reprezintă, de
fapt, primul vers al
poeziei „Brad bătrân”
scrisă de nimeni altul decât
de Nicolae Iorga, considerat
a fi cea mai proeminentă
personalitate a României
Reîntâlnirea cu scriitorul Ștefan Mitroi a încă de la începutul veacului
încheiat seria manifestărilor culturale din tabăra al XX – lea. Cine şi-ar fi putut
de la Vulcan. Ne-am amintit de prima întâlnire închipui că pe biroul său de
cu membrii asociației, la Iași, într-un martie 2018, lucru de la vila din Sinaia,
când și-a lansat volumul „Atunci când era mereu acolo unde „bătrânul”
Duminică”, de frumoasa prezentare a unei colecții de Nicolae Iorga se retrăsese
carte a asociației făcută de Domnia Sa la un post de deliberat spre a-şi afla oaza
televiziune, în cadrul emisiunii „Te caută o carte” și, lui de linişte creatoare după cutremurul devastator
desigur, ne-a lecturat un minunat eseu. A fost o seară din noiembrie 1940, care făcuse cumplite ravagii
de poezie și muzică folk cu Daniel Bratu, în care nu au prin tot Bucureştiul, dar şi pentru a se adăposti
lipsit dezbaterile pe teme literare, amintirile și buna- întrucâtva din calea pericolului iminent al războiului
dispoziție. ce se tot apropia, se va găsi manuscrisul acestei

15
Nr. 3 (25)
poezii, compusă premoniţial cu doar o zi înaintea
asasinării sale?
După cum consemnea-ză istoria şi este
îndeobşte cunoscut, Nicolae Iorga, cu aura
sa dobândită şi recunoscută de academician,
enciclopedist şi filozof al istoriei, dar şi de strălucita
şi îndelungata sa activitate politică desfăşurată în
calitate de ministru, parlamentar, prim ministru,
odată cu scoaterea, în 1932, în afara legii a Gărzii de
Fier, o organizaţie fascistă a cărei popularitate era
în creştere, şi-a atras antipatia fondatorului acesteia,
Corneliu Zelea Codreanu şi atacurile furibunde ale
legionarilor, îndeosebi după suprimarea liderului lor,
găsindu-l principal vinovat.
În 1940, pe fondul cedării Basarabiei şi a Bucovinei
de Nord sovieticilor, dar şi a cedării Transilvaniei
de Nord, urmare directă a Dictatului de la Viena,
regimul regelui Carol al II-lea, susţinut de Nicolae
Iorga, s-a prăbuşit şi, în urma unei agravante crize
politice şi morale, în România s-a instaurat Statul
Naţional-Legionar, sprijinit de un guvern legionar, în
care teroarea s-a manifestat făţiş în toate structurile
sale. Pradă acesteia avea să-i cadă şi Nicolae Iorga,
atunci când în după amiaza zilei de 27 noiembrie a
fost ridicat de la Sinaia de un grup de legionari şi
dus cu forţa în pădurea Strejnicu de lângă Ploieşti,
unde a fost ucis mişeleşte, „ împuşcat de nouă ori
cu pistoale de 7,65 şi 6,35 mm şi fiind abandonat în
pădure”, după cum s-a consemnat ulterior.
Aşa „au fost tăind un brad bătrân”, în vârstă de
69 de ani, care se numea Nicolae Iorga, găsindu-i-se
doar „vina” că „făcea prea multă umbră”…
Vestea cutremurătoare a asasinării sale a
cuprins nu numai toată România, ci şi întrega lume,
astfel că, sub semnul indubitabil al elocinţei sale, „47
de universităţi şi academii de pe întreg mapamondul
au arborat drapelul în bernă.”
Aşadar, anul acesta se vor consemna 80 de ani
de la tragica sa dispariţie, astfel că, în sensul tradiţiei
româneşti a rememorării personalităţii lui Nicolae
Iorga, pe care strălucitul critic literar George
Călinescu îl considera „un Voltaire al României”, se
cuvine să aruncăm fie şi o succintă privire peste
„prea multa umbră” lăsată posterităţii sale.
De mare ajutor în această sumară, dar curajoasă
„întreprindere” mi-a fost însuşi Nicolae Iorga, prin
impresionanta sa scriere autobiografică: „O viaţă
de om – aşa cum a fost”, editată în 3 volume, în anul
1934, la 63 de ani, după ce s-a retras din politică,
considerându-şi încheiată misiunea vieţii. Peste
timp, mai întâi, în 1972 şi apoi, în 1984, Editura
Minerva reeditează memorabila scriere, despre care
istoricul Mihai Berza avea să afirme: „Este una dintre
16
SURÂSUL
cele mai frumoase cărţi din câte s-au scris în limba
românească.”
Urmărind firul autobiografic, dar şi cel al
numeroşilor săi biografi, aflăm că Nicolae Iorga
s-a născut la Botoşani, la 5 iunie 1871, după 21 de
ani de la naşterea, tot în zona Botoşanilor, a lui
Mihai Eminescu. Se va împlini anul viitor un veac
şi jumătate de atunci! Încă de pe vremea cursurilor
primare şi a celor liceene făcute la vestitul liceu
„Laurian” din localitate s-a dovedit a fi un elev
„minune”, impresionându-şi dascălii cu uşurinţa
asimilării cunoştinţelor de limba română şi istorie.
Rămas de mic orfan de tată, în liceu a început să
dea meditaţii colegilor, „pentru a spori veniturile
familiei”. Tot în acea perioadă, la treisprezece ani,
a debutat publicistic în ziarul „Românul” condus de
unchiul matern Em. Arghiropol. Doi ani mai târziu, în
1886, după o amintită „catastrofă şcolară”, se înscrie
şi este admis cu bursă la Liceul „Naţional” de la Iaşi,
devenind un liceean model, apreciat, deopotrivă, de
către junimistul Vasile Burlă, filologul Al. Philippide,
profesorii: Al.Şuţu, O.Teodorescu şi X.Gheorghiu,
care i-au încurajat dorinţa sa multilingvistică de a
vorbi fluent franceza, germana, italiana, latina şi
greaca. În acelaşi timp devine însă şi un elev „rebel”
datorită interesului manifestat faţă de curentul
marxist al timpului, de care s-a dezis mai târziu.
În 1888 a fost considerat unul dintre cei mai buni
absolvenţi ai „Naţionalului” ieşean, fapt ce i-a deschis
calea Universităţii, unde a trecut excelent examenele
Facultăţii de Litere, iar la sfârşitul primului an,
cu dispensa ministerială primită, şi-a dat toate
examenele facultăţii, astfel că la sfârşitul anului şi-a
susţinut şi licenţa, obţinând „magna cum laude” în
urma unei dizertaţii magistrale despre literatura
greacă, cu care a uimit corpul profesoral al facultăţii
şi în special pe ilustrul istoric A.D.Xenopol, care l-a
considerat „o minune de om”, propunându-l pentru o
bursă de studii în străinătate, dar şi pentru primirea
postului de profesor la Universitate. Cu toate că
exista precedentul „caz” al lui Titu Maiorescu,
Senatul a respins propunerea, socotindu-l... „prea
fraged”.
Ca tânăr licenţiat şi „trăitor de Iaşi”, Nicolae Iorga
s-a implicat până peste poate în efervescenta viaţă
culturală a „Cetăţii de pe cele 7 coline”, participând
activ la prelegerile Junimii, publicând în „Convorbiri”
un eseu memorabil despre poeta Veronica Micle,
se opune public, cu argumente solide, încercării
de defăimare a lui Ion Luca Caragiale, participă la
înmormântarea lui Ion Creangă, cercetează asiduu
file de cronici şi vechi documente istorice din
arhivele ieşene, publică numeroase articole de opinie
BUCOVINEI
în presa locală, debutează ca poet şi critic literar.
Primeşte, totuşi, postul de profesor de latină la liceul
din Ploieşti, unde va avea posibilitatea să-i cunoască
pe Odobescu, Vlahuţă, Caragiale, Hajdeu, Tocilescu
şi Dobrogeanu-Gherea.
În 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu, de care va
divorţa după zece ani.
Prevalându-se de bursa acordată, în perioada
1890 – 94, studiază în străinătate, în Italia, apoi în
Franţa, unde îşi aduce contribuţia la Enciclopedia
franceză. De aici a studiat în Anglia şi Italia, aflându-
şi informaţiile necesare pentru teza de doctorat în
limba franceză, obţinută în 1893. Mai departe, la
Universitatea din Berlin, teza sa impecabilă despre
Tohmas III, redactată în limba germană în mai puţin
de un an, nu este acceptată decât de Universitatea
din Leipzig, după ce a fost evaluată de trei mari
savanţi germani, fiind apoi şi publicată la Paris. În
paralel, în ţară publică un volum de poezie „Poezii,
Poeme” şi altul de „Schiţe din literatura română”.
Spre sfârşitul anului 1894 se întoarce în România
cu două doctorate, cu un impresionant bagaj de
cunoştinţe acumulate şi cu aprecieri elogioase
din partea multor universităţi şi a numeroaselor
reviste de înaltă ţinută europeană. Primeşte, în
urma unei apreciate dizertaţii susţinute, postul de
profesor suplinitor la catedra de istorie medievală
a Universităţii din Bucureşti, iar anul următor, pe
cel de profesor titular, o adevărată performanţă
pentru cei 24 de ani ai săi. Continuându-şi neobosit
cercetările istorice şi sporindu-şi mereu activitatea
publicistică, între care al zecelea volum Hurmuzachi
şi două volume din „Istoria modernă a României”, în
1897, Nicolae Iorga a fost ales membru corespondent
al Academiei Române.
Anul 1900 îi conferă lui Nicolae Iorga o largă
notoreitate în lumea culturală din ţară şi din
străinătate, datorită remarcabilei sale contribuţii
aduse istoriei României şi identităţii poporului
român; vocea sa dovedindu-se a fi una cu adevărat
„reformatoare”.
În 1901 se recăsătoreşte cu Catinca Bogdan, soră
a istoricului cultural Gh. Bogdan – Duică, care-l va
ajuta, la Budapesta, să copie şi să traducă documente
maghiare despre Istoria Transilvaniei şi despre Mihai
Viteazul, precursor al Unirii Principatelor, de la a
cărei moarte se împlineau trei veacuri. Îmbinând cu
pasiune catedra universitară cu jurnalismul cultural
şi politic, din 1903, conduce revista „Semănătorul”
, devenită o tribună a naţionalismului cultural
şi didacticismului şi publică cu o prolificitate
de invidiat zeci de volume pe an. În 1905 este
ales deputat independent şi din 1906 se alătură
17
Octombrie 2020
Partidului Conservator, an în care scoate propria
publicaţie „Neamul Românesc”, iar din 1907 al doilea
periodic „Floarea Darurilor”, criticând în cele două
reprimarea răscoalei ţărăneşti şi demascând situaţia
ţărănimii române, „ajunsă cea mai primitivă din toată
Europa”; astfel, înregistrând o creştere semnificativă
a popularităţii sale, fiind reales ca deputat. În 1908,
se retrage cu locuinţa la Vălenii de Munte, acolo
unde a fondat „o şcoală de vară”, o editură proprie
cu tipografie şi suplimentul literar al revistei
„Neamul Românesc”. Practic, datorită lui Iorga, în
1909, localitatea prahoveană a devenit „un centru
studenţesc cultural cu proprie finanţare”, stârnind
panică în Austro-Ungaria. În 1911, după ce a ţinut
impresionantul său discurs despre „Filozofia istoriei”,
a devenit membru titular al Academiei Române
Participând, în 1913, la Congresul Internaţional de
Istorie de la Londra a propus noi moduri de abordare
a medievalismului. Invitat apoi să ţină discursuri la
Academia din Belgrad şi la Ateneo Veneto din Italia,
în 1914, la inaugurarea în Bucureşti a Institutului de
Studii Sud-Est Europene statul român i-a acordat
distincţia Bene Merinti, pentru iniţiativa şi demersul
înfiinţării acestuia.
După Războiul Balcanic, la care participase
stăpânit de cauza unităţii naţionale, în 1915,
când România îşi menţinea încă neutralitatea în
Primul Război Mondial, Nicolae Iorga s-a declarat
pro-antantist, întrezărind astfel recuperarea
Transilvaniei, Bucovinei şi celorlalte ţinuturi
româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, militând
pentru alianţa cu Puterile Antantei. Odată produsă,
Nicolae Iorga o salută cu entuziasm: „A sosit un ceas
pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit
întreaga noastră viață națională, pentru care am
muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit
ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi
pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul
ostenelilor noastre.”
Începutul dezastruos al luptelor armatei
române pe fronturile din Ardeal şi de la Dunăre şi
iminenta cădere a Bucureştiului avea să-i inspire lui
Nicolae Iorga fulminantul său discurs mobilizator
rostit în Parlament în 14 decembrie 1916. Intitulat,
Rezistenţă până la capăt, oratorul şi-a exprimat
„toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare
a unui trecut de atâtea secole, că totuşi dreptatea
elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită
(...)”.
Refugiat la Iaşi, devenită Capitala Rezistenţei
până la capăt, N.Iorga susţine cauza Războiului
Reîntregirii, scriind aproape de unul singur gazeta
Neamul Românesc, ţinând aproape şi de ziarul
Nr. 3 (25) SURÂSUL

România, organul al guvernului, în care scrie mari personalităţi ale sale: Dimitrie Cantemir,
articole mobilizatoare. La cererea editurii franceze Constantin Negruzzi şi Nicolae Iorga!
Hachette scrie „O nouă istorie a poporului român” O menţiune în plus pentru oraşul Iaşi, pe care
şi continuă să predea cursuri la universitate. După l-a preţuit ca nimeni altul: „Iașul e, înainte de toate,
înfrângerea Germaniei, participă la 1 Decembrie 1918 o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru.”
la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, exprimându- Poate că de aceea în semn de cinstire Nicolae Iorga
şi entuziasmul. Este ales primul Preşedinte al a ctitorit aici Biserica „Sf. Nicolae”, începută în 1937,
Senatului României Mari. De aici, în perioada anilor terminată şi sfinţită în 1943, fiind singura biserică
1919 – 30, parcurge o carieră politică şi publicistică ieşeană ridicată de un profesor.
de-a dreptul impresionantă, acordându-i-se titlul În contextul titlului, n-aş putea să-mi închei
de DHC de către numeroase academii şi universităţi aceste rânduri fără a însera şi poezia „Brad bătrân”,
din America şi Europa, devine rector al Universităţii ca fiind un omagiu de suflet adus celui ce ne-a fost,
bucureştene şi editează peste 40 de volume anual. ne este şi ne va fi
În aprilie 1931, întors din exil, regele Carol al
II-lea îl desemnează pe N.Iorga Prim-ministru al ...”de-a lungul ceasurilor grele
României, pe fondul popularităţii de care acesta sub paza crăcilor rebele,
se bucura. Deşi bine intenţionat, în scurt timp, ...un adăpost”,
însă, datorită rupturii alianţei politice a PND cu
PNR şi PŢ, privind invalidarea regelui controversat, Nicolae Iorga
dar şi a conflictelor cu Garda de Fier, în mai 1932,
Nicolae Iorga demisionează şi se întoarce la viaţa
academică, continuându-şi cu aceeaşi asiduitate „Au fost tăind un brad bătrân
elaborarea şi editarea vastelor sale lucrări istorice Fiindcă făcea prea multă umbră
şi memorialistice. Pentru a lega firul „biografic” Și-atuncea din pădurea sumbră
parcurs, să menţionăm că după odiosul asasinat al Se auzi un glas păgân:
lui Nicolae Iorga, pe biroul său de la Sinaia s-au găsit
manuscrisele „Istoriologiei umane” şi poezia „Brad „0, voi ce-n soare cald trăiți
bătrân”, scrisă cu doar o zi înainte. Demnă de reţinut Și ați răpus strămoșul nostru
este premoniţia primului vers: „Au fost tăind un brad Să nu vă strice rostul vostru,
bătrân” , al cărui gerunziu plural este tulburător. De ce sunteți așa grăbiți?
Nicolae Iorga, recunoscut drept „un Patriarh al
Culturii Româneşti”, a fost înmormântat la Cimitirul Moșneagul, stând pe culme drept,
Bellu şi, în ciuda „restricţiilor” impuse, i-au fost aduse A fost la drum o călăuză
omagii binemeritate de către istoricul francez Henri Și-n vreme aspră și hursuză
Focillon, denumindu-l: „una dintre personalitățile El cu furtunile-a dat piept,
legendare plantate, pentru eternitate, în pământul
unei țări și în istoria inteligenței umane” şi de către În anii mulți cât el a fost
filozoful C-tin Rădulescu Motru, afirmând că: „...a De-a lungul ceasurilor grele
întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului Sub paza crăcilor rebele,
nostru în gradul cel mai înalt.” Mulți și-au aflat un adăpost.
Moştenirea lui Nicolae Iorga, ca istoric, critic
literar, dramaturg, poet, orator, enciclopedist, filozof, Folos aduse cât fu viu,
politician, profesor şi academician român este una Ci mort, acuma când se duce,
uriaşă, cuprinzând peste 1000 de volume şi 25000 Ce alta poate-a vă aduce
de articole(!). Numai în domeniul istoric biografii săi Decât doar încă un sicru?”
conchid la unison: „Nu poţi să alegi un domeniu din
istoria românilor fără să constați că N.Iorga a trecut Nicolae Iorga
deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.”
În acelaşi mod strălucit şi posteritatea lui Nicolae
Iorga este una covârşitoare, iar pentru a o ilustra
semnificativ voi sublinia doar că la UNESCO, forul
cultural mondial, fondat în 1945, cu sediul la Paris,
România, afiliată din 1956, s-a impus prin cele trei
Mihai Caba

18
BUCOVINEI
FONFLEURI
• Dumnezeu vorbeşte întotdeauna cu noi.
Inutil! Niciodată nu ne spune când vom câştiga la
loto.
• Dacă tot nu iau nimic cu mine, de ce să las
ceva la alţii?
• Doar monumentele funerare fac, de cele mai
multe ori, diferenţa dintre oameni.
• Am întâlnit iubirea vieţii. Ulterior mi-am dat
seama că mă urmărea!
• În ochii iubitei vedeam stele, acum văd
supernove.
• În vino veritas! O fi adevărată şi reciproca?
• Este obligatoriu ca atunci când ai mâna
„lungă” să fii şi iute de picior.
• Degeaba stai cu ochii în patru dacă nu ai şi
urechile ciulite.
• Clopotarul era surd toacă.
• Deschide ochii ca să nu deschizi portofelul.
• Te crezi leu, dar auzi că eşti doar un bou care
bea ca un porc, are o inimă de câine şi comporta-
mente de măgar. Până la urmă te obişnuieşti.
• Cocoşul avea orbul găinilor.
• Când pui carul înaintea boilor ai grijă să fie
plin cu fân.
• Unii scriu cărţi de bucate, alţii bucăţi de
carte.
• O vreme facem ménage à trois, apoi manger
dans trois.
• Dilema sepiei: sunt culoare sau cefalopod?
• Punctul de vedere al lunetistului era o linie
de ochire.
19
Octombrie 2020
• Soacra este o poamă acră, iar fiică-sa doar o
poamă.
• Fiind scos din pepeni avea diabet zaharat.
• Formând un triunghi amoros cu două capete
pătrate ajunsese într-un cerc vicios.
• Ştiind că un câine care latră nu muşcă îşi
ruga de multe ori iubita să latre.
• „Beat ca un porc”! Câtă nedreptate pentru
bietul porc…
• „Omul inteligent are îndoieli, prostul are
convingeri” Câştigă prostul!
• Culmea ridicolului: Un ardei gras îşi propune
să slăbească!
• Şeful pare bătut în cuie deşi este doar bătut
în cap.
• Fiind dus cu sorcova, plecase cu pluta.
• Cântarul meu dă semne de nebunie făcând
variaţiuni pe aceeaşi temă: 85 kg, 90, 95…
• M-am gândit mult, am vorbit frumos şi am
reuşit să nu spun nimic.
• Adevărul este o variantă a unei minciuni bine
gândite.
• Marele voievod avea 159 cm înălţime.
• Soţia şi soacra îl asupreau cumplit însă el se
răscula susţinut ferm de o vecină.
• Ce istorie frumoasă am fi avut dacă vestitul
Paris întâlnea familia Nicolae şi Elena Ceauşescu!
• Nu băutura l-a doborât ci invers! A pus la
pământ sute de butoaie, damigene şi sticle. N-a fost
uşor, dar a învins, mai mereu!
• Brânza este pe bani! Afumăturile, cârnaţii,
vinul şi toate celelalte, plocon!
• Trec, rânduri, rânduri, muncitorii… Oameni
de rând…
• Ar putea exista un parlament al muţilor?
• Scaunele de bar şi femeile frumoase atrag
privirile bărbaţilor. Ambele au picioare lungi.
• Guvernul din umbră este bun vara, celălalt
iarna că te arde.
• Iubirea îl schimbă pe om. Mai ales iubirea de
sine.
Mihai Batog Bujeniţă
Nr. 3 (25)
Ș
tiința cărții - bibliologia - a
clasificat în mod erudit și după
numeroase criterii tot ce s-a scris
de la începutul timpurilor și până azi,
nouă revenindu-ne doar grija păstrării,
a valorificării ei, folosind-o în mod
conștient, util societății.
Bibliofilia, termen împrumutat
din limba greacă, este pasiunea de a
colecționa cărți rare și prețioase. Aria
bibliofiliei s-a extins în ultimul timp,
considerabil, ea operând cu
o mare gamă de documente
scrise, așa zisele valori
Eminescu Bibliofilie
bibliofile, în ceea ce privește
cartea, sortând-o după
O MINICARTE RARĂ, OMAGIU PENTRU
anumite criterii bibliofile, Să ,,LUCEAFĂRUL” DE MIHAI EMINESCU,
vedem,deci, cum vom reuși să
ne apropriem aceste noțiuni.
PRIVITĂ DIN PUNCT DE VEDERE BIBLIOFIL
Intrat în circuit, documentul scris, în general
cartea, prin unicitatea, raritatea, originalitatea,
valoarea cognitivă, informațională și educațională, îl
transformă într-un mesaj istoric - cultural. Felul în
care cartea, documentul, este emis și receptat este
fixat în funcție de modalitate, scop, epocă, într-o
infinită diversitate de valori.
Pentru că în totalitatea lor valorile bibliofile sunt
cărți, precum în momentul de față, o carte din opera
lui Mihai Eminescu, ne vom referi, în special la aceasta,
după expunerea generalităților despre bibliofilie.
Cartea, în sine, prin elementele sale se adresează
tuturor celor care vin în contact cu ea, drept sursă de
informare, ea reușind să modeleze, să creeze, să placă
în întregime, sau sub un anumit aspect. O carte, care
pe lângă meritul său de a ne fi tovarăș de lectură are
și alte calități:
- prin natura estetică, copertă, legătură,
ilustrație, format curios, prin natura documentară, ex
libris, semnătură, autograf, materiale anexe,
- prin apartenența la un tiraj deosebit, ediție
princeps, ediție primă, ediție de lux, exemplar
numerotat, ediție originală,
- sau evidențiindu-se după alte criterii-calități
pe care le posedă, fiind o carte bibliofilă.
Persoana care se împrietenește cu o carte
bibliofilă, descifrându-i toate tainele, devine fără
voia sa un bibliofil. Tangența cu cartea îi imprimă
bibliofilului un interes, o finețe a spiritului de
observație, o preocupare elevată, îi oferă taina
cunoașterii unui număr impresionant de date. Este un
prilej pentru el de a întreprinde o analiză comparativă.
Din acest motiv pasiunea sa de bibliofil începe să
primească un caracter științific. Preocuparea sa ia
20
SURÂSUL
un aspect mai larg, receptând și alte
elemente ale mesajului scris, mergând
spre diversificarea găsirii surselor
bibliofile. Începe să-l intereseze sub
aspect bibliofil nu numai cartea,
ci orice alt element scris, de ex., o
foaie volantă, un manuscris, un ex
libris de sine stătător, un calendar
deosebit, o agendă deosebită, etc.
Iar dacă pasiunea sa de bibliofil va fi
întovărășită de perspicacitate, el va
aprecia cu atât mai mult o
carte, un document, cu cât
acesta va fi încărcat de mai
multe atribute bibliofile. Să
folosim un exemplu sau mai
precis o valoare bibliofilă.
O primă carte bibliofilă pe
care v-o prezint aci conține
poemul ,,Luceafărul” de Mihai Eminescu, carte
apărută în scopul sărbătoririi unui mare eveniment
eminescian, împlinirea a 100 de ani de la apariția
poemului ,,Luceafărul” 1882- 1983, luna august. Nu
voi face prezentarea cărții către cititor, precum o
fișă bibliografică de catalog, ci pentru respectarea
farmecului bibliofil voi descrie fiecare element în
ordinea existentă pe copertă, pe foaia de gardă, pe
foaia de titlu, pe foaia finală aservită tipografiei, toate
spre a se putea observa mai bine elementele bibliofile,
folosite. Toate vor fi exemplificate într-un volum
major, as putea spune maxim, asupra elementului
propus cu atâta drag și ingeniozitate de către marele
bibliofil român, timișorean, Profesorul Univ. Dr. Ion
Iliescu, în această carte - cărticică de aur, dedicată lui
Mihai Eminescu și a creației sale ,,Luceafărul”, pe care
v-o prezint. Deci, descrierea cărții de față, pentru un
cititor care o va lua în mână, acesta va citi pe foaia de
titlu: ,,Luceafărul”. Mihai Eminescu. Revin și redau în
ordinea lor, datele de pe foaia de titlu: U.A.S.C. Centrul
Universitar Timișoara. Casa de cultură a studenților
și cercul de bibliofilie. ,,Luceafărul”. Mihai Eminescu.
Volum bibliofil. S-a tipărit cu prilejul CENTENAR al
poemului sub grija Profesorului Universitar Doctor
Ion Iliescu. Pe verso foii de titlu citim: Ilustrații
Vasile Pintea.Textele transcrise Iuliu Martin. Pe
foaia destinată tabelului tipografic de la sfârșitul
cărții vom citi: ,,Din tirajul total 100 de exemplare
sunt numerotate și semnate de realizatorul ediției.
Pe verso foii: Tiparul ,, Întreprinderea Poligrafică”-
Banat- Timișoara, august 1983. Pe coperta II, interior,
este imprimat prin stampilă prețul cărții: 10 lei. Vom
enumera calitățile bibliofile ale acestei cărți liliput:
100 de exemplare numerotate,/ Titlul cărții pe
 Grupul partizanıior antifascişti din zona de sud unită
(1942-1944) preluare din revista Nenkecan
BUCOVINEI
copertă imprimat cu aur,/
Dimensiunea, în centimetri:
6,5o x 4,00 xo,50/ Formatul
curios-minuscul, liliput,/
Calitatea estetică desăvârșită
a realizării,/ Ilustrația grafică,
design modernist, sugestiv,
/Grafia , scriere caligrafie
rondă, de mână. Acestea sunt
primele impresii vizibile la prima
luare în mână a cărții.
Continuând enumerarea
trăsăturilor bibliofile ale
cărții, vom spune că este un
exemplar dintr-o primă ediție.
Valoarea cărții din punct de Imaginea minicărții bibliofile ,,Luceafărul” de
vedere bibliofil crește fiindcă Mihai Eminescu
autorul este o personalitate
marcantă, internațională, Mihai Eminescu, îngrijitorul
de ediție, pictorul și caligraful sunt persoane renumite,
nemaivorbind de importanța in România și difuzarea
în lume a acestui poem ,,Luceafărul” una din cele mai
importante și mai impresionante dintre poeziile lui
Mihai Eminescu tipărite la noi și în lume în milioane de
exemplare, în aproape toate limbile. Materialul pe care
s-a executat tipărirea este o hârtie sepia de mătase,
de o valoare apropiată de a papirusului. Coperta
prezintă originalitate, există dedicația îngrijitorului
de ediție, Profesor doctor Ion Iliescu prin formularea:
„...tipărit cu prilejul Centenarului poemului...” Cartea
are un însemn de proprietate, semnătura posesorului,
Caragioiu Alexandrina Adeodata, (atunci studentă,
acum avocat), precum și locul și data achiziției cărții,
Timișoara, 20 martie 1984. Există și dovada circulației
mare a acestui exemplar al cărții, atunci Timișoara,
acum Canada și tezaurizarea acestei cărți în biblioteca
posesorului.
Spațiul nu ne permite de a da un dicționar bibliofil
în cadrul acestui articol - materialul prezentat, dar
în general, se pot găsi unele materiale de referință în
bibliotecile publice pentru aprofundarea noțiunilor
de bibliofilie. Sau, pe internet.
Întrucât pornisem de la un exemplu concret,
minivolumul ,,Luceafărul” de Mihai Eminescu, ne-am
îndepărtat oarecum de a mai enumera și alte calități ale
unei cărți bibliofile sau document bibliofil. Continuăm
deci a enumera și alte caracteristici ale unei cărți sau
document bibliofil. Valoarea lui crește și în funcție
de materialul din care este executat, dacă poartă
semnătura autografă a autorului, dedicația către o
persoană, ex libris-ul posesorului, (acest ex libris la
rândul lui având o mulțime de grade în caracterizarea
lui). Mei urmărim dacă obiectul bibliofil este marcat
21
Octombrie 2020
prin diferite însemnări, sau
mai multe ex libris, sau mai
mulți proprietari. V-am vorbi
puțin despre ,, ex libris”, acea
particulă absolut personală și
personalizantă aplicată sau
nu pe o carte. Acesta fiind
un subiect vast va constitui
subiectul unui alt articol,
aci amintind doar despre ex
libris-ul denumit supralibros.
Un supralibros este
asemănător unui timbru sec,
ștampila în relief, imprimată
pe copertele cărților sau în
interior, purtând inițialele
posesorului, ale legătorului,
etc. Aceste supralibros se
întâlnesc extrem de rar, existând la fondul de carte
BJT, cunoscut mie, (care am lucrat acolo timp de 14
ani, 1974-1988), în acel fond de 400.000 de unități
bibliografice, cărți, ziare și reviste, în majoritate vechi,
se găsesc numai două supralibros-uri. Tot ca element
bibliofil trebuie să vorbim și de surpriza pe care ne-o
oferă legătura unei cărți cu toate elementele sale,
aceasta constituind o adevărată enciclopedie foarte
legată de arta muzeistică.
Și copiii iubesc cartea dar ei o fac în mod intuitiv. Ei
iubesc cartea frumos ilustrată, dar și cartea în care autorul
cult sau anonim, popular, povestește fapte și întâmplări,
penelând pentru ochii minții lor, cartea de colorat, cartea
cu ilustrații decupate, din care răsar castele și ,,câte și mai
câte minuni”, cum spun ei , fără a se gândi și ei - micuții - și
noi, că multe din aceste cărți sunt și bibliofile. Sau cum este
cazul cărților parfumate, didactice, unde copilul recunoaște și
olfactiv însușirile unor fructe sau flori.
Mai târziu copiii, acești prieteni devotați ai
cărții, devin prieteni statornici diversificându-și
preferințele, mărindu-și orizontul cunoașterii și al
culturii. De aci, până la a deveni un mare bibliofil
este doar un pas. Privită sub acest aspect, cartea ca
bun, constituie pentru bibliofil, pentru posteritate un
patrimoniu permanent de valori.
Se poate zică că acum în epoca digitală, o carte
este privită altfel. Dar să nu uităm că în epoca digitală
tot cartea este rodul informației și descoperirile
cărților și a tainelor cuprinse în ele pot ajunge să facă
și să desfacă o lume.
Canada, 2020, după un material redactat și
publicat de autoare în 1983
Melania Rusu Caragioiu
Nr. 3 (25)
Î
n urmă cu 100 de ani, la 4 iunie
1920, puterile câștigătoare
ale Primului Război Mondial
și Ungaria, unul dintre perdanți ,
semnauTratatul de la Trianon prin
care Transilvania a fost recunoscută
drept parte a Regatului României.
Antanta, adică Franța, Marea
Britanie, Statele Unite și Italia și
reprezentanții Ungariei au semnat
tratatul istoric în Palatul Marele
Trianon, aflat în Parcul Palatului
Versailles din Franța. România uptase
alături de Antanta și se număra
printre învingătorii Primului Război
TRIANONUL
Mondial, în timp ce Ungaria era una ȘI MOȘTENIREA LUI
dintre țările învinse. Făcuse parte
din Imperiul Austro-Ungar aliat cu Imperiul German,
cu cel Otman și cu Bulgaria. Marile puteri au stabilit
noile granițe: România a primit toate teritoriile
revendicate, iar Ungaria a pierdut mai multe teritorii,
pe cel mai întins, Transilvania, în favoareaRomâniei.
Începuturile conflictului româno-maghiar
De precizat că înainte de Primul Război
Mondial, Ungaria acoperea o suprafață de aproape
325.412 km pătrați, iardupăTrianon a rămas cu numai
93.100 de km pătrați. Restul suprafeței s-a împărțit
între Regatul Sârbo-Croat, Cehoslovacia, Austria
și România, căreia i-au revenit peste 104.000 de
km pătrați. Pe lângă pierderile teritoriale, a pierdut
șimilioane de cetățeni maghiari, care au devenit
minoritari în ținuturile retrocedate. Acestă nouă
realitate a însemnat începutul tensiunilor dintre
români și maghiari. Semnificativ este faptul că într-
un memoriu maghiar din octombrie 1919, înainte
de semnarea tratatului , se menționa că dușmanul
principal al noii Ungarii este România, pentrucă„
era cea mai puternică dintre țările vecine și deținea
cele maiîntinse teritorii ungurești”se preciza în
cartea „ România, UngariașiTratatul de la Trianon” a
istoricului Lucian Leuștean.
După încheierea Primului Război Mondial,
din care România a ieșit câștigătoare, politicienii
români au proclamat, pe 1 Decembrie 1918, unirea cu
Transilvania, Bucovina, Banat, Crișana și Maramureș,
iar la Trianon, îniunie 1920, s-au recunoscut oficial
noile granițe. Precizăm că Transilvania, cu cei mai
mulți etnici maghiari și zone la care țineau în mod
special și datorită resurselor naturale, a făcut parte
dinDacia, din Imperiul Roman și doar de peste
500 de ani din regatul Ungariei. Transilvania a
22
SURÂSUL
avut autonomie sub suzeranitate
otomană, după care a revenit
habsburgilor și ulterior ungurilor,
întreanii1868-1918, ca parte a
Imperiului Austro-Ungar. Chiar
și în aceste condiții, la unirea cu
România, populația Transilvaniei
era majoritar românească.
Negocieri dureroase
și de lungă durată
Între ianuarie 1919 și ianuarie
1920 s-au organizat întâlnirile din
cadrul Conferințeide la Paris, unde
învingătorii, Antanta, și învinșii,
Puterile Centrale, au discutat
condițiile păciiși au pregătit tratatele ce urmau să
se semneze, printre ele șicel de la Trianon. Delegația
română, condusă de I.C. Brătianu, avea puține de spus,
căci România nu era o mare putere, dar premierul
roman și-a impus punctele de vedere, mai ales cele
sugerate de Vaida-Voievod. În acest timp, delegația
ungară se zbătea să-și apere interesele: a redactat
memorii, a susținut păstrarea granițelor anului 1918
și protejarea populației de etnie maghiară, care
devenea minoritară în noile state, prin modificarea
frontierelor. „ Dezmembrareat eritorială a Ungariei se
va realiza fără a se lua câtuși de puțin în considerare
voința oamenilor afectați; ei vor fi mutați de la un stat
la altul precum o cireadă e dusă din staul în staul…
Numai un referendum poate stabili într-o măsură
incontestabilă voința oamenilor”, scria delegația
ungară în anul 1920.
Deciziile fuseseră luate demult
Semnarea Tratatului de la Trianon a fost
amânată jumătate de an, iar unul dintre motivele
care au determinat această situație a fost chiar
dezbaterea acordului. În luna mai 1920, delegații
maghiari au analizat și ce s-ar întâmpla dacă ar
refuza semnarea tratatului, concluzionând că ar fi
fost o decizie primejdioasă și că deznodământul ar
fi fost același. În iunie, delegația maghiară, trimisă
de guvern în Franța, a semnat tratatul. Documentul
cuprindea douăsprezece părți și oferea informații
și despre frontierele noii Ungarii. Se preciza
că trasarea peteren a granițelor va fi făcută de
Comisii de Delimitare, acestea fiind cele stabilite
de Conferința de pace, încă din primăvara anului
1919. „ Nici interludiul communist din Ungaria, nici
ocupația românească din toamna anului1919, nici
BUCOVINEI
eforturile delegației maghiare și ale liderilor maghiari
din primăvara anului 1920, n-au influențat în mod
decisive granițele statului maghiar”, se subliniază
în cartea istoricului Leuștean. Din punct de vedere
românesc, Tratatul nu a stârnit o reacție opusă
față de maghiari, adică un entuziasm fără limite.
Nemulțumirea principală era aceea căTratatul nu era
însoțit de mijloacele care să-l fi făcut intangibil. Abia
pe măsură ce revizionismul maghiar devenea din ce
în ce mai activ și mai periculos, românii au înțeles că
tratatul era fundamental pentru ei.
Trianonul a șocat națiunea maghiară
Istoricul Miklos Zeidler, profesor asociat al
Universității din Budapesta, explică șocul Tratatului
asupra ungurilor. „ Odată cu pierderea regiunilor
montane periferice, care furniza cherestea, cărbune
și alte materii prime, precum și o producție agricolă
uriașă, Ungaria a fost forțată să-și reorganizeze
economia, să dezvolte comerțul exterior”. A explicat,
de asemenea, cum revizionismul a pus stăpânire pe
viața de zi cu zi a maghiarilor „ în Ungaria, tristețea,
furia și ura au însoțit semnarea Tratatului”.Toate
guvernele interbelice au lucrat pentru revizuirea
condițiilor tratatului, în special a clauzelor legate de
frontiere. Revizionismul a fost cuvântul care a rămas
în viața zilnică, de la discursuri publice, la articole de
ziar și până la orele din școli. Provinciile detașate erau
denumite „teritorii ocupate”. Un alt istoric maghiar,
Steven Bela Vardy , a descris șocul trăit de unguri când
țara s-a rupt „ Nici un eveniment din istoria modernă
nu a afectat pe unguri la fel de mult ca Tratatul de la
Trianon, care a redus țara la o fracțiune din ceea ce
a fos tși a împărțit maghiarii în cinci părți inegale.
Toți oamenii de știință, istoricii, scriitorii, politicienii,
țăranii, aristocrații și intelectualii de stânga au fost
marcați de eveniment” spunea istoricul în 1997.„Șocul
de la Trianon a cuprins întreaga națiune și a devenit
o boală națională de durată, care distruge de atunci
mințile și inimile maghiarilor, în ciuda faptului că în
patru decnii de guvernare comunistă, Trianonul a
devenit un tabu national”. Vom lămuri, pe cât posibil,
originile sindromuluiTrianon. În volumul„ Traume
colective. Amintiri despre război și conflict în Europa
sec. al XX-lea”, istoricul suedez Conny Mithander
explică acestă sintagmă, des întâlnită în limbajul
istoricilor și ziariștilor.„A fost formulată încă de la
sfârșitul epocii Kadar( lider communist) și exprima
îngrijorare pentru minoritățile din statele vecine, în
primul rând din România-din Transilvania, Banat și
din Slovacia”. Istoricul a observat că„ legătura dintre
revizionism și naționalismul etnic, ușor de observat
23
Octombrie 2020
încă din primii ani după Trianon, a revenit cu forte
noi după 1989.”
În concluzie, sunt niște sensibilități întreromâni
și unguri care nu pot fi depășite.Cât timp ne vom
aminti de părți neplăcute ale istoriei, vom fi automat
sensibili și vom reacționa când unii vor încerca să
treacă linia roșie.
Biblografie: Lucian Leuștean, prof. univ. dr.
Universitatea Iași:
„ România, Ungaria și Tratatul de la Trianon”;
Conny Mithander, istoric suedez: „Traume
colective. Amintiri despre război și conflict în Europa
secolului al XX-lea”
Col. r. Ioan Abutnăriţei
MEMORIE DESCĂTUȘATĂ,
de Alina Elena Andruhovici
(note de lectură)
I
storia zbuciumată a românilor din perioada celui
de Al Doilea Război Mondial, marcată de refugii,
de pierderea unor teritorii, de deportări, a produs
puternice traume în sufletele oamenilor, neșterse pe
tot parcursul vieții, povestite urmașilor, spre a nu uita
cum au reușit înaintașii să învingă destine tragice și
să-și păstreze demnitatea. Scriitoarea Alina Elena
Andruhovici, originară din satul Bahrinești, aflat
astăzi„ pe două hărți” (cum spuneVasileTărâțeanu
despre satul său natal, Sinăuți), a întreprins un act
de conștiință relatând despre acele vremuri, din
firava experiență a copilului de atunci, din mărturiile
supraviețuitorilor sau ale urmașilor acestora și,
în volumul de față, din însemnările păstrate într-
un inedit jurnal al tatălui său, descoperit târziu.
Autoarea nu se află la prima tentativă reușită, primul
Nr. 3 (25)
său volum publicat, intitulat sugestiv „Zbucium” fiind
consacrat acestei teme, iar al doilea „Cum poți să uiți”
este dedicat satului în care a văzut lumina zilei, un sat
legendar în care a petrecut primii ani ai copilăriei, pe
care l-a revăzut târziu, deși a trait atât de aproape,
privind vechea gospodărie părintească de după
gardul de sârmă ghimpată.
Farmecul tărâmului natal a constituit pentru
toată viața parte din ființa autoarei, dovada apodictică
fiind primul capitol al acestui volum, intitulat „
Deschid poarta satului” în care mărturisește blagian
acestă filiație. E o adevărată micromonografie a
miticului și „ jertfelnicului” sat Bahrinești, numit
astfel de către autoare și pentru că Poiana Varniței,
unde au căzut secerați de gloanțele sovietice mii de
români, a fost moșia satului. „ Raportarea la origini
îmi sporește puterea”, notează Elena Andruhovici
și această putere se exprimă în pagini mustind
de venerație pentru baștina cu rădăcini adânci în
istorie, cu tradiții și credință înDumnezeu, cu oameni
harnici, care prețuiau învățătura, portul popular,
limba strămoșească, elemente esențiale viețuirii unei
comunități, dar și a conștiinței apartenenței la un
neam. De altfel, aflăm că în stema comunei „ sunt trei
stejari, simbol al dăinuirii în grai, credință, tradiție”.
Remarcăm o bună cunoaștere de către autoare a
acestui pilon de eternitate a satului, aflăm detalii
despre obiceiurile caracteristice ciclului familial
sau al celui calendaristic, asemănătoare în toată
Bucovina (din nefericire, multe se pierd în prezent).
„ Școala din familie” este un succinct îndreptar de
prețioase învățăminte, transmise din generație în
generație, caracteristice profilului moral al unui om
care are „ cei șapte ani de acasă”. Pagini admirative
sunt dedicate fiilor satului care au realizări
notabile în diverse domenii și care, rămași dicolo
de graniță sau trăitori în România, au întreținut
flacăra românismului, cei de azi având același ideal.
Substanța cărții este îmbogățită de memoriile tatei,
căruia autoarea îi realizează un veritabil portret fizic,
cel moral reieșind din jurnal, cele cca 750 de pagini
rămase atestând prietenia „ cu creionul și hârtia” și
o veritabilă înțelepciune și experiență de viață. E
mărturisirea unui om care „ Gândea că generațiile
viitoare trebuie să cunoască istoria adevărată a
acelor timpuri, să învețe ceva din toate… o mărturie
, nu numai a unui suflet, ci și a unei lumi într-o
perioadă istorică plină de transformări”. A fost un om
cu măsură în toate, a iubit natura care i-a dat clipe
de bucurie când i-a fost mai greu, a pătimit multe,
dar niciodată „ n-a permis să-i fie călcată demnitatea
de om”. Înțelepciunea și prietenia cu cuvântul le-au
moștenit și ce itrei copii, Elena, Vasile și Maria.
24
SURÂSUL
Mărturisirile lui Teodor Andruhovici
impresionează prin sinceritate, prin frumusețea
scriiturii (autorea intervine doar pentru a explica
unele regionalisme, spre o mai bună înțelegere din
partea cititorului), prin dramatismul întâmplărilor
din viață. Rămâne orfan la 11 ani, muncește din greu
, se maturizează învățând să respecte obiceiurile
satului, prilej pentru cititor de a cunoaște relațiile
interumane ale timpului și vrednici aoamenilor, trece
prin neplăcerile cătăniei, se căsătorește cu Catrinuța,
o fată frumoasă și harnică, cei-a fost alături o viață
și i-a dat curajul de a înfrunta greutățile vieții.
Impresionantă este strădania lui Teodor de a-și
construi o casă, datorie fundamentală și simbol al
împlinirii umane. Războiul este văzut ca o datorie „
Trebuia să merg să-mi apăr țara”, încorporat fiind află
de ciuntirea teritoriilor românești, rămâne în țară,
iar la revederea satului, în 1941, găsește gospodăria
distrusă și rudele deportate în Siberia. Următorul
refugiu pune familia în situații incredibile: se pierd
unii de alții, se regăsesc în celălalt capăt de țară, la
Craiova. Îi însoțește peste tot dorul de Bucovina, chiar
dacă în refugiu întâlnesc oameni cumsecade, care
se miră de hărnicia lor. După îndelungi peregrinări,
revin la Baineț, norocoși fiind că aici se aflau ceva
pământuri ale familiei. Reîncepe munca istovitoare
pentru existență, pentru construirea altei case,
trăiește teroarea colectivizării, trece peste accidente
și boli, cu sufletul împăcat că-și face datoria de om.
Muncește din greu pentru școlile celor treicopii, de
care este foarte mândru. Trăiește evenimentul din
1989, anul1990 îi redă stăpânirea asupra pământului,
pe care continuăsă-l muncească cu drag „ Gospodarul
se vede după cum își lucrează ogorul”. După douăzeci
de ani vizitează Bahrineștiul, nefiind încântat de
unele schimbări, mai ales în grai. Își rememorează
viața, mulțumit fiind că„ nu a stat un pic „degeaba” și
a trăit ca un om liber. Înțeleaptă este șiconcluzia sa:
„Așa a fost de greu și toate le-am dus.(...) Anul e ca o
zi. Primăvara e ca o dimineață (… ). Am scris și scriu
ca să știe și alții ce timpuri am trăit, ce schimbări am
prins și ce suferințe aduce războiul”.
Câteva pagini semnate de Vasile Andru
evocăvizita regelui Mihai la Bahrinești, un semn
de respect pentru instituția regalității. Facsimile
din jurnalulluiTeodorAndruhovici, numeroase și
impresionante fotografii de familie și o pertinentă
prefață semnată de ȘtefanBroască , bahrineștean ca
și autoarea, completează paginile unei cărți care nu e
doar un document, ci și o lectură agreabilă.
Paraschiva Abutnăriţei
BUCOVINEI
Șaua sau Calul?
sau LAGĂRUL GÂNDIRII
Ei
ne cultivă cinstea și onoarea ca apoi să ne
manipuleze și să ne țină în conflict. Seara
târziu ne înghesuim la baie și soția dă tonul
la copii: „Treceți la duș!” Apoi, strigă poruncitor în
engleză: „Shower, shower!” adică Duș, duș! Că nu ne
poate opri de pe ecranele calculatoarelor altcum.
Am devenit cu toții roboți, consumatori înrăiți de
internet. Redescoperirea umanismului este singura
cheie spre salvare. O cultură vie, un mod de a vedea
viața, de a mă trezi din această hipnoză a lăcomiei,
posesiei și ignoranței. Este datoria fiecăruia dintre
noi de a duce lumea mai departe, în ciuda faptului
că ai bani mulți sau deloc, că ești deștept sau ai ales
altceva. Literatura este afectată peste tot în lume.
Dar care mai e rolul ei într-o lume fascistă? O lume
în care artistul creator este pus în pericol, libertatea
sa încercuită. Noi suntem educați să credem că toți
scriitorii luptă pentru adevăr și justiție împotriva
crimei și răufăcătorilor, însă sunt tot atât de mulți
care sunt aliniați cu cei care cred învers și țin cu
fasciștii, le netezesc drumul spre profit și înjugare
a celor mulți.
În primul rând e bine să înțelegem ce
înseamnă fascismul. Fascismul a apărut încă din
antichitate de la idea că o anumită rasă de oameni
e mai preferată de creator decât o alta, una dată de
Dumnezeu să stăpâneasă, și așa a apărut Nazismul.
Hitler promova ideea că rasa ariană trebuie să
conducă lumea și, uite așa au apărut lagărele de
concentrare.
Acest fel de gândire piramidală de sus în
jos care controlează societatea se practică și
azi. Comanda și controlul vin de sus în jos, iar
profitul și frica de jos în sus. Autorii au devenit
25
Octombrie 2020
încetul cu încetul, de frică apolitici fapt pentru
care au fost promovați și premiați, transformând
condeiul din arma apărătoare a dreptății și
adevărului în bagheta de fermecat și hipnotizat
mulțimea. Un instrument distractiv și comercial
care să stimuleze umplerea cufărelor din bănci.
Construim iluzii ca să râdem și să plângem mai
nou. Și devii dintr-o dată material de consum, de
făcut bani pentru industria distractivă, pentru
corporații, că ele plătesc. Nu? Te transformi încet
dintr-un soldat al păcii și apărării într-un Clown, o
etichetă comercială.
Dacă îndrăznești să publici ceva împotriva
fasciștilor, ei automat își adună armata de
„sugători” (aluzie la supt mâneca) și încep să te
demoleze, distrugă, defăimeze, să te facă de râs,
să cedezi, să te dai bătut și să treci în tabăra lor.
Vezi că, asta cu trecutul în tabăra vecină se învăța
pe vremuri la istorie și erau lecții bune de învățat
despre acești trădători care erau trași în țeapă
în final. De obicei, fasciștii folosesc violența și
șantajul. Te cumpără cu bani și favoruri. “Gândește
în prezent” e lozinca, de aceea nu mai avem istorie
și dacă fericirea e drumul de la A la B (destinația), ea
ne-a fost furată.
Corporațiile angajează și găști (teroriști,
mercenari etc.) să lupte împotriva ta, și atunci
mulți dintre scriitori se retrag de teamă pentru
securitatea lor și a familiilor lor. Populația pentru
care scrii și te susținea înainte e acum atât de
preocupată (ținută intenționat) cu lupta pentru
supraviețuire încât nu mai este prezentă la viața
cotidiană, la realitățile zilnice din comunitate
pentru a te salva, trezindu-te singur printre lupi.
Astfel scriitorului nu-i mai rămâne decât să te
ajute să gândești singur și cu luciditate strategii de
apărare și corectare împotriva exploatatorului.
Corporațiile au infiltrat media cu agenții lor,
astfel ca cenzura să permită doar partea lor de
adevăr, ca hrană a maselor. Ești blocat în toate
formele de media. Un adevărat credincios în ale
scrisului trebuie să fie pregătit pentru astfel de
consecințe: pușcărie, amenzi și chiar suprimarea
vieții. Ficțiunea și realitatea nu se contrazic, în
special când ne referim la viață și om. Mulți aleg
ficțiunea ca să evite problema, să scape de necaz.
În ficțiune îți imaginezi lucruri care sunt
posibile în realitate. Dacă citești o nuvelă,
povestire sau roman care s-a scris și petrecut
acum o sută de ani, să zicem „Ion” sau „Moara cu
noroc” ori „Veneticii” lui Ion Lazu, vei realiza cât de
actuale sunt întâmplările, bucuriile și suferințele
personajelor, iar forța care le produce răul e același
Nr. 3 (25)
ca cel de azi și din aceleași motive sau greșeli. Și
atunci și azi, țărani și muncitori exploatați, bătuți
de jandarmi și polițiști, sărăcie, foamete, boli, toate
create de egoism, lăcomie, zgârcenie, răutate,
violență, răscoale etc. Povestirile de ficțiune sunt
accentuări ale realității care sunt destinate să ajute
omul să vadă, să ajute societatea să se corecteze.
Astăzi autorii profesioniști care sunt capabili să
se strecoare printre aceste probleme, să producă
piese care să fie premiate ca talent creativ, și
reușesc să evite cuvintele SCLAVIE, FEUDALISM,
EXPLOATARE, BIR etc. sunt acceptați și promovați,
iar restul suntem condiționați să vedem doar
anumite suferințe la anumite națiuni sau rase.
De ce? De ce nu luptăm pentru dreptatea în sine,
pentru suferința ca suferină, nu specifică cuiva. Să
iau un exemplu din jungla PNGiului: Canibalii din
Papua nu simt mai multă sau mai puțină vinovație
dacă mănâncă cu mâna, bețișoarele chinezești,
furculițele franțuzești de argint sau cele de aur
ale Elizabetei, Regina Angliei, o turistă blondă
sau neagră prăjită în jungle pe băț. Ei se înfruptă
cu aceeași poftă cu care se înfruptă și pistolarii
din Westernul american sau piloții din avioanele
super americane care pârjolesc fără milă țări, una
după alta. Concluzia: nu scula e de vină în această
oroare, ci cel care o folosește. Omul cu mintea lui
opacă, dezumanizată. Dacă am lua banii care se
cheltuiesc pe scule și i-am investi în educație am
avea o planetă mult mai sănătoasă și de răsunet în
univers. Sigur am reuși să ajungem chiar în contact
cu alte civilizații din univers. Dar, ce civilizație
vrea să contacteze o lume care investește doar în
arme de exterminare în masă? Asta are apucături
sinucigașe, nu? Nu dăinuie. „Sunteți o specie
condusă de masochiști sălbatici care au trecut
clasa copiind temele colegilor”, ar remarca un
extraterestru în trecere. Nu este diferență între
noi cei de azi “tehnologizații” și cu Inteligență
digitală și cei care au construit Turnul lui Babel ca
să ajungă la cer. Au taxat oamenii de muncă și bani
cum o facem noi azi, dorind să cucerim universul
fără să realizam că ne tăiem singuri craca de
sub picioare, luând educația și posibilitatea altor
suflete (întrerupând drumul evoluției naturale)
de a descoperi căi noi de drumeție spre stele. E o
aroganță să crezi că poți ajunge la cea mai apropiată
stea cu tehnologie mecanică cunoscută de noi sau
orice altă formă de transport fizic. E un infinit de
legi fizice și metafizice necunoscute încă de om în
univers care așteaptă să fie descoperite prin alte
forme de legi matematice decât cele cunoscute de
noi acum. Istoria a demonstrat-o, însă o ignorăm.
26
SURÂSUL
Care e problema actuală a lumii și a Americii?
Rasismul a fost întotdeauna o formă de control
și dezbinare (poate cea mai populară a fost
antisemitismul) care a justificat războaiele și
investiția în arme de exterminare în masă. Evreii
fiind conectați cu banul, desigur că au generat și
atras asupra lor conflicte și au fost folosiți și ca
declanșatori de războaie. Sclavagismul, Feudalismul,
Comunismul și Capitalismul nu au fost scutite de
anti-Semitism. Emoția aceasta a fost folosită ca
motor de amorsare a violenței și urii între oameni.
Să fie oare transformarea oamenilor în roboți prin
5G cum se presupune, o salvare a omului de la
emoție și conștient? Transformarea speciei umane,
a conștiinței/conștientului într-o gelatină fleșcăită,
aruncată peste planetă? Și atunci chiar s-ar putea
exclama că planeta e o entitate vie, e într-adevăr
o Gaia cu gândire umană. O Inteligență Artificială,
co-producție umano-digitală. O planetă îmbrăcată
în crieer uman. Săraca planetă, ce balonzai!
Nu vrem să luptăm împotriva plăgii, numită
Lăcomie care afectează o anumită parte din
populația globului, atunci când o consumă și se
atașează de ea. Dacă încerci să-i vindeci, ei folosesc
culoarea ca armă de apărare pentru ca se vede,
fiind cel mai ușor lucru de indentificat și folosit
ca să dezbine populația și nu necesită cunoștințe
multe de manevrare. Alb/Negru e o limbă comună
și ușor de manevrat. Nu are nevoie de traducător.
E o imagine, contrast, un tablou care se vede. Încă
nu avem acces la alte spectre din radiațiile undelor
magnetice, radio, lumină și invizibile din univers, ca
să vedem multitudinea de lumi paralele care trăiesc
odată cu noi aici, acum, concomitent în acest spațiu,
în mediul nostru comun. Aceste lumi paralele există
inconștiente una de alta. Ele nu ni s-au dezvăluit
încă pozitiv. Sunt lumi care trebuie traduse tot
așa cum sunt traduse negativele de pe film, în
pozitivele fotografii, imaginile infrared, razele X
sau Gama etc. Sunt lumi în jurul nostru pe care nu
le vedem. Auzim din când în când câte unul care a
văzut un strigoi sau are vedenii etc., deci a scăpat
cumva…, și creierul său a reușit pentru moment să
citească alte frecvențe din spectrul universului.
Pe unii îi numim nebuni sau schizofrenici, pe alții
visători sau filozofi, ștințifico-fantastici. Visul e și el
o formă de călătorie într-un alt spațiu, o altă lume
în care evenimentele respectă alte legi spectrale,
fizice și chimice. Poți ucide, nu mai simți aceleași
emoții și senzații și chiar poți zbura sau trece prin
zid. Totul e posibil dacă cineva de acolo te învață
cum și dacă reușești să simți lumea de dincolo, dar
pentru asta e nevoie să-ți declanșezi senzorii care
BUCOVINEI
citesc fenomenele fizice și chimice din acea lume,
s-o înveți. Toate aceste lucruri sunt posibile dacă
ne dedicăm studiului.
În ziua de azi trăim într-o lume intimidată,
insultată, mințită, violată, abuzată și needucată în
realitatea vieții și a mediul înconjurător, în ciuda
faptului că demonstrează aptitudini și tendințe
de penetrare a necunoscutului și nepermisului
spiritual și conștient al sufletului creator și atinge
nivel olimpic atunci când își pune mintea. Deci,
nu există bariere de cunoaștere, în schimb este
neglijată și abuzată în scopuri criminale și meschine
de o mână și sisteme de ignoranți oportuniști cu
pofte animalice și fără o capacitate de bun, frumos
și înălțare divină. Toate izvoarele de înțelepciune
sunt ignorate și înăbușite.
Cât de bolnavi putem fi? Cât de naivi putem
fi? Cât de răbdători? Până când? Dacă țipi la ei
o iau la fugă ca niște lași, dacă le tragi o palmă
serioasă plâng ca niște mâțe râzgâiate. Însă cine
o face? Nimeni? De aceea ei continuă. Că ne văd
fraieri și profită de frica însămânțată și programată
mârșav în noi. De ce închidem ochii la marile
crime ale lumii și îi ridicăm în slăvi pe inculpați
(mulți chiar în viață) ai civilizației de azi? Cum de
ne lăsăm manipulați cu atâta ușurință? Și ei o fac
chiar folosindu-se de idolii noștrii, de eroii noștri
care s-au sacrificat și sunt simboluri de libertate,
de eliberare de sub jug. Sacrificat pentru salvarea
noastră a fost Iisus Hristos, fiul Domnului nostru
care este folosit și el șmecherește de marii noștri
manipulatori ca să ne ducă în robie, în sclavie, în
războaie interminabile, în care “eroii nostril” își
sacrifică onoarea și își ridică rangul, omorând fără
milă mame și copii în toate colțurile lumii. Apoi
acești onorabili și viteji soldați se întorc acasă șocați
de faptele lor inhumane, formând în final o țară de
suferinzi și handicapați de război. Voi bisericile,
cum justificați aceste sponsorizări ale industriei
de omor în fața lui Dumnezeu? Votați și suportați
fără să aveți nicio reținere, că răul și durerea divină
a plânsetelor celor uciși se vor întoarce împotriva
voastră și a copiilor voștri. Voi, chiar nu credeți
în cele zece porunci? Întreaga umanitate vă vede,
iar voi continuați să dansați pe cadavrele civililor,
pentru că de ei vorbesc, nu de asumații dușmani
sau teroriști și ai altor halucinații inventate. Vă
inventați lumile voastre paralele în care vă prefaceți
fericiți. Sunteți voi oare fericiți cu adevărat? Ați
ales și folosit în funcții de conducere chiar negri,
în speranța că vă veți putea ascunde lăcomia și
șmecheria manipulatoare a nepăsătorului din
voi, a ignorantului spiritual și păcătos. Nu v-ați
27
Octombrie 2020
săturat încă să continuați cu amăgita și spoita
voastră fericire morbidă fără urmași? Poate că e
mai bine că nu-i aveți. Uitați-vă la voi cât de urât
și schimonosit ați îmbătrânit! Uitați-vă în oglindă,
domnilor! Știu! Vă este frică pentru că mulți au
făcut-o și s-au sinucis de înfiorare și spaimă. Știu că
sunt doar cuvinte, acestea pe care le înșir pe pagină
și sunteți imuni la ele. Ați avut grijă să vă duceți la
nenea Sigmund Freud să vă îndrepte mintea, să
o cârpeasă, să pună punți peste cicatricile lăsate
de violență și faptele voastre. Că ați avut grijă să
camuflați cu pudră schimonoselile sufletului, iar
unii dintre voi se sinucid de durere și căință in
chinuri groaznice.
Sunt suspicios de acest fenomen numit Covid,
de folosirea lui, tot așa cum am fost suspicios la
instaurarea democrației în lagărul comunist. Nu
s-a făcut nici o pregătire a populației de a intra și
de a învăța să lupte cu manifestările și urmările
efectelor lăsate în drumul trecerii prin această
schimbare. Nu s-a împărțit țara frățește. Nimeni
nu a explicat nimic ce va urma, ce vom păți și ce
măsuri de precauție să luăm, ce să învățăm ca să
trecem cu bine cu toții, uniți în această luptă cu un
fenomen global ca să evităm o catastrofă mondială.
În schimb, conducătorii și protectorii noștri s-au
repezit ca niște violatori asupra populației virgine;
zic virgină de violență și sălbăticie, de răutăți. Adică,
populația în general e cuminte și ascultătoare față
de reguli și lege, de autorități, însă ei - atotștiutorii
s-au avântat asupra noastră ca niște vulturi hulpavi
cu legi și legi de înrobire și pedepse neașteptate
într-o societate civilizată. E ca și cum l-ai îmbăta
pe un gladiator, l-ai lega în lanțuri și când se va
trezi să-l iei la bătaie ca să-i arați cine ești tu, să te
răzbuni pentru incapacitatea ta de a fi la nivelul lui
atletic. Sau ai aștepta să-ți cadă tatăl bolnav la pat
și l-ai buzunări, l-ai jefui - tatăl fiind societatea și
copiii profitori, guvernul.
Minciuni, amenzi, bastoane, împușcături,
pierderi de drepturi civile și umane, serviciu, școala,
biserica și spații publice, toți prizonieri la domiciliu
cu botnițe și țipat de sirene. Noi să ținem distanță
și să purtăm măști, pe când ei nu. Adică virusul face
distincție între bogat și sărac? Sau între autoritate
și mulțime? Se vine cu scuza că șeful e validat de
medic în ziua respectivă, vezi tu, de parcă virusul
ar zice: Nu mă ating de președinte că a fost verificat
de doctor azi dimineață sau acum? Păi, vă spun eu
că virusul dacă e permanent 24 din 24 de ore și el
nu te anunță că te-a infectat pe loc, ci peste câteva
zile, poate…, și atunci cum mă convingi tu că nu
ești infectat, domnule guvernant? Asta înseamnă
Nr. 3 (25) SURÂSUL

că nici voi nu știți ce se întâmplă sau, poate că

știți și doar vă jucați rolul dictat. Cred că, dacă ar
exista un virus cu adevărat ucigaș și fără leac ați
fugi cu toții, precum șobolanii, să vă ascundeți prin
găuri de frica morții. În special voi, că sunteți lași
din fire. Nu spun asta că vă citesc eu caracterul,
ci ați demonstrat-o domniile voastre și semenii
domniilor voastre de-a lungul istoriei. Nimeni nu
a explicat nimic despre ceea ce va urma, după
această catastrofă mondială.
Cum a apărut virusul am fost imediat capturați
de grupurile de fasciști și instigați împotriva altor
grupuri din societate, negândit și neapropiat și MEMET NIYAZI (1878 -1931)
această ideologie fascistă care nu vine numai de la POETUL NAȚIONAL
govern, ci din întreaga societate. Vedem cu toții ce
se întâmplă în jurul nostru, suntem martori oculari.
AL TĂTARILOR CRIMEENI DIN ROMÂNIA
În ciuda faptului că suntem loviți de virus, fasciștii
continuă să adauge legi draconice de înrobire a
societății, în loc să vindece și consoleze populația.
Dacă societatea se schimbă radical așa cum
o propun ei, o societate fără trecut și fără viitor,
conectați la gradul prezent al inteligenței artificiale
„IA”, asta mă duce să cred că tot trecutul și cicatricile
civilizațiilor lăsate pe pământ de sute de mii de ani
nu sunt decât fabricate de voi și că „în realitate”

trăim de fapt într-un experiment a la “Truman
Show”, filmul. În ciuda faptului că se vede că ei o fac
pe față, „pe șleau” cum zice românul, partidele din
opoziție se complac și ele neluând poziție critică
împotriva măsurilor luate, ca să apere societatea.
Unde e opoziția să argumenteze situația?
Asta mă face să nu cred, că îi văd la televizor
și în alte forme de media că stau în fața noastră
fără măști și râd atunci când disperat le pui câte
o întrebare serioasă: De ce aceste legi de înrobire,
domnilor aleși ca să ne apărați? Cine vă ordonă și
pe ce principiu? Opriți dezbinarea între popoare
și hai să luptăm împreună împotriva virusului!
Soția strigă la mine în engleză: „Shower,
shower, că-i târziu”. Și eu o întreb în românește
„Șaua sau Calul, nevastă”. Ei! Călăria! Hei, hei!
Singura plăcere, care a mai rămas în natură. N-am
mai călărit un cal din România. Trebuie să alegi,
îmi spune. Nu le poți avea pe amândouă, că n-avem
bani. Așa că, mă mulțumesc cu Șaua. Stau cuminte
și scriu, pierdut în lagărul gândirii. Rugându-mă!
Sau, poate dă-mi calul…, dar ce să fac cu el, că nu
mai sunt păduri să mă ascund, să haiducesc.
C
unoaşterea istoriei naționale și ocrotirea
culturii universale cred că este prima
îndatorire a unui intelectual. Astfel consideră
poporul meu cinstirea memoriei marilor săi fii,
precum poetul și militantul național din perioada
interbelică , Memet Niyazi, alături de numele căruia
suntem bucuroși să-i alăturăm pe unii din cei mulți
valoroși, precum: av. Mustegep Fazîl – Ülküsal
(1899-1996), Selim Abdulakim, primul avocat tătar
cu studii în România, deputat liberal în mai multe
legislaturi, Negip Hagi Fazîl (1906-1948, Eroul), Șevket
Musa Velulla, secretarul Consulatului Turciei din
Constanța (1905-1960) sau mai recentul unic membru
al Academiei Române, fizicianul inventator, Geavid
Musa (1931- 2010).
Parcul central al orașului Medgidia, oraș
întemeiat de Sultanul reformator Abdul Megit (n.1823,
sultan 1839-1861) pe locul vechii așezări tătare, Qara-
su, se mândrește și azi cu statuia poetului tătar,
profesor de lb. și lit. turcă la Seminarul teologic
musulman al orașului Medgidia și cel mai mare poet
tătar, în Dobrogea, România. Am tradus în 2007
poeziile sale editând volumul bilingv „Olîmsîz Șiirler”
/ Poeme Nemuritoare”, 2007, ed. NewLine, 2007,
Constanța . Redau poezia „Celor care întreabă dacă

Ben Todică mai sunt tătari” artă poetică:

28
BUCOVINEI
Monumentul poetului național (Medgidia)
CELOR CARE ÎNTREABĂ DACĂ MAI SUNT TĂTARI
„Eu sunt tătar, le răspund celor care întreabă...
Sunt un tânăr tătar care-și cunoaște bine gloria
străbună.
Pe lume nu am altă rudă de sânge decât neamul
turc,
Sunt un șongar*, sunt frate, sunt turcul pur.
Ca popor turc mă numesc, dar în istorie,
Numele meu e cunoscut ca tătar, așa scrie!
Renegaților care azi și-au uitat originea,
Că nu-i cunosc, le spun eu cu toată tăria!”
Cuvântul meu va ucide pe cei ce neagă trecutul,
Pe cei care mint istoria, uită adevărul, șterg
Hanatul...
Chiar dacă azi dormi, eu îți urez, popor bun, să
trăiești!
Mângâindu-ți ochii-nlăcrimați, îți scriu în vremi de
răstriști.
Chiar dacă valul istoriei ne-a dărâmat, ai un loc în
lume,
Speră, într-o zi va străluci din nou al tău nume!
Dacă eu, în viața mea, nu voi apuca acele zile de
glorie,
Din mormânt, voi întreba de soarta ta, tătare.
De soarta ta voi întreba, tătare, din mormânt!
Și dacă răspunsul nu va fi bun, voi plânge sub
pământ!
(G.Akmolla, M.Niyazi, vol.bilingv, 2007, p.71)
29
Octombrie 2020
Marele poet a scris în tătară și în alfabet arab,
după moda vremii, dl. prof. Omer Edip a transcris în
alfabet latin, eu am tradus în limba română. Pentru a nu
reda analiza efectuată în volum și în „Istoria și istoria
literaturii tătarilor crimeeni din România” 2014, p. 139-
166, voi aminti doar țesătura de motive generate de
interogația cu care autorul începe poezia:
1.Numele glorios de „tătar” constituie o coloană
nemuritoare în templul de coloane glorioase ridicate
de-a lungul istoriei poporului turc.
2. Vocile care afirmă „că tătarul s-a pierdut” nu
sunt veridice.
3.Pentru existența lui dovada cea mai grăitoare
este Hanatul de Krîm ( Crimeea). Romancierul Genghiz
Daggi scrie că la fac. de istorie din Crimeea anilor 1930
istoria hanilor nu era studiată!
4. Chiar dacă astăzi doarme”, acest neam bun de
tătari, mâine se va „ ridica”.
Poemele izvorâte din inima sa care a ars pentru
patria pierdută, înveşmântate cu măiestrie în bogata,
poetica şi expresiva limbă tătară crimeeană, au învins
timpul, judecător absolut, aşternându-se pe culmea
cea mai înaltă a culturii şi a istoriei tătare din întreaga
lume, în special, din Dobrogea. Poetul nostru naţional,
călătorind între cele două ţări, pentru patria şi poporul
său, a câştigat nemurirea, până la sfârşitul veacurilor,
dăruindu-se idealului scump, în a sa viaţă atât de scurtă.
Influenţa educaţiei, suprapunerea culturală, adăugându-
se peste o inteligenţă nativă şi sensibilitate profundă, au
creat o personalitate prometeică, care poate sta alături
de marile genii ale istoriei şi culturii universale.
Nenorocul tătarilor crimeeni ca şi al lui Memet
Niyazi,este acela că, în epoca aceasta recentă a istoriei
lumii, noi ne-am aflat la margine. Istoria este scrisă de
învingători!
Dacă noi ne-am fi luptat precum strămoşii, cu
mijloacele epocii contemporane, înlocuind biciul cu
operele create, împrăştiindu-le în cele patru zări, poeţii
noştri: Iusuf Has Habib (mijlocul sec.al XI-lea); Mahmud
Kărămlă (sfârşitul sec. al XII-lea); Ali, fiul lui Halil (poet
al veacului al XIII-lea); Domnul Abdulmegit; Seyfi Sarayi,
Menli Gheray-han întâiul; Muhammed Gheray – han al
patrulea; Aşîk Umer (Omer Îndrăgostitul); Mehmed Fazîl;
Mehmed Nuzet; Seyhiyi; Hamdiyi; Şair Edib (Poetul
Edib); Orlă Seyt – Halil (Seit-Halil din Orlu); Ismetiyi;
Ayder Keday (Ayder Bardul); Abdurefi Bodaninski; Asan
Nuri; Dl. Ismail Gaspirinski; Asan Cergheev; Asan Sabri
Ayvazov; Abibulla Odabaş; Memet Niyazi; mai recent,
în trecerea câtorva nume doar, Noman Celebi Gihan;
Geafer Seydamet Kărămer; Umer Ipci; Bekir Cioban zade,
Amdy Geraybay; Amet Ozenbaşlă; Eşref Şemi – zade;
Şamil Alyadin; Geangazi Şerfedin; Idris Asanin; Sabriye
Seyitova; Şakir Selim;Yuri Osmanov; Yunus Kandim;
Nr. 3 (25)
Venera Ibraymova; Vasfiye Kîpceakova, (ceea ce am
scris e mai puţin decât o jumătate din numele prezente
în monumentala Istorie a literaturii tătare crimeene,
2001, Riza Fazăl şi Safter Nogaev; Ei ar fi fost-cunoscuți
precum Ovidiu, Vergiliu, Petrarca, Dante, Byron, Gothe,
Lermontov, Puşkin...Regretabil este faptul că tinerii
noştri tătari, mai ales cei din Dobrogea, negăsindu-ne
în cărţile celor care ne-au uitat, consideră că nici nu
existăm în istoria culturii universale… Existăm!
De fapt,vedem că poporul nostru a creat şi creează
poeţi vestiţi, în seria cărora, Memet Niyazi al Dobrogei,
străluceşte ca un luceafăr. S-a născut în satul Aşcilar –
Vânători, aflat la o distanţă de 12 km de Mangalia, într-o
familie normală de emigranţi crimeeni, tatăl se numea
Ismail, iar mama – Azize, în data de 30 noiembrie 1878,
chiar la sfârşitul războiului ruso-româno-turc.
La vârsta de 11 ani, familia poetului se mută la
Istanbul, unde va studia viitorul poet alegând calea
studiului pedagogic. Faptul că absolvind şcoala
pedagogică se îndreaptă spre Crimeea, dovedeşte cât de
puternic ardea în pieptul lui dorul de patrie, încât, anul
1898 îl prezintă în calitate de învăţător, în Crimeea.
Omul care călătorise de trei ori în Crimeea,
revenind tot de atâtea ori în România sau în Turcia,
vizitase Istanbulul de nenumărate ori; cu toate că-şi
iubea familia, cu toate că devenise soț şi tată, nu reuşise
să-şi procure o casă.
În istoria omenirii au fost prea puţini “Mecena”
despre care noi să fi aflat, de aceea, se cere o inimă
nobilă şi generoasă pentru a putea deveni Mecena, care,
înţelegându-i pe artişti, pe poeţi, pe scriitori, crezând
în mesajul operei lor, să se afle alături ca ocrotitori! In
istoria literaturii universale, în istoria literaturii române,
se cunosc prea mulţi poeţi, artişti, care s-au luptat cu
sărăcia. In perioada interbelică, de fapt între anii 1918-
1941, are loc o relansare economică în România, în cadrul
acestei revigorări economice şi noi tătarii stabiliţi aici,
suntem cuprinşi în procesul ştiinţific și literar. Salvaţi
de grija “pâinii cea de toate zilele” ne dedicăm culturii
noii patrii, România. Doi oameni foarte bogaţi din satul
Azaplar, azi Tătaru, domnii Abdulveli Mennan şi Osman
Nuri, au cumpărat şi au dăruit o casă în Medgidia,
spunând marelui poet aceste cuvinte devenite istorice :
“-Până la moarte, poete, dăruim casa aceasta, ţie
şi copiilor tăi! ”
Marele poet împlinea venerabila vârstă de 50 de ani
în 1928, studenţii din Bucureşti, intelectualii influenţaţi
şi emancipaţi de recent absolventul în drept, Mustecep
Ulkusal, se hotârăsc să aniverseze semicentenarul
poetului. O delegaţie porneşte la Medgidia pentru a-i
expune propunerea. Răspunsul poetului ne cutremură
şi azi, ne întrebăm dacă obosise inima marelui tătar,
inimă care a bătut atât de sublim pentru poporul său.
30
SURÂSUL
-“Arzând pentru patrie, mi-am neglijat familia.
E târziu, acum, eu nu pot veni la Bucureşti… Vă
mulţumesc, tineri!”
Aceste cuvinte triste au circulat prin viu grai în
popor, încât, au ajuns până la mine. M.Ulkusal, în cartea
sa de memorii, „O viaţă în slujba Crimeii” p141-142-143
evocă evenimentul sub titlul: Un Jubileu refuzat, astfel:
- Dumneavoastră aţi scris poeme în limba crimeeană
tătară, impresionându-ne, atrăgându-ne spre iubirea de
patrie, spre o redeşteptare naţională, spre un sentiment
patriotic ardent; sunteţi poetul nostru de frunte, situat
alături de Eminescu, Coşbuc, Caragiale, Goga. Dorim
să vă organizăm Jubileul, vă rugăm să acceptaţi, altfel
ne veţi deziluziona!” i-am spus. Cu ochii în lacrimi, mi-a
declarat acestea:
-Nu vă mulţumesc pentru că aţi dorit să-mi
atribuiţi o glorie de care nu sunt demn. (…) Ceea ce am
scris eu, constituie ceva lipsit de importanţă. Eu n-am
putut realiza ceea ce avea nevoie poporul meu; nu sunt
demn de un Jubileu. Dacă veţi organiza aşa ceva, eu
n-am să particip, n-am să vin ”…
Cutremurat de situaţie, am revenit la Bucureşti.Am
renunţat cu toţii la ideie.”
În monumentala Istorie a literaturii tătare
crimeene, Riza Fazîl și Safter Nogaev au scris despre
opera sa: „Creaţiile poetului luminează într-o limbă dulce
durerile, suferinţele, speranţele poporului, versurile
lui provoacă plânsetele neamului, determinându-l
să gândească, cutremurându-l, uneori liniştindu-l şi
provocîndu-l la acţiune. (op.cit.pag.246).
Înțelegând momentul istoric Memet Niyazi, Negip
Hagi Fazîl și elevul acestora, Șaip Veli Abdulla din Aqbaș
\ Albești, tatăl meu, au cerut în versurile lor patriotice
„ajutorul celor de dincolo de moarte”.
Încheiam acest volum cu aprecierea secolului
al XX-lea care ne-a dăruit trei mari personalități,
Memet Niyazi, Mustegep Ulkusal și Negip Hagi Fazîl,
întrebându-mă ce ne va oferi veacul al XXI-lea?
În fiecare an, la 30 noiembrie, data nașterii
poetului national, Uniunea Democrată a Tătarilor
Turco-Musulmani, comemorează acest moment de
cultură prin depunerea de coroane la mormântul
poetului și la monumentul din parcul central al orașului
Medgidia, discuțiile literare desfășurându-se la sediul
UDTTMR din Medgidia. Personalități culturale au primit
Premiul Memet Niyazi, premiul Național al României, la
inițiativa d-lui Aledin Amet, deputatul tătar în perioada
constituirii premiului, actualmente, secretar de stat
în Departamentul pentru Minoritățile Naționale din
România.
* șongar, kerîș, ramuri tribale tătare crimeene.
Guner Akmolla
BUCOVINEI
PORTRETUL
PRIETENIEI
MOTO: „Prietenia e un suflet în două trupuri.”
(Aristotel)
P
e zi ce trece, realitatea ni se dezvăluie ca un joc
existenţial al întrebărilor şi răspunsurilor care
deschide, cu părtinire ancestrală, adevărul
abia mijind, din tainiţele înţelesurilor domesticite
de dorinţele vremelnice ale umanului. S-a spus că „
Modernii de astăzi sunt clasicii / anticii de mâine”, aşa
cum, se ştie că în fiecare prezent se ascunde fărâma
trecutului şi sămânţa viitorului. Chiar dacă orice
adevăr este supus „sabiei lui Damocles”, o anumită
„moşire” este necesară pentru a clădi verosimilitatea
trăirilor.
În cartea Domniei Sale, „Taifas cu…prietenii”, Rodica Rodean
ne propune o adevărată maieutică a universului cultural în
care concepţia despre adevăr, bine şi frumos este percepută
din perspectiva unui „univers al prieteniei” – o lume pe
care Rodica Rodean a construit-o pe temelia iubirii pentru
cuvânt, dăruind cititorilor ofranda scrisului. Cartea este
rodul unei emisiuni radio, din cadrul Asocaţiei „Universul
Prieteniei”, jinduit de curiozitatea contemporanilor, în
care Rodica Rodean prezintă o Pleiadă de personalităţi
culturale, prietiniilor spirituale, stăruind, socratic, asupra
adevărului ontologic, netrecut prin filtrul orgolios al
contingentului, adevărul pur, lăuntric, adăpostit
într-o carte de interviuri, ca adevărată comoară a
cunoaşterii universale. Rând pe rând, oameni de
seamă, înfruptându-se din merindea culturală, s-au
supus provocării maieutice şi au deschis drumul
creaţiei, din perspectiva umanului sedus de cultură.
Înfigându-şi colţii în prezentul evanescent, nu să sfârtice
spiritual, ci doar să lase o amprentă a veşniciei
năzuinde, omul contemporan, pentru supravieţuire
întru confort şi stabilitate, ucide, uneori, sensul
31
Octombrie 2020
cuvintelor, tocmai pentru a-l domestici din proprie
perspectivă. Aşa se întâmplă, zi de zi, cu „prietenia”:
a devenit un cuvânt demodat, o stare existenţială
decăzută, o molimă a sinelui care e mult mai
încrâncenat în puterile redobândite prin negare, nu
cumva să-şi dezvăluie slăbiciunile unor trăiri.
Aşadar, Rodica Rodean reuşeşte, de mai bine de 10
ani, să scoată de la naftalina vremurilor „prietenia”
şi să o aşeze, cu grija unui adevărat arheolog al
sentimentelor, pe soclul timpului, portretizând-o
prin profunzimea universală a întrebărilor care
preced răspunsurile gnoseologice. Aşa ies la lumina
prezentului trăsături uitate sau obosite ale prieteniei:
„În primul rând: onestitatea, loialitatea, deschiderea către
celălalt şi comunicarea, bineînţeles, comunicarea; în aceeaşi
măsură şi ajutorarea reciprocă în oricare sens, fie el material
sau sufletesc, un cuvânt bun – nu? – face cât un sac de bani,
câteodată.” (Indira Spătaru)
Cuprinsă de fiorul vremelniciei, prietenia îşi
regăseşte rădăcinile în vocaţie: „Eu cred foarte mult
în prietenie şi în acelaşi timp consider că am vocaţia
prieteniei. Nu cred că aş putea trăi fără prieteni, fără
o unitate, pentru că prietenia înseamnă o armonizare
spirituală în primul rând şi o punere împreună a
aceloraşi idealuri.” (Casian Maria Spiridon); prietenia
e un talent, ca oricare altul, înnăscut, dobândit, creat
şi permanentizat, care presupune „înţelepciune”
(„Înţelepciunea, pentru că indiferent, oricât de multă
dragoste ar exista între cei doi şi indiferent dacă
au ajuns să fie şi prieteni, nu numai iubiţi, dacă nu
au înţelepciune, nu vor rămâne împreună.”- Casian
Maria Spiridon) şi „caracter” („În primul rând,
caracterul, fără caracter nu există prietenie; ce
înseamnă caracter, înseamnă a şti la ce să te aştepţi
de la acel individ. O lipsa de caracter înseamnă că acel
individ este versatil şi poate oricând să fie cineva, iar
peste cinci minute altcineva, adică un cameleon. Ori
e preferabil un caracter pe care îl ştii. Eu prefer să am
duşmani cu caracter şi la fel, prefer să am prieteni cu
caracter.”- Casian Maria Spiridon).
Dacă „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce
sunt, pentru că sunt, a celor ce nu sunt, pentru că nu
sunt” (Protagoras), prietenia presupune acel „modus
in rebus”, drămuitor al vieţuirii, care anulează
dihotomiile originare, prieten / duşman, Cain /
Abel: „Oamenii de spirit îşi tratează orgoliile altfel
şi de multe ori mult mai dureros decât o înţepătură
cu brişca la cârciumă. E adevărat, aşa se întâmplă
dintotdeauna, însă, din punctul meu de vedere, e bine
să măsori de mai multe ori şi să tai o singură dată,
când e vorba de cei din anturajul în care te afli.” (Liviu
Apetroaie)
Chiar dacă are culoarea căutării absolutului, albastrul
Nr. 3 (25)
(„…dar cea mai corectă culoare atribuită relaţiei de
prietenie cred că este albastru, pentru că indiferent
cât de tumultoasă este relaţia ca fond emoţional,
trebuie să dea senzaţia de linişte într-o relaţie de
prietenie.” – Florin Buciuleac), prietenia se căleşte
la focul mic al încercărilor vieţii, aidoma comorilor
bătute pe ilăul timpului : „…tocmai în vremuri…«de
restrişte», abia atunci prietenia îşi demonstrează
adevărata valoare şi este pusă la încercare, abia
atunci îşi dovedeşte roadele.” (Dan Jumară)
Amintind de prietenul Enkidu, din „Epopeea lui
Ghilgameş”, trecută prin „furcile caudine” ala vieţii,
prietenia devine mitică şi-şi asumă sacralitatea:
„În zilele noastre, lucrurile s-au pervertit, valorile s-au
răsturnat, oamenii nu mai ştiu ce-i aceea prietenie şi ce este
sinceritatea în foarte multe situaţii. Cu atât mai mult, atunci
când descoperim prieteni buni, putem spune că suntem
nişte oameni fericiţi şi norocoşi şi dăruiţi de Dumnezeu
cu un dar foarte mare şi de preţ şi chiar sfânt, aş
putea spune. Prietenia pentru mine e ceva sfânt.”
(Carmelia Leonte); prietenia e o împlinire care-i
redă umanului întregirea: „…Dumnezeu nu dă har
pentru concurenţă, ci pentru împlinirea unui om. Şi,
dacă pleci la drum cu cineva, el trebuie să meargă cu
aceiaşi paşi, nu un pas în urmă, nu un pas înainte.”
(Vasilian Doboş)
„Activitatea prieteniei” (Emilia Pavel) face posibilă
construirea unor punţi ale cunoaşterii, între trecător
şi etern, între om şi artă: „…nu aş putea să o oblig
pe doamna artă plastică să-mi fie prietenă, pentru că
poate să aibă altă preferinţă. Îmi este apropiată, îmi
este dragă, dar nu cred că îmi pot permite să spun
că-mi este prietenă şi nu din cauză că uneori îmi este
ciudă pe ea, că de cele mai multe ori mă scoate din
sărite, dar prefer să-mi fie u camarad, pentru că sunt
extrem de multe momente în care ea nu a fost sinceră
cu mine, nici eu nu am fost atent cu ea şi atunci nu
cred că pot să o numesc prietenă.” (Florin Buciuleac)
În Marea Carte a Întrebărilor şi Răspunsurilor,
„Taifas cu…prietenii”, Prietenia, prinsă în mrejele
atotputerniciei, supravieţuieşte temporal, ca destin,
înveşnicind clipa care a fost drămuită atât omului,
cât şi artistului: „Prietenia literară poate fi definită
în mai multe feluri. În primul rând, trebuie luată
definiţia prieteniei, aşa cum a fost văzută de-a
lungul veacurilor. Eu cred că ea a rămas o expresie
a generozităţii maxime şi a educaţiei. A generozităţii
vorbesc, pentru că în clipa în care îţi asumi o prietenie,
şi aici trebuie să facem o diferenţă, sunt oameni
născuţi cu vocaţia prieteniei şi sunt foarte mulţi care
o mimează. Deci, exact ca şi artistul adevărat, şi cel
făcut, iar nu născut; educaţia, cizelarea vin după
aceea.” (Daniel Corbu)
32
SURÂSUL
GOLGOTA SCRISULUI
MOTO: „Măcar să-mi fi lăsat un verb ca semn,
să pot afla cărarea care-l suie
pe meşterul de vorbe sau de cuie
spre clipa propriei pironiri în lemn.”
(A ŞAPTESPREZECEA EPISTOLĂ - ipoteza erorii
de crucificare)
Purtând în suflet povara transcendenţei,
omul îşi făureşte propriul destin din această
încrâncenare a sacrului, încercând, prin unealta şi
uneltirea efemerului, să-şi păstreze scânteia divină. E
un dat cu care se naşte, într-o deplină comuniune cu
dumnezeirea care îi dezmărgineşte spiritul creator
pentru a-i îmblânzi vremelnicia, iar libertatea de
a-şi alege propria unealtă de supravieţuire întru
eternitate e un act ancestral care deschide porţile
Creaţiei. Prins în mrejele veşniciei, omul creator îşi
construieşte drumul vieţii din firimiturile triadice,
aidoma minunii săvârşite de Sfântul Spiridon care,
ţinând în mână o cărămidă, aceasta s-a desfăcut în
formele iniţiale, focul care a urcat, apa care s-a scurs
şi lutul care a rămas în mână.
Păşind în taina pământescului, omul
încearcă, din răsputeri, să fie un Taumaturg care să-
şi oblojească rana divinului, prin propria creaţie care
e, rând pe rând, artă şi meşteşug, dezlegând, prin
cuvânt, sunet sau culoare, controversata antinomie a
lui homo faber.
Creatorul e, pe departe, omul greu de lutul primordial,
izgonit din rai, e omul care-şi rescrie destinul,
cerşind nemărginirea, prin răzvrătirea de a fi întru
sacru, înlocuindu-şi, prin creaţie, propria umanitate
cu starea transcendentului.
Vasile Ursachi este artistul întru cuvânt care a
făcut un pact sisific cu veşnicia, care-şi cară destinul
poetic cu spatele încovoiat de povara sacrului,
căutat cu disperarea evadării din propriul labirint,
asumându-şi, cu fiecare scriere, un destin polimorf,
fiind, rând pe rând, Sisif, Prometeu şi Hefaistos: „Ce
înlesnire-i meşteşugul mut…! / În loc de limbă, tu
vorbeşti din foale / şi cu priboiul în metalul brut,
/ fărˈ să-ţi încurci rostirea-n vorbe goale…Eu mă
vorbesc, Hefaistos, vai mie! / Din chipul meu dau
vorbei scrise chip. / Iar gândul nu se-ncheagă pe
hârtie / Ca muntele din grunjii de nisip. / Vorbesc
şi scriu fără să înţeleg / Taina ce leagă părţile-n
Întreg.” (A DOUĂZECI ŞI TREIA EPISTOLĂ - a geloziei
scriitorului faţă de fierar).
Condiţia artistului întru slova scrisă cu sângele
condeiului se defineşte între grandoarea umanului,
BUCOVINEI
răsplătit de extazul oniricului, din volumul „Primire
la Regină” („Covârşit de tristeţea că numai ceea ce te
naşti / poţi deveni, / mă îmbăt cu raze de lună, /
scormonesc în vise după cioburi de stea / şi fluier
în urma metaforelor sibiline…” – În tramvai pe şoseaua
progresului; „ Când scriu, de peste umăr ochiul drept
/ şi dinspre vis ochi-stângul Lui veghează / verbul
meu omenesc de mai cutează / a fi în Adevăr şi-n
Înţelept.” – Sonetul vederii ) şi încercarea „ţăranului
de la Breaza”, devenit „cătană lirică” (n.a.), din volumul
Epistole către HEFAISTOS, de a încheia un pact
imaginar cu Divinitatea: „ Pământu-i mut şi Cerul nu
ne spune, / iar, ce ne spun, a desluşi nu ştim. / Cu
hieroglife, plânge peste rune / taina de care viaţa
ne-o lovim.”- EPISTOLA A ŞASEA (cu întrebări fără
răspuns despre Taina Meşterului); „ Aramă n-am,
nici aur ori argint, / s-adune ucenici cu mierea lor; /
sunt meşter de cuvinte care mor, / fie că adeveresc,
fie că mint. / Însingurat prin scris, împărăteşte, /
învăţ să plângă raza prinsă-n deşte.” – A DOUĂZECI
ŞI UNA EPISTOLĂ – despre neputinţa meşteşugarului
de vorbe de a-şi perpetua măiestria prin lucrarea
ucenicilor.
Metamorfoza iniţială a sinelui presupune o exorcizare
a lutului care se întrupează în veşnicia făcutului şi
desfăcutului: „ Mă înfig în lutul moale / cu degetele şi
cu închipuirea, / simţind plămada cum devine oale /
nu trădând, ci ocrotindu-şi rodirea. / Frământ lutul
obosit de vechime şi cânt. / Cântecul meu picură
sânge şi apă. / În memorie, ascuţimile din cuvânt /
tanice cuneiforme sapă.” (CUNEIFORME)
Vasile Ursachi e un pelerin ancestral care-şi asumă
propria trecere, de la părelnicul „azi”, până la găsirea
sămânţei divine din timpul abolit: „ Ţine minte ziua
de azi, / neasemuită şi fără nume, / parcă menită a
întrupa / o altă lume. / Tanică, Ea ni s-a dat / pentru
întemeiere; / la încheieturile orelor, simţi? se bat /
secunde de miere. (ŢINE MINTE)
Năzuinţa scrisului, ca litanie a sensului ascuns
în rădăcinile timpului, îşi caută sălaşul canonic,
al sonetului re-definit, format din 3 catrene care
simbolizează nuntirea obârşiilor cosmice, şi distihul
conclusiv, descifrând universul prin propria dualitate,
de scriitor şi fierar, care dăltuieşte continuu, în
temeiul abolirii acelei coincidentia oppositorum,
dintre Cer şi Pământ, cuprinsă în cvadratura
cercului, ca matrice poetică şi poietică a celor 49 de
sonete: „ Pornit în Timp pe-un drum, sosesc pe două
- / zidire căutându-şi Ziditorul; / în verbul meu,
se vede viitorul, / cum cerul înstelat, pe-un bob de
rouă.” (A TREIZEC ŞI TREIA EPISTOLĂ – a încrederii
meşterului în destinul postum al operei); „ Nici nu mi-
ai spus că m-ai desprins din beznă, / trăgându-mă de
33
Octombrie 2020
lanţul de la gleznă.” – EPISTOLA A DOUĂSPREZECEA
– a dezbuimăcirii tardive şi inutile); „Învaţă-mă,
Hefaistos, liantul / ce-mbină Veşnicia cu Neantul!” –
A NOUĂSPREZECEA EPISTOLĂ – iscoditoare asupra
puterii Meşterului de a ţine Universul în echilibru.
Spaţiul poetic al formelor încifrate, la care jinduieşte
ţăranul înstrăinat de ţărănie, după ce a fost ferecat „în
artă ca într-o cuşcă”, este deschis rostuirilor prielnice
cântului primordial, de popasurile narative, definite
de autor ca „texte prosopoematice” care nu sunt
tributare istoricului şi monograficului: „…Cu timpul,
căutând fericirea, m-am cufundat în învăţătură. Mii
de nopţi de studiu, mii de zile de încercări, sute de
erori şi sute de eşecuri a trebuit să consum pentru
a desluşi câte ceva despre Veşnicie, pentru a deduce
mult-puţinele lucruri ştiute despre moarte şi pentru
a deprinde meşteşugul mutării versurilor din minte
pe coala mâzgâlită sau tipărită. Până am ajuns să fiu
din ce în ce mai nefericit, ştiind că sunt din ce în ce
mai nefericit.”
La primă vedere, „poveştile” poetice, aşezate, orgolios,
după fiecare sonet, par a fi o notă de subsol care ar
descifra durerile ascunse în versuri, în realitate,
însă, fiecare poem în proză vine să împlinească sensul
creaţiei, construind un univers semantic, convertit, aprioric,
la o continuă transfgurare, fiecare semnificaţie
renăscându-se din rugul cuvintelor, când Poetul, ca
adevărat Meşteşugar dezlănţuit, cântăreşte destinul
în talgerele necuprinsului: „Parcele torc, eu scriu, tu
meştereşti…/ Doar veacul este altul, mereu altul; /
şi hoţii iscodind pe sub fereşti / să-ţi fure ţie focul;
mie şpaltul. / Temându-se c-om năzui asaltul /
asupra tainelor dumnezeieşti, / ne-a hărăzit, din
mila lui, Înaltul / să fim captivii-aceleiaşi poveşti.”
– A PATRUZECI ŞI NOUA EPISTOLĂ – dorită a fi
asemenea lui Zamolxis.
Dincolo de neliniştile sângerânde, când
„Domnul bate lumea pe ilău”, iar Poetul, captiv în
propria însângerare livrescă, ca „meşter de cuvinte
care mor”, îşi trăieşte, prin cuvânt, metamorfoza
sufletului, reconstruind Templul veşniciei din ţărâna
simţită ca o coroană de spini pe gândurile cerşinde,
adăpostite în tainiţa dumnezeirii din om: „Lucrarea
ta nu este lucrarea ta, cum nici vinul acesta pe care-l
pregătesc nu este pentru mine. În loc să te zbuciumi,
bucură-te; în loc să te tulbure frica, nădăjduieşte.”;
„Ci, mai presus de verb, luceşte visul; / ci dincoace
de versuri, curge sânge; / ci „a iubi” nu-nseamnă
„a constrânge”; / ci-n fiecare poate fi Trimisul.”
(A TREIZECI ŞI OPTA EPISTOLĂ – povăţuitoare
ucenicilor ispitiţi de gândul că scriu spre folosul lor).
Prof. Dr. Luminiţa Reveica Ţaran
Nr. 3 (25) SURÂSUL

I
oan Vicoveanu și Eugen chema Bolocan, autorul acestei
Drăguțescu - un dascăl cărți precizează că s-a arătat
providențial și un discipol vrednic să poarte numele pe
celebru este cartea semnată de care l-a adoptat din dragoste
scriitorul Victor Iosif și apărută pentru satul său. Așa se face
la EdituraTracus Arte, București, că-l cunoaștem sub numele de
2019. VICOVEANU. Începe școala în
Cartea cuprinde două sat, urmează cursurile „Școlii
părți: Școala și dascălii - poporane” din Cernăuți avându-
Ioan Vicoveanu și Pictorul și lca instituror pe fostul dascăl al
graficianul Eugen Drăguțescu, lui M.Eminescu- Ioan Litviniuc,
urmate de Concluzii, o bogată și profesor de muzică pe Victor
bine documentată bibliografie, Vasilescu, continuă „Gimnaziul
Anexe, încheindu-se cu un Scriitorul superior” din Rădăuți
set de Iconografii. apoi „Școala preparandală
În Argument Victor VICTOR IOSIF de învățători” între anii
Iosif afirmă că a scris între dascălul providenţial (1900-1904) fiind atestat
despre două povești de
viață, în care discipolul IOAN VICOVEANU ca Învățătot pentru școlile
poporale române din
și-a întrecut magistrul. şi discipolul celebru Bucovina. Se dovedește
În Școala și dascălii se
prezintă Școala din Vicovu
EUGEN DRĂGUŢESCU un mare iubitor de muzică
făcând parte din diferite
de Jos atestată documentar formații corale în calitate
din anul 1804 „pe când rolul instituțional era al de dirijor și Societăți muzicale cu care participă
bisericii, religia reprezentănd încă din școală trivială la Festivalul Societăților Muzicale Românești din
o latură esențială a educației...iar din 1869 școala, Transilvania, Banat, Bucovina și România.
învățământul are caracter laic și funcțiile statului Se stinge din viață la 14 ianuarie 1973, la vârsta
în buna organizare a acestuia”, se precizează în de 94 de ani.
lucrarea lui I.V.Goraș Învățământul românesc în Preocupările muzicale, Contribuții folclorice,
ținutul Sucevei (1775-1918). Sunt prezentați toți cei Contribuția la Modernizarea satului, activitatea de
care au condus instituțiile de învățământ chiar de Mentor generos sunt câteva repere ale profesiunii
la înființare pornind de la primul preot Irimie Eșan sale.
(1752-1819) și până la profesoara Pompilia Țugui Ioan Vicoveanu – Bolocan a fost permanent
director în 2012. Între ei s-a aflat la loc de mare preocupat de memoria culturală a Bucovinei, a
cinste Ioan Vicoveanu care a condus școala în anii susținut organizarea unor manifestări omagiale
1936; 1939-1940; 1942-1945. Fiecare aducându-și închinate lui Ciprian Porumbescula București,
contribuția substanțială la promovarea tradițiilor, Suceava și Stupca.
memoriei locului, promovarea performanței, creând Pavel Țugui istoric literar, fost demnitar în
și menținând școala într-un climat confortabil perioada comunistă, vorbește despre promovarea
din punct de vedere material dar mai cu seamă unor inițiative la care a contribuit fostul său
spiritual în rândul elevilor și cadrelor didactice ce învățător, cel care în 1936, își amintește, nemaiavând
au funcționat și funcționează în această unitate bani pentru plata taxelor, același dascăl a intervenit
școlară celebră cu o istorie de mai bine de două autoritar, determinându-l pe tatăl său să-l retrimită
sute de ani. Cum era și firesc oamenii locului i-au la Școala Normală: „Măi Vasile, să nu faci asemenea
omagiat permanent pe înaintașii lor, ridicându-l la încurcături!Mâine să fii cu toate bagajele în Crucile
cel mai înalt rang pe cel a fost suflet din sufletul drumurilor, ca să iei cursa spre Cernăuți. Eu aștept
vicovenilor - Ioan Vicoveanu, care este considerat dimineață acolo!...”și a fost prezent cu 1000 de lei
patronul spiritual al școlii din Vicovu de Jos încă din și o scrisoare către directorul școlii. Așa știa el să-
anii 1980. și exprime generozitatea și grija față de elevii săi,
Victor Iosif acordă spații generoase Reperelor îndepărtând astfel opreliștile vremurilor ivite în
biografice și profesionale ale lui Ioan Viconeanu. viața unor școlari dornici să învețe carte pentru
De aici aflăm că s-a născut la 17 decembrie 1879, a-și depăși propria-i condiție de viață.
la Vicovul de Jos într-o familie de țărani pe care-i Ioan Vicoveanu ne-a lăsat o bogată colecție

34
BUCOVINEI
de lucrări și manuscrise ale muzicienilor vremii:
Ciprian Porumbescu, Isidor Vorobchievici, Gavril
Muzicescu, Gheorghe Dima și alțiica rod al muncii de
zeci de ani de cercetare ale învățătorului pensionar.
Lucrări ce aparțin acum Muzeului regional Suceava.
În Dialoguri culturale în scrisori aflăm că
Victor Iosif a corespondat cu Ioan Vicoveanu, cu
prof. univ. Ilie Dan, cu folcloristul Iordan Datcu,
Vasile Precop, Stelian Cârstean etc.
Fiecare în parte și toți la un loc au avut
printre rânduri gânduri frumoase, o individualitate
inconfundabilă prin formulări, emanații de
metafore structurate, literar-artistice de mare
finețe, ca rezultat al împlinirilor intelectuale.
Partea a doua a cărții îl prezintă pe Pictorul și
graficianul Eugen Drăguțescu.
Facem precizarea că în Concluzii, Victor
Iosif a preluat date și informații din cartea Eugen
Drăguțescu Omul și artistul ,în scrisori, Editura
Muzeul Literaturii Române, București, 2018, scrisă
tot de Victor Iosif și la vremea aceea am scris și noi
despre ea.
Autorul dă ample informații despre Perioada
bucovineană, Vocația desenului, Accademia di
Romania in Roma,Experiența războiului, Cetățean
al lumii artistice, Spiritul religios, Portretistica,
Tema copilăriei, Imagini citadine, Repere identitare,
Un proiect bucovinean, Societatea pentru Cultură,
Ultimul an de viață, Recunoaștere postumă.
Sunt urmărite ecourile cărții scrise de Victor
Iosif despre Eugen Drăguțescu, expozițiile care
au avut loc, lansările de cărți în Bucovina, dar și
la Iași. Este scoasă în evidență imensa contribiție
a scriitorului Vasile Diacon, cel care a semnat
Consilierea editorială la prezenta carte.
Apreciind originalitatea lucrării Carmen
Andronachi, președinta Societății pentru Cultura
și Literatura Română în Bucovina afirmă:„Cartea
dezvăluie în pagini cuceritoare trăiri artistice și
familiale ale unui reputat grafician din diaspora
românească a secolului XX, care are legături de
suflet cu spațiul bucovinean.”
Cartea în ansamblul ei a cuprins cu adevărat
două povești de viață ivite în același loc și derulate
pe tărâmuri diferite, dar cu sufletele la satul
copilăriei Vicovu de Jos, la spiritul bucovinean atât
de cunoscut și simțit în fiecare locuitor al acestor
meleaguri, prin respectul pentru valorile morale,
culturale, religioase și artistice, ca fundamente ale
personalităților bucovinene.
Magdalena și
Constantin Mănuță
35
Octombrie 2020
MAEȘTRI SLOVEI
ȘI TENTAȚIA LICORILOR (VI)
D
espre geniul de la Mălini s-au scris și se vor
mai scrie multe . Poetul Gheorghe Tomozei
(1936-1997), un apropiat al lui Labiș notează:
„Din neuitatele amintiri deslușesc și pe cea a lui
Labiș. Câți au scris despre el! Foarte mulți! Am fost
aproape de prietenia lui cu Andrițoiu, de sfaturile lor
noptatice, de schimburile de versuri.Târziu,într-un
local, de la o masă alăturată, cineva le-a trimis scris pe
un șervețel: „Toată lumea bea cu țoiu, /Numai Labiș
cu-Andri-țoiu!” Păstrez șervețelul și… amintirile”.
Rândurile ce urmează le-am „pescuit” din
cartea de amintiri de la Școala de literatură „Mihai
Eminescu”, „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”,semnată
de regretatul Marin Ioniță (1929-2019).
„Ce mult își dorea Puterea un poet al ei care
s-o legitimeze în fața istoriei, a poporului și pe
plan internațional… Și, în sfârșit, îl găsise. Iar Labiș
chiar scria poezii dedicate lui Marx și altor corifei ai
comunismului. Și era sincer convins că are de jucat
cel mai important rol în „Miezul evului fierbinte”.
Dar ei îl voiau numai pentru atât și numai pentru așa
ceva. Ceea ce nu este posibil când ai de a face cu un
poet genial. Dacă la Comitetul Central al partidului,
unde șeful sectorului de literatură era scriitorul
Paul Georgescu, avea ușile deschise, în școală
fusese pus sub o strictă supraveghere. În replică, se
înmulțeau excesele în comportamentul lui. Începuse
să frecventeze cârciumile și nu au lipsit cazurile când
să se întoarcă în stare avansată de ebrietate. Faptă
pe care o ascundeam cu grijă. Exista o înțelegere
mutuală între mai toți să-l protejăm. Dar n-am
Nr. 3 (25)
fost în stare să găsim altă formă de protecție”.
„Să bea… Iată un lucru care se întâmpla destul de des.
Venea aproape de miezul nopții. Dezechilibrat, împleticit
la pas și la vorbă, confuz, cu sclipiri de luciditate
ca fulgerele din norii nebuloși, ca să cadă epuizat
pe saltea, unde adormea îmbrăcat. Dară se trezea
întotdeauna înainte de a suna deșteptarea. Liniștit,
refăcut,cu obrajii îmbujorați, plesnind de sănătate. Cu
mâinile încrucișate sub ceafă, cu ochii pe jumătate
închiși, murmura de parcă ar fi spus o rugăciune.
Acesta era timpul lui de creație. De cele mai multe ori
mă ocolea pentru că încercam să-l fac să priceapă că
excesele lui bahice pot avea asupră-i un efect distructiv”.
„Știam că o să mă ocolească multă vreme. Nu-i
plăcea să-l dădăcești. Nici mie nu-mi făcea plăcere.
Dar nu puteam să asist pasiv cum își erodează viața
în excese. Credeam că a alunecat pe panta pierzaniei,
fără să-și dea seama. Dar știa ce face.
Sfida aneantizarea din nevoia de a se elibera de
teama ei. Ca în acele jocuri în care copiii întărâtă câinii,
se cățăra în vârful copacilor sau se arunca în vârtejurile de apă.
Și nu numai că sfida, dar chiar încerca să o stârnească. Să
vadă, odată și-odată, ce putere are. Cât este el de tare.
Dacă reușește ea, dacă va fi el învingătorul. Adeseori
geniile nu vor să ia în seamă faptul că sălășuiesc și ele
în niște mașini biologice cu posibilități limitate, care,
solicitate peste măsură, pot să cedeze, chiar să se
sfărâme. Labiș se lăsa ispitit în lumea exceselor. „Ești
chiar inconștient?” „Greșești?”Și Baudelaire știuse că un
organism biciuit fără cruțare poate să ajungă la neputință. Și
Lermontov știa că prin orice inimă poate să treacă un glonț.
Și lordul Byron știa că poate să cadă în luptă înainte de
a apuca să apese pe trăgaci. Dar aceasta era varianta
absurdă. Care se putea întâmpla oricui, dar nu și lor.
Nu pierdea niciun prilej ca să-i arunce provocarea în
față. Dar cu fiecare exces nu făcea altceva decât să-și
apropie tot mai mult clipa fatală”.
Nu putem vorbi de Labiș, iubitor al licorilor
bahice, fără a-l cita pe inimitabilul Fănuș Neagu
(1932-2011), cu fascinanta evocare „Nicolae Labiș” din
„A doua carte cu prieteni” (1979). Să-i dăm cuvântul:
După moartea tatălui meu, petrecută în această
toamnă, când scriu despre prietenii duși, simt o
stranie senzație de frig în spinare. Și iată-mă, stând în
vigoarea Bucovinei, împreună cu primarul Iordache
Apetrei din comuna Cornu-Luncii și cu poetul Vintilă
Ornaru, mi s-a făcut dor să-mi aduc aminte de Nicolae
Labiș, cel ce, prin naștere și gând, părea ursit să se urce-n
tronul Moldovei, dar a murit, nu în nordul lui de munți
și de mănăstiri, ci într-o depărtare aflată dincolo de
zarea măceșilor, lătrat de câini păgâni, iarna, când
spicul oii, care e mohorul, se schimbă într-o adâncă
trecere de vânt printre copaci. Împreună cu Labiș, am
36
SURÂSUL
trăit câțiva ani, întâmplări spectaculoase; am băut, cu
toți prietenii de-atunci, vin păstrat în zăpadă, am
visat, am crezut…
… Era o podgorie acolo, poate un han,
Era și o hrubă acolo, poate cu vin,
Scobită-n adânc, cu trepte-n declin,
Era o podgorie, poate un han,
Și poate visam, dar cred că priveam…
Versuri din care se lasă de-o turbăciune la
geamuri. Toți cei născuți să înnebuniți abia după
moarte nu gustați din strugurii ăștia. Sunt grei, amari,
neînțeleși, blestemați, căzuți în tristețe. Sunt plini de
iluzii neajunse-n rod, de asfințituri pe acoperișuri
de draniță, de reîntrupările neîntâmplării și mai cu
seamă de pedepse. „Un curcubeu, deasupra”… și mă
văd în umbră fermecată, în vreme de basm petrecut,
asuprit și iertat, împreună cu prinții încoronați ai
bătăilor de bardă: Labiș, Mandric,Tomozei, Cosașu,
Raicu, Băieșu, Țic, Iureș, Beno Dumitrescu. Erau
acolo și Aurel Covaci și Andrițoiu și Mazilu, pământul
odihnească-i, erau și eram acolo o generație, și nu știam sau
nu vroiam, orgolioși, să știm că purtăm pe frunte, ca
emblemă și stigmat, numele lui Labiș – Laie – cel mai
bucălat prieten al nostru, destinat să ajungă marele poet
al morții tinere, construit dintr-o piatră acceptabilă
și înflorit cu toate lemnele Moldovei pe cele mai
frumoase râuri românești: Ozana, Siret, Eminescu,
Creangă, Sadoveanu, Ibrăileanu, frații Teodoreanu…
Acum în fața casei copilăriei lui, împreună cu
primarul Iordache Apetrei și poetul V. Ornaru, când
în preajmă crâcnesc molizii și cârduri de oi sorb
ospețe mari din scoici de lumină galbenă și de zăpadă
albastră, după ce cu un ceas în urmă am aprins
lumânări în biserica lui Alexandru Lăpușneanul,
pentru Lăpușneanul și fetele lui, pentru tata și
doi frați ai mei și pentru toți câți mi-au fost dragi
(Doamne, ce drum lung și ce multe juguri!), frunzele
castanilor rostesc subtile legende, iar vestalele
mestecenilor duc spre munți fântâni de jar, pentru
somnul căprioarelor nevânate. Știu că aici, Labiș a
trăit fericit, spre deosebire de București, unde a trăit într-o
detențiune veselă. Miroase a mere (convoaie de
căruțe trec cu mere spre câmpie, întâlnindu-se cu
drumurile duducăi Lizuca), magia albă a florii de
mălin, transfigurată vinețiu în anotimpul acesta sleit
de măduvă, se însinuează în pèreții și podoabele
de lemn ale casei mici, așezată cu fruntea spre râul
Moldovei, cu tâmpla stângă spre șuvoiul de pini întunecați
care-a alcătuit, mai bine de o sută de ani, hotarul dintre
Austro-Ungaria și România și cu spatele spre munții
lui neasemuiți, munții Stânișoarei, cei acoperiți de
urdă, seu, lemn și colindați de gnomi și de-o mioară albă,
scandând versuri nemuritoare:
BUCOVINEI
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se frânge fluierul de fag,
Inima mi-o strânge și-mi pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros și drag.
Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea își descântă-n fluierul de os…
Tainic își frământă cadențarea sfântă
Acest cântec trist și luminos.
Se îngână lin liniști de arin,
Tremură la stână fluierul de soc,
Măicuță bătrână, cu brâul de lână,
Ce mai cați bătutul de noroc?...
Spun oamenii că visa să-și facă un cuib de lucru în
podul casei, lângă creștetul castanilor. Ion Creangă, neamul
lui dinspre mamă, își trăia și-și murea viața tot într-un cuib
strâns adunat, deasupra umerilor.Din podul casei unde-a
copilărit Labiș se vede în inima graiului românesc
– Mălini, răsură, plai, cearcănele Moldovei, munții
Bucovinei răsucindu-se în tării, vântul sadovenizând
spre Miroslăvești, Ciohoreni, Tupilați și Nisiporești,
spre Hanu-Ancuții, loc de vrăjit popas și desfătare
sufletească. Dăinuie, în întunericul dospit, durere,
din colțuri de urât se adună înserare de colind în
versuri blânde:„În zboruri rotunjite tăiau mari păsări
slava, un farmec de poveste se răsfira sub cer, părea
zăpadă moale și caldă ca otava, dar zările sclipeau la
fel, sever„ … iar pe cumpăna corbului se înegrește un
zeu al batjocurii, căci cui i-a trebuit moartea lui Labiș,
dacă nu unui zeu al batjocurii – ciuguli-i-ar carnea o
cucuvea de aur, ochii, o pasăre cu cioc de rubin și fi-
i-ar geamurile astupate cu scânduri bătute-n cruce!
Copil teribil al unui veac nemilos, așa cum a fost
și francezul Rimbaud, la ruși Lermontov și la unguri ,
Ioszef Atila, Labiș, steaua fulgerată a generației mele,
înfruntă cu măreție denigrările postume, afirmând la
18 (optsprezece ani): „În poezia mea veți intra ca-ntr-
un sat de munte; veți vedea întâi „neobișnuitul”. Veți
remarca frumusețea sălbatică a locurilor; iarna veți
simți în nări miros de lupi și de fum; vara, miros de
fân și de rășină – totul îmbibat cu ceva care aduce
a sudoare și a pământ – pământ adânc(…). Dar pe
încetul totul va prinde contur și după mai îndelungată
conviețuire veți intra în firea adâncă a vieții poeziei
mele, ca în adâncul vieții pătimașe a unui sat de
munte”. Labiș e al tuturor și va rămâne totdeauna în
zbor și dincolo de uitare.
…Plânsetul vinului, cîntecul fetei,
Unde venite din jos
Și gleznele albe și gleznele,
Sâmburi de vid luminos.
Oh, lunecate miragii,
37
Octombrie 2020
Tandre ocoluri în timp,
Miezul atâtor ravagii,
Subteranul Olimp!
Încheiem cel de al șaselea episod al serialului
nostru, cu câteva instantanee vesele,aparținând unor
scriitori celebri, aflați în (re)creație bahică. Scriitorul
german Theodor Fontane(1819-1898), tânăr și mai ales
burlac – era pe atunci doar farmacist – închiriase de
curând o cameră mobilată. Chiar din prima zi, după
micul dejun, i-a spus cu un zâmbet politicos gazdei:
–Stimată doamnă, dacă ceea ce am băut de
dimineață a fost cafea, atunci începând de mâine
aș dori ceai; dacă a fost însă ceai, atunci vă rog ca
începând chiar din acest moment să-mi serviți numai
cafea!
Scriitorul american Jack Kerouac este cunoscut
ca un mare băutor. Se spune că fiind cu trei amici la
un bar, primul a comandat un coniac, al doilea un
whisky, iar al treilea un rom.
– Și dumneavoastră, domnule? – îl întrebă
ospătarul pe Kerouac.
– Mie îmi aduci ca și celorlați trei.
Dramaturgul italian Carlo Goldoni, renovatorul
teatrului italian, prin gura hangiței Mirandolina
aduce elogii iubirii și vinului: „Vivat Bachus și Amorul!
/Amândoi ne-alină dorul: /Unul prin gâtlej coboară/
prin ochi altu-n inimi se strecoară!”
Alfred de Musset venea foarte rar la ședințele
Academiei Franceze. Unuia dintre colegii de la
Academie i-a explicat: – Prefer să mă duc la hanul
din apropiere, să beau un pahar de absint. E mai
plăcut… Într-o zi avu loc următorul dialog între doi
academicieni așezaț la stânga și la dreapta fotoliului
gol al lui Musset:
– Precum vezi, colegul nostru absentează iar…
– Vrei să spui că absintează, rectifică celălalt.
Grupaj realizat de
Mihai Burduja
Regretăm plecarea din
mijlocul nostru spre eternitate
a maestrului Mihai Burduja.
Nr. 3 (25)
Ploaie de vară
peste câmpul cosit
Z
amfira era obosită peste măsură.Părul cârlionțat
îi lăsa pe gătul ei șiroaie de sudoare acră.Cămașa
subțire de pânză îi era lipită de corp. Se uita
pe cer cum norii prevesteau furtuna.În depărtare se
auzeau tunete înfundate. Câte un fulger brăzda cerul
și atunci Saveta își făcea din instinct o cruce. Și un
dangăt interupt de clopot se împrăștia peste dealuri.
Doar Saveta se împotrivea furtunii.Fără să facă o pauză
da zor cu adunatul fânului. Se lăsa în voia sorții, dar în
același timp pare și a se împotrivi. Dacă vine, vine. Nu
poate decât să-și continue treaba. Adună necontenit
iarba uscată fără să dea importanță că stropi mari de
ploaie se vor abate cât de curând asupra ei. Când ultima
furcă de fân aruncată în vârful căpiței se așeza domol
și Saveta epuizată aproape își dădea duhul, abia atunci
stropii se așezau ca o pătură ciuruită peste dealul, unde
ea și-a isprăvit misiunea.
Zamfira nu reuși să-și strângă bagajul la un loc, îi
rămăsese apa și traista cu bucatele neatinse aproape.
Nu-i păsa că ploaia o udă până la piele, alergă la cealaltă
căpiță de fân și se adăposti. Acum avea alături merindele
și apa. Se gândea că nu i-a rămas de făcut decât să-și
scoată bucata de pâine și ce mai avea pentru ca să se
pună pe picioare. Era sleită de puteri.Nu mâncase de
astă dimineață și acum era trecut bine de amiază. O
toropise soarele și graba. Acum a dat peste ea ploaia. Se
bucura ca un copil, cu toate că era vlăguită. Și-a văzut
fânul adunat și toată sârguința ei nu a fost zadarnică. Sta
ghemuită la căpița de fân, cu toate că știa că în câmp e
pericol mare să te adăpostești. Să nu care cumva vreun
fulger să cadă pe pământ.
Era singură și stăpână pe tot dealul cu fânețe.
Tunetele și fulgerele o înconjurau. Și ca și cum ar fi
simțit-o speriată păreau să se îndepărteze și chiar să
38
SURÂSUL
dispară. Picăturile de ploaie se răreau.Acum era doar o
ploaie cu soare.Un curcubeu se ivise și părea că toate
culorile își cereau dreptul la viață.Nu-i păsa nici de
ploaie, nici de soare și curcubeu. Se lăsa antrenată în
admirarea naturii.Firele de iarbă de sub tălpile goale o
gâdilau gingaș. Scăpă un zâmbet. De parcă se apropia
cineva.Nu era nimeni.Doar ea, pământul și cerul. Iar
Saveta se credea liantul dintre tunet, fulger, curcubeu
și căpițele de fân, sălciile din pârâul din apropiere,
furnicile ce-i urcau pe gambă și țărâna îmbibată de apa
de ploaie.
Și atunci o cuprindea un drag de lume. De aici,
de la rădăcina căpiței de fân, unde se lăsa purtată
de energii nebănuite.Uita că e frântă de oboseală, că
mâinile parcă nu-i răspundeau la comenzi.Dar mirosul
de iarbă uscată, care acum sta sub imperiul picăturilor,
o îndemna la o lâncezeală plăcută.Aproape își ascunse
capul în fânul uscat. Îi venea să se ascundă și să se joace
ca în copilărie cu cei de pe ulița sa. Băieții și fetele care
se întindeau la joacă mai după-amiaza, când își terminau
treburile date de părinți. Nici unul nu se abătea de la
datoriile în familie. Erau ascultători și grijulii.Părinții
erau copacii puternici ai familiei. Copiii erau mlădițele
care trebuiau să crească frumos.Și pentru asta ei erau
ascultători, atenți la cei mai înțelepți decât ei.
Iar acum Zamfira se copilărește. Se joacă de
parcăeste alături de prietenii ei de pe uliță. S-au
despărțit demult. Au luat-o care încotro. Cei mai mulți
pe la școli. Unii au rămas alături de părinți să le aline
bătrânețea, alții au plecat prin țară. Și-au întemeiat
familii. Întâlnirile erau din ce în ce mai rare. Timpul și-a
pus amprenta asupra prieteniilor și amintirilor. Acum,
Saveta și-ar fi dorit să fie împreună cu Lică, Cici, Lena,
Ica, Țiți, să alerge pe dealul unde ea se lăsase pradă
întoarcerii în timp.
Se vedea desculță, pășind prin iarba înaltă a
copilăriei.Lică era atât de precaut cu fetele.Îi plăcea
compania lui.Se simțea într-o siguranță totală. Îi părea
a fi fratele pe care și-l dorea. Era atât de calm în vorbire.
Potolit și sigur în ceeea ce afirma. N-a ținut-o niciodată
de mână. Nici atunci când mergeau împreună pe aceeași
pereche de schiuri, ea ținându-l strâns de mijloc și
rugându-se, făcând cruce cu limba, cum obișnuiesc
cei mici să spună, să nu cadă și să-și rupă un picior sau
o mână.Niciodată n-a pierdut-o Lică de pe schiuri.Se
bucurau împreună de schiurile acelea din lemn și legate
cu sfoară de bocancii lui Lică.
Cu Cici era altă poveste. El era cel mai mic de
înălțime din toată trupa.El se strecura prin lanul de
porumb, când mergeau după iarbă. Se ascundea și îi
speria, punându-și barbură drept mustăți și frunze late
de porumb prin pălăria de paie a tatălui său. De cele
mai multe ori părea să fie un Moș Crăciun darnic. De
BUCOVINEI
fiecare dată când mama lui pregătea dulciuri la sfârșit
de săptămână, nu se putea ca ei să nu guste. Câte o
înghițitură pentru fiecare.Cici nu sustrăgea dulciuri, el
pur și simplu le cerea de la mama lui, pentru ei.Nici ei,
restul trupei nu se lăsau mai prejos. Împărțeau tot ce
aveau adus de acasă, la întâlnirile lor prietenești.
Cea mai zgârcită era Lena. Zamfira zâmbește din
nou și-și amintește cum Lena a venit o dată la o întâlnire
cu un măr. Era primăvară târzie, când fructele din
cămară s-au cam terminat.Și nu le-a dat nici măcar o
mușcătură.Au salivat zadarnic.Și de atunci cu toții și-au
schimbat atitudinea față de ea. O evitau diplomatic.Pe
nesimțite Lena s-a retras de la întâlniri și în timp ei nici
nu i-au simțit lipsa.Nu s-au simțit vinovați și evitau să-și
amintească secvența cu mărul.Cici a suferit.Pentru că
era pofticios sau pentru că și-a simțit trădată prietenia.
Nu le-a mărturisit-o. A rămas totul în coadă de pește.
O ploaie ca cea de azi i-a prins o dată în pădure.
I-a luat prin surprindere. Abia atunci când brazii au
început să se clatine și-au dat seama că nu-i de glumit.
Să se îndrepte spre casă ori să rămână în pădure. Nu-
și amintește decizia luată atunci, dar își amintește
spaima părinților, când, întorcându-se de la muncă, nu
au găsit-o acasă. Și, când a apărut, spășită și desculță,
avea în mâini sandalele, iar rochița îi era udă și puteai
să o storci. În cozile ei blonde s-au strecurat picăturile
de apă. Furtuna a speriat-o, la fel ca pe ceilalți. S-au
împrăștiat pe la casele lor, când furtuna a încetinit.
De această dată, Saveta nu avea compania
prietenilor de altădată.Nu-i avea pe aproape.Nici
glumele Icăi sau ale lui Țiți nu-și aveau ecou în urechile
sale. Doar râsetele copilărești la tabla înmulțirii și
împărțirii care uneori îi cam încurcau. Prea grăbite
întrebările, prea pripite răspunsurile. Și acum la ce să
răspundă Saveta. La ce întrebări să dea răspunsuri. Se
afundă mai tare în căpița de fân și lăsa ca furnicile să-și
urmeze drumul. Cu un fir de iarbă le ridică și le lasă la
pământ. Nu-și dă seama cât timp a trecut și se întreabă
dacă nu e cazul să se îndrepte spre casă.
Se ridică încet, cu mișcări leneșe. Traista ce-i stă
la picioare o leagă asemeni unui rucsac și o aruncă pe
spate. Face câțiva pași, se întoarce ca și cum și-ar lua
rămas bun de la fâneața ce a adăpostit-o și desculță
coboară cărarea spre drumul ce șerpuiește spre dealul
din față. După ploaie se răcorise puțin, însă din pământ
se ridica o căldură plăcută pentru tălpile ei sensibile.
Pășea liniștită și admira revigorarea întinderilor udate
de ploaie. Încă i se scurgeau pe față câte o picătură de
apă. Nu-și ștergea fața, lăsa ca picăturile să se adune
sub bărbie. Nu-i păsa de nimic. Se lăsa atrasă de un
romantism desuet.
Era cu gândul la multe.Nu se grăbea spre casă.
Știa că acolo o așteaptă părinții și că nu se îngrijorează.
39
Octombrie 2020
Un petec de pământ pe care ea și-a dorit să-l dea gata
singură. Nu era o mare filozofie să adune un rest de iarbă
uscată. A încercat să-i scutească de un drum lung până
la camp. Chiar dacă era singură în toată splendoarea
întinderii înierbate nu-i era frică. Departe de sat, doar
cu păsările ce cuibăreau printre sălcii, cu vântul ce-i
adia pe sub pălăria de paie cu boruri largi se simțea
împăcată cu ea însăși. Chiar fericită.
Pășea pe același drum pe care-l străbătuse de
dimineață. Dar atunci pășea desculță prin colbul fin ce-i
gâdilea degetele și i se furișa în nări.Atunci cobora, acum
urca domol și cugetătoare.Admira tufele de trandafiri
sălbatici care-și rotunjeau fructele, măcieșelece
prindeau a se înroși. Mai sus o grădină de meri și pruni.
Nimeni prin grădini. Se vestise că o ursoaică și cei doi
pui ai săi s-ar plimba nestingherită până aproape de sat.
Prin livezile mărginașe, prin lanurile de porumb, pe la
stănile de oi.Saveta n-a văzut urme, nici nu-și dorea.
Nuținea săise ridice părul în vârful capului sau să-și
piardă vocea din cauza adrenalinei.
O liniște benefică o cuprindea urcând dealul.
Munca aceasta de câteva ceasuri o reconfortase mai
mult decât și-a imaginat. Un sfârșit de săptămână fără
griji, fără stresul de la serviciu, fără calculator, cifre și
ochi împăienjeniți. O adevărată binecuvântare. Efortul
fizic era binevenit după atâta muncă intelectuală. O
gustare pe fugă printre stropii de ploaie, câteva amintiri
și o zi minunată.
Nu mai avea mult de mers și ajungea în sat. Prima
casă.Părăsită. Bălăriile ajunseseră până la treptele
de la intrare. Ușa casei, ferecată.Ferestrele prăfuite.
Albastrul casei se decolorase demult.Acoperișul era
ondulat.Probabil vreo bârnă cedase.Casa vecină era
plină de viață. Trei-patru copii se jucau în grădină,
pe sub pomi.Îi fac din mână Savetei.Ea le răspunde cu
același entuziasm.Drumul se bifurcă. Zamfira o ia în
dreapta. Câteva case și o liniște deplină. Nicio suflare
prin curte sau pe drum. Doar Zamfira și gândurile sale.
Coboară dealul pe un drum domol. De o parte și de
alta salcâmi rămuroși se revărsau peste ierburi aproape
uscate. Un cimitir cu crucile de lemn în cumpănire.
Peste viile vechi s-a așezat uitarea. Viermuiala de
altădată este o adevărată istorie. Casele părăsite în
urma alunecării de teren au rămas singuratice în bătaia
vremurilor.Stăpânii lor le mai trec pragul când adună
de prin grădini.Păsările și-au făcut cuiburi prin streșini
iar hornurile erau deja casă pentru câteva berze.Trist,
dezolant, alarmant.
Zamfira și-a grăbit pașul.Și-a pus încălțările.
Simțea chemarea casei. Cât e de sănătoasă iarba verde
de acasă, numai cel plecat știe, cugeta Zamfira!
Jenica Romanică
Nr. 3 (25)
O
mul se înfățișează și se
mărturisește prin faptele sale.
Omul‒ artist: prin cărțile sale –
scriitorul; prin tablourile și sculpturile
sale – artistul plastic; prin muzica sa –
compozitorul și interpretul. Pentru a nu
induce sentimentul discriminării, îmi
îngădui să afirm că orice om este, într-
un fel sau altul, un mic/mare creator. În
top, fără îndoială, se situează oamenii
de știință, care, la rândul lor, și ei sunt
totodată niște artiști.
Marii gânditori ai lumii au
CUGETAREA
portretizat pe om în fel și chip.
Pitagora, de exemplu, a zis că
,,Omul este măsura tuturor
lucrurilor”, iar Democrit că
,,Omul este un mic univers”; - Omul în faţţa sinelui -
dar și ,,o ființă sociabilă”, după
Aristotel. În timp ce Pindar cugeta că ,,Oamenii sunt
visul unei umbre”, Homer cobora mai adânc în realitatea
concretă, și crudă, înlăturând fardul metaforic: ,,Nu
există ceva mai jalnic decât omul, dintre toate ființele
câte respiră și umblă pe pământ”. Apropo: când a trăit
Homer? ,,Probabil între sec. 12 și 18 î.e.n.” ‒ ,,precizează”
,,mic dicționar enciclopedic”, care... trăiește din anul
1972 încoace. Cutez a spune că marele gânditor și poet
grec este contemporanul nostru. Și încă unul care știe
pe-de-rost ce și cum cu lumea de astăzi, îndeosebi cu
cea românească. În care omul-politic și din structurile
statului, stâlpii, cum ar veni – se arată marelui public
precum ar fi creația satanei, nu a lui Dumnezeu. ,,Homo
homini lupus” – ca s-o dăm olecuță și pre lătinie.
Nu am nici o îndoială că scriitoarea Vavila Popovici
nu este străină de cele de mai sus, dar și de multe altele,
cunoscând-o și ca un pasinat cititor, nu doar ca talentat
scriitor. Cine i-a citit măcar o parte
din cărțile ei de poezie, de proză, de
publicistică, de interviuri împărtășește în
mod cert această părere. Cugetările, mai
ales, adunate ca un rod frumos, începând
cu anul 2016, în primele trei volume. Al
patrulea, iată, a apărut în acest an, 2019, și
determină scrierea acestor rânduri, care
nu sunt de critică literară, ci de adeziune
la considerațiile scriitoarei față de lume
și viață, față de om în primul rând. Și
această carte este intitulată Cugetări /
Reflections (2019), scrisă în românește și
tradusă în englezește.
Cartea, de 126 de pagini (format
mic), debutează cu un citat – doar patru
cuvinte! – din Horațiu: ,,Poezia este
40
SURÂSUL
și pictură”. După care, imediat, Vavila
Popovici întreabă, evident retoric:
,,Pictura, nu este și ea poezie?” Iar eu
mă minunez, admirativ: Doamne, încă ce
poezie! În continuare, belșug de izvoare
de inspirație, în formulări succinte,
specifice acestei ramuri literare, care
pun în lumină o concepție de viață
sănătoasă și un spirit ales, dăruit nu atât
sieși, cât semenilor, în scopul înțelegerii
acestui îndemn (măcar): ,,Nu ignora
sfaturile oamenilor înțelepți. Ei vor
aprinde lumini în plus gândului
tău”. Iar ,,Gândurile tale ar fi bine
să se îndrepte numai spre viitor”...
Și ,,Nu te gândi prea mult la o
posibilă nereușită a visului tău...”
Cugetările cuprinse în
această carte nu sunt numai
formulări succinte și sugestive ale unor adevăruri
unanim cunoscute, dar, din păcate, de puțini luate în
seamă la modul emotiv-rațional. Ele sunt și prietenești
îndemnuri la o viață activă , trăită cu ochii minții și
inimii larg deschiși, întru înțelegerea propriilor rosturi.
,,Analizează-ți insuccesul și mergi mai departe (...) Până
la succes e cale lungă, dar nu imposibil de a fi străbătută
(...). Munca este mobilul succesului (...) Dacă nu intri în
joc, nu poți câștiga”. Dincolo de toate acestea, Vavila
Popovici îl atenționează pe cititor: ,,A voi nu înseamnă-
ntotdeauna a și dobândi”, însă, ,,Dacă trăiești cu speranța
în suflet, poți ajunge să înfăptuiești lucruri minunate (...)
De cîte ori te simți înfrânt, gândește că există și victorii”.
Spirit activ, iscoditor și fin analist al propriilor
descoperiri, Vavila Popovici se devedește a fi ancorată
nu doar constatativ în realitățile timpului-istoric și
prezent. Ea încearcă să pătrundă în tainele lucrurilor,
să le înțeleagă, să le analizeze și să tragă
concluzii generale, nu strict personale.
Chiar dacă trăiește departe de România,
ea româncă a rămas, cu aceleași bucurii
și cu aceleași tristeți ale poporului ei:
,,Românul are bogăția sufletului și a
pământului mănos”. ,,A fost o vreme
când românii stăteau cu trupul în țară
și cu sufletul afară. Acum stau cu trupul
afară și cu sufletul în țară”. ,,În țara mea,
cincizeci de ani i-au trebuit minciunii
pentru a cuceri adevărul. Și de-atunci –
tot așa...” explicația: ,,Răutatea și prostia
sunt bolile secolului pe care, se pare, că
am început să le-acceptăm.
Îmbolnăviții sunt mulți, leacurile –
puține”, iar ,,Oamenii proști știu cum să-i
BUCOVINEI
înlăture pe cei prețioși. Este și acesta un meșteșug!”
,,Ticăloșii se cumpără ușor cu bani grei”, însă, ,,Orice
acceptare în contra inimii tale se numește trădare”.
Multe din cugetările cuprinse în această carte au
semne de întrebare, și nu toate sunt retorice. Câte unele
au și conotații ale disperării: ,,Dacă i-au trebuit omului
milioane de ani să ajungă în poziția mândră, verticală,
de ce preferă unii oameni să ducă acum viața unor
târâtoare?” Autoarea nu îndeamnă, însă, la depresie;
ea oferă și (posibile) remedii: ,,Viața a dovedit că se
poate trăi intens și într-o peșteră sau într-un adăpost
subteran. Asta nu înseamnă să dorim a ne întoarce la
ceea ce a fost, a trăi din nou în peșteră sau a ne ascunde
în adăposturi subterane (...) Mai bine să mori lucrând,
decât în pat zăcând”.
Vasile Filip
Ciorpacul
Î
n ziua de Sf. Gheorghe, aproape toată lumea din
sat mergea la biserică. Era o biserică durdulie, ce
părea făcută după chipul şi asemănarea postelnicul
Vârnav, pe la 1700 şi ceva. După ce popa îngâna nişte
litanii, îi omenea pe enoriaşi cu câte o mlădiţă de salcie
înmugurită. Ajunşi acasă, o puneau la icoana cu chipul
Sfântului Gheorghe sau la poartă dacă n-aveau icoană.
Gheorghiţă ştia de acest obicei, mai ales că primise în
dar o pălăriuţă din postav verde şi o pereche de ghetuţe
din piele maro.
De aceea, cât timp ai lui plecaseră la biserică, el se
plimba ţanţoş prin curte, speriind găinile cu un cărucior
improvizat ce-l făcuse tatăl lui atunci când împlinise
şase ani.
Bineînţeles că într-un an de zile căruciorul
începuse să scârţâie, prin curtea în care băiatul
năzdrăvan începu să alerge. Nici nu şi-a dat seama când
a ieşit dincolo de poartă, pe uliţa ce ducea la budăi, spre
41
Octombrie 2020
moara lui Brăescu.
Între budăi şi moară era iazul boieresc, pe malul
căruia creşteau sălcii pletoase din belşug. Cârduri de
raţe se bălăceau fără nicio jenă în apa unde mătreaţa era
mai deasă. Din când în când apucau în plisc câte-o şuviţă
din mătasea broaştei. Trăgeau de ea şi când vedeau că
nu se mai termină, o lăsau să cadă pe fundul iazului.
Bătrânul albanez Avaneţ îşi făcuse obiceiul de a sta sub
o salcie pletoasă cu un băţ în mână. O plută improvizată
dintr-un spic de porumb stătea nemişcată pe suprafaţa
iazului. Doar ţânţarii se mai mişcau pe lângă ea , de
parcă ar fi vrut să-i alunge albanezului peştii îndemnaţi
cu o biluţă de mămăligă înfiptă într-un bold să se dea
prizonier. Şi cu toată nemişcarea asta, albanezul avea
într-un minciog câţiva peşti ce se zbăteau din când în
când speriind ţânţarii. În partea cealaltă a bălţii, era
Ghelbăroaia. Avea şi ea bucăţi de mămăligă aşezate în
mijlocul unei plase mai dese prinsă în patru colţuri de
două nuiele mlădioase şi arcuite. O prăjină mai lungă
lega bolta făcută din nuiele de pescar.
- Ai prins ceva? întrebă Ghelbăroaia smuncind
ciorpacul cu năduf.
Mămăliga dispăruse din mijlocul plasei unde fusese
ţintuită cu o aşchie de lemn.
- Mai nimic! îi zise albanezul aprinzându-şi o ţigară.
- Mai ai ţigări? îl întrebă ea fără sfială.
- Mai am, dar nu mă mişc de aici. Dacă vrei, vino
să-ţi dau.
Femeia îşi cufundă ciorpacul fără mămăligă printre
mătasea broaştei şi papură. Se ridică şi înconjură tot
iazul să ajungă la ţigări. Avaneţ îşi scoase din buzunarul
pantalonilor de doc pachetul de Naţionale, unde mai
zăceau câteva ţigări turtite. Trase cu mâna lui o ţigară,
o frământă puţin ca să-şi capete forma cilindrică, o bătu
la cap şi i-o întinse Ghelbăroaiei. Ea o apucă, o puse între
buze şi aşteptă să-i dea chibritul. Albanezul scociorî după
el, în buzunarul de la piept şi-l scoase cu multă fereală,
să nu-i cadă beţele din cutia turtită. Apoi prinse un băţ
ce ieşise deja pe jumătate şi-l trecu peste catranul cutiei.
După două, trei încercări, băţul se aprinse. Ghelbăroaia
îşi înmuie capătul ţigării în flacăra ce pâlpâia lemnoasă.
Trase de câteva ori din celălalt capăt al ţigării până când
jăratecul deveni statornic. Dacă te-ai fi uitat la faţa ei,
ai fi putut zice că-şi mişca obrajii precum peştii din
minciog în căutarea apei. Fumau în tăcere. Altădată s-ar
fi uitat unul la altul cu mai mult interes. Anii trecuseră
peste ei, potolind interesele. De undeva un scârţâit le
atrase atenţia. Venea Gheorghiţă bălăbănindu-se după
un picior pe altul. Trăgea căruciorul cu oarecare sfială.
Nu-i plăcea cum scârţâia. I-a zărit pe cei doi fumând sub
salcia pletoasă. Venea spre ei.
Ghelbăroaia nu se putu abţine. „Iată-uite şi la
mucia acesta”. Avaneţ nu spuse nimic. Tocmai i se
Nr. 3 (25)
mişcase pluta din vârful băţului. Trase scurt smuncind.
Asta ca să i se înfigă boldul în buza peştelui poftitor de
mămăligă.
- Und’te duci bă cu râşniţa aia? Nu vezi cum
scârţâie. Vrei să ne sperii peştii? îl potopi Ghelbăroaia.
Gheorghiţă se opri tulburat. Întotdeauna se
intimida în faţa cuvintelor rostite în şuvoi. Aşa mai
vorbea şi Zangarica, văcarul satului. Numai că la el se
învălmăşeau într-o bâlbâială greu de înţeles.
- La dumneavoastră veneam. Bună ziua, spuse
pierdut Gheorghiţă.
- Dar ce să-ţi facem noi? mormăi bătrânul Avaneţ.
- Nimic. Să mă lăsaţi să tai nişte nuiele să le pun pe
cărucior.
- Nu tai tu nuiele din salcia noastră, câte zile voi
avea. Treci puntea pe partea cealaltă şi tai din sălciile
cele tinere de pe malul celălalt, îi tăie elanul Ghelbăroaia.
Avaneţ îşi ridicase undiţa cu un scobar frumuşel
agăţat în cârlig, care se zbătea jucăuş stârnind invidia
Ghelbăroaiei, în vreme ce scârţâitul căruciorului se
depărta tot mai mult. Apoi nu se mai auzi. Ghelbăroaia
mai trase din ţigară de câteva ori până când jarul
chiştocului se simţi la buze. Luându-şi seama, femeia îl
aruncă în apă, unde un sfârâit chiştocul îşi dădu duhul.
- Ce faci fă, ne-ai împuţit apa, îi reproşă bătrânul
Avaneţ.
Ea nu-i răspunse. Se ridică şi plecă să-şi ia
ciorpacul. Când îl ridică în sus, se trezi cu o mârliţă pe
fundul plasei. O aruncă ciudoasă în trupul iazului şi-şi
puse ciorpacul pe umeri, ducându-se la rându-i în albia
râului Valea Neagră. Aşa se numea pârâul ce trecea pe
la marginea satului Sofrăceşti, care avea o apă curată de
puteai să adapi vitele. Apa nu era adâncă, dar pârâul avea
din când în când nişte bulboane, unde se scăldau copiii
şi se punea cânepa la muiat şi nişte scruntarii pe unde
puteai traversa cu apa până la genunchi. Ghelbăroaia
ştia că acolo apare peştele în căutare de hrană. Acolo
era „bătaia peştelui”, cum se zicea de obicei prin partea
locului. Unii îl prindeau şi cu mâna. Dar Ghelbăroaia
nu se băga în apă. Nu-i plăcea. Gheorghiţă trecuse
căruciorul pe puntea scobită dintr-un plop mai gros
ce se sprijinea la mijloc pe un fel de stâlp din lemn de
salcâm. Asta ca să nu se curbeze. Roţile căruciorului
erau taman cât lăţimea punţii. Nici mai mult nici mai
puţin. Când a ajuns la marginea sălciilor de pe malul
Bulboanei, ce era vizavi de iazul boieresc, a dat peste
o ceată de copii mai mari ca el în pielea goală. Şi fetele
şi băieţii nu se jenau să-şi arate nuditatea zburând prin
aer până când se prăbuşeau în apa pârâului. Nu era prea
caldă. Dar nici nu vroiau asta. Se urcau pe malul lutos
de vreo doi metri şi se aruncau în pielea goală în apa de
sub ei. Le era bine. Se răcoreau. Gheorghiţă se opri şi se
uită uimit la goliciunea fetelor. Nu mai văzuse aşa ceva.
42
SURÂSUL
Şi nu înţelegea de ce ele aveau altceva în loc de ce aveau
băieţii între picioare. Dar trebuia să-şi lase problema
nelămurită şi să se apuce de treaba pentru care venise.
Se urcă în prima salcie cu toporişca în mână. Ramurile
înmugurite căzură pradă tăişului cu uşurinţă. Le luă şi-
şi umplu căruciorul cu ele, necăutând la faptul că erau
cam multe. Apoi trecu prefăcându-se nepăsător pe
lângă trupurile goale ce se pregăteau să se arunce în apă
întorcând capul.
- Iată uite bă, lui acesta îi frică de păsărică, zise
unul din băieţi în pielea goală.
Iar altul strigă cât să se audă cât mai departe:
- Păsărică rică, păsărică rică, păsărică rică!
Gheorghiţă grăbi pasul stârnind colbul de pe malul
râului. Ajunse la punte. Obrajii îi ardeau de zicerile
copiilor. Se urcă pe buşteanul cioplit. Se apucă de
balustrada improvizată din lemn de plop şi se grăbi să
ajungă pe malul dinspre casă. Când ajunse la mijlocul
punţii, ceva a făcut să scape o roată alături. Căruciorul
s-a poticnit şi s-a îndreptat către golul de sub punte. Ar
fi trebuit să-i dea drumul. Dar nu se cădea. Cu mâinile
strânse de lemnul căruciorului îl urmă în cădere. Pălăria
îi zbură, ajungând să plutească pe luciul apei. Căruciorul
fu înghiţit de curgerea firească a pârâului. Speriat,
Gheorghiţă se apucă cu mâinile de stâlpul din mijlocul
punţii, aburcându-se ca pe un trunchi de copac. Apa
rece îi scăzu puterile.
- Săriţi! strigă una dintre fetele de pe malul celălalt,
ridicându-şi poalele să intre în apă. N-avea chiloţi.
Ghelbăroia strigă la rându-i din depărtare:
- Ieşi fă afară din apă că-i să răceşti!
- Dar moare băiatul, continuă ea lăsându-şi poalele
în apă.
Gheorghiţă continuă să se aburce până când
ajunse la capătul stâlpului. Atinse cu creştetul puntea.
Îşi întinse un braţ apucând-o de-o parte. Întinse şi
al doilea braţ. Se săltă tremurând pe lemnul plat şi
orizontal. Se opri pe burtă lăsând apa să se scurgă
din straiele de sărbătoare. Apoi se ridică în picioare,
clătinându-se. Când ajunse acasă era sleit de putere. fu
dezbrăcat la iuţeală şi băgat sub plapuma de lână să se
încălzească. Adormi. La scruntar Ghelbăroaia se trezi
trăgând cu mai multă greutate de prăjina scufundată-n
apă Prinsese în ciorpac ghetuţa de la piciorul stâng şi
pălăria și ceva ce părea să fie o grenadă plină de mâl.
Trase ciorpacul pe mal. Întinde mâinile s-apuce ghetuța
li pălăriuța mustind de apă. Când apucă de grămăjoara
de mâl lunecos, grenada îi scăpă din mână. O explozie
surdă o izbi puternic în față. Ghelbăroaia se prăbuși cu
fața-n sus. Ciorpacul îi căzu peste ceea ce mai rămăsese
din chipul vădanei ca un lințoliu.
Gheorghe Andrei Neagu
BUCOVINEI Octombrie 2020

făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl

potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult,
nici mai puțin.
Acum pot să afirm că anume aceste deschideri
spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa,
înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/
australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face
minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă:
manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod
esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea
viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e
în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.
Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să
adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e

Poarta spre vis

felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit
ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am
să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca

I
mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din
eri am terminat un text de evaluare a cărții lui
literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de
Ben Todică. Cu brațele aripi. Nici nu a fost prea
Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo
greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real
sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur
interes acele pagini de publicistică adunate de prin
exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor
revistele românești de pretutindeni și mi-am spus
contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului!
părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul
Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile
stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept
firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea
vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte,
cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/
nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele
obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici
ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât
astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la
de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm
vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.
să notăm impresiile la cald.
Sau să fiu eu însumi cu deosebire sensibil la astfel
Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte
de abordări scripturale?. Prea posibil. Aproape nu e
repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama
titlu în proza mea unde să lipsească transcenderea
că despre un anumit aspect, chiar important, nu
faptelor / răzbubuirea în vis a realului. De multe ori
scrisesem nimic-nimicuța. Mi-am dat deci repede
m-am gândit care să fie scena-cheie din Veneticii
seama că nu spusesem ceva foarte important și
– și am găsit destule scene care au o încărcătură
necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu
de mesaj aparte, privind desigur dramatica soartă
deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea
a refugiatului. Ca până la urmă să-mi dau seama că
spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.
scena-cheie este visul/coșmar al Verei din prima
Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze
noapte de după refugiu, la niște gazde ostile, care deja
sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult
îi spuseseră că trebuie să-și caute altă adresă. În acel
diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem
vis-coșmar, Vera are imaginea sintetică a întregii vieți
suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar
viitoare a clanului basarabean; dintr-dată bătrână, își
omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în
dă seama cine dintre ai ei îi mai sunt în preajmă, și câți
realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea
nu mai sunt…tot viitorul într-o împletire semnificativă
ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te
de revelații, destinul care își dă cărțile pe față. Tot așa
lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor
și cu ciudanovițeanul nostru, răzlețit de-o viață prin
etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria
străini, la antipod… A înțeles că abia visele spun cu tărie
poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din
și fără greș care sunt lucrurile cele mai importante din
pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este
viața dumisale.
electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp
Tot înainte!
fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor
Cu mare drag, Ionu
povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre
un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit
în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a Ion Lazu
43
Nr. 3 (25)
Nimeni
– Alo! Mă scuzați că vă deranjez, dumneavoastră
sunteți domnul Nimeni?
Nici dacă l-ar fi lovit trăznetul n-ar fi rămas
încremenit cu piciorul drept înainte, suspendat în
poziția de mers. Năucit, n-a reușit câteva clipe să se
adune, până când a auzit aceeași voce interogativă:
– Mă auziți domnule?
Abia atunci a pus piciorul pe trotuar și l-a adus
pe cel rămas în urmă lângă el, ca să-și păstreze
echilibrul. Sigur că totul a durat mai puțin de o
secundă, dar lui i s-a părut imens. Avea nevoie de
echilibru. Mult mai mult decât să stea in picioare.
– Cine sunteți dumneavoastră? a răspuns gâtuit
de spaimă, deși bănuiala cea mai cruntă îl traversase
deja. Căuta cu privirea un loc de sprijin, un perete, o
bancă, pe care să-și domolească tremurul. Se învârtea
în loc, privind în toate direcțiile. Mai spera sa vadă pe
cineva cunoscut, care putea să-i facă o farsă. Puținii
trecători îl ocoleau privindu-i pe furiș rătăcirea, ca a
unui om beat sau nu chiar în toate mințile. A mai făcut
câțiva pași ca în transă, după care n-a mai rezistat și
s-a așezat pe bordura trotuarului, fără să-i mai pese .
– De la Agenție va sunăm. Mă numesc Popescu.
Virgil Popescu. Ați urmărit tragerea Loto de aseară?
– Nu…răspunse șovăitor. De ce?
– Păi n-ați participat la tragerea specială?
Ca fulgere treceau gândurile prin mintea lui,
doar cât într-o pauză de respirație. Fusese jucător
constant la Loto înainte de pauza impusă de pandemia
asta virală, sau ce-o fi fost, care a închis câteva luni
toate activitățile care nu țineau de alimentație, de
utilități publice sau de unele tratamente care nu erau
urgențe. Nu se ieșea din casă decât cu Declarație pe
propria răspundere în care trebuia specificat corect
și justificat motivul deplasării. Cu mască sanitară.
Cu mănuși. Cu dezinfectanți. Cu reguli stricte. Cu
raportări zilnice, cifre, grafice. Din țară și de pe tot
globul. Cu spaime, cu alerte.
44
SURÂSUL
Ce-i drept, în ultima vreme juca doar din
obișnuință. Jucase aproape 40 de ani și nimic. Nu
mai credea în corectitudinea extragerilor, mai ales
de când marile câștiguri veneau ciudat, în preajma
marilor sărbători. De Anul Nou, De Paște… Și uite că
acum, la a treia „relaxare” a măsurilor de restricții,
Agenția a decis să preia activitatea. Dar cu alte reguli
pentru început. Nu mai era acel 6/49, 5/40 și altele.
Nu era voie încă să se înghesuie oamenii în sălile
mici ale agențiilor să completeze bilete. Până să se
reorienteze la alte modalități de joc, Agenția a lansat
experimental un hibrid ceva între fostul bingo și
extragerile clasice. Pe stradă se circula acum normal.
Persoanele vârstnice (seniorii, scuzați) nu mai aveau
program de două ore pe zi să-și rezolve problemele.
Nemaifiind stresat că depășește timpul permis
și riscă o amendă usturătoare, jucătorul împătimit
s-a oprit lângă o „urnă” mobilă. Unde se introduceau
bilete după ce plăteai o sumă ridicolă celui care o
păzea. Biletul era o fâșie subțire de hârtie, pe care se
scria pe o parte prenumele și pe verso un număr de
telefon. Părea o glumă. Fiind vorba de o promoție, se
acorda un singur premiu în valoare de un milion de
Euro. Era o nadă, un cadou otrăvit, menit să atragă
din nou oamenii să joace. După aproape trei luni de
stat închiși în casă, oamenii, mai ales seniorii, cei care
formau marea masă a jucătorilor, aveau încă reflexul
spaimei de a ieși la orice oră, fără mască pe stradă.
Semănau cu animalele ținute în captivitate și care,
duse în habitatul lor normal, nu plecau de lângă cușcă
după ce se deschidea ușa. Priveau cu suspiciune
acest semi bingo. Nu se Înghesuiau să joace. A!!! vor
numărul de telefon? Da’de ce-l vor? Să ne găsească
mai ușor?
Atunci a completat seniorul un bilet pe care
a scris în loc de prenume: NIMENI. Așa i-a venit.
Sunt un nimeni. La fel ca mulți alții. Proști care încă
mergem cu măști pe stradă. S-a răzbunat în felul lui
pe toți anii în care a crezut că-i un joc de noroc și că
măcar odată va prinde și el un câștig cât de mic. Și
i-a răzbunat pe toți cei asemenea lui. Doar n-avea să
câștige acum. A și uitat de altfel imediat, ca și cum ar
fi aruncat o hârtie la gunoi.
În sala de extrageri din capitală, comisia se validare
stătea la distanță reglementară, cu măști pe față, fiindcă era
vorba de spațiu închis. În mijloc, cutia transparentă, un cub
mare, în care o suflantă amesteca într-un vârtej biletele. Apoi,
de ea s-a apropiat un salariat îmbrăcat în costum de protecție,
ca în spital. A mai răscolit puțin cu mâna, și a apucat un bilet.
Trebuia creat suspansul. Se uită pe ambele lui fețe și anunță:
„Numele câștigătorului începe cu litera N”. A făcut
apoi o pauză lungă, cam prea lungă chiar și pentru
suspans. Privea în acest timp biletul, întorcându-l de
mai multe ori și pe față și pe verso. Fiind mascat, nu
BUCOVINEI
i se putea citi pe chip nicio reacție. Nerăbdătoare,
comisia a început să-i facă semne să citească numele.
La fel de nerăbdători erau jucătorii care priveau
extragerea la televizor și al căror nume începea cu
litera N.
Surpriză!!! Ce surpriză? Șoc!!! Bombă!!! Cum
anunță presa știri de doi bani. Cel ales să rostească
numele rostește: „Nimeni!”. Se produce panică in
studio. Cum adică nimeni? Nu-i nimic scris pe bilet?
Atunci se va trage altul!
– Nu, este scris numele pe bilet. Și numărul de
telefon pe verso. Doar că scrie chiar așa: „Nimeni!” Și
arată biletul spre camera de luat vederi, apoi îl predă
comisiei care îl trece din mână in mână, stupefiată.
Și acum, ce facem se întreabă unul pe altul. Biletul e
valid, are numele scris pe față și numărul de telefon
pe spate, zice unul. Să sunăm…
– Ba nu, nu se poate își dă altul cu părerea, cum
să sunăm pe Nimeni! Suntem în direct, ne facem de
râs… Tensiunea crește. Încep să sune telefoanele la
agenție. Jucătorii sunt împărțiți. Unii, să se sune la
numărul de telefon. Alții, nu și nu! Cum să sunăm
pe Nimeni? Dacă-i o farsă? Dacă cineva a trecut un
număr de telefon aiurea? Cum să câștige cineva care
poate s-a jucat, ca la alarma falsă cu bombe?
– Liniște! strigă președintele comisiei. Nu putem
lua o hotărâre acum. Situația e cu totul ieșită din
comun! Trebuie să ne consultăm cu șeful Agenției.
Rezultatul îl anunțăm după ce se ia o decizie. Mâine,
sau în următoarele zile. După ce se fac verificări. E în
joc credibilitatea noastră.
Au stat până târziu în noapte, întorcând problema
pe toate fețele. Mai întâi trebuia verificat numărul
de telefon. Nu putea să existe cineva înregistrat cu
prenumele „Nimeni” în actele oficiale.
Așa s-a trezit „seniorul” sunat tocmai când venea
de la magazin, de unde a luat mâncare și o sticlă de
tărie, să sărbătorească „a doua” relaxare. Și de asta a
rămas ca paralizat când s-a auzit apelat pe numele pe
care doar el îl cunoștea.
– Nu sunt domnule Nimeni, a răspuns apăsat, ba
chiar puțin nervos. Uite, nu mai am nici mască. Sunt
Vlad Ciubotaru.
– Sunteți posesorul telefonului cu numărul….
– Sigur că sunt, că doar la el v-am răspuns
– Poate l-ați găsit, poate l-ați furat…
– Du-te domnule, sunt om în vârstă, pardon
Senior, nu mă apuc de furat la bătrânețe!
– Ați jucat la loteria noastră?
– Nu am jucat domnule, m-am jucat. M-am
răzbunat pe atâția ani de bani dați degeaba.
– V-ați răzbunat bine, biletul dumneavoastră a
fost extras!
– Păi dacă a fost extras, eu sunt câștigătorul.
45
Octombrie 2020
– Dar vă numiți Nimeni în actele oficiale?
– Cum dracu să mă numesc Nimeni? V-am spus
că mă numesc Vlad Ciubotaru!
– Atunci e o mare problemă. Vă rugăm să veniți
la Agenția Centrală, să verificăm telefonul…
– Adică să vin în capitală pe banii mei? Să
verificați ce? Verificați la compania de telefonie, să
vedeți că numărul este al meu.
-Trebuie să înțelegeți că nu putem acorda un
premiu doar pe baza unui număr de telefon. Nimeni
este Nimeni, nu este Vlad Ciubotaru.
Seniorul stă pe bordură, mai liniștit acum. Știe
că nu va primi premiul. Cu hoții ăștia, nici dacă
ai dreptate nu ți-l dă. Scoate sticla din sacoșa de
cumpărături pe care o lăsase alături, o desface și
trage un gât lung, cu sete. Simte cum i se încălzește
stomacul și cum sângele circulă mai repede.
– Alo, mai sunteți la telefon?
– Nu vin domnule, nici n-am bani. Ultimii din
pensia pe luna asta i-am lăsat acum la magazin pe
produse alimentare, mă rog, pe produse de consum.
Descurcați-o dumneavoastră acolo. Dacă vin ce, îmi
decontați drumul?
– Ce să-ți decontăm, greșeala nu-i a noastră.
-Păi dacă sunteți sigur că-i o greșeală, la ce să
mai vin?
– Atunci vă anunțăm ca biletul se consideră
anulat și se va face o nouă extragere.
– Anulați pe dracu’! Pe cine anulați? Pe nimeni,
zise și mai trase un gât lung din sticlă. Am să reclam
la… la…, nu-i venea în minte unde să reclame. La
Poliție? La O.P.C.? La conducerea Loteriei? Văd eu
unde, mai zise cu năduf.
– Bine, reclamați unde vreți dumneavoastră, mai
spuse vocea și închise telefonul.
Seniorul rămase pe bordură amețit de situația
stranie în care se afla si de jumătatea de alcool pe
care-o băuse din sticlă. Clar era doar un lucru. Nu
avea ce face. Se consola cu gândul că nu știe nimeni
ce-a făcut. Bine că nu au dat ăia telefon în direct.
Mai bine să-și vadă de treabă. Se mai află numărul
de telefon în familie, mai află cunoștințele. Nimeni,
Nimeni, asta sunt. Dar bine că știu numai eu. Voi
muri cu obida asta pe suflet. La ce să-i mai amărăsc
pe alții? Să mă ocărască rudele, să mă batjocorească
oarecine? Să mă arate cu degetul? Să mă strige:
„Nimeni, Nimeni…!”.
Se ridică greu în picioare și porni spre casă.
Mergea greu, parcă îmbătrânise cu zece ani. Nevasta
n-o să se prindă. O să creadă că iar a venit beat. Și ce?
Doar nu-i prima dată…
Ștefania Oproescu
Nr. 3 (25)
Î
n spațiul românesc bucovinean
purtătorii numelui Cotlarciuc au
venit ulterior ocupării Bucovinei
de către austrieci, ca meseriași,
agricultori, negustori sau dregători.
Ramura din satul Vama a familiei
Cotlarciuc este cea mai cunoscută și
mai numeroasă. Între anii 1853 - 1856
în localitate era vornic, Gheorghe
Cotlarciuc, iar peste ani un fiu al său,
Grigore, va fi la rândul lui vornicul
satului între anii1879 - 1882,iar mai
departe fiul acestuia, Constantin,
bunicul meu patern, a
PRIZONIER al
fost cantor bisericesc și
antiste, adică primar, în
legislaturile 1919 -1923 și
129 - 1934. Al doilea fiu al
vornicului Gheorghe a fost
Toader, numit cantor în
DESTINULUI
satul Stulpicani, care l-a
avut ca fiu pe Nicolae, viitorul Mitropolit al Bucovinei.
Legat de etimologia numelui Cotlarciuc
trebuie avut în vedere originea ruteană sau polonă
din teritoriul galițian, acest nume controversat
s-a format prin alipirea sufixului patronimic de
origine slavă-ciuc, plecând de la ruteanul Cotlar, sau
polonezul Kotlarzyk.
Ca urmare a desființării granițelor dintre
Bucovina și Galiția, în anul1787, prin alipirea
Bucovinei la Galiția sub numele de „Czernowitzer
Keis”, aceasta a fost invadată de galițieni, mai ales
în școală, biserică, administrație și justiție, unde se
introduce limba germană și polonă. În paralel cu
înstrăinarea și schimonosirea numelor românești
are loc invadarea întregii eparhii cu cărți rituale
slavone, înlesnind răspândirea idiomului rutenesc și
rutenizarea serviciului divin, ignorând și sugrumând
limba română, scoțând-o din drepturile ei străvechi.
După dezlipirea de Galiția în anul 1849, răul suferit
timp de 63 ani la adăpostul unei stăpâniri abuzive
și perfide a rămas și s-a transmis multor generații,
înstrăinarea numelor populației române autohtone
majoritare, urmare a unei epoci de deznaționalizare
forțată în masă sunt și astăzi păstrate.
La sosirea în satul Vama a familiei care purta numele
Cotlar, aceasta a nimerit în plin proces de rutenizare,
astfel că i s-a aplicat sufixul - ciuc, cerut neapărat
de antroponomastica ucraineană. Ținând cont
de numele de botez pe care le-au purtat membrii
familiei lărgite Cotlarciuc, cuprinzând și urmașii
acesteia: Gheorghe, Vasile, Neculai, Toader, Grigore,
Constantin, Gavril, Nicolae, Dragoș, Ioana, Rahila,
Ana, Maria, Elena sau Iftimia, reiese indubitabil că
46
SURÂSUL
toți erau de origine română.
La aniversarea jubileului de o sută
ani de la anexarea Bukowinei, pe
data de 1 octombrie 1875, în capitala
provinciei noastre, Cernăuți, a fost
dezvelită o statuie alegorică, Austria,
reprezentată de o mamă care își
strânge fiica la sân, iar la 4 octombrie
1875 a fost inaugurată Universitatea
Francisco - Iosefine.
În plan cultural, anul 1875 este anul
constituirii Societății academice
„Arboroasa”a studenților români,iar în
plan religios a văzut lumina
zilei Nicolae Cotlarciuc,
mitropolitul de mai târziu
al Bucovinei, în timp ce
în plan dinastic se naște
Regina Maria a României
(Maria Alexandra Victoria
de Saxa - Coburg și Gotha).
Universitatea din Cernăuți a fost leagănul studiilor
superioare ale unor membrii ai familiei Cotlarciuc,
începând cu Nicolae, Constantin, Eugenia și Filaret.
Nicolae a frecventat cursurile Facultății de Teologie,
unde va deveni, în 1916, profesor la disciplina Teologie
practică,ulterior fiind numit, în 1919, director al
Bibliotecii Universitare din Cernăuți, pentru ca în
1920 să fie ales decan al Facultății de Teologie. După
moartea soției intră în cinul călugăriei, luându-și
numele de Nectarie, iar în anul 1923 a fost ales episcop
al eparhiei moldovenești Cetatea Alba - Ismail,
numire întărită prin decret regal. Un an mai târziu,
în data de 5 noiembrie 1924, Marele Colegiu Electoral
l-a ales Mitropolit al Bucovinei și Arhiepiscop al
Cernăuților, investire întărită prin Decret de Regele
Ferdinand. Constantin, bunicul meu patern și văr
primar cu Nicolae, a urmat cursurile Școlii cantorale
universitare obținând după trei ani Testimoniul
de aprobare al Înalt prea Venerabilul Consistoriu
Ortodox Arhiepiscopesc în anul 1982, fiind numit
cantor la Biserica Înălțarea Domnului din Vama și
apoi ales primar în mai multe mandate după marea
Unire din anul 1918.
Eugenia, fiica cea mare a lui Constantin, a fost
absolventă a Facultății de Litere și Filosofie de la
Universitatea din Cernăuți, specialitatea Limba și
literatura franceză, Istoria artelor și a pedagogiei,
predând la catedră în liceele din Suceava, Rădăuți,
Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc și Vama.
Filaret, fiul cel mare al cantorului Constantin, a
urmat cursurile Facultății de Drept ale Universității
cernăuțene, după care s-a angajat la Chestura din
Brașov, avansând până la funcția de comisar de
BUCOVINEI
poliție.
Vladimir (Miluț), mezinul familiei, născut în anul
intrării țării noastre în războiul care avea să aducă
reîntregirea provinciilor românești cu Vechiul
Regat,nu a mai apucat să facă studii superioare la
Cernăuți, după moda vremii, pentru că a rămas orfan
de la vârsta de 14 ani. Primarul Constantin Cotlarciuc
s-a prăpădit prematur din cauza unei grave afecțiuni
cardiace, la vârsta de 56 ani, bunica Ileana rămânând
să întrețină cei patru copii, doi la liceu și doi la
universitate, bunicul lăsând în comună și în largul său
cerc de prieteni și credincioși regrete unanime.
Astăzi, de dimineață, m-am tot
chinuit să trimit un pachet prin Fan
Curier Iași.
Înainte sunai, îți răspundeau de-
ndată, te înțelegeai, pe loc, când vor
veni acasă să-ți ia pachetul. Acum... s-au
modernizat... mult.
Sun pe un număr, îmi răspunde
robotul să las un mesaj (?), pe altul -
robotul îmi spune: „convorbirea va fi
înregistrată” și îmi mai spune ce taste să
accesez, pentru unul sau alt serviciu...
Tastez, n-am încotro.
Aleg tasta 1 și ...ascult...
muzică. Lină, lungă...Aș
putea să adorm, dacă nu SERVICII RAPIDE
la Iaşi...
m-ar stresa cele 10 minute
deja, de muzică... Clar că nu
mai am răbdare și ...închid.
Încerc să sun pe alt număr,
dar ajung la Sibiu... și la o altă companie, dar măcar
vorbesc cu un om, o domnișoară...vie. Mă ascultă, dar
se întrerupe.
Abandonez si caut alte posibilități să ajung la
Fan curierul de Iași, să vină mai repede la mine acasă,
să-mi ia pachetul. Găsesc un alt număr, dar iarăși,
cu apăsare de taste și...iar, muzică. Nu vreau să-mi
crească adrenalina la nesfârșit (si așa mărită, deja!).
Abandonez. Mai găsesc numere de telefoane sau alte
mijloace de contact. Telefoanele tac, iar site-urile
mă îndrumă să-mi fac cont special, pentru comandă
on line. Încerc, dar mă împotmolesc pe-acolo, în
„continuă” și...
abandonez.
Timpul trece. Mă gândesc, cât de bine era ceva
ani în urmă, când sunam și mă înțelegeam... omenește!
...Mai caut. Găsesc un număr de la un punct deschis
recent pe Calea Chișinăului din Iași. Bucuroasă! Poate
am noroc!
47
Octombrie 2020
Miluț, reprezintă diminutivul prenumelui,
alint derivat de la apelativul de răsfăț Vladimiruț,
este eroul acestei tulburătoare povestiri. Până la
vârsta de 14 ani a avut o copilărie care s-a bucurat de
o mulțumire sufletească și materială,Constantin tatăl
deținând funcția de cantor și primar al comunei, pe
lângă cea de agricultor și crescător de animale.
Dr. Sorin Cotlarciuc
Se face legătura de-ndată si aud:
- Simona, dar ți-aduci aminte...la terasa
aia... etc., etc.
Vai, ce-i asta?!
...Ascult mai departe niște lucruri pe
care n-ar trebui să le aflu... eu. Vreau să
închid, dar aud:
- Alo, alo! Timișoara? Doamnă,
pachetul dumneavoastră încă n-a ajuns!
- Cum să ajungă, dacă eu... încă... Eu
...n-am trimis. ...Eu sunt din Iași, vreau
să trimit un pachet, chiar la Timișoara...
- Alo, cine sunteți?
- Alo, nu închideți,
vă rog, nu închideți, de
dimineață mă chinui să fac
legătura cu voi...Și numai
muzică și... taste.
- Aveți... Ce doriți?
Cine sunteți?
- Nu vă prea aud. Acolo, la voi, e multă gălăgie...O
discuție despre ce s-a făcut aseară pe undeva, pe care
eu o aud. Spuneți-le să tacă, vreau să fac o comandă...
- Aha, numărul dumneavoastră este... Eu vă aud.
- Nu, acel număr e al cuiva, cred, din Timișoara...
M-ați interceptat... Eu sunt din Iași, am acest număr
de pe care vă sun. Vreau să fac o comandă, să veniți
după un pachet de vreo 2 kg ... să veniți acasă.
- Bine, am înțeles... Spuneți-mi adresa și cum vă
numiți... Și numărul de telefon.
- Și numărul de telefon?! Doar vă sun de pe el!
...Ii spun... Tot.
Cam prea repede a înregistrat. Intru la bănuieli: dacă
mi-a luat sau nu... comanda. Vreau să-i repet, îmi
spune ...că nu-i nevoie.
Acum stau și aștept...Vor veni, cică... azi.
Oare chiar vor veni?!
Nina Gonţa
Nr. 3 (25)
PĂSTREAZĂ COPIA
ŞI NU UITA ORIGINALUL!
T
inerii, fete şi băieţi, în anii adolescenţei scriau:
,,păstrează copia şi nu uita originalul” pe spatele
fotografiilor în semn de afecţiune. Tot aşa a
început povestea vieţii lui, uncheşul meu dintr-un sat
învecinat, acum aproape uitat de lume: Am păstrat şi
eu fotografia, spuse el, dar nu am uitat originalul, nici
după aproape un sfert de veac, ajuns acum la vârstă
semi centenară, fiind prizonier aproape douăzeci de
ani, plecat departe de ţară, izolat de lume, deportat
într-un loc blestemat şi pustiu.
E o poveste cutremurătoare. După anul 1960,
o parte din prizonierii de război s-au întors în ţară.
M-am întors şi eu. Aveam o raniţă în spate, purtam
barbă, mustaţă, eram slab şi sleit de puteri, aveam
părul albit complet, iar cu mâna dreaptă mă sprijineam
într-un baston care îmi asigura stabilitatea, piciorul
stâng fiindu-mi grav afectat de o schijă nenorocită
care m-a ţinut în spitalul de campanie o lungă
perioadă de vreme, rămânând cu această infirmitate.
Acum nici eu nu mă mai recunosc.
Când am plecat în cel de-al doilea război mondial
eram însurat cu Leonora Onaşcu, devenită Lemnaru
după ce ne-am cununat, era o fată tânără, frumoasă,
eu având cu ea doi băieţi frumoşi. Primind ordin de
concentrare, de încorporare, am plecat pe front, nu
după multă vreme am fost luat prizonier şi dus am
fost.
Timp de peste douăzeci de ani nu a mai ştiut
nimeni de mine, dar nici eu de familia mea. Eram
un pluton de treizeci de prizonieri, condamnaţi la
muncă istovitoare, trăiam rupţi de lume, iar despre
condiţiile de acolo nici nu mai povestesc.
Ajuns în satul natal, am coborât din tren şi am
plecat spre casă, dar cu o frică în spate de vreo veste
48
SURÂSUL
rea. L-am întrebat pe un băieţel întâlnit în cale, dacă
mai este casa de lângă biserica din deal, acea care are
o fântână la poartă.
- Da, nene, spuse el. Acolo stă tanti Leonora şi
nenea Radu. Eu sunt coleg de şcoală cu fata lor mai
mică.
- Are o fată de şcoală?, am întrebat.
- Da, zise băieţelul, are două fete.
- Dar, soţul Leonorei trăieşte?
- Da, nene, este nenea Radu.
- Dar, cine-i Radu ?
- Cum cine? Soţul doamnei şi tata celor două
fete! Este şofer în oraş pe o basculantă.
- Tanti Leonora nu are şi doi băieţi?
- Are, dar sunt însuraţi la oraş.
- Am înţeles, băieţel.
I-am mulţumit şi pe loc am luat o hotărâre. Eu nu
mai aveam ce căuta aici în sat, trebuie să plec oriunde,
că şi aşa nu mai ştie nimeni de mine. M-am aşezat
pe marginea şanţului, treceau oameni pe drum, pe o
parte îi mai cunoşteam, adică pe acei care erau mai
în vârstă. Era pe la ora amiezii, mi-am scos din raniţă
ceva de ale gurii, m-a văzut gospodarul din curte şi
mă întrebă ce-i cu mine, invitându-mă în curte. I-am
mulţumit respectuos şi l-am întrebat dacă Primăria
este lângă biserica din vale.
- Nu, domnule! Se vede că nu eşti de pe aici. De
peste zece ani s-a construit una nouă, iată acolo, în
centru. Avem un primar tânăr!...
M-am prezentat la primar, spunându-i adevărul
despre mine: că sunt de aici din sat, însurat cu
Leonora Lemnaru, am cu ea doi băieţi, dar am aflat
că ea s-a recăsătorit, are cu şoferul Radu două fete.
Eu am fost pe front, apoi aproape un sfert de veac în
BUCOVINEI
prizonierat, am un picior beteag, dar mai pot lucra,
ştiu cizmărie din familie, tatăl meu era cizmarul
satului. S-a prăpădit de tânăr, înainte de-a pleca eu pe
front, după care a plecat şi mama pe lumea cealaltă.
Acum am două variante: să plec undeva în lume ori
să rămân aici în sat, pot lucra cizmărie, nu mă mai
cunoaşte nimeni, sunt schimbat, că nici eu nu mă mai
recunosc, nu vreau să deranjez familia nevestei mele.
- Da, domnule Lemnaru, cutremurat de cele
aflate, iar după momente de tăcere spuse: M-am
gândit: Te voi prezenta Consiliului de conducere al
Primăriei, ca fiind o rudă îndepărtată a mea, că ai
ajuns pe drumuri din cauza unor probleme familiale.
Vei primi o cameră în curtea Primăriei, acolo unde
am locuit eu până m-am mutat în casa cea nouă,
vom deschide un atelier de cizmărie, că nu avem
în comună. Dacă mai poţi lucra, sunt şi alte treburi
de făcut prin jurul Primăriei. Acum vom merge la
mine acasă, îţi voi da nişte haine, te voi ospăta, vei
sta câteva zile, până se va amenaja camera unde vei
locui şi voi dota atelierul de cizmărie cu toate cele
necesare.
- Mulţumesc, i-am spus, dar voi purta în
continuare barbă, mustaţă şi bastonul, că-mi este de
trebuinţă, pentru a nu fi recunoscut de nimeni.
Zis şi făcut. Zilele treceau, atelierul era în
funcţiune şi de mare folos locuitorilor satului.
Veneau femei şi bărbaţi cu încălţămintea la reparat,
fiindcă lumea era săracă, nu-şi permitea să pună
încălţămintea uzată pe foc. Multe am aflat eu ce s-a
mai petrecut în sat de când am plecat. Am văzut-o
şi pe Leonora, l-am văzut şi pe Radu, soţul nevestei
mele, pe cele două fete ale lor şi aşa mai departe.
Trecuse, deja, doi ani şi în sat o veste s-a
răspândit ca o furtună: Şoferul s-a răsturnat cu
basculanta într-o curbă şi a murit. Mi s-a rupt inima
când am văzut-o pe Leonora în doliu.
După o jumătate de an a venit ea la cizmărie cu
o pereche de pantofi la reparat. I-am luat comanda,
spunându-i să vină a doua zi după pantofi. Dându-i
pantofii, m-a întrebat de preţ, observând într-un
pantof o fotografie.
- Ce-i asta? , întrebă ea.
- Leonora, i-am zis, uită-te în ochii mei.
- Roşie la faţă, lacrimile îi curgeau, cu glas
tremurând spuse:
- Neculai, tu eşti?
- Eu sunt. Am păstrat copia şi nu am uitat
originalul.
Vasile Larco
49
Octombrie 2020
CALISTRAT ROBU
MERGÂND PE DRUMUL
STELEI NOROCOASE
C
alistrat Robu s-a născut la data de 4 iunie 1952,
în localitatea Pufeşti, Judeţul Vrancea. Acum
este stabilit în Judeţul Iaşi. Este pictor şi poet.
Pictorul/poetul Calistrat Robu, publică
următoarele volume: Omul Fiinţă trecătoare,
trecătoare, 2012;
Românească, 2015;
Frumosul şi Urâtul în Arta Naivă Românească,
Ecouri plastice, 2016; Frumosul şi Urâtul în Arta
Românească, 2018;
Naivă Românească, 2018; Între două lumi,
lumi, 2019;
durerii, poezii,2019; Misterul Lupului Alb,
Diluviul durerii, Alb,
2019.
Élie Foure ne aminteşte că: „Puterea
„Puterea de redare
a poetului s-a întregit, când a înţeles natura reală a
intuiţiei poetice, după cum şi puterea artistului se
regăseşte întreagă şi înzecită, atunci când conştiinţa
misterˮ.
sa a asimilat pe deplin elementele de poezie şi misterˮ
Asta înseamnă a fi un artist complet. Aşa este şi
poetul Calistrat Robu.
Nicolae Suciu în volumul Drumul spre lumină
spune despre poetul Calistrat Robu: „Un „Un astfel de
artist complet și complex este și Calistrat Robu care,
aidoma atâtor autori de astăzi, „ignoră voluntar
prozodia clasică, eludează punctuația și ne propune
un discurs liric fără fasoane, direct și nu o dată
vehement, atingând accentele satirei și pamfletului”,
imaginarul său poetic fiind „nutrit de simboluri,
fantasme, imagini, nume cu ecou conotativ”,toate
acestea împreună alimentând „ceea ce se numește
poeticăˮ.
îndeobște expresivitatea poeticăˮ
Dar pe autorul nostru îl mai caracterizează
facultatea de a simţi cum scrie: „Tu ești orice...
ești esență de suflet și trup...ești un spirit ales...o
plăsmuire a inimi mele....nu te-am influențat...
Nr. 3 (25)
am simţit reciproc...spun ce simt... numai ție.... ești
parte a simțirii mele...ești o cititoare de suflete... ești
deosebită ca om...și spirit...uneori mă pui să intru în
lumi abia bănuiteˮ, de a cuceri forme poetice. Ce
este poezia dacă nu intuiţia posibilului şi nu numai,
grija de a afla la nesfârşit, mergând din formă în
formă de la materie la spirit. Chiar dacă lumea ar
mai dăinui un miliard de ani, poetul şi peste un
miliard de ani, va fi, va şti să introducă imaginile sale
poetice acumulate de cunoaşterea din faţa lui. Şi
poetul ni se confesează: „Nichita...ar striga...asta e
măduva poeziei....ce curge prin vâna poetului beat....
de nebunia nectarului revărsatˮ.
Vasile Larco argument: „Poeziile din volumul
Drumul spre lumină conţin versuri aşa zis ,,albe”,
autorul se exprimă liber, neîncorsetat de rimă, de
măsură sau de ritm, cititorul primeşte ideea, poate
merge şi dincolo de aceasta sau o poate îmbogăţi
după sentimentele, după trăirile sale de moment.
Drumul spre lumină este cel care duce spre dragoste,
spre iubire adevărată, dezinteresată, care nu are în
vedere interesul personal, iar autorul înfăţişează
multe aspecte în care iubita este căutată peste totˮ.
Şi creaţia sa poetică din acest volum intitulat
Caut drumul stelei, este o poezie de dragoste,
o încorporare în spirit, pe care o creează
transfigurând-o într-un schimb continuu de idei,
care fac ca poezia din acest volum să devină o undă
a sufletului, un freamăt infinit de vibraţii, un joc
de nuanţe care răspândeşte în sufletul cititorului
profunzimile sale mute, nespuse până acum.
Ca şi în volumul Drumul spre lumină, în volumul
Caut drumul stelei, care face parte din seria Callo
aşa cum a structurat autorul creaţia sa în trilogia
Callo, Cerber şi Lupul alb, vom găsi poezii despre
frumuseţea iubirii. Şi spune poetul: „Sunt foamea
pământului... sunt setea mării... sunt lumina pierdută
a stelei... sunt visul de iubire în grădina Dumnezeului
meu... Sunt...ˮ
Ion Petru Culianu ne aminteşte că „frumuseţea
cu toate formele ei, trebuie să culmineze cu frumuseţea
adevărului”. Şi poetul precizează: „Nu ar mai fi pe
lume mister fără ea... nici stele nu ar mai fi pe cer...
fără ea... iar timpul ar devenii stingher... fără eaˮ.
Bineînţeles e vorba de frumuseţea iubirii. Dar iubirea
poate fi resimţită şi ca o boală şi abia mai târziu ca o
plăcere, iubirea e pătimaşă, poate ascunde primejdii,
dar asta nu înseamnă că e mai puţin strălucitoare,
e mai puţin feminină, mai puţin îndemânatică, mai
puţin măiastră şi mai puţin războinică. Iar poetul se
întreabă: „Atât e în simplitatea eului...atât cât micul
suflet e pur ...în dorul iubirii eterne... Cei iubirea
terestră...? Față de marele izvor din ceruri !?ˮ sau
50
SURÂSUL
„Iubire cauți sinele pierdut în marea de stele din
Calea Lactee...!?ˮ. În Eros şi magie Ion Petru Culianu
susţine idea că „nu iubim o persoană ci imaginea
sau fantoma pe care aceasta o lasă în sufletul nostru
îndrăgostitˮ, cum spune şi poetul Calistrat Robu: „Eu
sunt doar o bucată din timpul tău lăsată în inimă și
te caut și te doresc egoist încât orarul plecării să fie
doar al meu... și nu cu ora plecării afișate... lăsată
în piatra vieții sculptatăˮ, iar fantezia e superioară
imaginaţiei. Şi zice poetul: Poeți... beau și roua
dimineții... când zânele o pun pentru a trezii muza
creației iar curcubeul varsă culorile cuvântului din
norii veșniciei....ˮ.
Andrei Pleşu, în Iubirile fericite scria: „iubirea e
pasiune, deci suferinţă, deci nefericire. Ea se asociază
cu irealizabilul, iubirea fericită nu are istorie. E
anonimă şi mutăˮ iar poetul Calistrat Robu scrie:
„Iubire îmi pui sufletul pe taraba lumii ca pe un fruct
exotic...lipsit de apărare și vulnerabil la ochi hulpavi
ai lumi hapsâne...dornice să guste din prospețimea
sufletelor pure. Of... cum ești lipsită de compasiune tu
soartă!?ˮ şi vede şi partea urâtă: Ai simțit vreodată
timpul și locul cum vibrează? Şi că ritmul lui îți
aparține !? Da ? Da și eu. Însă eu văd mult partea
infernală și urâtă deși uneori nici nu apare pentru
unii... eu o simt... pătrunde ca o umbră după care îi
simt răceala și duhoarea cu mult înainte de a devenii
vizibilă ca și reversul... inocența... frumusețea...
naivitatea și evident iubirea.
Mergând pe cale poetul Calistrat Robu se
întâlneşte şi cu Bachus, caută, se gândeşte la început,
îşi pune întrebări, simte, vede anumite culori, se simte
abandonat, îl încearcă dorul, gândurile nu îl lasă,
face exerciţii, se gândeşte la celălalt eu, se închide în
sine, studiază minunile lumii, îl preocupă misterul
divin, zboară dar şi cade, visează, simte chemarea
dar şi frica, vrea să-i cânte muzica, aşteaptă îngerul,
priveşte natura, pluteşte, nu găseşte cuvintele,
suportă durerea, tresare, vede urmele strămoşilor,
meditează în nopţile târzii, este prins între cer şi
pământ,vrea să fie deasupra morţii dar şi în infinitul
fericirii şi toate astea în sensul trăirii pe drumul
stelei norocoase.
Ştim că fiecare are o stea de când se naşte şi
care îi călăuzeşte paşii până la marea trecere. Dar
până atunci îi urăm poetul/artistului Calistrat Robu
ca să fie îndrăgostit de cer şi de tot ce există pe
pământ, aproape de stele şi departe de timp, pentru
că mergând pe drumul stelei până la marea trecere
mai are ceva de spus.
Corina Matei Gherman
BUCOVINEI
Sufletul cuvintelor
V
olumul de versuri Al cincilea anotimp de
Ion Toma Ionescu (Editura Detectiv Literar,
București, 2019) este împărțit în cinci
părți, echinocțiul de primăvară, solstițiul verii,
echinocțiul de toamnă, solstițiul iernii și al cincilea
anotimp, fiecăreia revenindu-i, astfel, un anotimp.
Titlul fiecărui poem constituie și primul vers,
totul continuând firesc, fără poticniri, asemenea
unei cascade.
Poezia lui Ion Toma Ionescu este când despre
trăire și sentimente, când despre revolta față de o
societate nedreaptă, față de îngrădirile la care este
supus individul de către cei care își urmăresc doar
propriul interes, fără a avea o viziune de ansamblu
asupra (in)acțiunilor lor nesăbuite.
Bunăoară, omul nu poate trăi în afara timpului,
având același punct de plecare, nașterea, și același
punct de sosire, moartea, iubirea fiind doar o stație
pe parcurs (între dragoste, „și moarte
/ amușinând / omul e o pendulă /
fudulă de urechi // altfel ar / auzi
de departe / îngerul strigând rar
/ fiare vechi răscumpăr / fiare
vechi / în numerar...”).
Și totuși, nimic nu e simplu,
fiecare având de parcurs propriul
drum, fără a semăna cu al altuia,
iar cuvintele îi vor fi însoțitoare
perfecte întotdeauna, un fel de
înger păzitor, pentru că sufletul lor
se pliază perfect pe cel al omului
(„firul de ceară alb din literele /
mele s-a împletit / cu un fir de
mătase roșie / și să se întregească
minunea / în trup mi-au încolțit
bulbi / de ghiocei”).
51
Octombrie 2020
Cuvintele au, de altfel, o lumină proprie, dar
care trebuie descoperită, întreprindere deloc facilă
(„caut lumina cuvântului // numai că bestialele flori
de cireș / mi-au străpuns simțurile / toate organele
ciuruite / au căpătat simț olfactiv”).
Nu e de mirare că pagina ajunge să nu mai fie
suficientă pentru ca literele să se desfășoare în voie
(în cartea în care scriu eu, „ninge tot timpul / caligrafiez
cu acribie / literele albe / zăpada iese din pagini /
abia de mai disting / marginile”).
Totodată, și moartea e o carte compusă din
cuvinte („știi moartea / e o carte / în care scrii /
mereu / și ajuns / la sfârșit / crezi că păcălești / alungind
literele / ca și cum ai fi / un pic dumnezeu”).
Pe de altă parte, indiferent de vremuri și de
spectrul represiunii, omul nu trebuie să se declare
învins, ci are obligația de a lupta contra nedreptăților,
Sighetul fiind un exemplu crud ce nu va putea fi
vreodată uitat („cuvintele își pierd respirația /
literele expuse pe gratii în ziduri / descărnate de
lumina soarelui / ca niște prune uscate rescriu
/ rescriu o tulburare a istoriei”), dovadă stând și
protestele tinerilor din ziua de azi („ei sfidează
mașinile / înotând în carosabil / contra curentului
/ încălcând flagrant / liberi / regulile / nescrise ale
istoriei”).
Libertatea adevărată trebuie apărată pentru că,
adeseori, din păcate, este prost înțeleasă („viața în
libertate / se încolonează pe stradă / într-o paradă
gay”).
Omul se află, așadar, între lumină și întuneric,
însă depinde numai și numai de el de care parte va sta
(„flacăra lumânărilor / sapă în ceară / bezna /
tăcerilor”)
Al cincilea anotimp, deși
există, nu poate fi atins, oricât
l-am căuta, deoarece el se creează
pe măsura cercetărilor noastre
(„unde e doamne / al cincilea
anotimp // și timpul / un păianjen
de pământ / se risipește în oase / țesând
/ giulgiul alb de mătase și / despărțindu-
mă de umbră... // umbra care nu mai
sunt / mă petrece / fluturându-mi cu
mâna /din trenul / de noapte”).
Prezentul volum este bine
închegat, poemele intense,
puternice producând vibrații în
cititor, cuvintele învăluindu-l fin
cu sufletul lor.
Daniel Luca
Nr. 3 (25)
Țara fără bunici
D
emult, într-o țară îndepărtată, bântuia un
zmeu ticălos care le răpea copiilor bunicii. În
zadar a trimis regele pe cei mai iscusiți ostași
ai săi, fără nici un folos a tocmit cavaleri vestiți de
prin alte țări, că zmeul cel viclean izbuti de fiecare
dată să scape din împresurarea lor, și, nu de puține
ori, i-a prăpădit cu totul pe vitejii luptători. De cum
se lăsa întunericul, toți se adunau și zăvorau ușile și
ferestrele, temători să nu uite vreun cârlig ori vreun
oblon descuiat, dar, cine știe cum, dihania cea rea
tot pătrundea în adăpost și a doua zi cei ai casei
descopereau că bunicul și bunica dispăruseră. O
tristețe adâncă s-a lăsat peste tot ținutul, căci seara,
în casele copiilor rămași singuri, poveștile se rosteau
tot mai rar.
Tot în acea vreme, locuiau într-un bordei însorit
de la marginea unei păduri, trei copii cu bunicii lor.
Părinții le plecaseră de multă vreme, departe, peste
mări și țări, să slujească, la fel ca mai toți părinții din
acele locuri, unui împărat rău și asupritor pe nume
Ban. Bunica le gătea mâncare și îi purta curați și
spălați, iar bunicul îi ținea pe lângă el când meșterea
o bucată de lemn în atelierul lui sau le spunea povești
până noaptea târziu, când în mica încăpere doar
lumina firavă a focului mai pâlpâia pe pereții cu blide
și ștergare.
În fiecare duminică, nepotul cel mare mergea
cu bicicleta bunicului și cu un coș mare să cumpere
de la târg cele trebuincioase. Dar în ziua aceea, cel
mai mare dintre frați se întorcea trist și având coșul
gol. Când frații lui l-au întâmpinat zburdând ca niște
mielușei, el se așeză jos pe pârleazul curții și le spuse
mâhnit:
- Nu
Nu am găsit pe nimeni la târg astăzi, căci zmeul
cel rău i-a răpit pe cei mari, și cei mici nu sunt
pricepuți să vândă făină, și lapte, și ouă...
- Din
Din ce o să ne mai facă bunica clătite și cozonaci
52
SURÂSUL
cu nucă? întrebă cel mai mic, care n-avea mai mult
de opt ani.
- Oare
Oare nu o să-i răpească zmeul cel rău și pe
bunicii noștri? zise și mijlociul. Ce-o să se aleagă de
noi singuri?
Cel mai mare ridică din umeri și privi în pământ,
fără să spună nimic.
- Să
Să mergem noi să răpunem zmeul, spuse cel mai
mic, până nu ne lasă singuri cuc. Că atunci, cine o să
îi mai vestească pe mama și pe tata că am rămas ai
nimănui?
- Dar
Dar unde o să-l găsim? spuse mijlociul. Și cum să
ne luptăm noi cu el, când nici regele n-a izbutit mare
lucru?
- Să
Să îl întrebăm pe Înțeleptul locului. Poate ne
învață el unde-i aciuată fiara și cum să-i venim de hac.
Bunica tocmai le pregătea de-ale gurii, și bunicul
era dus să îngrijească de vite. Așa că cel mai mare
luă cu sine haina lungă și veche a bunicului, pe care
o purta când vremea era rea. Cel mijlociu puse într-
un ștergar lung ulcica de lut și o vârî în sân. Cel mai
mic luă cu el o pâine rotundă și rumenă, scoasă de
curând din cuptor de vătraiul bunicii. Își luară bun
rămas numai de la cățelul alb și de la cocoșul pintenat
care le cânta drum-bun în urmă. Apoi porniră.
Au mers ei, au mers, cale lungă și bătută până
dădură de un sat, înghesuit la umbra unor răchiți
bătrâne din mijlocul unei câmpii. Ori pe unde
treceau, copii nespălați și flămânzi îi priveau speriați
din pragurile caselor. Vremea trecuse și pe voinicii
noștri îi cuprinsese foamea. Așa că s-au așezat într-o
răscruce de drumuri, lângă o fântână cu cumpănă,
și scoaseră ce mai luaseră cu ei. Mijlociul întinse
ștergarul și cel mic puse pe dânsul pâinea rumenă
de la bunica. Nici nu apucară să întindă mâna după
vreo îmbucătură, că toți copiii din sat se strânseră
împrejurul lor.
- Dacă
Dacă le dăm și lor, nu are să ne ajungă la un drum
așa de lung, zise mijlociul.
- Duceți-vă
Duceți-vă de aicea, și lăsați-ne în pace! strigă cel
mare, dar copiii nici nu se clintiră.
Cel mai mic, atunci, rupse o bucată de coajă
rumenă și o întinse unui țânc ce nu avea mai mult
de cinci ani. Prâslea începu să mănânce lacom din
coaja rumenă și atunci, minune! Pâinea bunicii se
făcu rotundă la loc, cum era înainte s-o frângă cel
mic. Așa că mezinul tot rupse și tot împărți până îi
hrăni pe toți copiii satului și la urmă mâncară și ei, de
se săturară. Strânseră pâinea și ștergarul și dădură să
plece.
- Noi
Noi îl căutăm pe Înțeleptul locului, le-a zis cel
mai mare dintre frați. Vrem să ne învețe el cum să
venim de hac zmeului care răpește bunicii copiilor.
- Nu
Nu mai e aicea, au răspuns copiii satului. S-a dus
BUCOVINEI
în alt sat, de la deal. Dar venim și noi cu voi.
- Nu
Nu puteți veni cu noi, grăi mijlociul.
- Ba
Ba vrem să venim, întăriră copiii satului și se
ținură după cei trei frați.
Și au mers ei, au mers iar, cale lungă și bătută,
până dădură de un povârniș. Urcară cu greu în arșița
soarelui până dădură de un sat răsfirat la umbra unor
plopi bătrâni, în cârca unui deal. Ori pe unde trecea
gloata de copii, zăreau din pragurile caselor alți copii,
speriați, murdari și cu buzele crăpate. Li se făcuse
tare sete, tuturor, că nu mai puteau, dar nicăieri nu se
zărea nici fântână, nici ciutură. Numai într-o văioagă,
un firicel de apă abia se mai prelingea pe un jgheab
din lemn. Mijlociul scoase ulcica de lut din sân și o
puse sub jgheab. Trecu multă vreme la mijloc până ce,
în ulcică, se adună o singură sorbitură de apă.
- O bem noi, zise cel mai mare, că altfel nu ne
putem continua calea.
- Duceți-vă
Duceți-vă de aicea, și nu ne mai încurcați! le
strigă copiilor, care acum erau și mai mulți, adunați
din două sate.
Dar până să sfârșească vorba, mezinul îi și întinse
cana unui băiat cu buzele așa de ucate că îi crăpaseră
cu totul. Copilul sorbi apa cu nesaț și atunci, minune!
Ulcica de lut se umplu ochi și începu a da pe din
lături, de băură toți copiii și, la urmă, și cei trei frați
de se săturară. Mijlociul vârî ulcica înapoi în sân.
- Noi
Noi îl căutăm pe Înțeleptul locului, zise fratele
cel mai mare. Să ne învețe el cum să răpunem zmeul
blestemat care ia bunicii copiilor.
- A plecat de aicea, au zis copiii satului de deal.
S-a dus către satul de munte. Dar venim cu toții, să
alungăm zmeul cel rău.
- Nu
Nu puteți veni cu noi, strigă mijlociul.
- Ba
Ba nu! ziseră atunci toți ceilalți copii. Vrem să
venim cu voi!
Plecară din nou la drum. Merseră ei, iară,
merseră, cale lungă și bătută, pe stâncăriile unui
munte înalt. Soarele se rostogolise către cealaltă
lume și noaptea se făcu rece. Copiii zgribuleau de frig
și urcau muntele, până ce dădură de o culme. Ploaia se
pregătea și ea să înceapă și abia într-un târziu au dat
de un sat risipit la umbra unor brazi bătrâni. Alți copii,
speriați, murdari și înghețați de frig, se apropiară de
gloata de copii care umplu mijlocul satului de munte.
- Nu
Nu mai putem continua drumul până la ziuă,
spuse cel mare.
- Dacă
Dacă dormim aici, fără țipenie de foc, vom
pieri înghețați, zise mijlociul. Voi duceți-vă unde v-o
învăța Celdesus! Noi avem haina de la bunicul, să ne
adăpostim sub ea de ploaie și frig.
Mezinul, însă, luă haina bunicului și o așeză
pe umerii unui copil căruia îi era atât de frig de îi
clănțăneau dinții în gură. Atunci, minune! Haina
53
Octombrie 2020
bunicului se făcu mare, mare de tot, și acoperi toți
copiii care se adunaseră precum albinele laolaltă,
încât putură dormi toată noaptea fără să simtă frigul
sau udul ploii. A doua zi, cel mai mare strânse haina
bunicului și îi întrebă pe copiii satului de munte:
- Unde
Unde se află Înțeleptul locului? Pe el îl căutăm,
să ne învețe cum să găsim zmeul și să-l răpunem.
- A plecat de aici înțeleptul. S-a dus către peștera
de foc. Dar venim și noi împreună cu voi.
- Nu
Nu puteți veni, zise mijlociul. Noi trebuie să
răpunem zmeul cumplit!
- Ba
Ba venim, ziseră toți și se luară după ei, copii
mulți, așa de mulți că umpluseră întreaga culme și tot
nu încăpeau.
Porniră ei și merseră iară, cale lungă și bătută
până dădură de gura peșterii de foc, unde se cuibărise
zmeul care răpea bunicii copiilor. La gura peșterii, pe
malul pietros al unui lac de gheață, ședea Înțeleptul
locului. Era învăluit în gânduri precum vârful muntelui
în nori. Copiii merseră la el și îl întrebară:
- Înțeleptule,
Înțeleptule, unde se găsește zmeul cel rău?
Înțeleptul își ridică de pe ochi sprâncenele
stufoase cât două caiere de lână de-ale bunicii și grăi:
- Zmeul
Zmeul se găsește în adâncul peșterii.
Apoi coborî sprâncenele la loc. Copiii întrebară a
doua oară:
- Dar
Dar bunicii și bunicele noastre, unde se
găsesc?
Înțeleptul ridică iar caierele albe de pe ochi și
spuse:
- Bunicii
Bunicii și bunicele voastre se găsesc tot în
adâncul peșterii.
Își coborî iarăși caierele pe ochi. Copiii întrebară
și a treia oară:
- Dar
Dar de învins, cum îl putem învinge pe zmeu?
Înțeleptul locului grăi atunci fără să mai ridice
caierele stufoase de sprâncene:
- Vă
Vă trebuiesc ascultare și credință. Luați fiecare
dintre voi câte o pietricică de pe malul acestui lac.
Copiii ascultară de înțelept. Se duseră cu toții
și luară câte o piericică neagră, apoi veniră înapoi la
înțelept.
- De
De acum înainte, ca să zdrobiți zmeul, va trebui
mai întâi să vă înfrângeți teama.
Atunci înțeleptul se ridică, se așeză pe un
nouraș alb și se pierdu în cețurile ce învăluiau lacul
de gheață, încât copiii nu-l mai văzură. Mulțimea de
copii stăteau cu ochii pironiți la cei trei frați.
- Eu
Eu m-aș duce înăuntru, dar mi-e frică de zmeu,
spuse fratele cel mare și lăsă ochii în pământ.
- Și
Și eu m-aș duce , dar și mie îmi este prea teamă,
spuse mijlociul.
Mezinul atunci luă vorba și grăi:
- Mie
Mie îmi este dor de bunicul și de bunica. Mă duc
Nr. 3 (25)
să văd dacă nu îi aflu pe undeva.
Atunci cel mai mic păși cu hotărâre înăuntru
și gloata de copii îl urmă de departe, curioasă.
Străbătură peștera întunecoasă și găsiră aruncate un
rând de aripi de zmeu, un rând de gheare de zmeu și
un rând de dinți de zmeu. Mai merseră până dădură
de o despărțitură. Focul lumina din adâncul unei
prăpăstii. Într-o despărțitură zăriră zmeul dormind,
fără gheare, fără dinți și fără aripi. În cealaltă
despărțitură ședeau îngrămădiți toți bunicii și toate
bunicele răpite de viclean. Copiii nu mai putură de
bucurie și îi strigară. Bunicii atunci spuseră:
- Noi
Noi nu putem ieși de aici fără scară, că zmeul
ne-a adus încoace în zbor.
Copiii se uitară unii la alții, dar nici unul nu se
gândise să aducă o scară. Bunicii și bunicele grăiră:
- Zmeul
Zmeul își schimbă, o dată la o mie de ani, dinții,
ghearele și aripile. Atunci el doarme un singur ceas
și e neputincios ca un pui de găină. Dar căutați să ne
scoateți de aici până nu se trezește!
Mezinul luă ștergarul de la frate-său și îl azvârli
către bunii și bunele aflați dincolo de prăpastie.
Atunci, minune! Ștergarul bunicii se făcu o scară
lungă pe care trecură dincoace toți bunicii și toate
bunicele.
- Acuma
Acuma ce facem cu zmeul, că îndată te pomenești
că se trezește?
Dar tocmai în clipa aceea își aduseră aminte
că Înțeleptul le poruncise să ia fiecare cu el câte o
pietricică. Luară fiecare și cu toții pietricica ce o
purta cu el și o azvârli deasupra zmeului. Un munte
de pietre se adună peste fiara cumplită și dihania
pieri zdrobită dedesubt. De atunci și până în zilele
noastre, muntele din adâncul peșterii se cheamă
Muntele Zmeului.
Pe drumul de întoarcere, fratele cel mare luă
dinții zmeului, mijlociul îi luă ghearele, iară mezinul
îi luă aripile, să le slujească mărturie că ei au biruit
dihania cea rea, și nu alții. Că regele lor avea trei fete
ca trei zâne, care într-o bună zi or fi bune și de măritiș.
Însă acum cei trei frați lăsară pe fiecare nepoțel cu
bunicul și bunica lui în satul și la casa fiecăruia, și
când ajunseră acasă la bordeiul cel însorit, bunicii
îi așteptau cu zâmbet bun și cu ochii înlăcrimați,
bucuroși că s-au întors cu bine și că au biruit zmeul
care răpea bunicii copiilor. Bunica copsese o rulă de
plăcinte. Îi pofti așadar la masă, și după ce și-au pus
bine burta la cale, s-au așezat la spus povești. Și au tot
povestit, și au tot povestit, și poate că mai povestesc
și astăzi dacă nu i-o fi furat de la o vreme somnul. Iar
eu, am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa.
Marian Călinescu
54
SURÂSUL
REFLECŢII DIN LUMEA LUI
CERRBER
„Nici un ecou nu moare în piatra sorții!”
D
ragi iubitori ai poeziei, am avut plăcerea să
ţin în mână un volum de versuri. Autorul
acestui volum la purtat soarta prin lumea artei.
Dar acum poetul Calistrat Robu, după cum afirmă şi
scriitoarea Corina Matei Gherman, vede soarta ca pe
o pasăre: Cântă pasărea sorții pe cornul inorogului/
în noapte scânteie stele căutătoare/zborul e rupt în
secunde sfărâmate/ iarba verdelui crud străpunge
copita/în rădăcinile întunericului zac misterele/
morțile sunt pretutindeni slăvite/treceri de vieți în
ropot de cai/prin porțile trecerii trec/iar inorogul
strecoară copita în vârfuri de verde/albastre ceruri
dispar/în nopțile negre poeme închinate/morțile
eterne sărbătoresc plecările mute/iar pasărea zboară
în cântecul ei. Aşadar, prin semele actualizate, înălțare,
libertate, transcendere, evadare, plutire, zbor, nopţi
negre, cer, semnul poetic pasăre din poemele poetului
Calistrat Robu, impune disjuncția între planul mundan
și cel trans-mundan. Gândul magului și cântecul
poetului plutesc peste lumea finită sub forma zborului
uranic, depășesc contingentul în căutarea prea-
plinului, a absolutului. Prin acest simbol se reprezintă
un plan al intermediarului, care se raportează la înalt,
la transcendent, și la lumea de jos, contingentul.
Simbolistica păsării implică o lume situată în
interval, loc de întâlnire a ființei umane cu divinitatea
(sacralitatea). După Mircea Eliade, orice simbol își
arogă o individualitate considerată în complexitatea ei,
căci se adresează atât inteligenței, cât și afectivității.
Al. Philippide, în studiul „Eminescu și gândirea
poeticăˮˮ, definește acest din urmă concept ca „acea
poetică
mișcare a minții care, trecând peste orânduiala
obișnuită a fenomenelor, găsește în lume apropieri și
afinități sau deosebiri și contraste care ne uimesc și ne
BUCOVINEI
dau sentimentul frumosului.”
Gândirea poetică a poetului Calistrat Robu
vehiculează idei-simboluri, imagini ce cuprind în ele
însele valoarea expresivă, astfel dând semnificație
ideilor. Modalitatea gândirii poetice se situează
în opoziție cu logica, căci vizează o cuprindere
în profunzime a realității și recurge la domenii
consubstanțiale, ca visul, misterul, imaginația, mitul,
moartea.
Prins în interogaţii, cu sentimente, trăiri, autorul
Calistrat Robu caută în parcursul său poetic răspunsuri
şi căi pe tărîmuri necunoscute, „ prins în materia
neagră , negru luminat totuşi de o steaˮ steaˮ, speranţa
poetului intr-un viitor mai bun, trecute toate prin
unirea cu frumosul, cu iubirea, cu acceptarea.
În volumul CERRBER, poetul vede multe cu inima
şi vede bine :„Văd
:„Văd lumea prin zborul rupt/văd timpul
ucigând tinere trupuri/cu mâna criminalului sur/văd
căzută ființa în praful lutului lipsit de apă și osul alb iese
din cimitirul plin/văd cum cad suflete tinere moarte/....
vădˮˮ.
văd
Poetul Calistrat Robu plânge, suferă, se revoltă,
cade, strigă, vorbeşte cu Dumnezeu, se întreabă,
blesteamă, se gândeşte la răutatea lumească, face
eforturi, se pierde la un moment dat, vorbeşte cu
stelele şi luna, se gândeşte, intuieşte cu o inteligenţă
debordantă şi toate astea pe căi neştiute: „Prins „Prins în
smoala nopții/aripa albă mânjită se rupe/cad licăriri
de cuvinte rătăcite/lipsiții ochii de raza luminii/bat
în pleoapă întunericul negru/prins în materia neagră
e sufletul/cuvintele nu au formă de vis/nici formă de
stea luminată/doar eu prins în sensuri neștiute/caut....
cautˮ.
în sensuri neștiute... cautˮ
Domnia Sa, scrie parcă direct cu pensula retorica
poemului de iubire, cel aflat totdeauna în centrul
sensibilităţii umane, mereu acelaşi pentru omenire,
dar şi diferit în acelaşi timp pentru fiecare dintre noi.
Am trăit toţi emoţia sublimă a primei apropieri de fiinţa
iubită, a iubirii frumosului divin, dar şi pierderii fiinţelor
dragi. Dacă te lași captivat de poezia poetului Calistrat
Robu, îți va fi mai ușor să cultivi prietenia între oameni
buni și bucurie consistentă. Planurile descifrate sunt
două ce se intersectează, chiar se suprapun la un
anumit moment dat „ca un fluviu de catran / hăul
neantului a pornit / să acopere pământul / îngrozită-i
omenireaˮˮ în poeziile „Curgere”, „Stră
omenirea „Străpungere” şi
„Sens”, rezultând ulterior un amestec bizar în care nu
mai există România ci o ţară planetară supusă aceloraşi
cazne în care „Dumnezeul
„Dumnezeul nostru e pus la mezat / iar
pruncul cel pur e îndoctrinat„.
Mesajul clar, dar nu uşor de descifrat: „Demonii
„Demonii
lovesc Pământul și secătuiesc izvorul-distrug lumina
și credința-lăsând pustiul, suferințele duc la abatorul
55
Octombrie 2020
morții/storcând din tineri sârguința/lovesc demonii în
piatrăˮˮ.
piatră
Scriitoarea Corina Matei Gherman ne aminteşte,
după cum ştim Cerrber este păzitorul infernului, a
tărâmului morţii, de aceea şi poetul Calistrat Robu are o
legătură aparte cu moartea: „Nici„Nici un ecou nu răspunde
neîntrebat.....nici un cuvânt nu se lovește ritmic până la
epuizare.....nici moartea lui nu e de piatră....doar scrisă
undeva ....în stele...doar cuvinte șoptite sunt veșnice
sorțiiˮ, poetul
pieire....nici un ecou nu moare în piatra sorțiiˮ
este pătruns de durere:„Mă
durere:„Mă doare moartea ta/toate
morțile sunt dureroase/florile mor în glastră/mor
fluturii în zbor/și zilele mor în nopțile negre/cuvântul
meu moare înaintea mea/visul a murit uitat/iar
numele moare mai târziu/ca un regret în inimă.ˮinimă.ˮ
Am observat că în picturile domniei sale scenele
precum: zborul, moartea, iadul, cerul, pasarea, florile,
animalele, frumosul şi urîtul, dulcele şi amarul, culorile
alb, roşu şi albastru, predomină, exprimind trăirile ,
frămîntările dar şi speranţa.
Este imposibil să nu te regăseşti în vorbele şi
gândurile poetului, şi că textele sale izvorăsc, mai
presus de suflet, din realitatea dureroasă din jur,
din dorinţa fiecăruia dintre noi de înţelegere şi de
acceptare.
Până aici, el era distanţat, judeca şi culpabiliza
undeva dintr-un turn de fildeş, urmărea parcă un film
pe un ecran, aştepta din altă parte izbăvirea : „Muza
mea cu ochi străvezii... / ca ghiața în privire mă ții
departe...”
În carte transcede o permanentă nevoie de
lumină „iar lumină nu mai este / doar când Domnul ne
stele.ˮ, dar şi de iluminare
iubește / ne arată-n noapte stele.ˮ
cu ajutorul unui ghid spiritual, mentor, maestru, guru,
profet, etc, „orbecăiesc.../ prin lume fără tine.../ lumina
o caut.../ o caut prin tine...!”. Este nevoie însă de o cu
totul altfel de lumină, cea a nopţii, a obscurului tainic
care să umple golul lăsat în urmă de pierderea iubirii
din inimă: „Cerșesc o stea /care să o port în inimă”.
Structura prozodică modernă, structurarea
tematică, tonusul liric moralizator, totul în ansamblul
său ne determină să privim spre aceste creaţii,
adevărate elemente tainice ce se întreţes şi alimentează
firele nevăzute ale iubirii de frumos, trecute prin vama
trisţeii.
Menţionez: coperta volumului aparţine artistului
plastic Calistrat Robu.
Iată-ne în faţa unui volum, pe care-l putem reţine
ca pe o binecuvântareşi pe care vă invit să -l parcurgeţi
în linişte alături de cei dragi.
Doina Guriţă
Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Nr. 3 (25) SURÂSUL

- Tovarășe Solomon, ceea ce nu știu e cum e cu

procesul verbal, n-am înțeles cum se întocmește.
- Dar n-ai fost le ședința de instruire cu
tovarășul de la propagandă?
- Am fost, dar eu scriu mai încet și n-am putut
nota atât de repede, și, după aceea, am uitat.
- E simplu, tovarășe Ambrozie, se începe cu
titlul, proces verbal încheiat azi…și pui data, cu
ocazia…și spui cu ce ocazie și închei cu, drept
pentru care am încheiat prezentul proces verbal. Ai
înțeles?
- Încep cu proces verbal și închei cu ocazia…
- Nu, ocazia o pui la început.
- Aha, acum am înțeles.

Procesul - Nu uita, titlul este proces verbal încheiat azi

verbal
și, la sfârșit întorci cuvintele, drept pentru care am
încheiat prezentul proces verbal…
- Dar de ce prezentul?
- Pentru că procesul verbal n-are voie să
- Tovarăși, veți merge fiecare în satul în care
ați fost repartizați, veți sta de vorbă cu oamenii, le lipsească, el întotdeauna trebuie să fie prezent, el
este actul.
veți explica noua politică, așa cum ați fost instruiți
- Da, actul, am înțeles începutul și sfârșitul, dar
în aceste săptămâni. Aveți grijă cum îi alegeți pe cei
mijlocul?
ce vor să colaboreze, să devină viitori activiști și să
- La mijloc e simplu, spui cu ce ocazie…
pună umărul la instaurarea noului regim democrat
- Cu ce ocazie?
popular. În timpul ședinței, veți întocmi procese
- Cu ocazia înființării celulei de partid din satul
verbale ale constituirii celulei de partid locale și,
Popești…
până la sfârșitul lunii, nu se admite nici o zi de
- Da eu nu sunt la Popești, sunt la Hurducatele.
întârziere; veți aduce procesele verbale întocmite
- Eu ți-am dat un exemplu. Tu scrii Hurducatele,
cu ocazia acestor constituiri. Atenție! Îi veți învăța
apoi scrii că au participat un număr de…atâția
pe oameni ce trebuie să spună, când și cum să
membri, douăzeci treizeci, câți o să ai acolo.
spună. Că vor lupta pentru noua viață, pentru cei ce
- Și dacă nu reușesc să adun atâția?
muncesc înfrățiți, așa cum apar împreună ciocanul
- Mai pui și tu de la tine câțiva, că la sfârșit
cu secerea, ca simbol al celor ce muncesc. Și nu
trebuie să semneze tot biroul.
uitați, multă grijă la întocmirea proceselor verbale!
- Cum biroul?! Pe el scriu.
Așa ne-a instruit noul secretar de plasă, venit
- Nu, domnule, adică, tovarășe, biroul e format
de curând în orășelul nostru, îmbrăcat în costum
din cei trei oameni aleși: adică secretarul, adjunctul
și cu cravată, așa cum fuseserăm și noi atenționați
și un membru.
că trebuie să umblăm în viitor pe teren, apoi ne-a
- Înseamnă că biroul nu-i masa de lemn, ci încă
dat drumul. Cel mai greu mi se părea întocmirea
trei oameni vii, nu de lemn.
procesului verbal. Numai nu mi-a intrat în cap cum
- Așa, vezi că începi să înveți!
se întocmește și pace.
- Mi-ai spus cum să încep, cum să termin dar
- Solomoane, i-am zis eu unuia venit de le
despre mijloc nu mi-ai spus nimic.
județ, care părea cel mai descurcăreț dintre noi, nu
- La mijloc, după cum ți-am spus, scrii câți au
mergi la o cinzeacă? Hai, că fac eu cinste!
participat…
- Tovarășul Solomon! mă corectă acesta. Dacă
- Scriu mai mult?
dai tu, merg.
- Nu-i obligatoriu, te orientezi la fața locului.
- Dau, dar vreau să te rog ceva!
- La fața locului?
Am luat-o amândoi spre crâșma lui Osvald, ne-
- Da. Apoi scrii cine aluat cuvântul și ce a spus
am așezat la masă, am comandat două țoiuri mici și
fiecare.
am început să spun ce mă doare.
- Și ce trebuie să spună?
- Solomoane!
- Învață-i tu, înainte de ședință. Că se bucură,
- Tovarășe Solomon! mă corectă din nou
că se face o nouă orânduire… Că destul ne-au
acesta.
condus cei bogați… Că ei doresc să pună umărul la

56
BUCOVINEI
ridicarea societății…
- Aha!
- Apoi îl pui pe unul să propună secretarul, pe
altul adjunctul și pe altul membrul.
- Membru!?
- Supui fiecare propunere la vot.
- Și dacă nu votează?
- Cum să nu voteze dacă le-ai spus dinainte ce
au de făcut?
- Da.
- Menționezi că au votat în unanimitate, închei
procesul verbal și gata.
- Bine, mulțumesc, da dacă nu reușesc să-l fac
la Hurducatele, mă ajuți să-l fac după aceea?
- Te ajut, dar nu mai dai și tu una mică ci, o
litră!
- Dau.
- Bine.
A doua zi m-am dus la Hurducatele în calitate
de activist de plasă, m-am prezentat la primar și
l-am rugat să mă pună în legătură cu niște oameni
dispuși să activeze.
- Dispuși să activeze? Toți sunt la lucru. Știu eu?
Doar Ion a lui Vasile, care stă toată ziua prin crâșmă
și…a da… două femei care, dragă Doamne, torc pe
podețul de la cooperativă. Ele sunt interesate să
afle primele ce mai e nou prin sat. Lumea le zice
Budulina și Bubulina.
- Mulțumesc frumos! I-am spus eu primarului și
am plecat. În sat țipenie de om. Era vremea prășitului
și a fânului. M-am plimbat eu o bucată, de-a lungul
și de-a latul satului și, din loc în loc, mai lătra câte
un câine. În rest nimic. Am intrat în crâșma care era
lângă cooperativă. Acolo era un singur client, Ion.
Am stat de vorbă cu el, l-am întrebat dacă nu vrea
să facă parte din noua conducere a satului…Mi-a
spus că da, dar dacă mai dau o cinzeacă, pe lângă
aceea pe care i-am dat-o ca să intru de vorbă cu
el. Ne-am despărțit mai spre seară, după mai multe
țoiuri, ca prieteni și l-am rugat să-mi mai facă rost
de niște oameni. Mi-a promis că va încerca.
Următoarele zile au fost la fel: stăteam de vorbă
cu Ion, mai beam o cinzeacă, îi spuneam despre
noul regim al celor ce muncesc, despre Uniunea
Sovietică, despre colhoz, dar n-am reușit să prind
nici un om și se apropia sfârșitul lunii și eu trebuia
să fac procesul verbal.
Mi-amluat inima în dinți și am intrat în vorbă
cu cele două: Budulina și Bubulina. Le-am spus și
lor de noul regim democrat popular, că puterea
va trece în mâinile poporului și că și ele ar putea
participa la conducerea satului. M-au ascultat, deși
din când în când, își mai dădeau coate una alteia și
s-au declarat de acord să participe și ele la adunare.
57
Octombrie 2020
Acum aveam trei oameni. Puteam să organizez
ședința. Am fixat-o cu trei zile înainte de încheierea
lunii.
La data stabilită, ne-am întâlnit cu Ion, am mai
băut câte un țoi mic. Începuse să-mi placă și mie
activitatea de la crâșmă. L-am pus să le aducă pe
cele două femei. Ion, om de cuvânt, le-a adus și am
început ședința.
-Dragi tovarăși! am început eu emoționat.
Astăzi este o zi mare pentru satul Hurducatele
pentru că aici se va constitui prima celulă de partid.
Cine are propuneri? Deci tovarășa Budulina îl
propune pe tovarășul Ion, în funcția de secretar.
Cine este de acord? În umanitate a fost votată
propunerea. Altă propunere? Tovarășa Bubulina o
propune pe tovarășa Budulina în funcție de secretar
adjunct. Supunem la vot!
În umanitate tovarășa Budulina a fost votată
în funcția de secretar adjunct. Și acum ultima
propunere. Tovarășul Ion o propune în funcția
de membru pe tovarășa Bubulina. În umanitate e
votată și această propunere. Acum să trecem să
scriem procesul verbal. Proces verbal încheiat azi,
data de azi, luna și anul cu ocazia formării Celulei
de Partid în satul Hurducatele. Tovarășa Budulina,
mata ai propus pe tovarășul Ion…
- Am propus pe mă-ta, măi nimicule de la
plasă! Cine ți-a dat voie să scrii Budulina? Eu n-am
nume? Măi, veneticule, ai venit cu traista în băț
aici și scrii Budulina? Adică tu te crezi mai breaz
decât locuitorii acestui sat? Du-te mă, în…Uniunea
Sovietică pe care o lauzi tu atâta!
- Tovarășa, eu îmi cer scuze! M-ați înțeles
greșit, tocmai voiam să vă întreb care vă e numele
adevărat pe care să-l scriu în procesul verbal.
- Mă doare-n cot de procesul tău! Ce eu sunt
Budulina ta?
- V-ați supărat degeaba. Tovarășa Bubulina,
dumneavoastră cum vreți să vă spun? Vreți să mai
adăugați ceva?
- Eu sunt de acord cu ceea ce a spus ea mai
înainte și vreau să mai adaug atâta: Să mă pupi în…
Și mi-a arătat locul unde trebuia să fac asta.
Cu greu am reușit să le liniștesc pe cele două
cu câte un țoi de fiecare. I-am pus pe toți trei să
semneze în partea de jos a foii albe, căci procesul
verbal l-am scris pe urmă după cum mi-a dictat
tovarășul Solomon. Tot el m-a sfătuit să mai adaug
un zero la numărul participanților la adunare.
Am predat procesul verbal și, din acest
moment, satul Hurducatele avea celulă de partid.
Gheorghe Solcan
Nr. 3 (25)
S
-aprinseseră luminile în oraș,
poveste, nu alta, iar mulțimea,
venită ca ursul la miere, privea
extaziată, învârtindu-se în loc, în
speranța că, din câteva mișcări, va
prinde întregul spectacol.
Mii de luminițe colorate stăpâneau
întinsul, îmbiind spre chiote de bucurie,
îmbrățișări, săruturi tainice și pline
de vis, zâmbete firave ori încărcate
de speranță, chipuri împietrite de-
atâta bogăție sărbătorească. Prin
toată mulțimea de gesturi, Crina
străbătea orașul în pas cu cei
mulți! Singură! Trăia singurătatea
ca pe-o binefacere, căci lumea
Magia
nu se sfârșise, iar luminile
cerului continuau să ardă și după
stingerea celor artificiale. Acolo îi
era visul, de-acolo își lua elanul,
sărbătorilor
străpungând bolta cerească cu gând de lumină și lumină
primea.
Și-n mijlocul mulțimii trona imensul brad împodobit
cu beteală strălucitoare, globuri peste care fuseseră
aruncate zeci de vopseluri și sute de cutii ambalate
în staniol, de-ți furau ochii de-atâta sclipire. Zâmbea
fiecărei clipe, inclusiv ledurilor care se întreceau în
magie și-n același timp gândurilor adunate ciorchine în
casa sufletului.
iubești? se auzi undeva, în spatele său. Hei, nu
Mă iubești?
m-auzi?? repetă insistent un el. Și mâine! fu răspunsul
m-auzi
ei. Ce rău îmi pare că nu-i și mama!
mama! răzbătu vocea unei
copile. Mă-ta, toată ziua mă-ta, dar eu ce sunt? răspunse
bărbatul îmbufnat. Tată, tată, când venim și cu mama? mama?
strigă euforic un băiețel. Peste câteva zile, când va veni
în țară! răspunse cu glas vioi tanti Vasilica, vecina de la
parter, căci lu’ tanti Vasilica nimic nu-i scăpa în materie
de scară și viață trăită după canoane moderne. Hai frate,
la un vin fiert, am înțepenit de-atâta frig, gata, s-au aprins
și luminile, ce durerea mea, povestea-i consumată! rosti
un flăcăiaș, căruia începuseră să-i mijească mustățile și
arunca din el figuri de șmecheraș.
Crina s-a retras ușor, mergând când ca racul, când
ca un câine obosit și-nfrigurat, lăsând în același timp ca
o fărâmă din mirajul iernii să-i scalde întreaga făptură,
iar lumina speranței să pâlpâie întru împlinire.
Încercând să-și dezmorțească degetele
picioarelor, a mărit viteza pașilor și-n câteva minute se
afla deja în dreptul chioșcului de ziare. Era preferatul ei,
căci acolo găsea de fiecare dată tot ceea ce-i trebuia,
iar vânzătoarea, o femeie ceva mai răsărită în vârstă,
cu ochi verzi care te băgau în boală, dacă nu-ți fereai
privirea la timp, zâmbea de fiecare dată trecătorilor și
58
SURÂSUL
prin farmecul ei irezistibil ademenea
prin strigări meșteșugite: Ia ziarul, ia
revista, ia să vezi cine-i cunună, cine-n
luptă se mai bagă, cine-a divorțat în
toamnă, cine-i iar cu burta mare, cin’ s-a
ziarul…
cununat aseară! Ia revista, ia ziarul…
preajmă?
Coană Leană, ești prin preajmă?
întrebă Crina după câteva secunde de
așteptare. Stai mă, ghinișor, că-mi lași
semne,, se auzi din separeul improvizat.
semne
sunt! zise femeia cu glas
Da, fetiță, aici sunt!
de fată mare și priviri seducătoare,
înfățișându-se radioasă. Pe ușa
aflată la juma’ de metru, în partea
laterală a chioșcului, ieși don’ Gică,
covrigarul din colț, răsucindu-
și satisfăcut mustățile. I-a clipit
din ochi, a bătut-o prietenește
pe umăr și i-a șoptit în treacăt:
Viața-i viață cât e viață, iar eu
brață!
strâng pe mândra-n brață!
Sub zâmbetul ei poznaș, privirea i se ducea când
spre coana Leana, care mușca cu poftă dintr-un covrig
cu mac, când spre veselul covrigar care se strecura cu
dibăcie printre trecători, într-un mers săltăreț, mai ceva
ca un puștan după ce furase primul sărut din viața lui.
Văzându-se cu revistele în mână, și-a continuat
drumul, împrumutând parcă ceva din trăirea plină de
entuziasm a celor doi, coana Leana și don’ Gică, dar
nu s-a bucurat prea mult căci o lovitură întunecată a
trecutului a trezit-o la realitate.
meu? zise un el, care
O, ce faci, lumina Crăciunului meu?
venea îndârjit spre ea.
Vocea gravă, plină de emfază, îi era cunoscută.
Într-o clipă, se afla în brațele acelui bărbat, venit de
nicăieri, și-ncerca din răsputeri să se elibereze din
strânsoare.
Ușurel, ușurel, că tot proastă și speriată ai rămas
și după doi ani, ce te ferești așa, ho, că nu te mănânc!
continuă el.
Gura lui urât mirositoare, ca o hazna binecuvântată
și stropită cu alcool de proastă calitate, se lăfăia pe
obrajii ei, încercând să-și exprime bucuria revederii.
Apoi, ușor îmbrâncită, s-a dus într-o parte vreo doi
metri șchiopătând, legănându-se de parcă ar fi fost o
corabie în tangaj, încercând să-și echilibreze mersul
cât mai repede posibil. Era fostul ei soț, care îi redase
libertatea, după un mariaj chinuitor.
Pentru câteva minute, chipul i s-a transformat într-
un boț de ceară, total inexpresiv, rupt de realitate, timp
în care-și ștergea din răsputeri, cu un șervețel umed,
urmele băloase de pe față. Încerca să facă dispărută nu
numai apropierea nefericită în care intrase printr-o
BUCOVINEI
conjunctură neașteptată, dar și imaginea deplorabilă a
aceluia care zdrențuise frumosul din ea la o vârstă când
așteptările sunt statornicite ca pentru vecie, lăsând răni
necicatrizate, temeri și multă nesiguranță pentru mult
timp.
A respirat adânc de câteva ori, trăgând cu nesaț
aerul rece în piept, apoi și-a trimis gândul spre frumosul
din Univers, spunându-și că are atâtea motive pentru
care ar trebui să fie cea mai fericită femeie din lume, iar
neprevăzutul peste care dăduse apăruse tocmai pentru
a-i arăta diferența. Realiza pentru a nu știu câta oară că,
în singurătatea ei, nu era niciodată singură, învățase să
aibă în permanență ceva de făcut, nu șoma niciodată și
nici nu se plângea că e moartă de plictiseală! Disprețuia
pe cei plângăcioși, pe leneși și pe cei veșnic nemulțumiți.
Într-un moment, poate mai puțin așteptat, țiuitul
telefonului o deșteptă, anunțând-o că cineva îi expediase
un mesaj. A îndreptat rapid mâna spre buzunarul interior
al rucsacului și-a dat citire celor scrise: Ina, de ce nu
răspunzi? Într-un sfert de oră sunt în gară.
Tomiță! și-am zis într-o explozie de bucurie,
năvălind spre marginea trotuarului în speranța că va
fi salvată de vreun taxi. Sub presiunea timpului, nici
nu știe când a ajuns în forfota gării, un loc pe care-l
iubise dintotdeauna, căci întregul peron mustea de-
atâtea întâlniri și despărțiri, de-atâtea lacrimi văzute și
nevăzute, de trăirile care intrau cel mai des în pavajul
dislocat pe alocuri ori printre șinele obosite, iubea
zecile de mâini care fluturau la geamurile trenului, în
semn de rămas bun sau adio, zâmbea îmbrățișărilor sau
ocheadelor, unui sărut pasional sau de complezență,
unui gest naiv sau bine studiat.
Privea cu plăcere și nerăbdare, în timp ce
picioarele-i băteau step, căci de când se știa tot
înghețate erau, cerceta acele ceasornicului de pe
peretele exterior al gării, numărând minutele, și zâmbea
clipei ce avea să vină.
Fracțiune de secundă, coana Leana și don’ Gică,
covrigarul, i-au zâmbit, făcându-i cu mâna! Și ei se
iubeau! Îi apăruseră în imagine ca semn al efemerului,
dar și al eternului, căci flacăra iubirii se poate stinge
într-o clipă sau poate dăinui toată viața. Cât de frumoase
iernii, și-a repetat în sinea ei!
sunt poveștile iernii,
… Și trenul pufăi din greu sub nasul său.
Cum ai călătorit? A fost frig? Ți-e bine?
Era viitura întrebărilor, pe care nu le-ar fi pus, dacă
nu i-ar fi păsat.
Mi-e bine, iar binele vine de la tine, mi-ești atât de-
aproape!! i-a răspuns șoptit cel mult așteptat, iar buzele
aproape
lui atingeau suav obrazul îmbujorat. Credeam că nu mai
ajung!!
ajung
Uite c-ai ajuns! Frumoasă surpriză! a răspuns,
alintându-se la brațul său puternic.
59
Octombrie 2020
Ina, știi că dorul doare?
Cui spui tu acest lucru, oare eu din ce aluat sunt
făcută, crezi că nu-i cunosc puterea? Uneori l-am urât!
Rău ai făcut, există ceva mai trist decât dorul dor,
este atunci când nu este de cine să-ți fie dor. Mai intuiesc
si o altă etapă, groaznică, dar nu suntem noi pe aproape,
aceea în care nu mai poti să ai vreun dor, când nu mai
poți trăi dorul.
Mă sperii, a zis, oprindu-se în loc și strângându-l
de braț. Mă bucur că ești aici, mă bucur că am un dor atât
de frumos! apoi i-a zâmbit, făcându-i semn că-l iubește.
Nimic din ceea ce fusese până în clipa reîntâlnirii
nu mai era valabil, prezentul conta, iar ea voia să trăiască,
și-n semn de acceptare s-a trezit învârtită cum numai
în copilărie i se întâmpla, doar că în locul tatei se afla el,
cel care avusese forța și capacitatea de-a topi sloiul din
inima ei.
Mâinile Crinei descuiau ușa cu viteză maximă. Din
prag, căldura interiorului i-a îmbiat, învăluindu-i ca-
ntr-o pânză de păianjen, țesută din firele de mătase ale
dorului. Se oglindeau în lumina ochilor și simțeau cum
dorurile nu mai dor, ci se împletesc în magice culori,
scăldându-i în lacrima de bucurie a iubirii. Uitase de tot
și de toate! Iubea cu adevărat, începea să înțeleagă legile
iubirii, neînțelese până atunci. Trăia altfel, învăța a trăi,
iubind.
Până să ajungă în sufragerie, acolo unde sub bradul
împodobit, de dragul lui, așteptau surprizele învelite în
hârtie colorată și strălucitoare, fotoliul din hol, niciodată
atât de primitor, în seara aceea s-a-ncărcat cu trupurile
lor tinere și îndrăgostite. Te iubesc, Crina, să nu uiți asta!
Nu, altceva avea de uitat, dar ceea cetrăia atunci
n-ar fi zis c-ar fi putut uita, mai ales într-o noapte de
decembrie, când luminile cerului par mai aproape de cei
care învață a trăi iubind.
De dor…
Miroase-a toamnă, mamă, și-a struguricopțiîn vii,
În zări aud cocoare cum țipă a pustiu.
S-a înmuiat pojarul, adie frunza-n ram,
Iar cuibul de la streșini adoarme înc-un an.
Grădina-i obosită, a dat ce-a fost de dat.
Doar câinele mai latră, dar pare supărat.
Te-am căutat prin curte, nu te-am găsit nici azi,
Să vin din nou și mâine, vei fi, zâmbind în prag?
S-anunț pe baba Rada, pe moșu’ lui Păun?
…M-ai păcălit, măicuță, în curte-i tot pustiu!
Angela Burtea
Nr. 3 (25)
Î
mprejurul mesei lungi,
dreptunghiulare, se adunaseră, ca în
fiecare sâmbătă, pâlcul de cusătorese
de ii, unele, femei mai coapte, trecute
de prima tinerețe, altele, încă active în…
câmpul muncii cu remunerație de la buget
ori de la patron. Sâmbăta nu conta ce era
sau ce fusese fiecare la viața ei activă.
Sâmbăta se adunau cu toatele, coseau,
se sfătuiau, schimbau păreri și modele,
depănau povești, se mai și distrau, pentru
că, din vorbă în vorbă, își mai aminteau
câte o trăsnaie, câte-o snoavă,
câte-o zicere mai deocheată, Ciclul „POVEȘTI
Talent confirmat
păstrată în adâncul memoriei,
până la un declic anume care o
scotea la suprafață… Râs și voie
bună!
Ca de obicei, la unul dintre capetele mesei stătea
gazda, iar la celălalt Tanti Vica, un personaj fabulos, cu
o istorie de poveste: fată de oameni cu condiție socială
bună, cu funcții importante în Cernăuțiul Bucovinei,
umblată prin școli selecte… Brusc, traiectoria vieții
familiei a luat o întorsătură neașteptată și nedorită:
venise războiul! Urmase refugiul, cu tot cortegiul lui de
neajunsuri, trudă, durere, renunțare…
Dar, să revenim la Cernăuți! Copila Vica era vioaie
și isteață, îi uimea pe toți cu replicile ei… Se tot mirau
de unde le scoate… Cu timpul însă au fost, cumva,
dezamăgiți. Vica nu avea nici un talent! Nu tu auz muzical,
nu tu voce… De unde voce? Dacă nu-i auzul muzical,
nu-i nici voce! La desen, avea două mâini stângi. Nu
putea trasa nici măcar o linie ca lumea într-un caiet cu
pătrățele. Au renunțat părinții s-o dea în seama vreunui
artist, formator de talente…
Peste ani, Vica a devenit o foarte bună și iubită de
elevi profesoară de istorie. Lecțiile sale îi vrăjeau, pur și
simplu, mai ales că, la sfârșitul fiecăreia, știa să strecoare
exact povestea legată de conținutul predat. Ce mai!
Omul potrivit la locul potrivit!
Trec anii… Domnișoara profesoară devine treptat …
Doamna Vica, apoi Tanti Vica…
Șerbănel, nepotul, intrase la școală. Era acum în
clasa a treia… Avea o învățătoare bună, profesionistă
desăvârșită, dar la arte preda o profesoară extrem de
talentată, bună pictoriță și decoratoare, o fire spontană
și deschisă, o boemă… Era o comoară de femeie care știa
să scoată din orice suflețel,fie el docil ori rebel, câte ceva
bun. Colorau școlarii dumisale blocuri întregi de desen,
amestecând printre linii și arabescuri îmbârligate,
chipuri de copii, capete de animale, frunze, flori, copaci,
lună, stele, soare, câte și mai câte…
Într-o bună zi, la clasa lui Șerbănel, dă ca temă,
SURÂSUL
pentru săptămâna următoare, să realizeze
fiecare câte un triptic cu subiect zoomorf
și vegetal. Le explicase, bineînțeles ce este
un triptic, dar mulțimea de mici gură-
cască, neatenți și cu gândul la mâncarea
de amiază pe care o pregăteau mamele ori
bunicile prin cele cuhnii, numai la tripticul
profesoarei nu le stătea gândul…
Acum, se apropia scadența. Copii
disperați cereau ajutorul părinților, părinți
disperați apelau la cunoscuți pricepuți
într-ale artei… Mă rog, s-a descurcat
fiecare cum a putut…, așa că,
DIN ȘEZĂTOARE” în ziua cu pricina, toți aveau
desene care mai de care mai
colorate, mai hușchite, mai
simbolistice…
Șerbănel, și el, săracul, se
frăsuia cu desenul și nu-i venea nicio idee… Ce să facă?
Intrase într-o grabă mare, nu mai era timp, mâine era
ora de desen… La cine să apeleze? Ei, la cine? La Tanti
Vica, desigur!
- Știți, avem de desenat un triptic… Habar nu am ce
trebuie să fac…
În treacăt fie spus, Șerbănel era la fel de talentat la
desen ca și Tanti Vica în copilărie…
- Lasă, Șerbănel, nu te panica! O rezolvăm noi… Ia
scoate tu o foaie de desen din bloc!
Împart ei foaia în trei părți egale, trasează linii cu
rigla, pliază foaia pe linii și realizează…tripticul. Desfac
foaia și Tanti Vica, cu talentu-i rămas în faza din frageda-i
pruncie, mâzgălește un cap de pisică, un șoricel, o floare,
o albinuță și un fluture, iar Șerbănel umple cu albastru
spațiul liber dintre schițe, pune ochi, vopsește capete cu
și fără coarne, colorează petale, frunze și aripi… A ieșit
ce a ieșit! Copilul avea tema făcută, putea merge liniștit
la școală…
Vine ora de desen… Trece profesoara printre
bănci, constată că toți au tema făcută, apoi o ia cu de-
amănuntul, lucrare cu lucrare… Se uită, clatină din cap,
nu zice nimic… Șerbănel îi citea nemulțumirea pe chip și
sta cu inima cât un purice, ticăindu-i mărunțel undeva,
în gât… Nu se temea de profesoară, dar îi era rușine să
se facă de râs… „Dacă nu-i plac desenele frumoase ale
colegilor, cum o să-i placă mâzgăleala mea?...”, își zicea
în sinea lui.
Ajunge doamna și la banca lui… Ia lucrarea, fața
i se luminează, examinează elementele desenate, se
îndreaptă spre catedră, ridică foaia sus, să fie observată
de toți prichindeii, și zice:
- Iată un copil cinstit! A desenat el, cum a putut,
cum s-a priceput, cu mânuța lui, dar îl exprimă foarte
bine acest „triptic”. Bravo, Șerbănel! Ai nota 10! Iar voi,
60
BUCOVINEI
care i-ați pus pe alții să vă facă lucrările, ce credeați, că
mă păcăliți? Aveți cu toții câte un scăunel în catalog!
Șerbănel, uimit peste poate, își reveni subit și îl
pufni un râs înfundat… El nu știa să râdă decât înfundat,
cu capul între palme, mocnit, tăcut…
Vine copilul acasă… Tanti Vica îl aștepta cu masa
caldă…
- Ei, Șerbănel, cum a fost ziua?
S
ă percepem această stare de graţie,
presupune ca, în momentul trezirii
simţurilor din somn spre viaţă, să
conştientizăm bucuria pentru o nouă zi,
un început spre ceva, un dar ce-l primim,
unii cu preţuire, alţii neobservând nimic. În
dimineaţa unei zile luminoase, important
ar fi să mulţumim că există, că a venit, o
simţim în viul din noi, când toate celulele
se mobilizează pentru ca edificiul nostru să
funcţioneze impecabil.
Bucuria există, ne urmăreşte cu
perseverenţă prin lumina aceea
specială ce apare în seninul Bucurie,
ochilor şi ne transformă, ei,
ochii, nu pot minţi niciodată în a ca o magică simfonie
reliefa adevărata stare ascunsă
în labirintul de nedescifrat al interiorului nostru. O luptă
permanentă ne tulbură sufletul, sau mintea, sau ambele
în acelaşi timp, iar grijile, problemele cotidiene vor să
umbrească, cu insistenţa lor, lumina zâmbetului ce
încurajează şi ne ajută să fim puternici.
Toate au o rezolvare în timp şi în spaţiul destinat
existenţei, iar pe acest drum vom încerca să ne dorim
prietenia cu bucuria, un real şi minunat sprijin ca
permanenţă agreabilă.
Bucuria nu poate fi ascunsă, ea explodează din toată
fiinţa noastră prin vorbire, gesturi, fapte şi porneşte
impetuos spre exterior, alunecând precum tumultul
grandios al apei, în deplasarea ei muzicală, îmbrăcată
în senin şi zâmbet, în energie bună ce ne transformă în
oameni frumoşi, pe care o răspândim în jur, precum un
virus jucăuş ce se plimbă spre fiecare, şi molipsim totul
în jur cu această stare superbă de emoţie. Parcă totul e
mai uşor, pornind de la gânduri ce propun doar rezolvări
potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi
în culori pastelate, ce dansează magistral în jurul nostru,
încercând să ne transmită că binele există, doar trebuie
să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.
Şi ajungem la faptă, când bucuria te provoacă s-o
exprimi în acţiunile tale şi în tot ce reprezinţi tu, prin paşii
tăi cu intenţie spre rezolvare, interacţionând cu semeni;
totul se transformă în culoare, avânt şi cântec prin cuvinte
61
Octombrie 2020
- Tanti Vica, stați o clipă!
Moșmondi ceva, scoase din ghiozdan carnetul de
note, îl deschise și i-l băgă sub ochi mătușii, zicându-i
mucalit:
- Ați mai primit un 10, Tanti Vica! Aveți mare talent
la desen!
Anica Facina
mereu zâmbitoare ce se rostogolesc ca
mărgelele rotunde şi catifelate în atingeri,
spre viaţa ce ne-a făcut acest dar.
Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi
fi bucuros când plouă, deoarece ploaia
întreţine viul pământului, când vine
soarele ce aduce în dar un curcubeu în
culori armonios îmbinate ce îndeamnă
spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi
vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta
prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat
prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei
la întrecere în cânt, cu măiestrele
zburătoare ascunse printre
frunzele neliniştite, sau zâmbeşti
mării fremătânde cu albastre
reflexii, sigur şi atunci când te
joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă
cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale
importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici
sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le
vezi.
Ce simplu este să te bucuri, să o doreşti şi susţii
prin tot ce reprezinţi ca fiinţă; avem sădite în suflet
nevoia, înclinaţia spre zâmbet bun şi cald, ca o primăvară
luminoasă, ce se străduieşte să aducă noul în toate, în
respiraţia pământului, în vegetal prin miresme ameţitoare
ale florilor şi în cântecul primelor păsări îndrăzneţe ce ne
amintesc că dorul, bucuria sunt emoţii de mare preţ în
parcursul vieţii omului.
Tu, bucurie, eşti ca o tandră mângâiere pentru un
suflet speriat şi mereu încercat între extreme; sunt tristeţi
ce întunecă şi momente când înfloreşte bucuria, precum
florile gingaşe ale pădurii în lumină nouă, ce au menirea să
aducă primăvara prin veste şi poveste.
Edificiul nostru interior este susţinut în permanenţă
de stările noastre, unde binele, iubirea, lumina unui zâmbet
provocat de un frumos apărut în cale, contribuie intens
la transformarea şi consolidarea unui caracter frumos şi
puternic, ajutor preţios la întâlnirea cu intemperiile aduse
în viaţă de imprevizibilul cotidian.
Bucuria trebuie să fie o permanenţă!
Doina Toma
Nr. 3 (25)
Labirintul enigmelor
Partea a doua din ciclul “Vivat Academia!”
din cartea “Labirintul enigmelor” /
”El laberinto de los enigmas”
- Bine, dar cu maşina mea, spuse Iulian. La ce oră
doriţi să vin să vă iau ?
- Ar fi bine cât mai de dimineaţă. Să avem timp
suficient pentru tot programul, răspunse femeia.
La Călăraşi au ajuns repede. Drumul nu a fost
prea aglomerat la ora aceea matinală.
- Oprim la ai mei, să luăm barca, cortul – pentru
că rămânem pe insulă noaptea - şi încărcăm mâncare
din belşug. Mama ne-a pregătit numai bunătăţi. Am
vorbit cu tata şi ne-a pregătit tot ce ne trebuie pentru
excursie.
- Poftiţi, poftiţi, domnule profesor. Adela ne-a
vorbit atât de frumos de dumneavoastră! spuse
mama acesteia. Fiica mea vă admiră mult. V-aţi iubit
mult soţia şi îi sunteţi încă fidel... aveţi grijă, cu atâta
dragoste, de fiul dumneavoastră... Dar serviţi micul
dejun - o cafea cu prăjituri... de casă... şi o omletă cu
şuncă şi caşcaval. Am cules din grădină câteva roşii
proaspete, castraveţi, ardei, ceapă verde, frunze
aromate de busuioc şi v-am făcut o salată regească.
- Nu doresc să vă deranjez prea mult, sunteţi atât
de amabilă... spuse bărbatul.
- Dar nu este niciun deranj. Chiar ne face plăcere.
V-am făcut prăjituri delicioase şi pentru drum, spuse
femeia bucuroasă.
-Iar eu v-am pregătit barca, cortul şi tot ce aveţi
nevoie pentru mica excursie, spuse tatăl Adelei, un
bărbat îndesat, cu barbă deasă. Să aveţi grijă. Pericole
sunt peste tot!
- Ne descurcăm noi, spuse tânăra. Doar am mers
de mică, cu voi pe insulă şi am trecut Dunărea cu
62
SURÂSUL
barca, de nenumărate ori.
Tatăl Adelei i-a condus aproape de braţul Dunării,
unde avea ancorată barca.
- Trebuie să vâsliţi cu toţii, dacă vreţi să aveţi
randament. Chiar şi băiatul poate, spuse bărbatul, în
timp ce împingea în Dunăre barca, în care depozitase
cele necesare excursiei.
Iulian, Adela şi Andrei au sărit bucuroşi în barcă.
Era ceva inedit pentru ei.
Adela luă vâslele şi începu să le manevreze cu
putere.
- Aşa se vâsleşte! Uitaţi-vă cu atenţie la mine! le
spuse ea.
Femeia era îmbrăcată complet în alb, cu tricou
şi pantaloni scurţi. Era foarte bronzată şi pielea
ciocolatie i se părea lui Iulian atrăgătoare. Părul lung
legat într-o coadă de cal era acoperit de o şapcă cu
cozoroc albă.
- E cam greu, spuse Andrei în timp ce încerca să
vâslească, fără succes.
- Dacă nu loveşti apa mai cu putere, nu mai
ajungem pe insulă, spuse Adela.
Curând ajunseră în mijlocul valurilor liniştite.
Peste tot, în jurul lor apă. Pământul se afla la mare
depărtare. Nu mai era demult timp vizibil. Nu aveau
însă timp să admire peisajul. Trebuiau să vâslească, să
înainteze pentru a ajunge la destinaţie.
- Am obosit. Cât mai avem de mers? se plânse
Andrei.
- Mai avem destul, răspunse tânăra. Ce te-ai
plictisit? Nu-ţi place?Totul este atât de atrăgător, de
BUCOVINEI
fascinant!
Vâsliră din inerţie, din ce în ce mai mult. Uscatul
nu se mai ivea.
- Parcă ar fi Fata Morgana! Mai ajungem vreodată,
pe insulă? întrebă Iulian epuizat.
- Imediat! Mai este puţin! îi încurajă Adela. Vâsliţi
mai cu putere. Doar sunteţi sportivi!
Când se văzu ceva verde la orizont, Iulian întrebă
vesel:
- Acolo, ce este ?
- Aaaa, am ajuns! Este pădurea de pe insulă,
spuse veselă femeia.
Cu ochii la oaza de verdeaţă, parcă puterile le
reveniseră. Solul nisipos ce mărginea întinderea de apă
îşi făcu curând apariţia. Şi imediat, la câţiva metri, era
pădurea deasă, cu vegetaţie abundentă,ca în junglă.
Părea un loc enigmatic, în care imposibilul părea
posibil, în care pădurea şi plaja se întâlneau, unde ziua
şi noaptea se atingeau pentru o clipă, soarele şi luna
îşi întâlneau privirile pentru o secundă...
Descărcară bagajele şi Adela începu să monteze
undiţele.
- Nu ştiu să pescuiesc, spuse Andrei.
- Nu-i nimic. Înveţi acum. Am luat undiţe pentru
toţi. Astăzi vom mânca peşte prins de noi.
Femeia adusese şi o plasă mare de pescuit.
- Vino să mă ajuţi să o montez, spuse ea lui Iulian.
Singură nu pot să mă descurc.
După ce o întinse în Dunăre, le arătă celor doi
cum să manevreze undiţele.
Stăteau de jumătate de oră, fără să vorbească.
Adela le spuse că nu trebuie să sperie peştii.
- Mişcă, mişcă ceva în undiţă, spuse deodată
Iulian.
- Trage de ea, îi spuse Adela.
- Uite, s-a prins un peşte mic, spuse bărbatul.
- Este o roşioară! O punem pe grătar şi o mâncăm.
Dar să mai prindem câte ceva. Nu ne ajunge peştişorul
la toţi trei.
Curând prinse şi Adela un peşte, ceva mai mare.
Părea o scrumbie. Apoi unul mai mititel.
- Eu de ce nu prind nimic? se necăji Andrei.
- Ai răbdare, o să vină şi la tine. Stai numai liniştit,
nu mai vorbi atât de mult. Şi nu te mai agita. Peştii te
simt când eşti nervos, explică Adela.
- Uite, mişcă, mişcă spuse Andrei şi trase de
undiţă. Dar ce-i ăsta? Un şarpe! spuse supărat băiatul.
- Este un ţipar! Tot peşte. Este foarte bun, îl
linişti Adela. Eşti un pescar grozav, ai reuşit din prima.
Bravo! Ne oprim acum, spuse femeia în timp ce mai
scoase din Dunăre cu undiţa sa, un peşte mare.
- Acesta ce este? întrebă Andrei curios.
- Nu ştiu cum se numeşte. Dar este bun. Am mai
63
Octombrie 2020
mâncat cu ai mei aşa ceva, răspunse Adela. Facem
focul şi pregătim grătarul. Eu pregătesc sosul pentru
peşte, din roşii, ardei, piper, busuioc şi ceapă. Să
vedeţi ce delicios este! spuse Adela.
Pe Iulian îl lăsă să răsucească peştii pe grătar.
Iar Andrei se juca pe malul Dunării. Arunca pietre
în apă şi alerga fericit prin nisip.
- Să nu te depărtezi, să nu păţeşti ceva. Şi nu
intra în pădure. Nu ştim ce pericole pot exista în ea!
spuse Iulian.
Adela luă ceaunul şi turnă apă şi mălai. Reuşise să
facă focul cu ajutorul lui Iulian.
- Să vedeţi ce mămăligă grozavă, o să vă fac!
spuse femeia. N-aţi mai mâncat niciodată una atât de
bună!
Şi lui Iulian şi Andrei chiar le păru prânzul
incredibil de delicios.
- Mă simt de parcă aş fi Robinson Crusoe,
exclamă Iulian
- Ce buuun e peştele meu! Dar nu mă pot sătura
cu el. Noroc că voi aţi prins peşti mai mari, spuse
Andrei Adelei şi tatălui său.
Se însera şi trebuiau să monteze cortul pentru
înnoptat. Nu era modern, nici prea sofisticat, aşa că
operaţiunile erau destul de simple.
- Dar încăpem toţi în cort? Cum o să dormim?
întrebă Iulian.
- Noaptea se face foarte frig pe insulă, spuse
femeia. Dormim unul într-altul, îmbrăcaţi, pe saltele.
Pe Andrei îl punem la mijloc, să-l protejăm. Deasupra
punem pufoaicele de fâş. Am şi geaca mea de piele să
ne acoperim.
...
Era dimineaţa şi radioul emitea ştirile zilei:„O
tânără şi-a găsit sfârşitul în Dunăre într-un accident
nautic neprevăzut.”
Iulian luă jurnalul şi-l citi, ca de obicei cu atenţie.
O vedetă talentată si cunoscută a fost găsită în vila
sa, moartă. Cauza se crede a fi otrava ingerată. Era
singură în casă. Se consideră a fi sinucidere din
depresie. Soţul era cu alta, în acele momente.
- Mi-l dai şi mie, să-l citesc, după ce termini,
spuse Andrei, cerând ziarul.
- Desigur, aşteaptă puţin, spuse bărbatul. Trebuie
astăzi să vin pe la tine, pe la şcoală. Profesoara ta de
germană vrea să vorbesc cu ea. Nu ştiu ce vrea să-mi
comunice.
- Ce să-ţi comunice ? Cred că te place tată! îi
zburdă ochii când te vede, de parcă sunt nişte licurici
în noapte, spuse băiatul.
Iulian nu avea decât două ore de seminar. De la
Universitate la Colegiul lui Andrei nu era prea mult
drum de făcut. Ajungea într-un sfert de oră.
Nr. 3 (25)
- Vai domnule Ginică, ce bine că aţi venit!
exclamă încântată profesoara. Aveţi un copil grozav.
Trebuie însă să se pregătească mai mult. Mă ofer să
fac eu ore cu el, acasă la mine, gratuit.
- Doamnă, dar nu trebuie să vă deranjaţi, spuse
Iulian politicos.
- Dar nu este niciun deranj pentru mine, când este
vorba de dumneavoastră... şi de Andrei, bineînţeles.
Profesoara, între două vârste, era domnişoară.
Simpatică, cu părul vopsit negru, pielea foarte albă,
fină, dar ridată de vârstă, avea o burtică, nefiind totuşi
prea grasă.
- Veniţi să-l aduceţi la mine. Stau pe bulevard, în
blocul cu “Mega” din colţ, spuse femeia cu mândrie.
Vă aştept mâine, la orele şaisprezece. Nu accept
niciun refuz.
Iulian ştia că socrii săi, părinţii Alinei, cunoşteau
bine limba germană şi se ocupaseră totdeauna de
băiat, ca acesta să înveţe foarte bine limba. Dar
nu putea refuza dorinţa profesoarei... doar Andrei
depindea de ea la note, şi mai ales la examenele de
trecere de la gimnaziu la liceu şi apoi la bacalaureat.
Aşa că îl duse pe băiat la meditaţii.
...
Iulian deschise televizorul să asculte ştirile
de la prima oră. O profesoară a fost găsită moartă
în apartamentul său din Bulevard. Locuia singură
şi se presupune că s-a sinucis. Ştirea zilei este însă
uciderea unei fete, în plină stradă, cu cuţitul, de către
fostul iubit, gelos.
Bărbatul bău cafeaua, îl conduse ca de obicei
pe Andrei la Colegiu şi de acolo, rapid ajunse la
Universitate. Avea ore multe astăzi. Cu pauze, aşa
zisele ferestre, dar termina programul seara.
La orele sale veniseră incredibil de mulţi studenţi.
Aproape toţi. Se apropia sfârşitul semestrului. La
sfârşitul laboratorului, rămase Irina, o roşcată înaltă,
cu ochi albaştri, limpezi.
- Doresc să vă întreb cum trebuie să arate
lucrarea pentru notă. Iulian rămase să dea explicaţiile,
deşi era târziu.
- Plecăm împreună, este periculos pe străzile
acestea, la ora asta, spuse Iulian. Şi ieşiră împreună
din clădirea Universităţii. În faţă le apăru Andrei.
- Dar ce cauţi, aici, la ora aceasta? întrebă
bărbatul.
- Am venit după tine, răspunse băiatul. Să nu
stau singur în casă.
...
Iulian se trezi mai târziu decât de obicei. Deschise
laptop-ul şi citi ştirile zilei. Se anunţa a fost găsită o
tânără înjunghiată pe o străduţă de lângă una dintre
clădirile Universităţii de Arte.
64
SURÂSUL
La ora prânzului, bărbatul a mers ca de obicei,
să-l aştepte pe Andrei, de la Colegiu, să meargă să
mănânce la ASE. Acolo a fost profesoară soţia sa,
înainte de accident. Ştia că se mănâncă bine şi ieftin.
El nu prea ştia să gătească şi nu prea avea de gând să
înveţe. Dacă dorea ceva mai deosebit, mergea la masă
la mama sa. Sau la una dintre admiratoarele sale,
care şi-ar fi etalat cu bucurie talentele gastronomice
pentru a-l cuceri. Cum era profesoara de istorie a lui
Andrei. Îi invitase duminică la ea, la prânz. Dar acum,
de la masa din faţă, o tânără studentă de la ASE -
blondă, filiformă, cu ochii mari şi priviri pătrunzătoare,
îi arunca ocheade voluptoase, dându-şi agale ochii
peste cap, închizând din când ochii parcă pentru a-şi
etala genele exagerat de lungi şi dese, ţuguindu-şi
buzele. Termină rapid prânzul şi apăru la ei la masă,
păşind ca pe un podium la o prezentare de modă.
- Sunteţi profesor la noi? întrebă fata, păstrând
cu insistenţă contactul cu ochii bărbatului.
- Sunt profesor, dar nu aici, la Arte. Fosta mea
soţie a fost lector la ASE, răspunse Iulian cu voce
stinsă,
Studenta se emoţionă mai puternic. Reacţia
bărbatului îi depăşise aşteptările.
- La Arte, ce frumos! spuse tânăra visător.
Sunteţi deci artist ! Şi eu aş fi dorit să merg acolo... la
design vestimentar. În timpul liber sunt model. O să
vă invit la o prezentare de modă şi tânăra le întinse
două cartonaşe.
- Este fiul dumneavoastră ? continuă studenta cu
întrebările, în timp ce-l studia cu interes. Băiatul avea
ceva în el care-i dădea fiori pe şira spinării. Părea un
bărbat de peste patruzeci de ani, cam urât, cu părul
excesiv, crescut pe faţă printre coşuri mari cu puroi,
părul capilar crescut din abundenţă, cu fire aspre,
netuns, de un şaten deschis, aproape blond, îndesat
şi înalt cât tatăl său, cu care nu semăna fizic deloc. .
- Da, răspunse scurt Iulian.
- Şi soţia dumneavoastră? continuă şirul
întrebărilor fata.
- A murit într-un accident, pe autostradă în
Germania. S-a dus să facă pipi şi când s-a întors a
călcat-o un tir, explică ca de obicei, când era întrebat
de cineva, Iulian.
Studenta îl studie cu atenţie. I se păru că este
cam ciudat cu aceste explicaţii. “Poate s-a şocat de la
accidentul produs. Probabil ţinea mult la soţie”, găsi
ea explicaţia, după ce se gândi că bărbatul din faţa sa,
arată superb. Mult mai bine decât toţi colegii ei de an.
Ba chiar decât cei din anii mai mari sau mai mici...
Prof. Dr. Cornelia Păun Heinzel
BUCOVINEI
V
a fi o seară lungă, cu multă, multă
liniște. Emoțiile și tristețea se
vor destrăma alene ca dintr-
un pulover de lână vechi ce nu se mai
dorește iarăși renăscut în țăcănitul
andrelelor bunicii, ce străpungeau
cândva aerul în iernile cu ger, așezată
lângă sobă, reușind să adoarmă pisicile
torcătoare al firului lipsă...
Va fi atâta tristețe că nici măcar
lemnul din mansarda casei nu va mai
pocni când răcoarea nopții se va
lăsa peste sat. În schimb, poate
stelele vor fi mai luminoase, să pot
rămane înțepenită, să privesc linia Voi aștepta
orizontului ce desparte cerul de
pădure, să mă las pradă un sol
picăturilor imaginare de
ploaie, să îmi sărute chipul și creștetul capului
neacoperit, ca atunci în tinerețe, când așteptam să
răsară stelele în cântul cosașilor și broaștelor, să le
unesc cu privirea în diferite forme, botezându-le cu
nume inventate, gândindu-mă la ce o să pun pe mine
dacă voi merge la Sfânta biserică să iau și aduc acasă
Lumina Învierii Domnului nostru Isus Hristos.
Știu! Știu că mă vor năpădi fel și fel de amintiri
din anii copilăriei.
Da! Când eram copil, această seară o așteptam
cu mare nerăbdare pentru a îmbrăca iarăși hăinuțele
și încălțămintea nou-nouță cu care mă fudulisem în
Vinerea Mare, trecând pe sub Aer de trei ori și șters cu
colțul Sfantului Epitaf la ochi, să nu mă doară capul,
să am vederea bună mereu, așa ne spunea bunica,
Dumnezeu să o ierte.
Îmi era bucuria cât universul de mare. Iubeam
să merg alături de mama și frații mai mari la biserică
în noaptea învierii, să mă fudulesc în fața vecinelor,
cu rochița facută de mama. Eram atât de mândră de
mi se părea că zeci de ochi curioși mă priveau de sub
năframele de cașmir sau borangic. Slujba de înviere
și Lumina primită de la preot, le percepeam ca pe un
miracol. Îmi plăcea să țin lumânarea aproape de ochi,
să-i simt cum strălucesc la lumina și caldura acesteia.
Rămâneam la slujbă pănă aproape de răsăritul zorilor
când cânta cocoșul adus de unul din săteni! Apoi
grupuri, grupuri, mergeam la cimitir să ducem lumină
celor dragi, plecați dintre noi.
În tot acest timp, nu-mi ieșeau din minte
cozonacii mamei, cocoțați pe șifonier în camera bună,
ca nu cumva să ne atingem de ei pănă în ziua cea mare,
neștiind că unii aveau găuri dedesubt că de, pofta era
mare...
Mama, draga de ea, când ne întorceam acasă,
după ce ne trimitea să dormim pentru două, trei
65
Octombrie 2020
ore, punea într-o cană cu apă un ou
vopsit roșu și niscavai mărunțiș, de
cinsprezece și douăzecișicinci de bani,
să ne spălăm pe față când ne-om trezi,
cică, să ne fie obrajii roșii precum
culoarea lui (semn de sănătate). Cine se
spăla ultimul, lua și banii, să aibă noroc.
Îmi amintesc că ne apuca ora 9-10 și
niciunul nu voiam să coboram din pat
să ne spălăm. Fiecare dintre noi voia să
fie ultimul. Bietul tata, odihneacă-se în
pace, se cotrobăia în buzunare și
ne dădea câte un bănuț, numai să
coborâm din pat pentru a ne așeza
omenește cu toții la masă, că nu ne
putea aștepta toată ziua, trebuia
să meargă la bunicul matern, care
avea un leagan din lemn, forma
celor de la bâlci, unde trebuia să împingă politețele
încărcate cu copii. De dimineață până după amiază
se distrau cei mici, apoi tinerii căsătoriți, flăcăii și
fecioarele satului. În zilele Sfintelui Paște era unicul
punct de distracție. În stradă, în fața porții bunicilor
se încingea și câte o horă, de multe ori se termina cu
bataie din cauza geloziei flacăilor sau cu o ,,răpire" de
fecioară! Biata fecioară, se ducea de bună voie după
baiat, dragostea era de vină.
În fiecare an, de Paște, am nostalgia acelor
vremuri.
Acum, în seara acestei zile tulburi și nu pot
spune că așa a vrut Domnul, pentru că nu este așa,
seara aceasta va fi lungă, lungă și foarte tristă. Voi
rămâne așa cum mi-am propus ,,încremenită ca o
stană de piatră" să privesc stelele și linia orizontului,
gândindu-mă mult. Gândindu-mă la ce o fi dincolo
de munte, ce o fi dincolo de stele și dacă din multele
dragi sufletului meu, două ar fi cele de care îmi este
cel mai dor, iar dacă mă văd, ce ar fi să îmi dea un
semn, să îmi aprindă lumânarea pregătită pentru a
duce o altfel de Lumină în casa ce nu am văzut-o mai
goală ca acum, niciodată și totuși pregătită pentru
această mare sărbătoare. Din Lumina ce aș primi-o,
pe calea gândului cu tot dragul și dorul ce-mi fierbe
în suflet, i-aș trimite și bătrânei mele mame un licăr,
le-aș trimite și dragilor mei copii și nepoți și m-aș
teleporta la ei să nu întrerupem tradiția familiei.
Ce poate fi mai important în viață decât credința,
sănătatea și familia?
Dar acest an este al așteptării, îmbrăcată frumos,
în fața casei voi aștepta un sol. Un sol ce va aduce
Lumina, un sol al lui Dumnezeu, să îmi dea marea
bucurie.
Ionica Bandrabur
Nr. 3 (25)
AM INTI R I
dintr-o TOAMNĂ
Î
mi îndreptam pașii spre fosta casă a lui Dumitru
Panaitescu-Perpessicius, locul unde acesta își
trăise o parte a vieții: își petrecuse anii tinereții,
iarăși astăzi, această casă modestă făcută din paiantă,
cu o curte interioară destul de mică, devenise Casa
Memorială Perpessicius, cu aceiași probabilitate,
sufletul Muzeului Carol I din Brăila. Era mai mult de
o oră până la începerea acestui eveniment, închinat
memoriei marelui critic, cel care a scris mult despre
Eminescu. Mergeam pe străzile orașului vechi și
mi-l închipuiam pe domnul Perpessicius cum arăta:
înalt, frumos, cu părul negru și ochii măslinii. Iarna,
mi-l închipuiam că poartă un palton din piele groasă
căptușit cu blană, iarăși vara, un costum negru lucios.
Când se întâlnea cu prietenii săi apropiați, cu niște
gesturi elegante, parcă-l și văd; se oprea din mers și
stăteau de vorbă. Dacă ar fi mers la unele instituții de
cultură ale orașului precum Biblioteca ori Muzeul,
mi-l închipuiam cum calcă cu atenție numai pe
covorul special întins să nu fie pătat de urmele tăpilor,
parchetul foarte lustruit. De s-ar fi întâmplat să fie
undeva la terasa unui restaurant, mi-l închipuiam că stă
în fața unei cafele, fumând o țigară aromată. Mergeam
și mă gândeam la Domnul Perpessicius! Aveam în ochi
imaginea unei fotografii, atunci când Domnia Sa,
fusese în vizită la Brăila la Liceul Pedagogic, cred că
era ultima parte a vieții sale! Dintotdeauna am fost
impresionată de viața acestui om! Așteptam ca acest
eveniment să spargă monotonia zilei. Am făcut câțiva
pași ocolind mai multe străzi, îndreptându-mă apoi pe
una din străzile ce marca partea veche a orașului, cu
intenția să omor timpul pe care-l aveam la dispioziție
până la ora începerii evenimentului. Ieșind în Strada
Zidari, trecând pe lângă casa unor rude care au locuit
acolo și au plecat doar prin judecată, am traversat pe
trotuarul străzii care ducea spre Grădina Publică, să
66
SURÂSUL
uit de imaginea mătușii ce locuise acolo cândva și de
la care i s-a tras moartea. Privesc cu mare atenție
spre Strada Fortificației la casa vechilor mei prieteni,
familia de profesori Ofelia și Ion. Gane, apoi intru pe
Bulevardul Sf. Maria. Am încetinit deoarece doream
să revăd casele vechi și pompoase de la începutul
secolului al XIX-lea. Așa am ajuns fără să-mi dau
seama pe strada care ducea la Grădina Publică și care
se întersecta cu o alta. Întâmplător m-am oprit să văd
ce și cum...Pe zidul unei case era prinsă o plăcuță de
marmură.
Mi-am adus aminte că am trecut de atâtea ori și
eu nu am remarcat acest lucru, mie care nu-mi scapă
ochiului multe! Vizibilă la vedere, încep să citesc ce
scrie pe ea;
”Aici a locuit Panait Istrati, când avea vârsta
de 11 ani.” M-am rezemat de un castan imens ce se
afla la marginea trotuarului. Inima mi se cârcise
fără voia mea. Privind insistent acolo, cu gândul
la Panait Istrati, dintr-o dată mi se păru că-și făcu
apariția lângă mine un copil îmbrăcat sărăcăcios,
cu capul pe jumătate acoperit de o căciulă ruptă, cu
fața palidă și buzele lipite, semn al copiilor disperați,
chinuiți de munca grea și de foame. M-am oprit din
privit spre acea casă, amintindu-mi aă nu întârzii
la evenimentul la care trebuia să ajung. Aveam vreo
45 minute disponibile. Era o după amiază umedă
și tristă de octombrie. În acea zi de 26, într-o zi de
vineri, Ziua Sfântului Dimitrie, se sărbătorea ziua
lui Perpessicius! De la începutul săptămânii plouase
într-una! În acea zi, de la ora prânzului, nu mai ploua.
Vântul continua cu iuțeala lui să îndepărteze norii
și să lase cerul limpede. Străzile, din partea veche a
orașului pavate cu piatră cubică și brăzdate parcă de
linii puse anume neîntrerupt, era atâta murdărie de
la frunzele deznădăjduite de vântul înfiorat care le-a
făcut să părărsească crengile copacilor, dar din ploile
zilnice care prevesteau că vine sfârșitul lumii! La doi
pași de mine, se oprește brusc o doamnă la treizeci
de ani să spun, cu un copil de mână care mi se adresă
prin surprindere de m-am și speriat! Ia ascultă domnă,
spune ea hotărâtă; cauți pe cineva? Nu, răspund eu
încet și speriată de curajul întrebării ei. Atunci de ce
stai aici și privești casa? Vrei să faci o spargere? M-au
uitat foarte atent la ea, părândumi-se că nu stă bine
cu mintea. Am citit, arătând cu degetul, cine a locuit
acolo! Am picat în aduceri aminte ce scriitor mare este
pentru Brăila! Brăila...spune ea pe un ton de lehamite.
Ce a făcut Brăila pentru el? Același lucru care l-a făcut
și pentru mine. O priveam și nici că mai îndrăzneam
să scot un cuvânt. Îmi imaginam că mă escaladează
prin cuvinte violente. Mi-am dat seama că nu-i pot
înfrânge încăpățânarea dar nici privirile ei înghețate
BUCOVINEI
ce păreau că au o singură comandă.O ascultam. Cu
trecerea anilor, spune ea cu o voce ștearsă, dragostea
mea pentru Panait Istrati, s-a accentuat atât de mult!
Aș căuta din cărțile scrise de el să le citesc, dar nu
știu de unde să le iau! O fi pe aici vreo bibliotecă? Îi
ascultam dezamăgirea. Mă uitam la ea și-mi venea a
plânge că este un om învins de necazuri, de boală, ori
nu mai paote lupta cu problemele vieții. Am observat
acest lucru din momentul cum m-a abordat, că are
ceva pe suflet, că este ocolită și nu o ascultă nimeni.
Sub fuga norilor ce lăsa cerul mai limpede, mă uit
din nou la ceas. Mai aveam la dispoziție 25 de minute.
Se auzi vocea copilului pe care-l ținea de mână. Acesta
îi spunea ceva ce eu nu înțelegeam. Ea, îi tot răspundea;
stai cuminte! Copilul mai făcu o mișcare. Cu hăinuțele
mari și nespălate, părul ciufulit, copilașul țipa că îi
este foame. Privindu-l cu atenție cât este de zdrențuit
îmbrăcat, i-am surprins finețea trăsăturilor chipului
lui. Cu siguranță avea 4-5 anișori. Părul lui blond și
din belșug, era într-o dezordine totală, nepieptănat
paote, de câteva zile. Cu ochișorii albaștri, întunecați
de lacrimile care le aveau în ei, și privirea înnăcrită
de suferință, cu fața plecată spre pământ care parcă
numai acesta îi înțelegea suferința, copilul plângea.
Nu mai văzusem asemenea smerenie! Dacă la început
am avut teamă de hotărârea femeii cum mă abordase
fără să mă cunoască, acum aveam milă pentru cei
doi. A întors privirea spre mine, uitându-se în ochii
mei să vadă cum privesc. Involuntar, am întrebat-o
dacă vrea ceva. Dacă mai treci pe aici, spune ea ca
și cum m-ar fi rugat, îmi aduci puțină pâine? Șocată
de întrebare, i-am răspuns aproape bâlbâind, că voi
veni mâine! Impresionată de cerința ei, am dat să
dispar pe drumul plin de frunze umede și negre. De
pe trotuarul opus pe care mă aflam, i-am făcut semn
că mâine voi veni din nou și-i voi aduce pâine și altele!
Am auzit-o spunând cu bucurie copilului: Nini, mâine,
doamna și ne va aduce pâine! Acesta auzind ce-i
spune mama sa, mi-a făcut semn cu mâna arătându-și
parcă bucuria. Nu știam ce să mai înțeleg. Priveam la
această femeie. Ce-o fi cu ea? Nu pare nici proastă.
Cred că nu muncește nicăieri, iar din ce câștigă poate
cerșind, dă pe băutură! Am cerut iertare Domnului,
dacă am greșit spunând ceva rău despre ea și m-am
îndreptat spre Casa Memorială Perpessicius. Am
ajuns la momentul potrivit. Trecând dintr-o încăpere
în alta, m-am așezat pe unul din scaunele înșirate de-
alungul peretelui opus, destinate invitaților. Surpriza
a fost imensă! Invitat de onoare a fost Președintele
Academiei Române, academician Eugen Simion. La
sfârșitul evenimentului, după ce s-au făcut poze
(imagine unde nu am apărut din cauză că s-au așezat
mulți în fața mea), am întrebat-o pe doamna profesoară
67
Octombrie 2020
Maria Mogoșanu, care pentru mine dînsa știa câte
în lună și stele, dacă are cunoștință despre această
persoană, știind că dânsa merege aproape zilnic prin
acea zonă a orașului. Și-a amintit cu mare ușurință ca
de-o sărbătoare a primăverii. O cheamă Cristina, zice
profesoara cu amărăciune picând pe gânduri. Chiar o
cunoașteți, adaug eu cu glasul curios. Da, îmi răspunde
dânsa. Este tare bolnavă. A terminat medicina! Cred
că această școală va rămâne pentru ea un simplu
accesoriu, neutil vreodată! Este omul nimănui, Acum
doi ani și-a pierdut ambii părinți într-un cumplit
accident de mașină. Situația ei mă copleșește, zice
profesoara. Atât m-am întristat să aud aceste lucruri.
Toată noaptea am dormit iepurește. M-am gândit
la această femeie și la copilul ei plâns și zdrențăros.
Dimineața când m-am trezit, ochii îmi erau ca cepele
de nesomn. Mă gândeam ce aș putea face eu pentru
ea! Cum aș putea să o ajut! Ce viață au unii oameni
nefericiți! Era la doi ani de la Revoluția din 1989. Cine
poate orândui acest suflet, îmi tot puneam întrebarea.
Pentru dreptate și adevăr, încă mai curge sânge și
nimeni nu se face vinovat pentru păcatele făcute. Bine
este când totul se termină cu bine! Care este morala?
Trebuie să existe o morală în oricare lucru. Dacă ai
bani sau ești ajutat, dezlegi orice! A doua zi, pe la
aceiași oră, m-am îndreptat plină de curiozitate s-o
întâlnesc, după ce aflasem atât de multe despre ea. Cu
o sacoșă plină, am așteptat aproape două ore ca ea să
apară. Locuia pe acea stradă unde o întâlnisem, dar
nu știam precis unde anume. Așteptând-o, îmi trecea
prin minte tot felul de gânduri. Vântul începu să se
întețească. Întunericul serii și umbra siluetelor care
parcă apărea din pustiu către mine, mă făcu să-mi pun
întrebarea dacă va veni? Strada întunecată și mută, mi
se părea că este stăpânită de stafii. Întunericul serii
târzii m-a alungat de acolo fără să pot înțelege. Teama
obsedantă, m-a determinat să plec. Am pornit spre
strada principală, fiind mult mai luminată, cu chipul
ei în gând. Aveam gândul împietrit despre o persoană
pe care o văzusem o singură dată doar câteva minute.
Peste câteva zile, doream să merg din nou acolo poate
o voi întâlni, însă îmi aprea în gând același lucru: o
umbră trecătoare. După câteva săptămâni, aflu de la
aceiași profesoară, că, fata despre care i-am povestit
la întâlnirea noastră de la Casa Perpepessicius, a murit
a doua zi pe stradă cu copilul ei de mână. A făcut atac
cerebral care i-a fost fatal. Era în apropiere de Spitalul
nr.1. Șocată de ce aud, cu ochii plini de lacrimi, am
încercat să înțeleg iarăși, că suntem ca niște umbte
trecătoare prin caeastă viață! Venim și plecăm și nu
știm niciodată după ce alergăm!
Constanța Abălașei-Donosă
Nr. 3 (25)
Ispas și Mardare stau pe bancă la
poartă.
Ispas: Vine primăvara, nea Mardare,
iese firu’ ierbii!
Mardare: Se simte miros de pământ
reavăn!
Ispas: Da… întotdeauna mi-a plăcut
primăvara.
Mardare: Totu’ verde, când ies la
câmp parcă-mi dă ghes de la
spate, să sap, să…
Ispas: Iese soarele, se
încălzeşte, apar gâzele prin
O palmă de pământ
iarbă. Personaje
Mardare: Nici nu mai ştiu
Ispas - ţăran
dacă ies la munca câmpului
Mardare - ţăran
pentru a avea ce mânca sau
Ciumafai - consilier la primărie
pentru că-mi place aşa mult la
câmp. De-abia aştept să ies la
câmp, să-mi mai întind oasele, vremea e bună!
Ispas: Nea Mardare, mare fericire, bre, că am reuşit
de ne-am luat pământu’ înapoi.
Mardare: Şi la colectivă munceam, nu zic, dar e
altceva când e al tău!
Ispas: Bine că avem ce munci, că la ce vezi la
televizor te îngrozeşti, da’ noi am reuşit să ne luăm
pământu’ înapoi.
Mardare: Ehe! A fost domnu’ învăţător, ce om, l-am
convins cu greu să intre primar, aşa am putut să ne luăm
şi noi pământu’ înapoi.
Ispas: De prea mult bun simţ nu vroia să fie primar,
parcă îi era ruşine, nu vroia să dezamăgească pe nimeni,
cât a putut s-a zbătut pentru oameni, da’ e şi el bătrân,
nu mai putea.
Mardare: Nici noi nu suntem prea în putere.
Ispas: Dacă asta ar fi singura problemă, n-ar fi
bai… da’ cine să gândea c-o s-ajungem aşa sărăntoci pă
pământu’nostru.
Mardare: Când auzeam de colectivizare, când
ne-a luat pământu’, mi-sa părut că-i cea mai groaznică
situaţie.
Ispas: Da, bre, cine se gândea c-o să ajungem în
aşa hal. Şi eu când vedeam că ne-a luat pământu’ la
colectivă, eram disperat. Ca să nu mai spun ce speranţe
îmi făcusem când au venit ăştia la politică, că dau înapoi,
că proprietatea.
Mardare: Da, propietatea, da’ numai a lor!
Ispas: Şi cum îi vedeam la TV-u ‘ cum îi ceartă pe ăia face la fel, da’ în loc de mici ne face hârti!
de sunt nostalgic!
Mardare: Păi, dacă atunci cu toată colectivizarea
aveam ce mânca, iar acum când, cică, am pământu’
meu, luat înapoi, care a reuşit să-l ia, mă uit cu groază-n
68
SURÂSUL
cămară că n-am ce mânca, ce înseamnă
asta, că sunt nostalgic sau… flămând!
Ispas: Problema acu’ e că au numai ei,
nu contează că noi nu! Ce să zic, nu mai
avem voie nici să visăm, dacă s-au îmbuibat
ei, noi nu putem nici măcar să visăm, să fim
nostalgici, nici dacă visăm mâncare.
Mardare: Auzi, da’ nea primaru’, ăsta
nou, o fi nostalgic vreodată, cum zic ăia de
la televizor?!
Ispas: Chiar aşa, ăsta n-ar
avea după ce să îi pară rău, că
erau o familie de sărăntoci! Când
toată lumea lucra la colectivă,
ai lui stau la umbră, nişte coate
goale, n-au avut niciodată nimic,
da’ numai pentru că fugeau de
muncă.
Mardare: De-aia stau şi
mă-ntreb, de unde până unde
îşi retrocedează el ba una, ba alta, când ai lui n-au avut
niciodată în proprietate nimic. Bine, decât o mare lene,
că n-am văzut pă vreunu’ din neamu’ primarului de acu’,
la muncă vreodată.
Ispas: Da, da’ la furat nu-i lene şi nici nu oboseşte!
Eu stau, aşa, si mă întreb, că l-am văzut, nici capu’ nu-l
prea duce, n-are nici cine ştie ce şcoală, mă-ntreb cum
de-a ajuns ăsta primar la noi în sat. Iar când l-au anchetat
atunci pentru fondurile, alea, nu ştiu bine, cum a scăpat
ăsta bazma curată, că şi dacă-l căutam eu la acte, care
nu mi-s de meserie, şi era închis de mult, da’ ăia care se
ocupă cu anchetele, chiar aşa nici unu’ să nu găsească
nimic.
Mardare: Bre, mata nu ştii, omu-i în partid, are şi
funcţie p-acolo, fondurile primăriei toate se scurg la
partid, în afară de ce bagă el în buzunar, d-aia în sat nu-s
banii să facă ceva reparaţii.
Ispas: Auzisem că-i la partid, da’ ştii la care?
Mardare: E! Parcă contează, oricum care partid
iese primu’ să mută şi nea primaru’.
Ispas: Da’ să ştii că m-a mirat tare mult când a venit
tocmai primaru’ să ne ajute, nu mă aşteptam la aşa ceva
de la el.
Mardare: Tot d-aia mă mir şi eu! Deoadată ne-am
trezit cu el la poartă c-avenit să ne ajute. Dacă nu-l ştiam
numai cu matrapazlâcuri şi măgării, nu mă miram aşa!
Am văzut pe la televizor că şi la oraş sunt unii primari
care dau mici, ca şpagă electorală, îi zic ăia, poate şi ăsta
Ispas: Mă trezesc cu primaru-n poartă c-a venit să
mă ajute cu formularele pentru fondurile europene. Să-l
vezi ce dulceag vorbea, că nu plătim impozite degeaba,
că uite se dau fonduri europene.
BUCOVINEI
Mardare: Cât m-am luptat cu hârtile alea pentru
fonduri europene!
Ispas: Mie-mi spui, n-am bătut drumurile la oraş...
Mardare: Mai mult pe jos!
Ispas: Păi, da! Daca-m fi dat banii pe maşină, ce mai
mâncam, da’ a fost imposibil, la câte hârtii şi ce dosare
cereau ăia, a fost imposibil să facem ceva.
Mardare: Nea Ispas, eu cred că ăia au făcut
încurcătura asta, doar aşa ca să ne prostească pe noi, să
credem că dau la toţi, dar ei doar ne amăgeau, bat câmpii
la televizor, banii ajung numai la ăia de-s cu politica.
Ispas: Ce să zic, şi eu credeam la fel, da’ vezi mata,
de când a venit primaru’ ăsta nou, ăsta tânăr, şi a zis că
ne ajută… nu ştiu ce să mai zic.
Mardare: Acum… şi pe mine m-a mirat ce se-
ntâmplă, o dată că nu credeam că dau ăia bani chiar la
toţi, şi doi, eu de când îl cunosc pe ăsta de a ajuns primar,
n-am pus niciodată bază pe el.
Ispas: Dacă mai aveam şi noi tineri p-acasă poate
era altfel, avea cine să alerge după hârtii, dacă nu erau
doar bătrâni, dacă nu plecau de foame prin străinătate…
înainte îi deporta cu puşca, acu’ îi deportează cu sărăcia,
poate reuşeam şi noi să facem nişte acte ca să nu ne mai
batjocorească toţi tâlharii.
Mardare: Ce să zic, câţi tineri de la noi au făcut şcoli
aşa încât să se lupte cu toţi tâlharii, cum să lupte un om
simplu cu orice tâlhar care îşi face de cap cum vrea.
Ispas: Bre, în ce hal am ajuns, ne e mai frică de ăia
care trebuiau să ne ajute, să ne sprijine!
Mardare: Nu ştiu ce să mai zic, nu ştiu ce să mai
cred!
Pe uliţă trece un consilier de la primărie.
Ispas: Uite-l pe a lu’ Ciumafai!
Mardare: Hei! A lu’ Ciumafai, ia fă-te-n coa’!
Ispas: N-auzi, mă, vrei să venim noi la tine!
Consilierul de la primărie se opreşte.
Ciumafai: Băi, ţăranilor, voi ştiţi cu cine staţi de
vorbă?
Mardare: Da!... Cu a lu’ Ciumafai! Hai, vino mai
aproape, nu mă face să strig de aici!
Consilierul de la primărie se apropie de cei doi.
Ciumafai: Bre, io-s politician, nu stau la taclale cu
orice ţăran!
Ispas: I-auzi! Ce politician mai eşti şi tu, băi, alde
maţe fripte!
Ciumafai: Se vede, bre, că eşti ţăran, nu ştii care-s
ultimele noutăţi la noi în localitate!
Mardare: O, nea Ispas, i-auzi, la noi în localitate, nu
mai e sat, de-acu’ e localitate!
Ciumafai: Păi, da, am ajuns consilier la primărie,
de-acu-s bengos!
Ispas: Ai, lasă-mă! Adică, cum adică?
Ciumafai: Bre, gata, acu’ am maşină de lux…
69
Octombrie 2020
Mardare: O ţii în garaj să nu o murdăreşti de praf,
s-au de ce ai luat-o pe jos?
Ciumafai: Lasă, bre, miştou’! A avut nevoie dom’
primar de maşina mea, d-aia-s pe jos.
Ispas: Bravo! Frumos!
Ciumafai: De-acu’ am maşină bengoasă, îmi trag şi
vilă bengoasă!
Mardare: E bine să ai, nu zic nu, da’ auzi, cum ai
ajuns tu la primărie, că din câte ştiam noi, cu şcoala, cu
astea, nu prea.
Ciumafai: Când v-am spus că sunteţi ţărani, n-aţi
vrut să mă credeţi!
Ispas: Păi, foarte bine că suntem ţărani, a fi ţăran e
o onoare!
Mardare: Înseamnă că eşti om muncitor, harnic…
Ciumafai: Las-o, bre! Astea era pă vremea lu’ matale,
când vă da comuniştii la şcoală, de-acu’, gata! Uite io şi
chiar domn primar, ce şcoală avem noi, da’ avem vile,
maşini de lux, pe când voi, oameni cu liceu’ la zi, nişte
pârliţi!
Ispas: Da’ ce are, mă, dacă avem liceu’ la zi?
Ciumafai: Păi, asta-i chestia, că aveţi doar liceu’, pe
când io, am vilă…
Mardare: Băi, Ciumafai, şi eu i-am făcut porcului o
cocină mare, frumoasă, o adevărată vilă, auzi, dar deşi
stă la vilă, tot porc rămâne.
Ciumafai: Bre, ia mai lăsaţi-mă-n pace, v-am spus
că nu stau la taclale cu toţi ţăranii!
Ispas: Ciumafai, stai puţin că vrem să te-ntrebăm
ceva serios.
Mardare: Da! Noi i-am dat primarului actele noastre
de proprietate pe pământ ca să ne ajute cu fondurile alea.
Ciumafai: Ce acte, ce fonduri?
Ispas: Băi, politicianu’ lu’ peşte prăjit, n-ai auzit că
se dau fonduri pentru agricultură…
Ciumafai: Ha! Bine-nţeles c-am auzit, păi, dacă
mata un ţăran ai auzit, da’ io, care-s mare politician, păi,
de unde vilă, maşini!
Mardare: Frumos, Ciumafai, ş-o spui aşa, fără jenă.
Ciumafai: Bre, când mă urc în maşina bengoasă şi
vă stropesc cu noroi, ştii cum nu mai am nici o jenă.
Ispas: Bine, bravo! Noi te-am oprit să te întrebăm
dacă şti ceva de actele noastre, că aşteptăm cam de mult
timp.
Mardare: Da, poate ai văzut prin primărie, pe
domn primar cu actele noastre, zicea că ne ajută pentru
fondurile care se dau la agricultură. Noi cât am umblat
n-am rezolvat nimic. Aşa că i-am dat actele noastre să ne
ajute cu formulare, cu astea.
Ciumafai: Aaa! Păi, băi, ţăranilor, voi credeţi că
domnul primar al localităţii noastre…
Mardare: Iar a început cu localitatea!
Ciumafai: Voi chiar credeţi că dom’ primar n-are ce
Nr. 3 (25) SURÂSUL

face, pierde vremea cu toţi ţăranii.

Ispas: Băi, ştii ceva sau nu?
Ciumafai: Bine-nţeles, că ştiu!
Ispas: Atunci, zi! Când primim fondurile?
Ciumafai: Ieri!
Mardare: Ciumafai! Ţie ţi s-a făcut de-o coadă de
sapă pe spinare?
Ciumafai: Bre, mă uit la voi, aşa, şi m-apucă mila.
Parcă aveaţi şcoli, aţi făcut liceu’.
Mardare: Ce legătură are cu fondurile pentru
agricultură?!
Ciumafai: Să n-o mai lungim! Domnul primar, ca
om de acţiune şi un mare politician, nu ştiu cum v-a
îmbrobodit, da’ v-a luat actele de proprietate ca să vă ia
pământurile.
Mardare: Ce-a făcut?
Ispas: O palmă de pământ?
Ciumafai: Da! O palmă de pământ! Nu că nu avea

suficient pământ, că la cât şi-a retrocedat, deşi n-a avut
nici o rudă care să fi avut pământ, la cât a cumpărat şi la
cât şi-a luat singur cu acte de la alţii, avea mai mult decât
aveau moşierii pe vremea regelui.
Mardare: Băi, Ciumafai, lasă gluma!
Ciumafai: Nici o glumă! Pe pământurile voastre e
un proiect să treacă, nu ştiu ce autostradă, ştii cum a
sărit preţu’. E, cum a auzit dom’ primar, s-a interest al cui
e pământu’ şi de atunci n-a mai avut somn până nu a luat
el pământu’ tot.
Ispas: Da’ de actele de proprietate de ce avea nevoie?
Ciumafai: Bre, a făcut acte în regulă, la notar.
Mardare: Păi, noi n-am fost de faţă!
Ciumafai: Lasă, bre, c-am fost eu în locu’ lu’ mata.
Ispas: Cum, băi, coate goale, vrei să zici că noi doi
nu mai avem pământ?
Ciumafai: Cum v-am zis, nici o palmă de pământ!
Mardare: Asta-i bună!
Ciumafai: Chiar foarte bună! Fiţi atenţi aici, să nu vă
mai prind pe la primărie, n-aveţi ce căuta, dom’ primar
e înscris în partid, îl apără partidu’, actele e în regulă, la
notar, gata, nu mai are rost să-l deranjaţi pe dom’ primar.
A! Şi oricum sumele care le-a trecut în contracte că aţi
vândut pământu’, oricum nu vă dă nici banii ăia, că dom’
primar e politician, nu se joacă!
Mardare: Băi, tu vorbeşti serios?
Ciumafai: Bre, crezi că io mare politician local,
consilier la primărie, stam aşa la taclale cu toţi ţăranii,
gata, hârtiile-s gata, treaba-i făcută. Am plecat că am
treabă, de când sunt om politic, îs tare ocupat!
Consilierul pleacă. Cei doi rămân o perioadă tăcuţi.
Mardare: Nea Ispas, îţi vine să crezi ce vremuri
trăim, chiar şi…?
Ispas: O palmă de pământ!
Bunătate
În viaţă să vezi lumea cu ochii de copil,
Priveşte împrejur şi nu căta pricină.
Nu pune pe cărbuni benzină, foc, trotil,
Nu arunca în semeni, nemeritat, o vină.
Iertarea este sfântă la tot ce e lumesc,
Drumul clădit în bine se cere străbătut,
Iar dacă se întâmplă că unii mai greşesc,
Nu inventa motive, nu te preface slut.
În preţuit frumosul la inimă dorit,
Cu bucuria stării apt e să definească,
Utilul vieţii mâine, cuminte drămuit,
Nu incapacitatea, prostie omenească.
Oful de răzbunare are motiv să placă,
Iar tirania sigur de unora prieşte,
Tu fii atent, pe fază, ia viaţa ca o joacă,
Trăieşte bucuria, admiră şi iubeşte.
Nu răutatea, ura, ne definesc decorul,
Prin care noi ne facem utili în societate,
Ci buna cuviinţă, respectul fin, umorul,
Sunt argumente vii, de bună calitate.
Iar dacă suferinţa ai să o simţi în tine,
Nu încerca pe alţii să duci în lumea ta,
Fereşte-i de necaz, lor să le fie bine
Şi, de greşesc un pic, iubeşte-i, nu-i certa.

Roland F. Voinescu Mihai Constantin Ticu

70
BUCOVINEI Octombrie 2020

52.
41. Trec pe lângă
Când se face ziua moara părăsită din sat
mame singuratice și-mi aduc aminte
mai ies prin ogradă de pâinea puhavă de casă
să vorbească și de plăcintele mamei

Mama mea
pe-ndelete cu iarba
53.
42. Pe iarba
Privesc
la bătăturile din palme
*Gogyohka* de lângă izvor
se usucă prosopul
și ridurile de pe fața cu care mama
mamei îmbracă icoana
și-i citesc toată biografia ei. 47.
Cu soarele 54.
43. în poală Broderiile
Privesc la paingul mama petrece mamei
care țese neîncetat încă o zi frumoasă sunt adorate
și văd mâinile robace din viața ei ca trandafirii
ale mamei lângă stativele din grădină
de pe timpuri 48.
Zâmbetul 55.
44. copilului Un copil orfan
După o zi de muncă îmbujorează rătăcit prin
mama se așează obrajii mulțimea de oameni
pe prispa casei mamei strigă disperat:
și vorbește pe-ndelete Mama!
cu iarba din curte 49.
Picuri de rouă 56.
45. în candelă. Citesc
Când mama Ruga mamei în lacrima
scoate pâinea pentru fiul copilului orfan
din cuptor de pe front dorul
o cuprinde la piept de mamă
ca pe un prunc din fașă 50.
Copacul 57.
46. își scutură florile. Paralel cu aluatul
Prin sângele O mamă din covată
mamei în căutarea crește și
circulă fiului risipitor inima mamei
bucuriile și durerile de bucurie
vieții copiilor 51.
Picături
de ceară topită
curg de pe lumânare
în unison cu lacrimile
din ochii mamei Ion Cuzuioc
71
Nr. 3 (25)
ştiu un caz de albastru
care ar deveni roşu cât ai clipi
dacă ai vrea tu
ştiu un caz şi mai limpede
de privighetoare
care ar vrea să devină cuc
înainte de-a deveni damă de cupă
pentru a-ţi câştiga iubirea la masa de joc
dimineaţa îmi place să-i fac minţii
exerciţii de înviorare
să-şi frângă oasele
sărind prin cercul de foc al cuvintelor
să o trimit în piaţă
pentru a cumpăra câteva frunze de salvie
de mălin puţină iederă şi neaparat frunze de mentă
ele dau răcoarea dorită şi întăresc structura ideilor bune
oferindu-ţi să bei pe stomacul gol
vinul dragostei
când copiii liniştii încă dorm
iar Baba Cloanţa nu trece cu mătura sub braţ
pentru a mătura strada principală
şi pentru a o stropi cu câteva lacrimi de mamă
doar timpul trece
îmbrăcat la patru ace
ca orice slujbaş al statului
pregătit pentru a intra în casa cifrelor
a evidenţelor a scadenţelor
luându-i imaginaţiei
gloria zilei
72
SURÂSUL
simetrie
în sufletul omului se află
un palmier o floare o scoică
cine poate aduce argumente
împotriva averii sale
care să-i facă inima
cât vârful acului
cine se oferă să-i măture curtea
fără să ridice praful istoriei
să-i ia mâinile înfrigurate în mâinile lui
sunt ispitiţi copiii
cu bomboane matinale
sunt strigaţi cei potrivnici
pentru a-i da scânteia
o mulţime de cuvinte
se rotesc în jur
pentru ca omul să nu rămână singur
pe continentul amintirilor
în locul acela îndepărtat
unde a făcut băştinaşelor prunci
pictând pe pânza albastră
culoarea ca de toamnă târzie
a trupului lor
dorul de-a urca muntele vrăjit
cu aceeaşi tinereţe fără bătrâneţe
pe care şi drumeţii altor timpuri
şi-au aşezat-o pe piept
într-o orgolioasă simetrie
poate aşa se atinge
perfecţiunea
conturând chipul poetului pe cer
cu o vârstă niciodată declarată
cineva îi urmăreşte linia umerilor
până aceasta dispare
în adâncul mării
dacă-i aşa sau altfel
vom afla din gura unicului albastru
reţinut între filele
unui moment râvnit
când norii merg, pe cer, cu bicicleta
iar stelele, în carul mare
luna umblă pe jos
cu fuste largi
rotindu-le în acelaşi sens
cu acele ceasornicului
aflat pe unicul perete cosmic
aflat, vreodată
în existenţa noastră
BUCOVINEI Octombrie 2020

Învăţ să respir
învăţ să respir
printre troienele care cer jertfă
roşu pe alb înflorit între stânci
mă plimb prin ploaia privirilor tale
locul preferat
unde îmi pot gândi viaţa
casa vârstei mă strânge
şi nimeni nu ajută la descarcerarea inimii
nu cutez să opun câmpiile
sentimentelor dispărute
în catastrofa iubirii
privesc cum trece poemul
ay, ay
în evantai purtând aerul sacru
inima lui e floarea endemică cum mor bâtrânii planetei albastre
pusă la butonieră vor rămâne din ei
chipul se aşază în fiii şi fiicele lor
în tabloul pregătit doar cuvinte de dor
pentru a intra care dor
în nobila casă ay, ay, cum cad din picioare
bătrânii planetei albastre
gaura chemării e atât de largă
încât cei tineri nu o pot povesti, nici cuprinde

cu un poem pentru că n-au gena îngerilor păzitori

ce vede prin om
ca prin fereastra lui Dumnezeu
cu un poem bun
poţi obţine orice: ay, ay, cum dispar bătrânii
libertatea, viaţa, ura, invidia. şi cu ei înţelepciunea lumii
mai puţin fericirea, din aceste vremuri pragmatice
în tribunalul căreia te judeci, în care adevărul se împarte
pe veci, cu imaginea ta din oglindă, între câinii de luptă
fără ca unul din voi să câştige, cu muşcătura adâncă
căci speţa e absurdă, ce au trăsăturile propriilor stăpâni
viaţa e absurdă, pe pragul lumii,
poemul e absurd. vor plânge cei rămaşi
primeşti oferte ciudate cu amintirea unei primăveri
din partea ideilor golită de propria-i esenţă şi strălucire
cu abordare mercantilă, de grăuntele de aur
care te piaptănă doar în faţă. ce nu va mai germina niciodată
în spate, părul cade în sufletul celor plecaţi
pe umerii îngerului urmăritor,
căruia zorile îi vor tăia aripile
şi totul va intra în normal:
cofetăresele vor face torturile obișnuite,
flaşnetarii vor cânta cântecele obişnuite,
Dumnezeu va face, însă, gestul suprem,
pentru a păstra lumea
şi poemul bun
la căpătâiul inimii sale
Ana Ardeleanu

73
Nr. 3 (25) SURÂSUL

CLIPELE

Obosite de suspine,
Negăsindu-și parc-un rost,
S-au strâns clipele în mine
Și plâng vara care-a fost.

Nu-și mai știu de-o vreme locul,

Simt ceva că se întâmplă,
Cum le-a ocolit norocul,
Le-aud șușotind în tâmplă.

Sugrumate de tăcere,
Omorâte de destin,
Fac speranță din durere,
Ele știu, altele vin.
EPITAF UNUI FOST JUDECĂTOR
Dup-atâta timp în care, Cu o ultimă zvâcnire,
Cu mult zel a profesat, Din cenușă răsfirată,
I-a venit și lui, se pare, Tot mai speră-n revenire
Rândul de-a fi judecat! Și în viața de-altădată.

SOȚIA DIRECTOR
Ea acasă când sosește
SCRISOARE TIMPUL
Își anunță-a sa prezență,
Lasă, toamnă, iarbă, fluturi Trec zilele, minutele cu noi,
Iar cu soțul său vorbește
Să mai stea puțin cu noi, De parcă chiar nu le mai pasă,
Dacă cere-audiență.
Frunzele să nu le scuturi Nimic nu se întoarce înapoi,
Că rămân copacii goi. Doar amintiri în urmă ne mai lasă.
ZODIACALĂ-BALANȚĂ
Nu încape îndoială,
Nu grăbi frigul s-apuce Scrutează ochii-adesea ceasul
Echilibru-i dominant;
Să ia verdele de-afară, Ce ticăie nervos a nepăsare
Când bărbatul o înșală
Căci noi dorul îi vom duce Și ne grăbește-ntruna pasul
Ea se duce la amant.
Până hăt, în primăvară. Spre clipa care mistuie și doare.

UNUI OPTIMIST Când natura colorezi Ne poartă viața prin trăiri,

El, o mulțumire are:
După vechiul tău tipic, Prezentul parcă ni-l răpește,
Mască-având ea pe figură,
Fă tu, toamnă-așa cum crezi, Ne lasă doar cu amintiri,
Soața lui, acum se pare,
Dar mai lasă verde-un pic. Căci vremea nu ne păsuiește.
Parcă dă mai greu din gură.
Fă-ți tu, toamnă-a ta menire Cum timpul nu ne iartă niciodată,
CONSTATARE Si pictează cum te știm, Privim noi resemnați, în suflet goi,
Ce se-ntâmplă nu ne place,
Lasă verii amintire Așa cum ne-a răpit el viața toată,
Asta-i soarta bat-o vina,
Chiar tabloul tău sublim. Trecând nepăsător pe lângă noi.
Cum nimic nu se mai face
Chiar și gripa e din China!

ROMÂNUL ARE MANIA FURATULUI

Făr’ să fure nu se poate,
Tot ce-i stă în cale-nfruntă,
Fură el mereu, de toate,
Angela Ion Pistol
Chiar mireasa de la nuntă.

74
BUCOVINEI
din
UNIVERS&al valabil
« Teoria culorilor »
Galbenul e lumină, ce inima dilată,
Dându-i confort şi căldură, răsfață, te îmbată,
Urăşte murdăria, răceala, răutatea,
Îi simți noblețea fină, generozitatea!
Nu vrea să se combine, se simte neplăcut;
Nu s-a născut, se pare, să fieunprefăcut!
«Albastrul duce cu sine ceva întunecat»,
Ne place, ne atrage, dar stă îndepărtat..,
Doar lângă verdea mare, se-apropie timid
Şi uită de distanță, răceală sau de vid..;
Roşul e unic, demn, de farmec debordează,
Prin inimi, incitant, mereu vagabondează!
Dar vai şi amar este de sufletul din noi,
Judecat în lumina purpurei, de apoi!
Negrul delimitează strict şi cu putere
Viața de moarte.., vorba de tăcere..!
Albul a fost şi este de mulți subestimat,
Fiind prea pur, prea proaspăt şi deloc îngâmfat;
Cu toată inocența, el, însă, înglobează
Toate culorile la un loc şi le înnobilează!
Maro stabil se ştie, încă de la începuturi,
Griul e mistuitul din foc, vibranium-ul din scuturi,
Vibrant, portocaliule social, deschis,
Movul este un mistic, spiritual, precis!
Culorile sunt şi complementare,
Satisfăcând, uneori, gusturi mai bizare..
Create să mai mintă, să-ncurce la concluzii,
Stârnind.. priviri sau generând iluzii..
îmi fuge mintea, la o listă consacrată,
De «Leporello» din «Don Giovanni», creată..;
Culorile, în clar-obscur se mai observă,
iar critici..avizați, le-analizează-n vervă;
75
Octombrie 2020
În tehnică, în artă.. şi..în viață
Unde nu este Spirit, tot îngheață!
Şi cum culoarea gheții-i transparentă,
Orice creație e ca şi inexistentă..
Născutu-s-au culorile, cu suflet şi ştiință,
Vorbesc, iubesc, se bucură, ca o ființă,
Aduc şicane, intristare, dezbinare,
Se bârfesc, între ele, care este mai «tare»,
Sunt fie pozitive, dinamice şi-active
Sau pesimiste, moleşite şi inatractive..
Crează stări de spirit diferite,
Fiind prietenoase sau nesuferite;
Ele dau sens, ne-adună, inversează,
Şi se strecoară-n mintea celui ce visează..
Cei ce le văd se simt atraşi, câteodată,
De partea celor de nuanță-ntunecată!
In ochiul orbului nu e culoare, nici lumină,
Oricât ar fi ea, ziua, de senină!
Însă, nu poți jura cu demnitate,
Că orbii, toți-au simțăminte-ntunecate!
De le priveşti sau simți, pe îndelete,
Unele-s pătimaşe, altele sunt discrete;
Exercită o acțiune, «senzorial-morală»,
Ce este fie sobră, frivolă ori banală..
Ca să le domolească prea trufaşul Eu,
Culorile fură-adunate într-un curcubeu,
Unde n-avură loc decât doar 7 dintre ele,
Un mistic număr, ce amestecă «bune» cu «rele »..
Cristina Marina Murgea
Nr. 3 (25)
Românii la picnic
Vazând mârlanii prin păduri,
Revolta noastră e firească:
Cum pot să bage-n ei fripturi
Când ei ar trebui să pască?!
Românii vor Unirea!
Am citit în presă ştirea,
Pentru-a nu ştiu câta oară,
Că românii vor Unirea.
(Cel mai bun coniac din ţară)!
Ca să nu fie confuzii
Oprindu-se pe la butic,
Plăti cu cash, din portofel,
Un bax de Whiskas, la pisic
Şi-un bax de Whisky, pentru el.
Tendinţe în Grecia
În Grecia, ideea simptomatică
Ar fi ca Euro să cam dispară,
Căci situaţia devine-n ţară
Cum spune-un calambur, perfect... drahmatică
drahmatică!!
Căsătoria
Întocmai ca un foc dogoritor,
Se spune-adesea că o căsnicie
Se-aprinde exploziv în dormitor
Și se consumă până la bucătărie!
Meşterii zugravi
Îndemânarea lor e fără preţ
preţ
Şi, c-o migală ca de Dumnezeu,
Un secol au pictat la Voroneţ
Şi tot pe-atât, la dormitorul meu.
Privind la două tablouri de preşedinţi
Dezamăgirea noastră este veche,
Fiindcă, nu ne fie de deochi,
L-am răsturnat pe unu-ntr-o ureche,
Ca să alegem unul într-un ochi!
Eşec în dragoste
A vrut să aibă-o talie subțire
Și-așa, pe dumnealui să-l cucerească,
Însă, cu toată cura de slăbire,
El în final, i-a zis… să-l mai slăbească!
76
SURÂSUL
Evoluţie
Când soaţa mea era studentă,
Săream pe geam, la ea-n cămin.
Mai sar şi azi, când nu-I atentă,
Dar ca să plec, nu ca să vin!
Dovadă
Pe şosea, o neagră pată,
A rămas, ca să se spună,
Că găina-abia călcată,
A făcut o zeamă bună!
Femeia-i poveste!...Și nu numai!
Femeia-i poezie și poveste,
Iubită, mamă, muză, stimulent,
Iar pentru meșteri ca Manole este
Un fier-beton extrem de rezistent!
Nedumerire
Cu-osârdie iconoclastă,
Vă-ntreb un lucru, doar atât:
A meritat să dăm o coastă
Pe-un măr ce ne-a rămas în gât?
„Logică”
Un soţ, sub papuc de muiere,
Ne-a pus următoarea-ntrebare:
Justifică-o lună de miere
Destule, pe urmă, amare?
„Confirmare”
Sunt multe
multe femei în armată
Şi toate ne spun răspicat
Că vorba e adevărată:
Armata te face bărbat!
„Curat” noroc!
Cum am călcat într-un rahat cândva,
M-au părăsit mai toţi căci, prea probabil,
Mirosul mai era cum mai era,
Norocu,- a fost, în schimb, insuportabil!
Epitaf
Aicea zace
zace un bandit
Ce bănci a spart şi magazine,
A violat, a schilodit.
În rest,... de morţi, numai de bine!
Tot ce zboară, se mănâncă…(?)
Pe cerul tău,
tău, sărmană ţară,
Nici avioane nu mai zboară,
De frica celor care, încă,
Ce zboară, cred că se mănâncă.
Laurenţiu Ghiţă
BUCOVINEI
Ai nevoie de timp şi de tine
În strălucirea primelor raze de lumină,
mergi pe marginea abisului
în calatoria hipnotică întinsă la infinit.
Nu există nicio cale, calea o parcurgi pas cu pas.
Aproape imperceptibilă, prin fiecare mişcare,
viaţa respiră într-un puls continuu,
însoţită de sunete îndepărtate.
Asaltat de flacără, de dorinţe confuze, de iubire,
răspunzi la provocări,
asculţi până la incandescenţă glasul imuabil
al tăcerii prăvălite în curgeri vulcanice,
sămânţa fecundă străbate sideful
claviaturii de culori estompate.
Prin tonuri grave, uneori opace,
departe de imagini, refugiu şi sanctuar,
strânsoarea speranţei sălbatice străpunge cuvintele,
dincolo de sârma ghimpată, pentru a deveni
pură uitare, orbire sau iluminare.
Halucinant cer din care cad
efluvii de semne ale nemărginitului!
Mergi înspre tine, mereu şi mereu,
ştii mistuirea mea, ştii ce vreau - pe mine înapoi,
ştii ce mă frământă - regăsirea, te-am simţit,
de asta te-am păstrat, de asta m-a durut.
Oglinda realităţii e percepţia - tu însuţi şi ceilalţi -,
fascinaţia lumilor lăuntrice deschise spre tine,
prin formele simţurilor, o adâncă mişcare de energie.
Ai multe părţi ascunse, cine să le pătrundă?!
- Dă-le voie şi ai să fii surprinsă!
Cine mă cunoaşte?! Nimeni. - îi spui.
Octombrie 2020
Matrice invizibilă, aplecat peste cuvinte,
până la măduvă despici bucuria din ritmul
şi şoapta sângelui, fiecare clipă e arsă în retina ta,
din când în când te prăbuşeşti - fluid vis plutind în trecut -,
spre ieşire nu zăreşti nicăieri vreun semn,
eliberarea e-n eşafodul morţii negre şi dense ce te pândeşte,
pentru cei ce trudesc nu există infernuri prestabilite.
Răvăşit, ai pornirea să treci prin ziduri compacte,
acolo unde hotarele lumii tale se destramă.
Am făcut câţiva paşi în timp
şi nu te-ai îndoit vreodată de mine.
- Parfumul răspândit de tine este condeiul
ce-ţi scrie firul vieţii. Împreună cu tine
mă joc şi respir încet, adânc,
un imens dor de tine, de mine, de noi.
Priveşte-ţi în oglindă gândurile, draga mea,
fii mereu lumină, aşa cum ştii tu mai bine,
crede, simte, alegerile sunt ale noastre,
lumina vine din sufletul curat, la tine am găsit asta!
Îmi eşti dragă, tot mai dragă, numele meu
e scris în ceruri sau în cartea vieţii,
sunt înger când mă desenezi aşa, creionul e la tine- îi spui.
Resurse nestăvilite coboară din zăgazurile cerului,
porţile-ţi sunt mereu deschise,
un zbor lin şi şăgalnic este prezentul din mâine sau ieri;
un mister îţi spuneam, misterul de azi e-un mâine sau un ieri.
- Parcă te cunosc dintotdeauna, te-am pus
acolo undeva, nu ştiu unde, dar exişti.
Adevărul te răscoleşte, ai nevoie de timp şi de tine,
eternă fiinţă de lumină şi viaţă. – îi şopteşti.
Irina Lucia Mihalca
77
Nr. 3 (25)
din
Urma scapă turma
Nu de iubire mă cutremur...
(După Al Vlahuță)
Admit că scumpa mea soție
Mă va iubi o veşnicie,
Mărturisind, cu bun temei:
Mă tem de veşnicia ei...
Fatalitate
Ne întâlneam pe înserate
La ceas, la Universitate,
Şi de trei luni sunt soțul său;
Vedeți ce-nseamnă ceasul rău?!
Soartă
O vreme bună al meu trai
A fost extrem de fericit
Încât credeam că sunt în Rai...
Pe urmă m-am căsătorit.
Confidenţă
Din Rai a apărut cândva
Cea care-mi este azi soţie,
Ca o lumină-n viaţa mea...
Acuma am fotofobie.
Semn de întrebare
Soția mea-i perfectă, dar ceva
Nu cred că e în regulă cu ea
Și-un gând mă tot frământă ne-ncetat:
Cum m-a ales pe mine de bărbat?!
Soţioara mea
E frumuşică mititica:
Păr lung, ca foşnetul mătăsii,
Năsucu-l are ca bunica,
Ochii lui tac-su, gura mă-sii...
78
SURÂSUL
Mintea de pe urmă
Eram puştan, era frumoasă,
Mă ofticam că nu mă lasă,
Azi sunt căsătorit cu ea
Şi ce n-aş da de m-ar lăsa!
Din casă
Nevasta mea mi-a declarat
Că-s un exemplu de bărbat;
Acum, gândind la tot ce-a fost,
„Exemplul” mi se pare prost...
Importanța dialogului în căsnicie
De-atâţia ani comunicăm, cuminte,
Ca oameni responsabili şi maturi,
Că nici n-avem nevoie de cuvinte,
Doar semne şi vreo două-njurături.
Conjugală
Nevasta-i la un pas de crimă,
Că am primit o anonimă
Şi ce-o împinge la omor
E c-am primit-o-n dormitor.
Cotidiană
Când hormonii-n mine simt cum ard
Și visez la cioara de pe gard,
Iar dorinţa-n sufletu-mi dospeşte,
„Vrabia” din mână mă ciupeşte.
Probleme de sezon
Nevasta s-a făcut ca para
Și n-o pot îmbuna și pace,
Că uite, vine-acuma vara
Și n-are bani... să se dezbrace.
Florin Rotaru
BUCOVINEI
Rugă
Mă rog la domnul președinte
Să am ceva de pus pe-un dinte,
Dar pentru că îl știu ateu,
Mă rog mai mult la Dumnezeu!...
Unui parlamentar
În Parlamentul care-i o cetate
Noi ți-am deschis cu toții undă verde,
S-avem în el un pic de demnitate
Și-un om ce știm precis că și-o va pierde.
Comparație
Femeile, doar nuri și grații,
Sunt multe, cât ciuperci sub soare,
Și tot ca ele, spun bărbații,
Sunt bune neotrăvitoare.
Viața
Păzind de moarte floarea, pomul,
Fiind mai bună sau mai rea,
Abia de reușește omul
Să-și bată bine joc de ea!...
Pensionarul la spovedanie
La vârsta ce acum o are
Se spovedește de păcate
Și-i pare rău că nu e-n stare
Să le mai facă-adevărate…
Aforistică
Bărbatul cel voinic și tare
Ce scapă din furtuni pe mare
Adeseori, ni-s martori zeii,
Se-neacă-n lacrima femeii…
79
Octombrie 2020
Dorință
De-ajung în rai prin a mea soartă,
Mă voi ruga la Dumnezeu
Să-mi lase înspre iad o poartă
Să merg să-l văd pe șeful meu…
Dușmanul ideal
Dușmanul meu, un tip select,
Nu bea, nu-njură, nu fumează,
Nu are barem un defect…
Și asta chiar mă enervează.
Perspicacitate
Cu voia bună în exces,
Eu râd și-o duc, de-o viață, bine,
C-am fost isteț și mi-am ales
Dușmanii mai deștepți ca mine…
Tinerii țării
Junii, cu sudoarea frunții
Și elanul voinicesc,
Gata-s să răstoarne munții…
Peste-acei ce nu-i plătesc.
Amintiri din junețea
trăită în socialism
Când înfloreau dulci trandafiri
Și-mi încolțea în suflet dorul,
Avui și primele iubiri:
Partidul, Lenin și Poporul!...
În viața de toate zilele
Te uiți la câte-un tip tembel
Că-și taie creanga de sub el
Și, dând cu barda precum chiorul,
Își mai rănește și piciorul…
Gheorghe Bâlici
Nr. 3 (25) SURÂSUL

Peisaj de iarnă...
Zbânțuita iarn-agale
Trece peste lunci, prin iarbă,
Printre ramuri reci și goale,
Derdeluș, pe case, vale,
Pare oarbă!

Pișcă iute ca piperul

Iarna îmbrăcată-n noapte,
Mai spre zori la braț cu gerul
Bat să încălzească fierul,

În liniștea gândului Pe culmea viselor

S-aud șoapte!

În liniștea gândului adânci Vântul iese-n promenadă,

Ocolind întreg pământul.
Naufragiază speranța – Strânge-n grabă nori grămadă
Își zbate culoarea Mi-e dor de dorul tău aprins,
Și-i golește de zăpadă,
Precum inima-n piept. Mi-e dor de gura-ți dulce,
Harnic vântul!
Se lasă purtată de valul iubirii, Când chipul tău aievea-n vis
Ecoul din suflet adoarme încet. Mă ia și mă tot duce.
Iarna-și duce pasu-aparte,
Din somnul adânc E feerică și mare.
Ce pleoapa-mi apune Pe culmea viselor adânci,
Gerul vine de departe
Un strigăt cum vine, În freamătul de șoapte
Nu-i plac vorbele deșarte,
Se zmulge discret. Te caut până-n zori și-atunci
Iarna-i tare!
Oșoaptă, în taină, Te pierd, rămas în noapte.
O șoaptă nebună Gerul cătinel pornește
Mă cheamă-a străbate Te vreau aici, dar în zadar
Către iarna cu zăpadă.
O mare de dor. Te chem din val de mare,
O atinge, o chitește,
În liniștea frântă Căci ochiul tău nu-i simplu dar -
Flori de gheață-i zămislește,
Să-ți vin la picioare E lacrimă ce doare!
O grămadă!
Mă strigi tu atunci –
Să-mi cazi în genunchi, Mi-e dor de dorul tău durut,
Gerul strânge-n brațe cerul,
În liniștea gândului Mi-e dor ți-aș spune-ntruna,
Crapă talpa și pământul.
Se lasă-așteptarea Ești chipul ce nu l-am avut,
Nu e vrajă, e misterul,
Clipei frumoase Ești marea și furtuna!
Gerul pare-a fi boierul
Venită din timp, Ca și vântul!
Crăița nocturnă ne mângâie fața, În dorul tău eu mă destram
Ne lasă în visele sale adânci. Cum noaptea-n zori se pierde,
Zvăpăiata iarn-agale
Te am în vis și-n gând te am
Țopăie, e minunată!
Din liniștea gândului Ești viață-n ramul verde!
Și din nea ea țese zale
Viață, mă strigi... Pentru fiecare cale,
E curată!

80
BUCOVINEI Octombrie 2020

Iubește copile!
Cuprinde cerul în palmele tale
Unge-l copile, cu iubirea ta!
Cuprinde seninul, fă-l ca să zboare
Iubește pământul! Nici când nu-l uita!

Cuprinde întinsul mării albastre

Unge-l copile cu zâmbetul tău!
Cuprinde scânteia, sfânta lumină, ***
E darul de preț ce-l dă Dumnezeu. somnul identităților mele
strunește iluzia
Cuprinde suflarea, viața frumoasă pe jumătate așteaptă prezentul
Unge-o copile cu dragostea ta! cealaltă aruncă sudalme din umbră
Cuprinde un astru, raza-i lucioasă, să țină întreagă lumina 
Învață a crește mai mult decât ea!
se limpezise inima de gând 
Iubește copile cuvântul și dorul, trunchi și rădăcini
Întreaga suflare, și câmpul cu flori rostogoleam în fruct
Iubește copile, tu, viitorul lăudata natură
Îmbracă pământul în mii de culori!
veștile bune circulau retezate 
Iubește copile neamul și casa acolo unde 
Păzește-ți pământul, nu-l da la străini! mă oglindeam
Iubește copile pâinea și masa, cuvânt
Străbunii ce-s astăzi adânci rădăcini!
de bine de rău
Iubește copile cu toată ființa pentru așteptări
Planeta întreagă ce pacea o vrea! liniștea 
Iubirea curată să-ți fie dorința dansează arțarii 
De-a crește iubind să ajungi ca o stea! în somnul identităților mele

Iubește copile! Iubirea-i puterea, ***

Viața ce-o ai, iubește-o mereu!
Pământul și limba ce-ți este averea Era totul atât de granat
Iubește-o copile! O vrea Dumnezeu! încât 
pe sub pleoapa țesută pânză 
nu se auzeau decât distanțe.
Ană, îți ziceam:
o dată la câtva timp,
trece-ți palma peste fruntea de întuneric 

Maria Tomiţa Corini și scuipă căldura oaselor plumbuite

cu care 
îţi îmbrățișezi primul copil zămislit,
și el tot ZID.

81
Nr. 3 (25) SURÂSUL

ARTERE 
de astăzi agit puzzle endorfinele
în buzunarul de la piept
se iscă o aglomerare de ironii
pe calea victoriei mi te arăți
o inimă de verde
despre artiști numai de bine
pentru a vindeca iluzia
ai putea anestezia senzația
cu un decalaj
orbind se îngrămădesc haotic
zilele mele
toate egale pe muchia lor
expertizate dadaist
sau lenticular  în care baloane de săpun
sau...  ridică un basm
spune-mi că nu port imaginea orașului
de care mi-am rezemat tăcerea
înainte de punct
TU ai dreptate
***
o primăvară necoaptă  lipesc tăceri de propria - mi cenușă
te subțiază din ce în ce mai rece
la fel ceaiul cu bergamotă
servit în doi
alungă o doză infimă de sarcasm
și dacă  cealaltă jumătate orbește
speranța e o seară
întinerită de orele ei nude
până la rutină
inventăm târziul
neliniștea mea aduce vești bune
pentru a doua șansă
se simte miros puternic
de tăcere
***
În fiecare adolescență există un bun accent... 
calmul înflorit ca un bonsai în plină iarnă 
nu poate păstra păsările cerului,
de-o parte hrănește zborul 
de cealaltă mirarea.
Spatiul în care ne-am refugiat zâmbetele 
ascute liniștea imperativ, aici!
Vezi bine, a desena în cer o elipsă 
strânge țesutul pe linia brațului 
în îmbrățișari trecute de prima jumătate.
Suntem povestea 
copiilor cu genunchii juliți 
 
 
anotimpul întârziat 
***
mă retrag timpului adresă 
ca un balans pe jumătate
sufăr de înserare
cu sunet specific
mult zgomot pentru nimic
cadență fără expresie
de singurătate,
luciditatea mă sperie
uneori invoc un paradis în oglindă 
alteori din poziția fetusului
mă văd ostilă

abia acum entuziasmul

va fi așchii minutat
și inima efect placebo Anda Mihaela Miroiu
în jurul unei aritmii

82
BUCOVINEI Octombrie 2020

Dragoste de noi...
Ne vom preface in arome
si ne vom respira reciproc
Asteptare... pana
ne vom volatiliza de dragoste.
Clipe prelungite
cu dor, Ne vom preface
cu durere, in stele
cu sarutari, si ne vom agata
cu secunde cu visele
ce devin de cer
tot mai des…amintiri… sa adormim acolo sfintii

Lacrima de roua Clipe care trec,

cu vorbele noastre .

clipe care isi ard ecoul Ne vom preface in frunze

Nu stiu cand vantul in gesturi si ne vom legana
m-a atins cu mangaierea lui… de ieri, pe aceleasi ganduri
Nu stiu cand tu, de maine… ca sa intelegem de ce
steaua mea cazatoare, dor toate clipele
ti-ai lasat culoarea Adieri de liliac alb pierdute departe de NOI.
in sufletul meu. pe suflete
Nu stiu cand merele domnesti ce se apropie obsesiv Ne vom preface in cantec
si-au copt aroma pe buzele mele ca sa intram
iar tu ai cules-o in sufletele celor singuri
ca o himera ratacitoare.
Liliac alb si goi,
ca sa implinim
Nu stiu de esti rasarit sau apus, tot ce era neimplinit.
sarut sau durere, Adieri de suflet
necuvant sau iubire, pe fire de liliac alb… Ne vom preface in sarutari
tacere au adevar. Gustul buzelor tale ca sa pipaim roua
…dar stiu uitat pe o margine de vis… diminetilor de vara
ca ma cauti cand soare se ineaca in zori.
in fiecare dintre cerurile tale Nopti cu stele
atat de inalte atat de calde Ne vom preface
incat ceilalti nu pot intelege incat ploua in NOI INSINE
ca DOAR NOI cu liniste… ca sa iubim
putem visa acolo... tot
…dar stiu Si … ce inca nu am iubit,
ca soarele se aprinde atat de albe ca sa cantam
pentru ca intunericul din noi incat chipurile noastre tot
sa devina mirarea primului sarut, par scanteieri ce nu am cantat,
pentru ca verdele frunzelor pe o catifea albastra. ca sa atingem
sa se raspfranga in apa ochilor tai, tot
pentru ca nespusele inca vorbe Mirare in ochi, ce nu am atins,
sa atinga infinitul. chemari in tacere,
tremur pe pleoape… ca sa ne atingem
Nu stiu daca esti azi sau ieri… maini intinse sufletele
Sau MAINE… care inseamna mereu spre trupuri cu
prezenta ta ce ma simte cu miros de verbina… DRAGOSTE.
ca pe o lacrima de roua
pe buzele
unui trandafir alb. Lelia Mossora

83
Nr. 3 (25) SURÂSUL

Beţiile cosmice, 2016

Adiere
Din infinit în infinit se plimbă
Oglinzi ce se privesc din una-n alta
Şi când lumina albu’-n galben schimbă,
Parcă mai molcom cade-n piatră dalta

Şi mâna se înmoaie pe ulcioare,

Când lutul se-nvârtește în olar,
Chiar şi-n icoane Dumnezeu tresare
De foșnetul luminii-n chihlimbar

Şi urcă-n forme un ceva ce mişcă

Spre geana zării mâna spre zenit,

De-am evada Adie-o boare, parcă trece-n brişcă

A lumii taină înspre infinit,

Nu-mi curge-n vene sânge, clorofilă; Iar râurile sunt mai dulci în peşti,
Prin mâini de ierburi trec tăceri de cal, Când apele alunecă-n plutiri,
În ochiul verde cade o acvilă, Iar de respiri, în jur, atunci când crești,
Mi-e trupul floare, vino doar şi ia-l. Clipe-mirese joacă-n sfinții-miri,

Ferestrele din aripi cer creneluri, Fiorul pur, ca să băgăm de seamă

Resturi de umbre bandajează cranii, Cât de frumos e-acolo, dar și-aici
În aburi cresc fantome din cerneluri, Și când tâșnim din inimi, fără teamă,
În epifanii văd minuni profanii. Ca-ntr-o spirală, -ncolăciți în muzici,

Când şerpii cască, plouă abulie, Ne aruncăm o clipă-n nesfârșire

Tresar în ceasuri karme indecise, Până când ochiul zării s-ar deschide
Ne urcă metastaza, din hârtie, Şi ne absoarbe albul, din privire,
Între sinapse mucegai de vise. În apele oglinzilor perfide

Cum înspre ceţuri se prelinge seva, Şi tremurând, ca unda în oglindă,

Urcă-n firide forturi să destrame, Mișcările ne sunt tot mai încete,
Căderi din măr promite însăşi Eva, Crezând că moartea, iată, ne inundă,
Incestul din grădină să reclame. Furându-ne, cu viata, de secrete,

De-am evada din lunga amnezie Dar la un clinc se limpezeşte-n jururi

Care ne ţine-n noi ca-n închisori, Şi curge totu’-n flama orbitoare
Ne vom muta în vise cu chirie Ce naştere şi moarte dă de-a pururi:
Să fim părinţi copiilor din flori. Vom fi de-acum lumină călătoare.

Alensis de Nobilis
84
BUCOVINEI Octombrie 2020

Dincolo de orizont...
*
Dacă mă întrebi, nu știu ce voi scrie.
Voi lăsa gândurile în bătaia luminii.
Un lucru e sigur: am așteptat primăvara, acest
anotimp
ce mă împlinește. Uneori, seara...

Mi-aș fi dorit… E ca o poveste, cu final fericit: în vale, iarba;

sus,
(o pălărie de paie) sus,
dincolo de orizont, dorința mea de evadare.
*
mi-aș fi dorit o pălărie Ferestrele inimii sunt deschise:
de paie, ” să intre primul venit!”
o cămașă de in Nu voi pierde timpul cu nimicuri. Doar cel ce
și-o inimă ce nu se teme, dansează
nu tresaltă pe flăcări... mă incită!
la soare. Nici mai mult, nici mai puțin; această cupă
* cu pelin...
și, iată, de o vreme... O voi bea, pe îndelete, până la ultimul semn
le am. scrijelit.
păsările vin, uneori, *
se apropie lin, Dacă mă întrebi, nu știu de unde-mi vin atâtea
niciodată mai mult gânduri indecise.
de-o rotire în cerc, de-o Eu încerc să te caut pe tine ... în unda grăbită!
mirare... Prea multe
* ultraviolete într-o singură privire.
în timp ce tu rătăceai prin livezi, Cineva îmi spunea, nu știu cine, că excesul
ca un crai, de culoare
eu îți păzeam și ziua te poate îmbolnăvi de iubire.
și noaptea; Ador roșul, arderea de tot... mai ales atunci
în zori, îmi legam pălăria când
de paie sub bărbie, macii sunt în plină floare. Ah! Cum era să uit:
să nu mă destram ” ție îți place alergarea?”
în unda arzătoare, să nu lăcrimez... *
* Uite! Acolo, pe pajiște, doi cai slobozi, și
mi-aș fi dorit o seară neîmbâlziți...
de vară, Să nu întârzii pe întinsele stepe!
cu păsări colibri în evantai Mai am câteva poeme să-ți scriu și-o ultimă
și soarele ascuns în privire; picătură de pelin ce m-așteaptă...
tu să-mi vorbești mereu Nu știu ce voi face! Ce gând să aleg dintre
despre iubire toate?
și eu, o paiață, să oftez pe ascuns... ” a bea sau a cinsti pe noul venit?!”
*
...sub cămașa de in,
un anotimp Valentina Becart
a țesut o poveste...

85
Nr. 3 (25) SURÂSUL

s onete

XLIII
Mereu mă-ntreb de unde-ai apărut
XLI În viaţa mea atât de liniştită,
Din cerurile ’nalte sau din lut
Vii tu, o, ducătoareo în ispită?
Degeaba-mi zic să nu te mai doresc,
Să nu-mi mai chinui sufletul, lăsându-l
Şi nu ştiu cum, pe unde ai intrat
Să spere într-un leac nepământesc,
În viaţa mea păzită de gândire,
Când tot ce-i pământesc mi-atrage gândul.
Că-n mintea răvăşită mi-ai lăsat
Un singur gând şi-acela de iubire.
Că mi se frânge inima de dor,
Când văd ale trecutului răsfrângeri,
Mă-ntreb de ce-ai venit, de ce-ai rămas
În locul unde de atâtea ori
În viaţa mea ce nu te mai încape,
Înlocuiam secundele cu îngeri.
Că inima îmi bate ca un ceas
Din care vor secundele să scape.
Degeaba-mi zic să nu te mai aştept,
Singur ajuns la al iubirii capăt,
De unde vii şi unde vrei să pleci
Eu nu-s îndrăgostitul înţelept
Acum când ştiu că te iubesc pe veci!
Să îmi pot ţine inima sub lacăt.

Căci între inimă şi gând există

Mereu o lacrimă şi o batistă.
XLIV
Dacă ştiam că numai prin iubire

XLII Pot să ajung în înlăuntrul meu,

Unde sfârşeşte marea nesfârşire
Şi-ncepe totul iar, din Dumnezeu…
Ziua de azi e binecuvântată,
Căci nici nu ştiu prin ce împrejurare
Dacă ştiam că dragostea mă ţine
Pot revedea, gol, trupul tău de fată,
Departe de măriri şi de căderi,
Ca pe-o ofrandă, ca pe o chemare.
De răul cuibărit atât de bine
În Binele în care crezi şi speri…
Într-un ocean de suflete pierdute
Şi trupuri care-n jur s-au rătăcit,
Dacă ştiam câtă putere are
Tu, înşirând şi vrute şi nevrute,
Iubirea ta care îmi dă putere
Mi-eşti liniştea tărâmului dorit.
Să birui lumi, să depăşesc hotare
Şi calea să găsesc spre înviere…
Nu mai vorbesc de zâmbetul tău care
Spune mai mult decât ai vrea să-mi spui,
Te-aş fi luat din prima zi de mână,
De ochii tăi, privirea-mbietoare
Ca să îmi fii iubirilor stăpână!
Ce-aduce în fiinţă tot ce nu-i...

Să fie asta doar o împăcare

Sau e un semn că dragostea nu moare?
Nicolae Silade

86
BUCOVINEI Octombrie 2020

Se poartă clasic
Se poartă clasic, totuşi; Dali rămâne sceptic,
desprinde rugi cât şoimul înnoadă ziua-n pradă,
se-ascunde-n alte biblii; sărutul, de-o să-i cadă,
o să lovească-n cranii ce scuipă epileptic.

Se poartă clasic, totuşi; dar pabloescobarul

cu narcoterorismul rânjeşte ţântirimii,
cu plumbii încă-n hohot e tributar câtimii,
nu secolul albeşte în silă calendarul.

Se poartă clasic, totuşi; femeia-n avangardă

întinde iar măiugul şi-n ţesături alege,
cât piatra-n piramidă se scarpină de rege,
să mituiască focul, păcatele să-i ardă.

Se poartă clasic, totuşi; doar sânii se revoltă,

dorinţa li-i în clocot, aceeaşi ca pe vremuri,
şi-a expirat parfumul planeta - încă tremuri -
se-neacă în translaţii, nu pare dezinvoltă.

Sorb din pumnul nopții rouă Se poartă clasic, totuşi; mirajul e aseptic;
de secolul albeşte, Dali rămâne sceptic.
Trec oglinda apei, încă, nori, se lasă-n lunecare
şi îmbracă orizontul, se sfiesc… a înserare,
áripa de dinspre ducă se alintă sub nacele,
noaptea-mi este învelişul, am ca pernă mânji de stele. Nu plânsul, nu râsul
În transă, şi oul se mişcă, arípa
Gri, în plete fumegânde, norii se întorc în pripă,
se strânge-nlăuntru, membrana-şi adună
cât pe zări, tăciuni sub vremuri visurile-s, nu-n risipă;
şi lasă mareea să urce la lună
sorb din pumnul nopţii rouă – irişii trudesc luminii –
cât puii,-n lupoaică, îşi mistuie clipa.
trează, seva, din adâncuri, lin desfrâu redă tulpinii.

Lumina atârnă regrete pe mască,

Umbra - geamăt în surdină - în arcade ţi-i, în grindă,
nătângă se năruie,-mi arde cuvinte
veacului îţi vinde nervul, roţii pradă se perindă;
şi-n albe silabe uneşte morminte
copt, femuru,-n rătăcire, arde nopţile-n muiere –
cu Ursele… câte mai stau să se nască.
lut prin care să zvâcnească os în stea, apoi… tăcere.

Se pune pământului strat de uzură,

Norii lasă umbră vremii, cară mărilor catargul,
icoana,-n pridvoare, mai vindecă oase,
în a zorilor scăpare – spintecă, în treacăt, largul;
de molii amorfe secundele-s roase,
iei secundei miezul care din oglindă stă să vină
iar cerul, în ceru-i, mai naşte-o fisură.
şi îl cuibăreşti în ochii-ţi; noaptea-i stinsă în lumină.

Trădările,-n faşă, inundă nisipuri,

nu plânsul, nu râsul păstrate-n sertare;
li-i nudă-ncordarea – acolo,-n sahare,
îşi suflecă zorii, în falsele chipuri.

Valerian Bedrule

87
Nr. 3 (25)
De nu erai tu
O, nu. Nu!
De nu erai tu,
N-aș fi știut niciodată în viață,
În mine ce dor se răsfață.
O,nu, fără tine,
N-aș fi știut niciodată deosebi
Răul de bine;
N-aș fi știut ce-i suspinul, durerea
Și n-aș fi cunoscut înălțarea, puterea ...
N-aș fi știut ce-i beția și dorul,
N-aș fi cunoscut vraja pădurii, izvorul ...
O, nu, fără tine, iubire,
Nimic n-ar fi rodit în mine ...
O, nu!
Acum când m-ai adus la-nflorire,
Tu, iubire,
Te duci învăluită în zdrențele serii,
Lăsându-mi doar bicele durerii,
Și pustiul din vină ...
Oooo, iubire,
Pașii plecării tale mă dor,
Zdrobindu-mi mădularele de-abia închegate,
Dar tu îți pui ochelarii nepăsării;
Și te duci cu nestematele toate,
Izvor blestemat de păcate!
Oooo, nu, iubire, nu,
De vină nu ești numai tu!
88
SURÂSUL
Vino-n visul meu de nea!
Vino-n visul meu de nea,
Vino-n visul meu de dor,
Vino-n gândul meu de nea,
Cu-ntreagă iubirea ta,
Să te-alint și să te-amor!
Vino-n sufletul zăpezii,
În iubirea mea de-argint
Cu căldurile amiezii,
Vino ca Taica Arghezi,
Să te sorb și să v-alint,
Ș-apoi ca pe două stele,
Să vă-ncui ca-ntr-un mormânt,
În jarul inimii mele,
Veșnicia să v-o cânt!
Iremediabila întoarcere
Treceai ca o cerboaică,
Pictată-n must de noapte,
Printre priviri piezișe și obscene;
Și nici o lacrimă nu-ți strălucea sub pleoape,
A mea era un zâmbet crud pe gene ...
Când curtezani vulgari se furișau spre tine,
Eu rămâneam cu ceara-n ochi topită;
Iar tu te depărtai cu-alaiul voluptății,
Cu lumea ta în neguri risipită ...
Ducându-te, eu te vedeam un val,
Adus la mal apoi răsfrânt în mare ...
Și-n frâul mau nu mai aveam un cal,
Să mi te-aducă iar pe-a mea cărare ...
Iar când amurgul tolănit pe ape,
Te zăvora în crudul asfințit,
Eu nu puteam să te mai strig aproape;
Și de-auzeai, la ce-ai mai fi venit?
BUCOVINEI Octombrie 2020

Salcie neplângătoare
Norocul tău va fi, fată,
Dacă nu vei luneca în iarba verde,
Acolo, unde te vei pierde ...

De te vei boteza portocală,

Lângă sufletul meu - răcoare,
Vei putea rămâne-n vecie,
Iederă cu tulpină fecioară,
Sau un simplu și strălucitor
Bulgăre de soare,
Singurul bulgăre sfânt,
Numai la mine-n câmpie răsfrânt ...

Dor sechestrat
Decât să mi te mușc de lângă suflet,

Lui
Mai bine mi te-aștern în spuza veșniciei,
Să mi te mistui după bunul plac,
Ca pe un viers plăpând, de pitpalac ...
Ciprian Porumbescu
Iubito, n-am averi, nici galbeni, nici palate,
Au venit alaltă seară
Cu ce s-apuc să mi te sechestrez;
Pe aripa unui vis
Dar știu - naiv - ca Murgu să nechez,
Şi pe-o strună de vioară
Când vii spre mine, cu dorurile toate ...
Îngeraşi din paradis.

Au atins atent pământul

Vino Peste care se revarsă
Din vioara cipriană
Vino diseară, iubito, să ne-adormim împreună visele, O baladă îngerească.
Iar când stelele, cu culoarea ochilor tăi se vor pri-
meni, Au cântat o rugăciune
În palma ta mică eu pe toate le voi domestici ... Şi un Psalm al lui David
Ce se împleteau pe-o rază
Vino diseară cu pașii tăi, cu mângâierile și cu șoap- Spre luceafărul ferfid.
tele,
Vino pură cum ești! Iubirea fie-ți doar haină; Şi s-au înălţat la ceruri
Vino să biciui jivina din mine, ce te devorează în Pe o cale constelară
taină! Ca să cânte îngereşte
Mii de ani, seară de seară...
Vino, din patimi să-mpletim un covor, pe care
Pluti-vom săraci printre tristele astre,
Vino, să ne dăruim împreună lumii albastre!

Mihail Ecovoiu Doreanu

89
Nr. 3 (25) SURÂSUL

Voce din Cernăuți Fluierul

Către Eminescu

Mi-e dor... Azi mă înclin din nou peste-a ta Carte

Un ram de tei
şi-a răspândit
Din geniu izvorâtă, rugă lină, mireasma
De parcă o cortină s-a lăsat Care v-a dăinui mulți ani-lumină prin raiul unui neam
Pe granița și-așa bine păzită Și după neștiuta morții moarte. de oameni buni.
De nu mai pot ieși acum din sat —
Azi din pământ
Condiție de un microb urzită. Scriptura ta și limba ta divină prin firele de iarbă
Azi au statutul de minoritate, se-aude un poem
Aștept să trec Siretul la Siret Și stau constrânși în recea nedreptate cântat
Și să mă plimb în tihnă pe faleză, Cei ce vorbesc în limba ta română. în rugăciuni.
Să savurez albastrul din torent,
Să scriu și-un vers, așa, ca paranteză. Și dacă voi fuseseți epigonii Un ram de tei
Dar ne-ați lăsat o limbă îngerească cu măduva
Aștept să vin! Mi-e dor de Vatra Dornei, Și ea cuprinsă astăzi de agonii străpunsă
Mi-e dor de Țara munților bătrâni!
şi spart în coastă
Acolo brazii se avântă-n nouri Doar raza ta mai poate s-o renască. cu un cui
Și aerul nu-ncape în plămâni. Căci noi, posteritatea, doar begonii încins,
Mai semănăm la soclu-ți ca să crească... cânta la răsăritul
Aștept să vin din nou la Piatra-Neamț,
unui secol
Să urc pe Cozla cu telegondola,
o doină
Să văd Carpații-n verdele lor lanț,
auzită-n paradis.
Ceahlăul – o emblemă-a tuturora!
Imn graiului
Un ram de tei
Mi-e dor de Vama, cu al ei umor
Mi-e graiul mamei un Cristos pe cruce cioplit în chip
(Și chiar de-i Vamă, n-are frontiere!)
Ce s-anălțat la ceruri pentru noi, de înger
Cenaclul patronat de un Păstor
Atât de sfânt și tot atât de dulce străpuns în creștet,
Și-n trup, și-n suflet parcă-ți dă putere!
Și tot atât de schinjuit de goi. mâini
şi în picioare,
Aș vrea să-ajung cu drag la Botoșani,
Mi-e graiul mamei sfânta rapsodie cânta din rugăciunea
La Teatru „Eminescu” — de elită!
Cântată-n raiu‘ acestui univers, unui neam
Să văd ce-a „pus” în ultimii doi ani
Doar îngerii îl toarnă-n poezie un cântec vesel
Gabi Balașa-n „Traista” sa vestită!
Sfințind cu el al rugăciunii vers. şi un psalm de jale...
Vreau să revin în Târgul de la Ieși
Mi-e graiul mamei paloșul de veghe, Argument
Unde se vinde carte românească,
Un Imn cântat în Cer și pe Pământ Mă caut
Pe-alei de clasici gândurile-ți țeși,
La deșteptare, dar și la priveghe, printre rădăcini
Ei ne-au lăsat o limbă îngerească!
În graiul tău te urci la Domnul Sfânt... de brazi
și nu de mărăcini!
De fapt mi-e dor de-ntregul areal
LA MULȚI ANI, LIMBĂ STRĂBUNĂ, Pentru aceasta
Pe jos l-aș trece de-aș avea putere:
SFÂNTA NEAMULUI ROMÂN! am temei —
Aș tece prin Moldova și Ardeal,
PÂN' LA DANGĂTU-MI DE CLOPOT srăbunii mei,
Prin toată Țara limbii maicii mele...
NUMAI ROBUL TĂU RĂMÂN! străbunii mei...

Nicolae Șapcă

90
BUCOVINEI
Punct
și de la capăt...
Vântu-mi culege
florile timpului
din plete rebele de viaţă,
ce încă păstrează
aroma zilei de ieri.
Adevăr absolut,
secunde ce alunecă-n timp,
întrebând ce-am făcut...
Am să-i răspund:
Picături de iubire-am cules,
flori, cuvinte şi simţiri pe ales,
surâsuri, gânduri bune
ce-ncap într-o clipă
şi-n albastrul de rai
inima îţi ridică.
Seara, târziu,
sufletul plin și zglobiu
tainic revarsă muzică dulce,
aleasă, scutură secunde-n
aromă de timp.
Din ziua de ieri mă ridic.
Cu inima plină de azi
mulțumesc, zâmbesc,
cred și sper, apoi,
plec mai departe...
Octombrie 2020
Lupta Cel
Am tulburat adâncurile toate din inimă
dorind să aflu ce sau cine sunt,
viaţa rupeam în valuri sparte, Astă noapte,
să nu îmi lase zborul frânt. mi-a plâns o lacrimă
Luptam cu liniştea din mine, din suflet.
purtam durerea la pachet, O luase razna, la vale,
dădeam în jur doar bucurie, când pe un obraz,
zâmbetu-mi - sacru legământ. când pe celălalt.
Mergeam prin fum sau prin cenuşă, Două buze
mă poticneam, mă ridicam cu greu fremătau,
de-a curmezişul cu pasul şi cu gândul, o urmăreau
cu vrerea şi-ntrebarea, chiar cu timpul, prelingându-se.
ştiind că trebuie să lupt, să-nving și să fiu eu. O inimă
Știam că doar luându-mă de piept cu viaţa, şi-a trimis
puteam să aflu ce sau cine sunt. căldura-n cuvinte,
Astăzi, cu fruntea sus, pe drumul meu, sorbindu-ne
nu vreau mai mult decât mi se cuvine, dintr-o înghiţitură,
nu vreau a şti cărarea mai departe, pe mine şi pe lacrimă.
nu vreau să-mi sprijin viaţa pe un verb... Erai tu.
O iau așa cum vine, iubind-o, lupt mereu. Îndrăgostit…
N-aş vrea să crezi că pot mai mult ca tine...
Încearcă omule! Tu vei vedea că nu e greu!
Gând liber
Dă-i libertate gândului
Z gomot surd s-alerge în lume,
poftă de viaţă
în suflet s-adune!
Ţăndări de sunete...
ale unor suflete-n vaier, Să te-ntoarcă în timp,
printre cuvinte vetuste,
ce par a se-neca în picăturile ploii.
Dintr-o dată, tăcerea ne sparge timpane, cu dulci poeme
citite de fete
făcându-şi loc, cu greu, printre
bătăile inimii din ce în ce mai gălăgioase. în lumină de-opaiţ.
Să-l plimbe pe dealuri,
Afară, primăvara recită Bacovia
într-un oraş deasupra căruia să meargă-n pădure,
din fluier doinind
cenuşa se cunună cu stropii de ploaie.
Mâinile lungi ale unui nor negru şi fără secure.
Prin amar şi prin dulce
încearcă să spele faţa nevăzută a lumii,
ştergându-i cu grijă ridul și roua gândul de s-o duce,
treacă-apoi prin ploi,
din colţ de ochi curios.
Cerul îşi amanetează lacrimile iubirii să rămână doar dulce,
să-l spele de-amar
pe umărul colinei unde stă semeaţă
„Cetăţuia” - refugiu la durere. când l-o gusta viaţa
să-i simtă dulceaţa.
Tăcerea-mi numără secundele primite
într-un tic-tac nostalgic, De-l vei regăsi,
într-o zi de vineri,
un rondel de timp
construit pe frânturi de viaţă să îţi amintească
c-am fost şi noi tineri.
ce vor fi cândva aruncate,
atât de uşor,
Olguța Luncașu Trifan
la întâmplare,
în moara uitării.
91
Nr. 3 (25) SURÂSUL

Boala asta-i importată

De la cei ce deţin „potul”
Şi concluzia-i testată:
Doar prin rating, conduci totul!

Când emisiunea care

N-are „rating”, e-anulată,
Mai degrabă mi se pare
O cenzură camuflată.

Dacă la TV, ’n ziare,

Doar deştepţi s-ar prezenta,
DESPRE RATING, Dintre noi, chiar fiecare
DOAR DE BINE! Între timp s-ar deştepta.

După nouăzeci încoace, Însă ştie lumea toată

Ce a fost, nu mai contează; Că-i mai greu la început,
Presa cam în tot ce face, Căci o minte luminată
După „rating” se ghidează. Nu-i uşor de priceput.

Ca să-ţi poţi închipui: E nevoie, ca atare,

Public, deci, nu se mai face Să explici, ca orişicine,
Ce crezi tu c-ar trebui, Pe-ndelete, cu răbdare,
Ci mai mult ceea ce place. Să-nţeleagă ce e bine.

Deci, la vreo emisiune, Dar cu-asemenea proiect,

Sau articol, în ziare, Perspectiva ar fi sumbră
De se uită multă lume, Pentru cei ce, indirect,
Cică face „rating” mare. Dirijează tot, din umbră.

Nu contează ce şi cine, La TV sau în ziare

Are, n-are consistenţă, Vezi articole, programe,
Pentru presă este bine Doar cu-audienţă mare,
Dacă are-audienţă. Să ia banii pe reclame.

Chiar de-s nonvalori în faţă, Pentru-a-şi întregi bugetul

Şi deştepţii-or să se-ncline, Presa astfel se destramă,
Nu-i nimic, aşa-i în viaţă, Căci devine cu încetul,
Face rating, deci e bine! Dependentă de reclamă.

Cu succes de-mpăunează Cu audienţă bună,

Mai mereu pe-un fitecine, Ce vedem, sau ce citim,
Pentru presă nu contează; E ce cântă lor în strună,
Face rating, deci e bine! Nu ce-ar trebui să ştim.

Din ce mulţi doresc să facă, Şi-adevărul le prieşte

Cine ne comandă-n fine, Şi minciuna le convine,
S-acceptăm că numai dacă Că scandalul ce-l stârneşte,
Face rating, este bine?! Face rating, deci e bine!

92
BUCOVINEI Octombrie 2020

Prin anchete de faţadă, Glume proaste, sex, spectacol,

Cu nimic n-or să-ţi aline Străluciri multicolore,
Chinul, însă multă sfadă, Uită toţi ca prin miracol
Face rating, deci e bine! De problemele majore.

Discutând de sănătate Neatenţi la mici detalii,

Ce abia se mai menţine, Clevetesc şi se distrează;
Să te faci că vrei dreptate N-au haz intelectualii!
Face rating, deci e bine! Nu ne mai interesează!

În dezbateri importante, Atmosfera-i minunată,

De-ţi induc ce le convine Le merg toate ca pe roţi!
Abordând idei „frapante”, N-ai să fii bogat vreodată,
Face rating, deci e bine! Dar te fac să crezi că poţi!

N-au soluţii şi nici planuri, Şi aşa, ei, anonimii,

Dar ideea iată, vine: Profitorii „înţelepţi”,
Sex, manele şi cancanuri! Cu susţinerea mulţimii,
Face rating, deci e bine! Închid gura la deştepţi!

Când în culmea nesimţirii Astfel, promovând nimicul,

Fac spectacol cu destine, Peste tot, jur împrejur,
Chiar de-i împotriva firii, Noi ne mulţumim cu circul,
Face rating, deci e bine! Ei, cu traiul de huzur.

Împlinită chiar, dorinţa O aşa manipulare,

Însoţită-i de suspine! Cum nicicând nu s-a văzut
Nu contează, suferinţa Şi cu anvergură mare,
Face rating, deci e bine! Doar prin „rating” s-a putut!

Ne-amăgesc că suntem primii Având bani, putere mare,

Mai presus decât oricine; Vrem să-şi facă - ţineţi seamă -
Satisfacţia mulţimii Televiziuni, ziare,
Face rating, deci e bine! Special pentru reclamă.

Viaţa noastră e o dramă Nu mai vrem să ne încurce,

Şi uitând de unde vine, Vrem ca să trăim frumos!
Ne hlizim la panaramă... Conştiinţa nu ne-o spurce
Face rating, deci e bine! Cu-al lor „rating” păgubos!

La concluzia ce spune: Căci valoarea de revine

„Face rating, deci e bine!” Şi-om deschide alte porţi,
O-ntrebare se impune: Despre „rating”, doar de bine
Face bine, pentru cine? Vom vorbi... ca despre morţi!

Şi în loc de idealuri,
Sau dezbateri de idei,
Ne încântă cu scandaluri Gheorghe Bălăceanu
Şi programe de doi lei.

93
Nr. 3 (25)
VISATA MEA...
Visata mea, de-ai fi mereu cu mine,
Eu te-aș iubi cum nu s-a mai iubit,
M-aș bucura de zilele senine
Și aș trăi o viață fericit.
Dar dac-ai viețui în alte sfere,
Și-n alt tărâm ar fi să-mbătrânești,
Luând–mi telepatică putere,
M-aș mulțumi cu gândul că trăiești.
Iar dacă singur, ani și ani de-a rândul,
Ar trebui să sufăr sorții triști
Că nu ai fi, m-aș mângâia cu gândul
Că ar fi fost posibil să exiști...
O FRUNZĂ
Vezi frunza asta, palidă, de-arțar?
E scris pe ea romanul vieții mele,
Am pus-o-n plic și ți-am trimis-o-n dar
Să o citești în nopți pustii și grele.
Din sufletu-ncărcat cu prea târziu,
Am tot gravat cu toc muiat în chin,
Cu negru-adânc pe fondul arămiu,
În fiecare zi câte puțin.
Atinge-o-ncet, cuvânt după cuvânt,
Ca să-nțelegi cum depărtarea doare
Și-alege apoi o zi cu ploi și vânt
Și las-o-n voia vântului, să zboare...
SĂ SE-MBRACE
COPACII...
Să se-mbrace copacii în straie domnești
Și pe dealuri și văi să vegheze căpițe,
Să coboare luciri din adâncuri cerești
Și să sune tălăngi în străvechi poienițe.
Să se legene crengile lungi de arini,
Să se scuture frunze direct de pe lună,
Să ne-mbete mirosul de fum din grădini
Și șoptind și râzând să pășim împreună.
Să ne-ncânte amurgul cu ten violet,
Pe sub sălcii ce plâng să găsim adăpost,
Să te iau de un braț, să te-apropii încet
Și metodic și blând să te-nvăț pe de rost.
94
SURÂSUL
BLESTEM
O zi am fost în paradis cu tine
Și ne-am iubit cu sete, impulsiv,
Deși, printre suspine, obsesiv,
Spuneai că-mi dai ce nu mi se cuvine.
Și-ai vrut să te desprinzi definitiv,
Dar drogul amintirilor revine
Și-l alungăm spunând c-așa e bine
Și-l punem pe adio laitmotiv.
Dar liniștea zadarnic i-așteptată,
Că, separați, din seară până-n zori,
Cu viața pe vecie bulversată,
Trăim, printre mesaje și scrisori,
Blestemul de-a ne fi-ntâlnit o dată
Și de-a ne despărți de mii de ori.
CE PACE IERI...
Ce pace ieri și astăzi ce furtună,
Ce vânturi fioroase, ce stihii!
De ce se-ntâmplă-așa anomalii,
De ce nu e tot timpul vreme bună?
E legea firii, poate c-o să-mi scrii,
Dar spună cine ce o vrea să spună,
Eu îndrăgesc doar nopțile cu lună
Și zilele cu bolte sinilii.
Puțin durează zilele senine
Și liniștea și tihna ți-au zburat,
Că pacostea pândește și revine...
Cum e și dorul ăsta blestemat
Ce dă năvală astăzi peste mine,
Când ieri eram convins că te-am uitat.
Petru Ioan Gârda
BUCOVINEI Octombrie 2020

Răs-plat ă !
Într-o vară călduroasă și în toate specială,
Cu urechile ciulite , coarne lungi, picioare zvelte,
Ajunse în vârf de munte o modestă căprioară,
Străbătând pe căi sucite, bătând tare din copite,
Behăind de colo-colo, aliată cu o cioară:
-Nu știu, zău, în lumea asta nimeni nu mă bagă-n seamă!
Și mă-ntreb : din pizmă crasă, că-s prea rară și deșteaptă,
Temerară din născare și nu am astâmpărare?!
În bârlog mi-am adunat lujeri, măceșe de munte,
Flori și muguri din pădure, dar și frunze multe, multe…

Emoţ ie Cerbul mă privește galeș, ursul mormăie și el

Iar un lup din cei bătrâni, care e, de soi, hapsân,
Zburdă-n jurul meu, că doară, i-o pica paraua chioară!
Fior indus Și aș vrea să mai adaug că sunt o bovidă rară
de-un gând Nu știu dac-ai remarcat, ca prietenă ce-mi ești
pe-o aripă de vis Și în juru-mi croncănești, că eu îs cea mai grozavă,
doarîntr-o clipă Chiar de blana mi se schimbă în culori mai spălăcite
sprecăimișcătoare Din vară și până-n iarnă, ea tot poate să excite…
deschise-ntr-un abis Dar când vezi pe una-alta cum se-agită pe degeaba,
îninimăînchis. Pe alt munte sus de tot fluturând în van podoaba,
O încordare Prin tirade plicticoase și-n behăiri prețioase
șiașteptare Dând din labe, ore-n șir, parc-ar aștepta peșin…
cu nerăbdare… Lăfăite în splendori, pe mine mă trec fiori
Chiarșivibrație Și mă enervez pe dată, de mă fâțâi deseori
din agitație, d-aia, ce mai, tura -vura, nu-mi pot stăpâni nici gura…
cedăsenzație Cioara nu putu să scoată niciun „cra” în astă vreme
șipalpitație, Printre-atâtea anateme și, privind-o printre gene
de tulburare Îi spuse cu glas dogit, care sigur a țintit:
șiiritare. -Draga mea, bagă de seamă
îi fi tu precum tot spui,
Freamătplăcut
însă eu am învățat chiar în cerul prea înalt
amețitor,
Că un pic de modestie prinde bine orișicui…
înșelător, ispititor,
Iar de nu poți suferi, însă iute poți bârfi
picuratpe o aripă,
Du-te pe alt vârf de stei, dacă asta tu o vrei!
deo clipă
Căci se poate s-ajungi din plaiul cu floricele
ceteînalță
Luminat de cer cu stele
pe căimenite
O biată capră râioasă
șiaurite
Părăsită, amărâtă,
întruzidire
ba chiar cum zici, plicticoasă!
șimântuire…
cu cordele și cu barbă
Emoție? O senzație cu ca în cântul cel de iarnă,
Motivațieși „Ța -ța-ța, căprița mea”,
Ovibrație,ori Aste vorbe știu că dor
Tulburaresau Dar „trofeul” ce-l râvnești
Incordare cu un Mai degrabă îl găsești
Efect de…emulație În tolbă…de vânător.

95
Maria Apetroaiei
Nr. 3 (25) SURÂSUL

Cuvinte antiglonţ
Aud zilele pe care le-ai aruncat la gunoi!
Ghici ce!
Îngerii mascați înoată în destinul tău,
apoi mi-l pun în sacul de dormit.
Cu siguranță Dumnezeul tău nu mă iubește,
iar garanția sufletului meu a expirat de mult...
Ce amuzant!
Metaforele trupului tău mă definesc în cele mai vindicative cuvinte,
cu dialoguri legate la ochi.
Mă simt ca o declarație cumpărată din comerț...
Poți iubi așa ceva?
Un secret literar, cu orgolii în plămâni
ce respiră dragoste low budget
călătorind prin Europa...
//Sfârșitul//
ne întinde o capcană la altar
iar înainte de război
Regula romantică constelația mea antiglonț se va răzbuna.
Poți dormi liniștit!
Sărutul tău mă adună de pe străzi,
mă îmbracă în cea mai romantică oră cu tine
și, pentru că nu există cuvinte,
am să-ți mulțumesc prin semne.
Fiindcă mă iubești, am să mă deghizez în zile și într-un suflet roșu/negru.
Când voi pleca,
te voi asculta în același cântec, noaptea, când nu pot să dorm.
Apoi, să vină vara!
Să nu știu cum mă cheamă, cât mai am de trăit!
Să te iubesc bolnav,
ca o femeie
și ca un copil strigat de Dumnezeu...
Iartă-mi timpul spânzurat în mine!
Am să îmbrac o doamnă
și am să ascund în haine toate mesajele fără aer...

Dimineaţa rece de iarnă

Bine, dar eu nu pot să închid poezia; mă ține un fel de rugăciune retro imobilizată.
Tristă...
Un București pictat alandala cu apartamente seducătoare și singure...
O rimă potrivită pentru costumele subterane ale sfinților.
Eu?
M-am vândut căminului de lupi pe ani de zile cu tine și cu pantofii tăi pe scări...
Nunta de pe perete este o tipă pierdută,
obsedată de culori ușoare,
sau dimineața rece de iarnă...
Îmi sărută glezna acest comentariu inteligent;
Aș menționa că îl iubesc, dar nu l-am mai văzut.
Roșu și străzile cu clape pentru credința în perfect și iubirea pentru alt look.

96
BUCOVINEI Octombrie 2020

Atât de poet
Avem nevoie de o ramură grotescă a realității ca să ne dăm seama că vampirii poartă ochelari.
Pentru a descoperi biografia zilei de azi îți trebuie un procent inedit, mai mare ca stelele purtătoare de ore vii.
Ghidul nostru devine stickere și emoji-uri
pe abdomenul plat al fotoliului din living...
Transform mitul clepsidră într-o vacanță pe malul mării.
Tu ești atât de poet,
încât soarele stă pe un șezlong
și spatele clădirilor învelite în nucă de cocos mi se par flexibile...
M-am așezat pe scaun în prima bancă de la mijloc
pentru că n-am mai mers de mult ca un scriitor pe pereți,
pereții ăia care poartă sutiene roz, mulate...
Și de obicei înainte să plec de acasă mă gândesc la ce voi face când viața nu-mi dă lămâi.
Scurtmetrajele destinului se împart egal pe gardul de tablă
și simt nerespectuos cum sparg suportul de vise de pe laptop.
Pe acoperiș unde am locul meu de creionat mutra mecanică a stâlpilor tensionați
mi se varsă în balada cu zambile tot orașul de câini orbi;
se strecoară prin geacă
un tratament sintetic pentru story-urile de pe instagram.
Azi nu semnează condica apusul așa că ne întindem până la Tokyo cu citate și cafele cu lapte.
Orizontul face genuflexiuni pe agenda mea
și tempera nu se usucă decât la discuții despre bancuri din Moldova...
Atât de poet ești!

Astérix şi Obélix
Noaptea în jurul meu înălță o umbrelă roșie.
Aruncă în mine o nuanță neînregistrată stelară,
acacia,
iar în pupilă am o valiză de nebuni;
Și se naște copilul cu zece neliniști...
Hai să ne facem soare pe casă!
Și până acolo să conducem o barcă neortodoxă.
Înainte să cântăm pe fundul Atlanticului o iubire înrăită și construită din vermillon.
Cu siguranță se vor revolta filmele cu monștri!
Când ne vom ține de mână toate șuruburile sorții se vor pocăi iar apa se va transforma în amintiri acril-textil.
Indicatoarele nu ne duc la Arcul de Triumf.
Nu.
Îmi dictează cercurile o comoară cu ștaif,
îmbrăcată în salamandre și flori.
Poate doar Astérix și Obélix ne vor conduce,
iar emoțiile mele se clatină pe podul templului.
Prezentăm deja o paranteză a figurii umane;
această biologie a timpului se deschide fix la pagina 11.
Titlul este ,,Pitagora vest”.
Poți să mă dărâmi dacă vrei, nu uita că am răbdarea acidulată și orice schiță vorbește despre mine.

Ioana Cristiana Badea

97
Nr. 3 (25) SURÂSUL

***
ei tot asta ziceau
să-mi iau versurile şi să plec
ei erau cei mai buni critici de artă
cele mai perfecte căi înaintea pierderii minţii
era greu să mori cu ei alături, salvatorii
eu sunt încă în şanţ strigam
tocmai mi-am împuşcat adversarul
eu cui rămân?, şi se-ndepărtau de mine ca de-un ciumat
eu în Isus am tras cretinilor
aş fi strigat
pe El L-am ucis mortal domnule general
acum daţi-mi gradele promise
daţi-mi vila pe coasta de azur daţi-mi banii valuta
până la urmă am luat cadavrul acela
şi l-am îngropat unde nimeni n-ar fi bănuit.
***
inima mea cedează
mama şi tata fraţii şi surorile vin anual
prietenilor duşmanilor amantelor
în ţintirim şi se roagă pentru fiul căzut în irak
inima mea mă lasă
se roagă cu putere să fiu iertat de maşina mea de scris
frumoşilor urâţilor fumătorilor
lacrimile lor udă osemintele lui Isus – El e stăpân pe-acolo
fiecare bătaie a ei
fraţilor mi-am greşit mormântul
devine câte-un dumnezeu păgân
iar va veni vreun general să mă caute
pentru că al meu nu mi-ar face asta
poate dă de Hristos în mormântul soldatului necunoscut
inima mea pluteşte deja în sfere înalte
şi-L va face şi pe El erou
în alcool şi tutun
(Nu va mai urma)
pe mări de cafea şi prin ceruri de iarbă
sunt părăsit dragilor perverşilor desfrânaţilor
sunt firav fără ea – voi muri cred

*** undeva la o masă încărcată de amici

am câştigat ceva iubind atâtea fete şi femei
respirând culorile blândelor cearşafuri.
iubirea lor adevărată n-am aruncat-o
am tot încărcat-o pe umeri.
abia subteranele minelor din Motru mi-au frânt
omoplaţii ce tindeau să zboare
să fie aripi spre ele, uitatele.
ce şi cui să fi cerut iertare pentru curvie
când aceste fete şi femei erau
cel mai potrivit adăpost în faţa mâniei Lui?
nicăieri nu mă mai pot ascunde
din această dimineaţă iadul e pe pământ
iadul e curbura literei în care mă ascundeam deunăzi
iadul este ziua dumneavoastră în care mergeţi la seviciu
noaptea în care vă împreunaţi din obişnuinţă
iată-mă Doamne aici sunt Ţi-am adus o desagă
de crearşafuri frumos mirositoare
hai să le spălăm amândoi
ori şi numai eu singur
să demonstrăm odată pentru totdeauna
că bărbatul trebuie să fie legat de o singură femeie
nu de adăposturi în care se presupune mereu că Te ascunzi
şi femei un poet va scrie:
„dacă moare dăncuş înaintea mea eu voi plânge puţin”
nesfârşiţilor luptătorilor maniacilor înmărmuriţilor
nu m-aţi mai iubit
aşa că nici inima asta nu mai e de folos cuiva
rătăcită în lumea de zdrenţe
mulţumesc fraierilor răbduriilor divorţaţilor de pedepse
inima mea n-a avut loc de veci în voi
nu v-aţi cumpărat lopeţi şi târnăcoape din timp
veţi umbla cu plasa de prins fluturi
cu monede în buzunare pentru toţi cerşetorii
crezând că-mi veţi aduce inima înapoi
şi-mi veţi putea da ca de obicei, un ban la colţ de stradă
vă rog să plângeţi astăzi
mâine sensul va dispărea
numai sarea lacrimilor va putea
trasa viitorul poemelor voastre
poeţilor tardivilor rămaşilor
Ştefan Doru Dăncuş

98
BUCOVINEI Octombrie 2020

Să încercăm
Herghelii de pegași înhămați la un gând
să zboare înaripați de roua înstelată
prin inima noastră rezonând
revărsând înspumate vise așezate pe-o rană.
Herghelii de pegași nestăpâniți
nici cu frâul de aur dăruit de Atena
ne surghiunesc trupurile pe înserat
povestesc despre doi aștri așteptând
corăbii de iubire în portul uitat.

Ca vântul
Ca vântul să-ți atingă trupul flămând
de zborul pe aripi cu gust de iubire
plămădești de zor nemurirea prin florile albe de cais
cu mâinile-ți veșnicind lutul zbuciumat de buze așteptânde.
Ca vântul să-ți atingă trupul flămând
de valul purtat de femeia care-i stihie arzând de doruri și patimi
slăvești neliniștea izvorului de apă vie cu focul din privirea sculptată în lumină
adăpând gustul câmpiei cu miros de flori de nu mă uita poposind pe tâmpla destinului.

Dialog
Clipe din palma mea în palma ta
se plimbă alungând tristețea toamnei îmbătată de capricii
arzând pe chipul nostru ascuns după o literă zveltă
găsind paradisul la masa păstrând mirosul trupului neînceput.
Și o stradă sinuoasă care duce la vârful tristeții
care-și găsește sălașul în inima-ți ca o harpă baletând pe cărările sufletului
ne răsădește flori singure de nufăr
pe tâmplele așteptânde alcătuind visate raiuri rotunde.

Întrebare fără răspuns

Pe care scări te urc la iaz de stele
să umblăm desculți pe cerul înspumat
cu dăruiri și așteptări flămânde
uitate în mijlocul câmpului nud tăiat de umbra zidită pe cuget.
Pe care scări te urc la iaz de stele
să cânți durerea scăpărată de parfumul tăcerii
privind licuricii aurii scăldați în ochii tăi de aer
ascunși în lujerul căptușit cu sâmburi și fiori.
Limona Rusu

99
Nr. 3 (25)
Căluțul
Căluțul cioplit de tata
s-a pierdut.
Tata nu.
A plecat pe gerul Bobotezei
să dăltuiască o cruce.
Nu știu ce va meșteri acolo,
poate-mi va ciopli urmele pașilor
în memoria clipelor,
zbatere mută în necunoscut,
să nu-mi pierd începuturile.
Nu știu dacă va închide norii
să nu-mi spele cugetul,
(Cuvintele nu cresc în pustiu),
poate va risipi disperarea,
neputința să-nving.
Căluțul cioplit de tata
nu s-a pierdut,
aleargă prin ochiul universului,
împreună reînvie zborul frânt
al sentimentelor de nemoarte.
SURÂSUL
din
AM COBORÂT ÎN MINE
La Copăcel
Când am plecat din sat
într-o căruță, cu-ai mei părinți,
dimineața dormea adânc,
îmbrățișată de îndoieli
pe fân cosit,
o actriță tristă,
ascunsă după cortina gândurilor.
Ochii pământului
La izvoarele zilei
mai păstrez defilarea copacilor Clopotele bat când vor ele,
pierzându-mă la fiecare cotitură. apoi tac.
Pe mulți nu i-am reîntâlnit, Se odihnesc pentru următorul.
poate au încălzit iarna bunicilor,
doar unul mai străjuiește mândru Rugăciunile vântură frunze,
drumul înstrăinării mele. la crucea de la căpătâi
ard lumânări.
Copăcelul de la “juma’ de cale”
până la orașul salvator, A murit cineva,
mă oprește la umbra lui, vorbeau unii,
îmi desface desaga mărturisirilor un popă cuvânta impasibil.
cernute prin sita clipelor umezite,
cu dojană înțeleaptă. Bocete planificate
pomeneau un nume,
La umbra lui mă simt pădure, să-l primească Cerul.
îmi desfrunzesc anotimpurile
să-mi văd trunchiul vlăguit Peste lutul trezit
în cumpănirea rece a fântânii. vin roșu,
veșnica pomenire.
Reîntoarceri Tata aștepta liniștit
sărutul pământului,
Într-o picătură de zbor ancestral umedă tristețe.
trec lanuri de așteptare,
îndrăzneala scade fără să știu, Clopotele se trezesc,
pădurea mi-a uitat numele. ultimul semnal,
la primăvară firul ierbii.
Eram un trădător lustruit pe asfalt,
pierdut în pulberea timpului,
minunea apusurilor nu mă recunoaște,
plecarea m-a rostogolit în veșted.
Cu neliniștea călătorului dezorientat
caut reîntoarcerea în limpezimi,
ulița satului mă cheamă
din robie până-n durere. Gheorghe Şerban
100
BUCOVINEI
Literatură
Loc minunat de întâlnire
Localitate sud americană
Jongleria cu balonul rotund
Sport național.
Întrunire științifică planetară
Congres pe tema:
Rolul sunetului în muzică
A cuvântului în poezie.
Argumente după argumente
Aplauze după aplauze
Aprecieri cu diplome
Se înflăcăra universul
La final un participant
Cu temă rezervată
Prezintă rolul
Cuvântului în muzică
A sunetului în poezie.
Rând pe rând
Entuziaștii participanți
Încovoiați să nu deranjeze
Părăsesc grăbiți sala.
Organizatorii pentru a salva situația
În locul diplomei de participare
i-au acordat posesorului de discurs
premiul Nobel pentru Literatură.
Ora interioară
În cutia toracică
Vânzoleală și frig
O tuse tuberculoasă
Vizitează stăpânul.
Suferința stă închisă
Așteaptă esențe conservate
Mult aer coniferic
De la Moroeni sau Soveja.
Albul zilei pare ireal
Măsurarea timpului oprit
Masa omogenă cenușie
Nu mai curge peste oase.
Clepsidra este plină
Praful de oase se scurge
Cei vizați sunt chemați
Să-și facă rezerve de aer.
Calendarul nu-i de folos
A mai rămas o cifră
Începe numărătoarea inversă
Gust miros văz auz abis.
101
Octombrie 2020
Netraductibila
inconștienţă
Dimineața răsfoiesc
Inventarul dorințelor
Scrise fugar la înserare
Pe caietul așteptând cerneala.
Dorința prezentului:
Lipsa inspirației
În a traduce
Sudatul nasturilor la manta.
Vor suspina cei știutori
Vor abandona cei inconștienți
Mândru că nu vor găsi râuri
Fecioarelor cu bandajul sub piele.
Strigătul nopților livide
Șovăiala soarelui
În curtea de smarald
A țeposului adolescent.
Brazde batjocoritoare
Străjuiesc rănile deschise
Tremurul anapoda al pânzei
Ce ține vântul la piept.
Furia arde schelete
Pe pământul încăpățânat
Ce ascultă de n veacuri
În liniște de mormânt liturghii.
Ionel Pintilii
Nr. 3 (25) SURÂSUL

CINE SUNT EU?

Cine sunt eu?
Întreabă luna
Când îmi sărută fruntea și obrajii.
Cine sunt eu?
Întreabă soarele
Ce-mi curge sfios în sânge.
Cine sunt eu?
Îmtreabă gândul
zidit în el însuși.
Lunecarea oaselor mele
ce cresc-napoi,
spre copilul ce-am fost
nenăscut încă
și-apoi...
FEMININ SACRU POETIC voi fi eu!

Nu fabric cuvintele
Le trăiesc mai ades
și mă las trăită de ele, CÂNTEC ȘI DESCÂNTEC
cum se lasă trăit cerul vara de soare
ori noaptea adâncă de lună, de stele. Am să împrăștii peste tot
Nu fabric cuvintele cântec și descântec
Le trăiesc mai ades până spre capăt de lume
În zorii de zi ca un privitor, de unde tu,
În aerul dintre aripile unei păsări în zbor, un rătăcit
Ori în cuibul ceresc. în căutarea izvorului
din care vrei să te-adapi
Nu fabric cuvintele pentru veșnicie,
Le trăiesc mai ades. ai să cauți
Atunci când nu SUNT, să vii către mine
îmi apun cuvintele, să-ți ostoiești setea.
și mă fabric pe mine Ai să m-auzi?
ca și cum n-aș fi, Îți scrijelesc numele
îmi croiesc un alt sens pe scoarța nevăzută
decât cel pentru care-am ales să vin a tuturor copacilor
la-ntâlnirea cu oamenii. nenăscuți,
mari si bătrâni din codri,
Nu fabric cuvintele. într-un descântec ce să mi te-aducă.
Cuvintele din mine cu care trăiesc TU, același EU,
mă zidesc mai apoi într-o altă formă
ca nu cumva să-ncerc să le fabric, a sălbaticului originar
să le îmbrac cu viața ce zburdă nestingherit
să le port în mine, pe văi cu lună nouă
în lutul meu ceresc pe creste cu lună plină
cu care cresc într-un galop nebun
ca-ntr-un ou de lut sacru. spre el însuși și Dumnezeu.

Oana Țogan
102
BUCOVINEI
Poem de luni
orașul e limpede
cu gust de clor în amprente decadente,
peste el va cădea noaptea cu stelele aprinse.
prin cărți e o agitație fără răspuns
pentru lumea clătinată din încheieturi,
ceasurile bat tot mai lent
sub ochii unui sfânt subțire ca o dungă.
din cuvintele de ieri sar literele aprinse
într-un triunghi al Bermudelor.
cuvântul tu evadează
între sunetele adunate la un loc
dezlegat de praful umbrei.
continuă să cadă târziul peste noi,
dominator, neterminat,
într-un punct inevitabil de fix.
Umbra fierbinte
umbra fierbinte a frunzelor
se lipește de mâini
rochița frige pe coapse
tălpile tale cresc în înălțime
cuvintele mistuie efemer aerul fierbinte
silabele se despică diavolește și atacă
miroase a lună tocită
copacii se scurg către noapte
nimicul e o nălucă ce-mi fură ființa
103
Octombrie 2020
Verdele căzut
sunt într-o amintire deschisă
sedusă de goana cuvintelor
într-un ecou de freamăt spânzurat de tălpi.
mă doare înfrunzirea fără mine,
lumina înflorită pe crengi
și verdele căzut peste noapte.
fereastra se varsă afară
între două cuvinte suite la geam,
tâmpla ta se-nclină spre mine.
ninge cu flori albe în parfum de viață,
ninge atât de alb și de viscolit.
lumea pendulează în teroare
strivind cu durere lumina între gene,
neliniști în tăcere, rătăciri absurde
în casa luminii e frig și întuneric.
melancolia a intrat în case
cu umbră de spini în formă de cruce
în aerul amar crucificat în salt.
Soarele a căzut
soarele a căzut pe pământ
risipa lui sare domesticit peste tot.
e o fericire în fața întunericului,
o continuare mută de moarte albă.
mergem cu ochii în pământ
în timpul de rezervă constrâns într-o panică a aerului.
existențele noastre sunt lipite una de alta,
suntem prizonierii unui prezent imobil.
copacul singur ne privește fără zgomot,
ultimele poeme au rămas prin mansarde,
necitite de nimeni.
libertatea liniștii e o durere prelungită,
nu mai împărțim culoarea ierbii,
nici nimicurile sublime cu acele fărâme din noi,
nici vântul nu mai e poetic,
suntem o sete uscată de gând vertical
fiecare stând singur în pustiul său alb.
Oana Frenţescu
Nr. 3 (25)
Hoţii cinstiţi
În scârbă se roagă la Domnul când fură la greu,
Obiceiul îl au din familii şi-l practică mereu…
Nu vor să fie prinşi niciodată de ochii pironiţi,
Sunt specializaţi, de sfinţi sunt părăsiţi…
În urma lor curg lacrimi şi sufletele plâng,
Mai ales bătrânii ce ţin morţile-n pârg…
Tinerii nu pot ieşi niciodată seara în sat,
Hoţii promit liniştea pusă în cuie de gard…
Împărtăşania hoţilor este scabroasă, de vrei,
Sunt cinstiţi la-mpărţitul prăzii-ntre ei.
Duminica
Duminica miroase a somn şi-a odihnă,
A plimbare frumoasă prin spaţii deschise,
A purificare de sânge prin lectură şi sport,
A iubire prelinsă din miere şi vise.
Duminica miroase a Dumnezeu şi a om,
A gângurit la sânii cu viaţă şi lapte,
Miroase a lumânări şi a tămâie sfinţită
Când stelele se cuibăresc la intrarea în noapte.
Duminica miroase a chei de veşnicie
Pentru aripi de dor trecute-n zbor de munţi
Către alte tărâmuri ce ne dau speranţa
Că ne-om transforma pentru urmaşi în punţi.
104
SURÂSUL
Iubire desenată
Boabe de rouă-au spart veşnicia,
Spatule de petale s-au aşezat
Pe rănile de vis a-nmiresmării,
Durerea mântuirii clipa a secat.
Ninge pentru noi, peste lumină,
Priveghiul înserării lăcrimează,
Apusul fără pene străbate elipsa
Unde îngerii iubirea desenează.
Ispita mea
Sunt supusul ei clipă de clipă,
E dulce în cuvinte şi în fapte,
Zâmbeşte des şi fără de risipă,
Buzele-i de poezie-s apte.
Mă torturează îndrăzneala ei,
Se vrea rotită-n ceruri prin sărut,
Vrea să zboare-n stol de porumbei,
De sus să vadă câtu-s de cărunt.
Pre limbă lăcrimez cu-nverşunare
Iubirea ce i-o port, deşi-i ispită,
O văd timid în clipe dulci-amare,
Se vrea la pieptul meu doar fericită.
Mă-nalţ cu ea în piscuri cu nămeţi,
O pierd prin marele troiene,
O fură, pentr-o clipă, îngeri zvelţi,
Îi desenează fluturi peste gene.
Aştept în răstignita mea iubire,
Se înveşmântă-n frumuseţe,
Între noi să fie-o mare potrivire,
Dar ea aleargă-n lume cu blândeţe.
Merge cu fruntea sus întru onoare,
Flacără de dor şi simţăminte,
Ispita mea este frumoasă floare,
O cred fără de spini şi când mă minte!
Marin Moscu
BUCOVINEI
La sânul mamei
Un loc mai cald, plin de iubire
Cum e la sânul mamei nu găsești
Și nici un rău nu va veni la tine,
La pieptul ei ca îngerii plutești!
Când viața te încearcă mult preatare,
La sânul mamei vrei să te pitești
Să uiți că-i greu și că te doare,
Doar liniște și pace să găsești .
Cu drag pe-obraji să te dezmierde
În brațe să te legene ușor
Povești să-ți spună pe-ndelete
Iar tu s-adormi încetișor!
Mama te știe celmai bine
Și te iubește chiar așa cum ești,
Ai bucurii sau nu îți merge bine
Doar mamei poți să-i povestești .
Oriunde-ai fi în lume, ce sentimente ai
Ea le trăiește mai intens ca tine
Căci inima pe care-n piept o ai
A smuls-o de la sine și bate-n piept la tine ! În pieptul meu mereu trăiesc
Moștenire Amănunte
din străbuni nesemnificative
Moștenirea din străbuni
Mândru să o prețuiești.
Ți-au transmis ce e mai bun,
Port și straie ca-n povesti.
Să vorbești în graiul dulce,
Chiar de limbați-e mai lată .
Porți în inimăși-n sânge
Toți străbunii laolaltă.
Datine și obiceiuri
Sunt comori nemuritoare,
Cercetând prin alte locuri
Nimeni altul nu le are.
Ce-ai primit, te definește,
Ești un om deosebit.
Iar valoarea mult îț icrește,
Ești stimat și mai iubit!
Elixirul tinereții
Un suflet de copil acum,
Aș vrea să simt în mine!
Șotron să joc pe-al vieții drum,
Zburdând spre zări senine!
Și cerul să-l privesc mereu,
Cu ochi de-ndrăgostită!
Sclipiri de stele-n jurul meu,
Să fiu mereu iubită!
Cununi aș vrea să împletesc,
Din flori de înțelepciune!
Cu ele să împodobesc,
Tot sufletul din mine!
Chiar dacă un rid pe al meu chip,
Timid încet apare
Și-n părul meu sclipiri de-argint
Lucesc acum în zare!
Toți anii strânși de mână!
Și înțelept mă joc, iubesc
Cu-n suflet veșnic tânăr!
Grațiela Cristina Solovăstru
105
Octombrie 2020
Ce vrei să faci cu a ta viață?
Ai vrea să fie-o poezie?
Cu capu-n nori de dimineață
Să stai în reverie?
Ce mai contează c-ai luat
Cândva un premiu mare?
Cred c-a fost neapărat
O pură întâmplare!
Mai bine-ar fi să te trezești
Și fă inginerie!
Căci doar așa tu sigur ești
Că ai o meserie!
Apoi, când trendul s-a schimba,
Învață economie,
Căci niciodată n-a stricat
O școală-n plus să fie!
Și combinând pe astea toate
Te-ocupi de zootehnie,
Și în grădină plante toate
Așteaptă îngrijire.
An după an, nenumărat,
Înnopți de nici nu ma iștii șirul
La capăt de bolnav ai stat
Să-ogoi oleacă chinul.
Și când gândești c-ai terminat,
De acum va fi doar bine
Cu soțul bun alăturat
Trăind în fericire,
De nicăieri , pe cer senin,
Un tsunami te-ncolțește !
Din ce-ai crezut că ai din plin
Nimic nu se găsește.
Și singură tu te trezești
Cum tremuri înpustie,
Și șchiopătând acum pășești
Spre... nu știi ce-o să fie.
Sunt care acum , mijind prin ceață
Privesc atent la tine
Ce s-a întâmplat cu a ta față
Ieri n-o aveai la tine?
Doar numai el, cum te-a privit,
Te-a cunoscut pe tine
Și-o viață-ntreagăte-a iubit
Trăind zile senine !
Nr. 3 (25) SURÂSUL

revederea odăii dintâi mozaic sufletesc

ea este pe aici, fixată între gardul destul rânced delir de trotuare, alertă iar de griu,
și urletul clopotului peste moarte și spaime trăite tramvaiul făcând educație-n nostalgii
pe aripa timpului ticălos infestat de violentul plâns, deranjează seninul iluziilor în spirale
pe cerul scund al ochiului purtat de iluzii tropăite. spre parcurile răpitoare de ciocârlii.

prin lunga emoție îi văd perdeaua roasă de așteptări. ochi rejucat în speriatul cer de sublim
trecutul mai pâlpâie la lumina cumsecade de icoană. grotească neîmpăcare e între luna
temându-mă că mă clatin, îmi cert în parte ceva fiori, furișată-n patul ațipit lângă gestul ei
mângâi frigul întunecos și amintirea-mi suplă diafană. și stelele dând foc fântânilor întruna.

revăd ploilor urme ce-și prelungeau umedele gene, străzile speriate de măștile silit-puse
până-n geamul obosit de privirile încercate-n răspuns. destramă și orizontul retușat în senin.
prin lumină tocită cum luna își trimitea prezența de lene talente alunecă lent în amar cuvânt,
și nepriceperea groasă-n chemări ce coclește-n apus. deziluzia-i umblet și-n atomi de venin.

podeaua mai scrâșnește sub tălpi, insist să văd dâra prin noi aleargă cronica anilor seduși
bilei de ebonită aruncată de când eram naiv copil cu sălcii despletite și învinețit suspin.
și când pradă mă lăsam fericirii și fericită mai era mâna sună presimțirea zborului de univers
spre peretele ce răspundea bilei c-un gest ușor fertil. în depresiunea verdelui ochi și alcalin.

uite, icoana muncită sub care se închina mama... învrăjbite petale de sentimente duse
sertarele încă gem; sub greutatea amintirilor în dungi și miresme stivuite pe buze de nori.
văd și un biet gând; iată-l, colo, furișat după oglindă în marsupiul repausului atrag atenție
lângă niște tăceri coerente și întinse cum niște rugi. umbletul uitării și consolarea uneori.

carevasăzică aici, s-a înălțat creasta creierului început, totuși, am început să cred în copita
mânjit de rețeaua lumii mai tristă ca stânca neînstelată, unei fantezii spre crângul împânzit
aici, au dat sentimentele-n lăstari întinși peste așteptări de brebeneii ce au chef să mă caute,
și spre iubirea cea urlată temător pe-o carne înșelată!... în visul poemului ce umbre a îngrijit.

și vai, cum mai sunt! vreau pe pereți să desenez variații

dar n-am markerul la mine, aici, unde de viață nu-i semn;
orătănii nu, zâmbete de foc nu, gânduri pe frunze încă nu
căci și răzătoarele și-au luat tălpășița spre un alt indemn. Mihai Savin

106
BUCOVINEI
ŞI IAR MI-E DOR
DE TINE, IAR…
Şi iar mi-e dor de tine, iar…
Şi ceru-i tot acelaşi parcă
De-un timp mă rătăcesc prin mine, dar
Sunt numai clipe care mă încearcă
Purtându-mă pe-aripi de calendar
Ce leagănă prin vers a vieţii barcă
Şi iar mi-e dor de tine, iar…
Şi ceru-i tot acelaşi parcă
Şi-n frământări de gânduri visuri par
C-ar încerca să se întoarcă
Şi nu mai ştiu de am habar
Cu ce lumină se încarcă
Şi iar mi-e dor de tine, iar…
Şi ceru-i tot acelaşi parcă !
PE LÂNGĂ NOI
A MAI TRECUT O VARĂ
S-au scuturat demult neliniştiţii maci
Iar eu nu fac decât să-ţi dau de ştire
Când poate-ai încerca, nu ştiu…să taci…
Că din imagini şterse poţi să faci
Un adăpost în timp, prin amintire
Ştiu că frânturi de timp ar fi
De aceea nu vreau să îmi pară
Bizar tot ceea ce tu ştii…
Că-am cercetat prea mult cuvântul şi
Pe lângă noi a mai trecut o vară!
107
Octombrie 2020
CITEŞTE!
Citeşte-n fiecare zi un rând
Dintr-o poezie sau dintr-o poveste
Şi lasă-l să se aşeze-ncet în gând
Apoi, împărtăşeşte toate-aceste
Cu un coleg sau un prieten drag,
Cu mama sau cu tata,de ce nu…
Şi ai să vezi câte te-aşteaptă-n prag
Ai să te miri că tu,nu mai eşti tu!
C-ai devenit mai bun,mai înţelept
Că eşti o-ntreagă enciclopedie
Doar pentru c-ai citit în fiecare zi, un rând
Un rând dintr-o poveste sau dintr-o poezie
Citeşte!căci timpul nu aşteaptă
Un mâine care sigur va fi ieri
Şi tu mai urci nepriceput o treaptă,
Dar ajutor cui să-i mai ceri…
Citeşte!eu te-ndemn şi te aştept
Chiar dacă lumea asta-i prea ,,nebună’’
Fii tu nebunul înţelept,
Iar lumea ta va deveni mai bună!
Mihaela Mircea
Nr. 3 (25) SURÂSUL

Scrisoare despre- o singură viaţă

şi un sfârşit iminent
IUBITO, eu am apucat vremea când îmi îmbrățișam prietenii
dădeam sticla de vodcă din mână-n mâna și se întorcea întotdeauna goală
goale au fost și femeile mele în viața mea dar erau frumoase
cu sufletu-n mâini și cu pasiunea arzândă în vene
am trăit vremea chiștocului cules de pe jos și-a terasei
pe care m-a tras asfințitul de mână
eram cu prietenii, Iubito și nici măcar frig nu mi se făcea vara
nici măcar cald nu mi se făcea iarna
eram cu ei, Iubito și timpul stătea în loc în clepsidrele sparte
de atunci și până acum am îngropat milioane de amintiri și cuvinte
am scris depeșe de răscolit morții-n iubitele avute
am renăscut în vise și-n singura viață avută am făcut ca prostul de planton în loc să trăiesc și mai bine.

(Mai știi când o tristețe adâncă s-a născut în inima mea când am văzut că Dumnezeu și-a părăsit lumea?)

Așa a fost, Iubito și sub ochii mei se rescrie istoria clipei

oamenii mor neîmpărtășiți preoții ne dau boala cu lingurița
doctorii ne iau banii din buzunare magazinele s-au golit
de parcă ne-am trage din hârciogi, Iubito așa și-au burdușit semenii debaraua
mi-e milă de visele risipite-n copilărie acum
de pe balcon mă uit cu ochii pierduți și goi cum defilează tăcerea
miroase a moarte și-a pustiu în jurul meu și nimeni nu dă alarma
oameni resemnați cu vieți irosite se mint c-o bucată de pâine
la capătul puștii sunt eu cu mâna pe trăgaci n-am noroc să fie soarta de data aceasta.

(Mai știi când în crucea zilei am lăsat hangerul privirii tale să-mi secționeze emoțiile?)

Așa a fost, Iubito și auzeam cocoșul trădându-mă în locul prietenilor falși

am văzut în viața mea infinitul de-aproape și-am șters de pulberi amiaza
am mângâiat sâni și-am sărutat c-o patimă mută pântecul cald și copasele pline
de viață m-am îmbătat cu viață și-am băut până la fund pocalul durerilor toate
m-am scăldat în tristeți și am fost regele durerilor multe
apoi ai venit tu, Iubito și-ai dat peste cap o istorie-ntreagă
de parcă te așteptam să-mi înfigi până la prăsele stiletul tăcerii
mi-ai desenat pe asfalt cu cretă roșie trupul și mi-ai jignit umbra când n-ai inclus-o-n tablou
te-am rugat stând în genunchii sufletului ca școlarii lui Creangă s-o ierți
a fost singura care nu m-a părăsit niciodată, Iubito
iar acum te rog ca sicriul meu să fie single, Iubito
în patul de sus să nu stea nimeni ca-n vagonul de dormit în care-am făcut dragoste c-o patimă surdă
ne-am temut nu să nu ne audă controlorul atunci
ci să nu ne oprească lumea în drum să învețe de la noi o iubire de-o clipă.

Romeo Ioan Roșiianu

108
BUCOVINEI Octombrie 2020

PROVERB BIBLIC
"Dar din dar se face rai!", spune-o vorbă din bătrâni...
Tu gândit-ai ce să dai când scoți apă din fântâni?
Dacă sete îți stingi cu dânsa și stingi foc pârjolitor,
poți vedea cum luna plâns-a plâns în sân, umilitor,
fiindcă lacrimile ei au umplut fântâna care
i-a promis printr-un crâmpei că le va păstra în sertare?
Nu vor arde ca Pompei... lava-i leacuri, vindecare!
"Dar din dar se face rai!", spune-o vorbă din popor...
Tu gândit-ai ce să dai când tai brazii c-un topor?
Dacă veșnicia lor vrei s-o furi și nu ți-e teamă,
poți vedea fii de păduri cum te strigă, cum te cheamă
să nu lași mame orfane de-ai lor prunci înmuguriţi
când privirile-ți profane i-or lăsa înmărmuriţi?
Ciripit de coţofane... te-or ucide, doar nu-s sfinţi!
"Dar din dar se face rai!", spune-o vorbă românească...
Tu gândit-ai ce să dai când ștergi calea scrisă în iască?
Dacă în uscăciunea ei și-a găsit sălaș destinul,
când perechi de porumbei poartă în cioc iubirea, chinul,
de ce tragi în ei cu arcul, cu săgeți muiate în foc
de s-aprinde în cer bumbacul, nu-l stingi nici cu busuioc?
Zări ce cară în spate sacul... vor zbura cu-al tău noroc!

EDENUL RĂTĂCITOR
Când Dumnezeu a creat Cerul și pământul
și toată oștirea lor a început a bate vântul dinspre răsărit...
ochii în toamnă aruncându-și I s-au rătăcit în grădina ce-o uitase pe-un scaun de antracit...
i-a ademenit infernul… farmecu-i luxurios le-a trimis ofrandă somnul!
Iscoade verzi își trimitea Edenul când prea trist și furios el devenea pre Domnul...
numai lacrimi, zâmbet trist răsăreau din ametist
și începeau să cadă în clipe, să renască în aripe...
aripile încep să zboare peste cer, peste pământ
și-ating ochi pierduți în zare căutându-și propriul gând,
căutând parcă anume ier rătăcitor, un nume... sau ce-o fi!
Rătăcind din zi în noapte, rătăcind din noapte în zi,
Edenul cel furios, ca într-o joacă de copii,
a scăpat aripa în gânduri unde stau la pândă în cârduri nehotarele
și între mii de nehotare se-ascund umbre de ochi care... hoinăresc!
aripa începe-a grăi către ochii cenușii când le-arată că-i rănită de ispită
și le cere s-o vegheze, s-o urmeze... prin neant.
Din cenușa ochilor pierduți se nasc doi copii desculți care simt c-or fi vânduți pe-un talant,
cineva îi ia de mână și le spune să rămână o fărâmă dintr-o clipă sub aripă
iar din aripa rănită cresc fuioare de răchită pentru clipa învechită
ce renasc într-o omidă care încearcă s-o ucidă în oglindă...
dar Eden rătăcitor i-a sărit în ajutor și, încercând a salva clipa, și-a recunoscut aripa
care, fără de tăgadă, vrea lumină... ca s-o vadă!

Lhana ROMA-N OVA

109
Nr. 3 (25)
Balade mici
(*)
Pe apa Ialomiţei, după ce-am
Cutreierat cu barca, primii paşi
Pe-un ţărm m-au ridicat, cu toporaşi,
Sub lungi, în sălcii, ramuri lângă ram;
Salcâmul nu-are-odăjdii până sus,
Mai mult o mărunțită zdreanţă-în vânt,
Nici bălţile pe drumul de pământ
Nu se grăbesc la ceruri ca Iisus;
Curând va poposi de nicăieri
Încă-o familie de ciocârlii,
Maeştrii-în rapsodii cu-acrobaţii
Deasupra unui lan aurifer
Şi-or da cuiva, de rouă băutor,
O secetă să-aprindă în cuptor.
(*)
Din limuzină admirat, oraşul
Devine-estet, utopic paradis,
Iar tu, agent intelligence service,
Bizar, prin ochelari îţi joci poznaşul
De pluş, volan, vaporizând cristale
Lichide-în ceasuri cu-ace şi lumini;
Subtil, se lustruieşte-asfaltul din
Spărturi, gropi, şanţuri, surpături brutale
Şi fuge îndărăt autostrada
Prea nobilă, prea volatilă, prea
Fantastică să nu ne-ofere cea
Mai băligoasă-ofrandă: ambuscada
De oi, măgari, tăgârţe şi-un cioban
Bătut de ocna vieţii-în Bărăgan.
110
SURÂSUL
(*)
Ei nu se năpustesc să fie primii,
Parfumeria-acum ca niciodată
E de-o sălbăticie-îmbelşugată:
Nebuni şi-isterici înfloresc salcâmii;
Ne facem loc prin jungla-aeriană
Şi-o istovire de ne ameţeşte,
De ne-ameţeşte prea neomeneşte,
Neomeneşte ne deschide-o rană;
Din alb, sporeşte-o crâncenă-agonie,
O prăbuşire grabnică ori lentă,
De-o umbră mai tânjeşte, inocentă,
Cu ţepii lustruiţi de sărăcie,
Plătindu-şi cu tremurături obolul
În seceta mai goală decât golul.
(*)
Se-învălmăşesc răsaduri la tarabă,
Snopi verzi, pe-alese-în luna lui frunzar,
De varză, de ardei, de gogoşari
Şi-un semn cu ochiul pentru cine-întreabă;
Ascunsă de lumina la vedere,
O-adâncitură cât un degetar
Şi-un fel de spin răsar dintr-un pahar:
De le plantezi cu sacră prevedere
În bărăganu-îngenuncheat sub soare,
Cu rouă magică udând, de flori,
Vor creşte unul altuia datori
Salcâmul şi-o fântână cu răcoare;
Se mai găsesc preziceri de-orice vrei
La piaţa-între mileniul doi şi trei.
(*)
Îngândurat, m-am întâlnit pe-o stradă
Cu o idee-în magică ținută,
Eu îmi târam neviața-în debandadă,
Ea îşi purta, la pas, noblețea mută;
Pe tocuri, printre firme şi vitrine,
Cu-un sobru domn la braț, vreun preşedinte
De-academie, arunca spre mine,
Regală şi ironic de fierbinte,
Priviri cu insistență furişate,
Îndemn, în cafenea, pe-un colț de masă,
Cu scaunele mult prea ocupate,
Să-i scriu, în graba cea mai anxioasă,
De mândra, fastuoasa ei statură,
Nimic, sau numai o mâzgălitură.
Şerban Co drin
 „
BUCOVINEI Octombrie 2020

Dedicăm paginile care urmează versurilor

puse la dispoziția revistei de către decanul de vârstă
al cenaclului nostru (93 de ani). Facem precizarea,
pe care o considerăm cuvenită, acesta le-a recitat, în
cadrul unor ședințe, fără alt ajutor decât memoria
proprie.
La mulți ani, stimate coleg Simion Tudurean!

I. M. S.

I
Legenda Câmpulungului (Moldovenesc)

Ajungând acolo monstrul, Care ani și ani,de-a rândul

* Fălcile își deschidea,

Câmpulungul - spun bătrânii -
Nu a fost cum este azi,
Cronicile-s mărturie:
Numai pietre, numai brazi.
Colonade văgăuni ... Erau
Piscuri mari de stâncă,
Trei bărbați abia puteau
Singuri bradul să-l cuprindă.
Multe fapte minunate
Ce natura-nfăptuit:
Dealul Bodea și Cocoara
Printr-o stâncă a unit.
Din Rarăul cel bătrân
Câtă apă izvora
În cea stâncă uriașă
Toată apa se oprea.
Într-o grotă-n piatra sură
Groaznic șarpe se găsea
Ce-nghițea de prin-prejuru-i
Ori pe cine întâlnea.
De-auzea din depărtare
Vreun cioban cu turma lui
Se pornea pe dată fiara
Prin pustiul codrului.
Și-nghițea oi, câini și oameni
Și apoi spre lac pornea.
Trist-a fost soarta Moldovei,
Zile, luni și ani de-a rândul
Șarpele acela groaznic
Băga spaima-n tot pământul.
Se duceau țărani la curte,
Toți cu fețele plecate
Și-l rugau pe domnitorul
Să se-ndure și să-i scape
De-aceea fiară rea, spurcată
Că nu-i casă sau colibă
Să nu fie atacată.
Nu mai stete domnitorul
Nici o clipă a gândi,
a dat veste-n tot ținutul:
„Cine, oare, s-ar găsi
Ca să plece să răpună
Fiara cruntă și spurcată
Dacă-i va aduce capul
Va avea mare răsplată!”
Merse vestea ca un fulger
Din sat până în oraș.
Auzi de-această veste
Și-un voinic pușcăriaș
Haiducise-n văi și munți
Luând bani de la bogați
Și-ajutând pe cei neavuți.
Ăst haiduc: Hălăuceanu
Nu știa ce-nseamnă frica,
Patru, cinci vătafi călare
Pentru el erau nimica
**
Boierimea când văzut-a
Că mereu e atacată
Făcu jalbă la Suceava
Să îi dea ceva armată.
Ca să prindă pe haiducul
Ce-o prădase ne-ncetat
Și voiau cu toți să-l vadă
Sus pe cracă atârnat.
Domnitorul când aude
De-acel haiduc, neliniștit
A dat strașnică poruncă
Ca să fie prins, legat și pedepsit.
Așadar, plecă oștirea
Sub comanda lui Hariuc,
Cercetară toată Ciurla
iar apoi în Gicovan.
Și deodată toți zăriră

111
Nr. 3 (25)
Spre apus un foc avan.
Se-ndreptară într-acolo
Ca să vadă ce o fi.
Însă, vai, era haiducul
Ce prinsese a ațipi.
Dormea Haiducu-ntr-o poiană ...
Tristă, bătută de ploi,
Unde-i astăzi cimitirul
Bravilor noștri eroi.
Și sări, atunci, oștirea
Când poruncă i s-a dat:
Cât ai bate odată-n palme
A fost tot, tot, butuc legat.
Întorcându-se la curte,
Toți cu inima-mpăcată
Că au dus la-ndeplinire
Sarcina ce le-a fost dată.
Boierimea când văzut-a
Că haiducu-a fost adus
Începu să strige strașnic:
„Să-l vedem pe cracă sus!”
Domnitorul se gândește
Și privește la-adunare:
„Deocamdată îl mai ținem
Ca să stea la închisoare,
Și să scoatem de la dânsul:
Ce-a făcut, cât a prădat
Iar din toată prădăciunea,
Unde-a dus și cui a dat.”
Sta acum Hălăuceanu
Între gratii, la răcoare
Iar di două-n două zile
Îl scoteau la cercetare.
***
Între timp, haiducu-aude
Dea-cel șarpe foarte mare,
Despre premiul ce se puse
Pentru asemenea-ncercare.
A cerut Hălăuceanu
Scos a fi din închisoare
Ca să plece, să se lupte
Cu-acea fiară-ngrozitoare.
Domnitorul dă-ascultare,
Cererii haiducului,
Dar să jure c-o să lase
Calea neagră-a codrului.
Îi jură Hălăuceanu
Că de va scăpa cu bine,
Se va stabili-n pustiuri,
Făr-a tulbura pe nimeni.
Învoiala e făcută
Și haiducu-i liberat.
A cerut, apoi să-i facă
Arme grele, de luptat.
Mai întâi ceru să-i facă
Un topor, greu,oțelit,
Șapte capuri de rășină
Și-un cojoc tot pironit.
A plecat apoi spre stâncă,
Pregătit, bine-narmat
Și s-opri în vârful Bodei
Gata, gata de atac.
Stând așa vreo oră, două
Tot privind către stihii
Se porni să strige-ntr-una
Când spre stânci, când spre tării.
Crunta fiară când aude
Glas de om așa de-aproape,
Sare și se- ncinge- o luptă
Pe viață și pe moarte.
Dar haiducu-i tot aruncă
Rând pe rând rășina toată
Până ce văzu dihania
Că-i cu gura încleștată.
Când vede Hălăuceanu
Că bestia-i înșelată
Sare iute ca un fulger
Și-i ia capul dintr-o dată.
Dă haiducul cu toporul
Din balaur sar bucăți.
Corbilor și ciorilor
Le urează: „Bun ospăț!”
Luând capul de la șarpe
Înspre curte a pornit
Să-și câștige libertatea
Cum cu Domnul s-a-nvoit.
112
SURÂSUL
****
Domnitorul când văzut-a
Capul la haiduc în spate,
Îi iertă toată greșeala
Și îi dete libertate.
Și i-a mai dat ca răsplată
Ca să fie el stăpân
Peste locul ce scăpase
De-acel șarpe rău, hain.
Se-nchină Hălăuceanu
Domnitorului în față
Și plecă să șadă-n codru,
Să înceapă-o nouă viață.
Străbătând codru-nainte
Nimeri într-o poiană
Ziua în amiaza mare.
Când văzu mândra poiană,
Mulțumit oftă prelung,
Iar umblând printr-nsa zise:
„Ce poiană, ce câmp lung!”
Câmpulung i-a spus haiducul
La poiana din pustiu,
Câmpulung i-au spus cu toții
De atunci, din tată-n fiu.
N-a mai sta Hălăuceanu,
Timpu-a-și pierde de pomană
Ci porni să-și facă casă
Într-a codrului poiană,
În câmpia înverzită
Din mijlocul codrului
Prima casă-n Câmpulung
Fost-a a haiducului.
*****
După ce-și făcu o casă,
Hotărî să se însoare.
Plecă să-și caute mireasă
Tot pe-a codrului cărare.
Tot mergând prin codru-ntruna,
Într-un sătișor ajunge.
Se-ndreptă spre-un han din cale
Ca să-i dea ceva să-mbuce.
BUCOVINEI Octombrie 2020

După ce se ospătă, Când pe lume m-am trezit

La hangiu pune-o-ntrebare N-am știut de mamă,
Se n-ar ști cumva vreo fată, Tata-n luptă a murit
Căci el vrea să se însoare. Și-am rămas orfană.

Stă hangiul, se gândește, Doișpe ani când am avut

Și-i răspunde cu mândrie: Am intrat argată
-Mâine-n sat, doar horă este, La o curte boierească
Fetele toate-au să vie. Fără să vorbim de plată.

Stă a doua zi haiducul Șapte ani am slugărit

Și privea fetele toate Zi de zi, fără-ncetare
Cum vorbesc, care cum joacă Nu tu haine, nu tu plată,
Și apoi cum sunt îmbrăcate. Totul numai pe mâncare!

Își alege dintre toate Într-o zi, stăpânei,

Una, după placul lui, I-am zis hotărât:
se repede și-o ia-n spate - Să-mi plătești, coniță,
Și-și ia calea codrului. Pe cât te-am slujit.

Toți sătenii, după dânsul, Când aude doamna

Alergară să-i ia fata, Că-i vorba de plată,
Dar haiducul așa fuge, Cheamă servitorii
De nu-l prinzi nici cu săgeata. Și doar mă arată.

Tot fugea Hălăuceanu, Ei atunci mă-nșfăcară,

De săteni se-ndepărtară, Strâns de subsuoară,
Fata-l roagă să-i dea drumul Dintr-un vând mă scoate
Că ea singură-l urmează. Pe poartă afară.

Când aude mândra-i voce Singură pe drumuri

De drag, neputând s-o țină, Trei zile-am umblat,
el o lasă jos din spate, Până intrai la hanul
O ia-n brațe și-o alină. De unde m-ai luat.

Ea atunci îi mulțumește Tot mergând, de vorbă-ajunse

C-a scăpat-o de necaz. Într-a codrului poiană,
Făr-să vrea, își scapă fata O poftește-apoi în casă,
Șir de lacrimi pe obraz. Pe mândruța fetișcană.

O întreabă-atunci haiducul: După ani și ani de zile

- De la ce te-am scăpat, fată? S-au întors din nou în sat,
Eu credeam să fii pe mine Rudele mai nevoiașe,
Veșnic numai supărată. Toate-n codru le-au luat.

Ea atunci îi povestește: S-au pornit cu toți la muncă

- Uite ce, voinice dragă, Și-și făcură sătișor.
Dacă nu mă luai cu tine, Păsările cântau voioase
Slugăream viața întreagă! Când priveau spre munca lor.

Simion Tudurean

113
Nr. 3 (25) SURÂSUL

II
Povestea Domnului Iisus Hristos
Această povestire am învățat-o de la bunica mea
Rafira când eu aveam vârsta de șase ani, spunându-mi că,
la rândul ei, a învățat-o de la bunica ei Ana.

Maica Sfântă Prea Curată, Adevărul Lui sunt razele de soare,

Supărată-ndoliată, Corbocelul Lui, șarpele-nturnățel,
Se ruga de Dumnezeu Pușculița lui tunetul de vară,
Să afle de fiul său. Sabia Lui e fulgerul de seară.
În altarul de tămâie, Of, Maică! Dacă crezi că-i tăgadă,
Maica Sfântă Preacurată, Nu-i tăgadă, că-i fiu de Maică.
Lua carte albă-n mâna dreaptă, Crucea tocmai eu am făcut-o,
Carte sfântă-n mâna stângă. De ce au strigat să o fac mai mică
Ce-o citit s-o adeverit, Și mai subțirică, de aceea am făcut-o
Toate sufletele le-o citit Mai groasă și mai mare
Și le-o adeverit Ca să-l poată răstigni mai tare.
Care-n foc țipatu-s-a Zise Maica Sfântă:
Și-n apă aruncatu-s-a! - Deie Dumnezeu, meștere de lemn
Numai pe Fiul Sfânt, Să lucrezi cu anul,
Al cerului și al pământului, Să nu capeți banul!
Nu l-o putut citi și adeveri Se luară Maica Sfântă cu gândul
În care parte de cer sau de pământ Prin cer, pe sub cer,
Poate să fie! Drumul horogenului închingând,
Se luară Maica Sfântă Cu veșmânt negru până în pământ,
Cu gândul și cu trupul Maica Sfântă tot plângând.
prin cer, pe sub pământ, Pe unde Maica Sfântă mergea
pe drumul horogenului închingând, Lacrimile curgeau,
Drumul închingând, Mere de aur se făceau,
Drumul cuprinzând, Îngerii le culegeau,
Cu veșmânt negru până-n pământ, Sus la Domnul Cerului se duceau...
Maica Sfântă tot plângând. Se-ntâlniră Maica Sfântă
Pe unde Maica Sfântă mergea, Cu meșterul de fier.
Lacrimile curgeau, Zise Maica Sfântă:
Mere de aur se făceau, - Deie Dumnezeu bine, meștere de fier....
Îngerii le culegeau, - Sănătoasă Maică Sfântă!
Sus la Domnul Cerului le duceau... -Unde ai umblat,
Se-ntâlniră Maica Sfântă Pe unde te-ai plimbat
Cu meșterul de lemn. N-ai văzut pe Fiul Sfânt
Zise Maica Sfântă: Al cerului și al pământului
- Deie Dumnezeu bine, meștere de lemn... Și al nostru, al tuturor?
- Sănătoasă Maică Sfântă! Zise meșterul de fier:
- Unde ai umblat, - Ah, Maică! Și de l-am văzut,
Pe unde ai umblat, Nu l-am cunoscut!
N-ai văzut pe Fiul Sfânt, Adevărul Lui sunt razele de soare,
Al cerului și al pământului Corbovelul Lui, șarpe-nturnățel,
Și al nostru, al tuturora? Pușculița Lui e tunetul de vară,
Zise meșterul de lemn: Sabia Lui e fulgerul de seară.
- Of, Maică! Și de l-am văzut Of, Maică! Dacă crezi că-i tăgadă,
Nu l-am cunoscut! Nu-i tăgadă, că-i fiu de Maică.

114
BUCOVINEI
Cuiele tocmai eu i le-am făcut,
de ce strigau să le fac mai groase
Și mai mari, de aceea le-am făcut
Mai mici și mai subțirele,
Să intre mai ușor în piele!
Zise Maica Sfântă:
- Deie Dumnezeu, meșter de fier,
Cum vei da cu ciocanul,
Să și capeți banul!
Se luară Maica Sfântă cu gândul
Prin cer, pe sub cer,
Drumul horogenului închingând,
Cu veșmânt negru până în pământ,
Maica Sfântă tot plângând.
Pe unde Maica Sfântă mergea
Lacrimile curgeau,
Mere de aur se făceau,
Îngerii le culegeau,
Sus la Domnul Cerului se duceau...
Se-ntâlni Maica Sfântă
Cu Ioan, Sfântul Ioan.
Zise Maica Sfântă:
- Deie Dumnezeu bine Ioane, Sfinte Ioane!
- Sănătoasă Maică Sfântă!
- Unde-ai umblat, pe unde te-ai plimbat,
N-ai văzut pe Fiul meu, finul tău?
- O, Maică! Unde l-am văzut
Bine nu mi-a părut!
L-am văzut la curțile lui Pillat
Prins într-o ceată de jidovi.
Jidovilor cu mânie,
Domnului cu bucurie.
Pe cruce de lemn l-au răstignit,
În tălpi și în pălmi cuie de oțel i-au bătut,
Pe cap coroană de spini i-au pus,
În coasta dreaptă cu sulița l-au străpuns,
Apă și sânge au curs,
Un pahar de marmură sprijinea,
De la unul la altul și bea,
Toată țara o miluiau,
Of, mare pagubă mai făceau!
Se lăsă Maica Sfântă
Cu fața la pământ și zise:
- Secați-vă văi, uscați-vă câmpuri,
Păliți-vă codri, păsări nu mai cântați,
Porumbi, laudă nimănui să nu mai dați!
Zise Ioan, Sfântul Ioan:
- Nu seca Maică, văile,
Nu usca câmpurile,
Nu păli codrii,
Lasă păsările să cânte
Și porumbeii să dea laudă lui Dumnezeu,
Că...de nu vor fi toate acestea,
Noi cu toții vom pieri!
115
Octombrie 2020
Dar te scoală joi dimineață,
Te du la fântâna Sionului,
Te spală pe față și pe brață,
Te uită-n sus spre răsărit...
Vei vedea un Luceafăr venind...
Pe nimică venind, de nimică țiind,
Acela este Fiul tău cel Sfânt!
Coboară Maică Sfântă
La fântâna Sionului,
Se spală pe față și pe brață,
Se uită în sus spre răsărit,
Văzu un Luceafăr venind...
Pe nimică venind, de nimic țiind,
Acela fiind Fiul ei cel Sfânt!
Zise Maica Sfântă:
- Of, Fiule! Cum de te-ai lăsat
Muncit și chinuit de așa o limbă păgână?
Că tu te-am știut
Că ai putere să ții soarele-n senin
Și să te bați cu ploaie de foc!
- Of, Maică...Nu știu,
Toate astea le-am suferit
Pentru mine sau pentru tine...
Sau pentru lumea toată!
Până acum nu a fost nici botie, nici cununie,
De acum o să fie până-n vecie!
Cine povestea Domnului Iisus Hristos
Cu drag spunea-o,
Cu drag învăța-o,
Cu drag asculta-o...
La săptămână, la lună,
La șapte ani o dată,
Lua-l-ai de mâna dreaptă,
Duce-l-ai pe calea dreaptă,
De-a dreapta Tatălui,
În mijlocul Raiului,
Unde-i pomăt și pomeatic
Ca Domnul să ne ierte.
dar cine Povestea Domnului Iisus Hristos
Cu urât spunea-o,
Cu urât învățata-o,
Cu urât ascultat-o
La săptămână, la lună,
la șapte ani o dată,
Lua-l-ai de mâna stângă,
Duce-l-ai pe calea strâmbă,
Pe munții Râzanului,
Acolo să locuiască în veci.
Amin!
Simion Tudurean
Nr. 3 (25)
din
Oglinzi de rouă
POEM CU MELCI
Harnici fiind de dimineaţă,
grăbesc paşii înspre piaţă.
Doi melci mari, doi mititei.
cu căsuţa după ei.
Nu ştiu din care pricină
s-au oprit drept în grădină.
Precupeţind la salate
şi lăptuci mustind de lapte.
Încă nu am înţeles
de s-au înţeles la preţ,
că nu-i văd cu masa pusă,
dimpotrivă, tot degustă.
Dar nu e cu supărare,
grădina bunicii-i mare.
Umblă să facă demersul,
să obţină mai mic preţul.
În urmă mereu întind
fire subţiri de argint.
După cum văd, bată-i vina,
vor să cumpere grădina.
De l-atâta degustat,
cred că li s-a aplecat.
Pui de somn au prins să tragă
sub o tufă de rubarbă.
116
SURÂSUL
LIVEZI CU BUNICI
o ştiu toţi copiii mici,
livezile au toate bunici.
nu ştiu cum se face,
mamele şi taţii
sunt cu toţii departe.
dacă stau bine bine să-mi amintesc,
doar bunicile ştiu
cele mai frumoase poveşti,
iar bunicii neîntrecuti mi se par
cel mai adesea la un pahar
când în rotocolul fumului alb de ţigare
spun cele mai frumoase poveşti de vânătoare.
mama şi cu tata n-am să le spun, mă plictisesc!
iau câte o carte să-mi citească poveşti
şi nu ştiu cum se face
că niciodată nu găsesc povestea care-mi place.
la bunici e totul altfel,
poveştile intră ca şi vântul pe sub uşă
şi orişicâte mi-ar spune, îmi vin toate mănuşă.
n-am să le spun nici că poala bunicii
mi se pare cel mai moale pat de pe lume,
că-n casa cu miros de gutui şi de prune
se simt cel mai bine piticii.
părinţii ne poartă în oraşul trist printre betoane,
ne cumpără maşinute, caiete ,creioane, baloane,
îşi golesc pentru noi portmoneul
când de fapt noi am vrea să vedem curcubeul.
vor să vorbim din leagăn englezeşte, franţuzeşte
sau orice altă limba ce lor le trăzneşte,
când de fapt printre găinile şi cocoşii bunicii
preferăm să auzim mieunatul pisicii.
când am să ajung şi eu mare,
am să-i învăţ părinteşte pe fiecare
să înţeleagă, am să fiu desigur subtil,
cum se creşte de fapt un copil.
atunci, generos, ca şi tot omul,
de jucării am să le umplu vagonul
şi-am să le arăt de unde răsare soarele
şi pe unde aleargă căprioarele,
unde-i cărarea înspre izvor,
unde privighetori cântă de dor.
am să-i las să-şi găsească oglindă
în cofa de apă de după uşa din tindă
şi când de plictiseala i-o lua pandaliile
am să-i las să asculte din cer ciocârliile.
Valeria Iacob Tămaş
BUCOVINEI Octombrie 2020

Nostalgie
Săruta-mi cerul bucuriei
Tu, ocean de nostalgie..
Redă-mi în noapte iar blândetea
Ce îmi săruta tinerețea.

Clipe
Fii un tablou uitat de lume
Și poartă cu el al meu nume,
Fii agonie și extaz
Și fii ce vrei... Un bun rămas. Stări de argint și flori de mai
Ești iar minunea vieții mele, Îmi șoptesc mereu. Mai stai.
Ce are glas până la stele Îmi răsuflă dinadins

Îmbracă-mă!
Ești iar sublim, Focule ce ești aprins
Vechea poveste, Și mereu tu mă cuprinzi.
Veche... Cu ceas... ce nu mai este! Și cerească clipa care
Are dor și alinare
Mă întreabă mai mereu....
Îmbracă-mă în rouă și parfum Oare tu... „Ești visul meu?”

Sărută
Străbătând mereu același drum Da. Eu sunt iubita luna
Îmbracă-mă în dor și nostalgie Ce mă întrebai intr-una
Mirosind a flori de iasomie. Ești real sau cum mai ești?
Sorbește misterios din dulce grai Ești cerescul plin... De veci!
Fii cer senin și luminos,
Și poartă-mă spre bun alai, Ești acela care-mi spune
Fii vrednic și mereu frumos,
Azi pașii mei străbat cărarea În altfel pe același nume
Ești înger pe acest Pamant
Spre dimineți ce-ți port splendoarea. Ești al meu și ești stingher
Nedumerire și același frânt.
Prin trandafiri și spini de foc Lumii... De-as putea să- i cer....
Sărută-mi soarele bineții
Ești chip de basm și dulce chin
Și nostalgia tinereții
Cu urme dintr-un suflet plin...
Sărută chiar iubirea toată
Îmbracă-mă...
Ce o vedeai ca altădată...
Săruta tu...

Așteptând
Te aștept din nou azi la fereastră
Să căutam nisip de mare-albastră
Te aștept mai mult ca niciodată
Să împlinim aceiași soartă.
Te aștept zvâcnind dintr-o scânteie
Miros tardiv de orhidee
Și presărat cu cer nocturn și gol
Ești Rai potrivnic de al meu parfum.
Să cauți chip și suflet plin
Miros cugetător ce îmi alini,
Sufletul și inima de veci
Cu șoapte tremurânde și reci...
Ce plutitor îți simt chemarea,
Azi vocea ta se vrea al meu amurg
Prin zâmbete stinghere și demult
Sa suspinăm vremelnic într-un singur trup..
Să Știi
Să știi că dincolo de lume e lumina,
Să știi că cel mai falnic univers,
E cel care mă strigă adesea
Șoptiindu-mi la ureche.... Te Iubesc!
Să știi că la poarta ce cugete-mi spune
E freamăt și zbucium în al vieții val
E timp muritor de o șoaptă timidă
Un tainic amor, de veci trăitor.
Sa știi că oglinda din neant tot îngână
Parfum plin de zile și de cer nestins
Deasupra luminii mele din vis
Plutește un dor ce nu va fi stins...
Ştefana Cristina Marcu

117
Nr. 3 (25) SURÂSUL

REGINA MEA
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
”Poezie,vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur,lângă care
medici,juriști,clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
SINGURA AMINTIRE încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică

NEARSĂ A SOARELUI și pus pe lista de rezervă a acesteia

în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
1 o reverență din creion:
Iar se prefigurează o secetă cumplită
”Regina mea…!”
şi Proorocul Ilie nu-i de găsit
Muza m-a abordat astfel:
S-a întrebat de el şi pe la
”Tu ești mesagerul meu!
Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
însă nimic…
profesia care o au!
„Cum aşa?” se adresă regele meteorologilor
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
„Singura amintire nearsă a soarelui –
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
acest mare prooroc de care au ascultat
și pentru cine ieși în lume!
în adevăratul sens al cuvântului toate fenomenele cereşti
nu figurează în rândul meteorologilor?
Dacă Ilie s-ar crede unul dintre voi, ar fi vai de lume!” SITUAȚIE
2 Azi m-am simțit sărman
Proorocul Ilie străbătând câmpia pustiită de secetă, și sărac și prin aspectul că
dar de această dată ca turist persoana mea e doar una.
şi scriindu-şi memoriile, Și dacă sărăcia este constituită cum că am
se văzu oprit, dar nu din cauza arşiţei, o mână de boabe de grâu
ci de intensitatea muzei câte a avut Robinson Crusoe, naufragiatul,
„Incredibil – tresări regele – cu care a avut tăria să facă agricultură,
Ilie străbate câmpia fără statut oficial! eu nu mă supun la acest risc,
Văd doar perspectiva de a-l convinge ci fac din ele cea mai mică pâine posibilă,
să-şi schimbe atitudinea! deoarece prin orice poți deveni suspect
Destinul îl presează să-şi scrie nepreţuitele-i memorii! mai puțin prin sărăcie...
Proorocul va accepta să întoarcă vremurile în favoarea noastră
dacă îi vom aranja să facă schimb de experienţă cu
Shakespeare, Eminescu, Heine, Esenin…!” Vasile Dan Marchiș
118
BUCOVINEI Octombrie 2020

Sânziană
Motto:
,,Sânziană-n trup de vers
Și cu zâmbet de neșters,
Deschizi cerurile verii
Cu ispita mângâierii."
(C.I)

Floare galbenă, gutuie, de la margine de lan,

De ce oare te-or culege fetele în orice an?
Pentru coronița vieții ori pentru al său parfum,
Ori de-amarul amăgirii fetelor care nu-l spun...
Rezervată-n calendare, sorbi in cerc damnat noroc
Și ca orice zicătoare stabilesti, poate, soroc
Întru logodiri de fală, întru-mperecheri de vise
Că pe deget răsucită juruiești cele promise.
Zânelor deschizi azi cerul și aduci mereu, potop
De culoare și arome, și de leac, și-orice galop
Între vremuri, între ceruri, și oricare muritor
Dacă te îmbrățișează va păstra un galben dor!
Ni-e dat?
- cutumă laică -
Adastă-mă în curs de pod
Adună-mi vlaga neputerii
Tablou
Și lasă-mi o cutumă vrerii,
Dinspre crucea de pe culme, povârnișul îmi strecoară,
Mă luminează înspre rod.
înspre firul din șuvoiul răscolit de unde reci,
Al vieții cifru n-are cod
revelarea din minunea văii dintre zori de vară
Și-s prea târziu, e pragul serii.
și apusul din căsuța ca-n povești să le petreci.
Mărturisește-mă plângând,
Sub pavăza din înaltul potrivit firii caline,
mărturisește-mă arzând,
cu amicii nemurilnici veșniciți pe mal de râu,
Orbecăind pe-a lumii cale,
răscroim și fir, și stare, să le scriu cum se cuvine,
Dară nicicând nu mă goni,
din a timpului ardoare, în emoții fără frâu.
Nicicum nu-mi propovădui,
Totul e-mbrăcat în soare, zâmbet și trăire lină,
Sunt rob, doar, al chemării tale!
locuri dalbe-n stâncărie ca-ntr-un har neîmplinit,
E ruga laică devreme
cu magia din căscioara grinduită cu lumină
Ori prea târzie-i împăcarea,
muritorului, favoare, sol grăbit din infinit.
Dar am simțit mereu cătarea
Re-nvieri dintre milenii ne adastă și ne cheamă,
În mimă de anahoret
păstrătoare ca sfințire și izvor de noi trăiri
actual, apus ori desuet,
harului, în dăruire, fără niciun fel de teamă,
În felul meu umblând cărarea.
peste dorul, dor și fală, panaceu și hărăziri.
Nu am rugări întru sfințire
Curgem, dar, pe-a Cernei undă, într-un mas rătăcitor,
Cum le primești prin tainic har
ca într-un altar de astăzi pentr-un vis și-altfel de dor!
Dar dacă ești, mă ține dar
Să–mi fiu și rod, și dăruire,
Agheazmă și agheazmatar.
Florentin Adrian Maftei

119
Nr. 3 (25) SURÂSUL

bluf
să joci cu moartea la cacealma,
prefă-te că nu știi că se uită
în cărțile tale,
minte-o că o adori,
c-o aștepți încă de când
ți-a strecurat în suflet mânzul troian,
fă-te că nu simți
cum își însemnează victoriile
pe răbojul ființei,
că fiecare răsărit e un chiot al său,
fie că ți-e dat să fii epopee
sau poem într-un vers,

epitaf pe o piatră slăvește-o sau blestem-o

numai în scris,

de moară mori cu fiecare cuvânt,

dar scrie
ca să durezi.
știu că o să te doară ce-ți spun,

neprihănire
de aceea prefer să scriu,
dacă citești asta înseamnă că mâna mea nu mai este,
înseamnă că ochii mei te privesc dintre nori,
înseamnă că buzele mele îți sărută tălpile târșiite, nu mai am idealuri înalte,
dorul tău de mult va fi-mbătrânit, nici fițe,
numele meu va pâlpâi tot mai firav în inima ta slăbită, am uitat de precepte și tropi măiestriți,
de aceea îl scrijelesc de pe-acum în sângele tău vreau să-mi scriu poezia
care va obosi într-o zi să-și macine timpul ca un orb ce pictează cu degetul
și va înmărmuri pe veci lumina vitralii imaginare,
care îți sunt.
nu aură să-i pun cuvântului,

polifonia tăcerii
ci culoare-n obraji,
nu sfârcuri cu lapte și miere,
ci o carnație bună,
lucrurile sunt mai grave decât par, lipsită de erudiție,
tăcerile noastre nu mai sunt conectate, sacralitatea inocenței vremelnice
scâncetul cobaiului rămâne-ntre turnată-n matrița banalității să-i fie,
pereții capitonați, precum urma tălpii unei țărănci desculțe,
savantul nebun îi injectează zilnic rămasă în colb.
serotonină,
o siguranță avestică pune stăpânire pe el,
moartea se naște râzând,
hot coleopter
păienjenișul cărărilor se retrage-ntr-o muscă,
știe cineva la ce oră se moare estetic?
zbaterea ei mută și inutilă
după o lungă și deplină banalitate fizică și metafizică,
nu se mai consemnează,
parcă ai chef de-oleacă de show,
recurența istorică nu-i decât un bâzâit
mă rog, poate nu chiar o ploaie de stele
înăbușit de perna ignoranței,
sau jocuri de artificii,
suntem proprii noștri cobai,
dar măcar o poiană cu licurici
de când nu mai simțim durerea aproapelui,
în care să te regăsești în binecuvântata răcoare
de când tăcerile noastre
a propriei umbre.
nu se mai varsă-n
marea tăcere.
Luminiţa Ignea

120
BUCOVINEI
Cogito X X I
■ Un scriitor a scris o carte. Un alt scriitor, mai
mare, a scris o carte despre cartea aceluia.
Alt scriitor, și mai mare, a scris o carte despre
cartea scrisă de scriitorul care a scris o carte
despre cartea primului. Dacă se scriu între ei, se
citesc între ei, oare de ce își mai pun problema
lipsei de interes a cititorilor?
■ Suntem tineri, pentru mult timp tineri, până
într-o zi în care ne dăm seama că între timp am
devenit deja bătrâni.
■ Nu îți poate citi gândurile decât acela care
oferă, la rându-i privirea.
■ Nu numai viteza mâinii face diferența dintre
lovitură și mângâiere.
■ Firele albe din barbă deconspiră numai vârsta
biologică.
■ Toți suntem capabili de iubire și de ură, diferă
doar măsura în care suntem conștienți de asta.
■ În trupul acestei bătrâne este închisă fetița de
altădată. O mai iubești?
■ Nu pot să cred că numai numărul de ani
desparte generațiile.
■ Atingerea este mai importantă decât ceea ce
atingi.
■ Devin victime ale regretelor cei care nu au parte
de uitare.
■ Nu cere, așteaptă să primești, e mai romantic.
■ Revin: sunt foarte puțini oameni pentru care
moartea face și altceva decât să-i transforme
din nimeni în nimic.
■ „Cealaltă lume” este o făgăduință sublimă, poate
iluzorie, poate nu, o consolare pentru cei cărora
lumea în care există nu le oferă nimic, chiar mai
puțin.
121
Octombrie 2020
■ De-a lungul timpului, atunci când cei cu minte
mai săracă au avut acces la putere au completat
diferența cu ură și violență.
■ Dacă nu este racordată, fie și numai periodic, la
valorile unanim acceptate de societate, lumea
interioară poate fi, uneori nu numai parțial,
aberantă.
■ Între cauză și efect se află rațiunea celui care le
percepe și le analizează și care nu are voie să le
confunde.
■ Există o cauză în sine, de regulă greu și nu
pentru oricine identificabilă, dar și o cauză
atribuită a cărei cunoaștere, fiind intuitivă, este
vulnerabilă în fața erorilor.
■ Dramatic este că instinctul deschide o poartă
prin care, odată cu vârsta, accesul este
limitat. Este ipocrizie învinovățirea altora sau
culpabilizarea exagerată a propriei persoane pe
rațiuni de morală, eventual creștină.
■ Nu este bine să folosim păreri fundamentate
pe păreri ale celor care nu dovedesc deplină
cunoștință de cauză, trebuie citit, confruntate
părerile și abia apoi formată o concluzie.
■ Pentru drumul de la percepție la cunoaștere
intuiția nu este suficientă.
■ Atunci când se scrie despre adevăruri
importante, e bine să se folosească o peniță
care zgârie fără a rupe hârtia.
■ Adevărul este unic, dar calitatea morală a ideilor
și faptelor diferă în funcție de convingerile celui
care le apreciază.
Ioan Mugurel Sasu
 P A G I N A D E C A R T E N O U Ă

Cărţi ale colegilor noştri

,,DIN ISTORICUL BISERICII ȘI
COMUNITĂȚII ROMANO-CATOLICE
VATRA DORNEI”.
Deoarece populaţia alogenă ajunsă
în aceste locuri după anul 1775 a marcat și a
transformat pozitiv acest Colț de Rai - o carte
închinată lor era mai mult decât necesară.
Lucrarea, cu caracter monografic, urmăreşte
evoluția comunității romano-catolice în
arealul etno-geografic numit Țara Dornelor,
subiectul principal al cărții fiind axat pe
comunitatea dorneană. Pe cuprinsul a 500
de pagini e aşternută povestea comunităţii
catolice de la apariție până astăzi, e arătată
contribuţia reprezentanţilor săi la dezvoltarea
şi emanciparea localităţii şi relatată în detaliu
epopeea edificării lăcaşurilor de cult romano-
catolic din Vatra Dornei.
Cititorii sunt introduşi în cadrul istoric
care a favorizat venirea colonilor germani,
slovaci, polonezi, maghiari pe aceste locuri;
mulţi dintre ei sosind aici cu bruma de avut
încărcată în cărucioare trase de câini şi
ajungând peste ani, oameni de seamă - precum
Anton Manz - promotorul industriei miniere
bucovinene, cu palate la Iacobeni şi Viena, cu
latifundii în Ardeal şi Galiţia, mare proprietar
de mine de fier, mangan, cupru şi aur, plumb şi
argint.
Veţi afla că în 1802 se oficiau primele
servicii religioase regulate la Vatra Dornei,
într-o capelă militară, iar după restrângerea
activităţii de la Iacobeni, pe la 1850, ultimul
val de bejenari s-a mutat la Dorna împreună cu
biserica lor ,,călătoare”.
În anul 1895 biserica romano-catolică
Sf. Anton va fi transformată în capelă de
cimitir, iar pe locul ei se va construi actuala
biserică, cu hramul „Schimbarea la Faţă a lui
Isus”. Construcţia bisericii se va face după
planurile a doi arhitecţi: Karl Adolf Romstorfer
şi G.W. Sachs şi se va întinde pe durata a 10
ani; de aceea a şi fost numită „biserica celor
două secole”, aluzie la faptul că lucrările de
construcţie au început în secolul XIX (în anul
1895) şi s-au încheiat în secolul al XX-lea (în
anul 1905).
Alte poveşti interesante sunt cele ale
statuilor din biserică, realizate de către vestita
firmă Ferdinand Stuflesser din Italia, ale unui
potir de la 1846, ale celor două rânduri de
clopote: cele din 1905 (numite Michael şi Frank),
luate în timpul războiului şi transformate în
proiectile şi arme şi cele făcute după război la
Bucureşti de parohul Iulius Weber, din colectă
de metale de la populaţie (inclusiv tuburi de
proiectil, piese de tun, vagoane, locomotive).
Tuburile de proiectil, zidite în locurile unde
biserica a fost lovită în perioada 1915-1918,
amintesc şi ele de faptul miraculos că trei
obuze grele ruseşti nu au
explodat atunci când au
lovit clădirea.
Comunitatea
catolică din Vatra Dornei a
fost afectată puternic de
vremurile tulburi ale anului
1940, când etnicii germani
au fost strămutaţi în Reich,
spre „Ţara Făgăduinţei”.
Acolo tineretul a pierit
în război, bătrânii smulşi
din rădăcini s-au stins
de inimă rea, unii au fost
alungaţi de ici-colo, iar mulţi dintre cei care
au ajuns înapoi în Bucovina au fost trimişi
în lagărele ruseşti. A urmat apoi prigoana
stalinisto-comunistă, suprimarea progresivă
a comunităţilor religioase, încarcerarea unor
preoţi şi episcopi, filajul şi şicanele securităţii.
Comunitatea catolică dorneană se va revigora
după anul 1990, chiar dacă mulţi tineri vor
pleca în străinătate, în goana după un trai mai
bun.
Povestea bisericii şi comunităţii e
relatată destul de amănunţit, întrucât la baza
cărții stau date şi documente extrase din
Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi,
din fondurile arhivistice ale Austriei, Poloniei
și România, sau traduceri din documente şi
lucrări de prestigiu publicate de etnici germani
şi polonezi; în text sunt inserate fotografii
din colecții particulare, fotocopii după cărți
poștale ilustrate, ce reîntregesc imaginea unor
timpuri uitate şi aduc lămuririle necesare celor
interesaţi.
Lectură plăcută!
Paul Brașcanu

„UN DRAMATURG ÎN ȚARA DORNELOR - STUDII ȘI MATERIALE”,

Coordonator prof. Jenica Romanică,
Consultant editorial, Nicolae Cârlan, Ed. StudIS, Iași, 2019
Volumul cuprinde studii, recenzii, evocări, semnate de 22 deautori, materialele aducând în atenția
cititorilor aspecte legate de viața și opera dramaturgului Ion Luca, autor a peste 40 de piese de teatru,
majoritatea fiind scrise între anii 1941-1972( când s-a strămutat la cele veșnice). În această perioadă a locuit la
Vatra Dornei. Volumul este prefațat de pr.dr. Mihai Valica, președintele ASATD. Pertinente studii sunt semnate
de IPS Bartolomeu Anania, Nicolae Cârlan, Mircea Radu Iacoban, Mihail Iordache . Cei mai mulți semnatari sunt
dorneni care l-au cunoscut, cartea dorindu-se a fi și un gest de reverență față de memoria marelui dramaturg,
pe nedrept uitat astăzi de teatre , de cinematografie, de istoria literară.
P A G I N A D E C A R T E N O U Ă

Cărţi ale prietenilor şi colaboratorilor

 ˘
Monumente ridicate în amintirea eroilor ¸si veteranilor vameni
care au luptat în cele doua˘ razboaie
˘ mondiale.

Pe piatra aflata˘ alaturi

˘
˘
apare anul primei atestari
˘¸
documentare a localitatii.

ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X