Comunicare Interpersonala Si Conflict Unitatea I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ SI FRECVENTA REDUSA
FACULTATEA DE COMUNICARE Și RELAȚII
INTERNAȚIONALE
COMUNICARE INTERPERSONALĂ
ȘI CONFLICT
Anul III, Semestrul I
Mirela ARSITH
CUPRINS
1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
Principiile și mizele comunicării interpersonale

Obiectivele comunicării interpersonale
Formele comunicării interpersonale
Comunicarea, între verbal și nonverbal
Conversația
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie minimală
2. CONFLICTUL – O DIMENSIUNE SEMNIFICATIVĂ A COMUNICĂRII

Natura conflictului
Sursele conflictelor
Tipologia conflictului
Un model al procesului conflictului
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat
Lucrare de verificare
3. Perturbarea comunicării interpersonale ca sursă a conflictului

Cauze externe şi interne ale perturbării comunicării
Comunicarea şi comportamentele care provoacă situaţii conflictuale
Comunicarea preventivă pentru conflict
Rezumat
Comunicare interpersonală și conflict 2

4. Prevenirea și rezolvarea conflictelor
Ascultarea activă. Exprimarea asertivă
Tehnici de obţinere a complianţei
Strategii de prevenire a conflictelor
Modalităţi de tratare a conflictelor. Modele de rezolvare
a conflictelor
Strategii de rezolvare a conflictelor. Diminuarea efectelor
emoţionale negative ale conflictelor
Rezumat
Lucrare de verificare
Răspunsuri șa testele de autoevaluare
Bibliografie pentru elaborarea cursului

INTRODUCERE
Modulul intitulat Comunicare interpersonală şi conflict se studiază în anul III
şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul comunicării şi al relaţiilor
publice.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 investigarea ariilor circumscrise conceptelor fundamentale;
 utilizarea corectă a principalelor metode, tehnici, tactici şi strategii
de comunicare interpersonală, în funcţie de dimensiunile psihologice ale
persoanelor angajate în actul comunicării;
 utilizarea instrumentarului argumentative şi a strategiilor de
identificare și înlăturarea disfuncţionalităţilor în comunicare;
 utilizarea strategiilor practic-acţionale necesare realizării efective a
unui proces de comunicare interindividuală asertivă şi empatică;
 aplicarea cunoștințelor teoretice la soluționarea conflictelor la nivelul
interpersonal;
 elaborarea unui plan de comunicare eficientă;
 elaborarea unei strategii de rezolvare sau prevenire a conflictelor
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Comunicarea interpersonală;
- Conflictul – o dimensiune semnificativă a comunicării;
- Perturbarea comunicării ca sursă a conflictului;
- Prevenirea şi rezolvarea conflictelor.
În prima unitate de învăţare intitulată Comunicarea interpersonală vei regăsi
operaţionalizarea unor obiective specifice, astfel încât vei avea capacitatea:
- să explici corect noile concepte;
- să caracterizezi comunicarea verbală şi cea nonverbală ca modalităţi
de adaptare, dar şi de disimulare;
- să descrii cinci comportamente posibile ale indivizilor în procesul
comunicării nonverbale, aplicându-le în contexte diferite;
- să analizezi distinct comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală;
- să identifici, prin exemplificări, caracteristicile definitorii ale
comunicării interpersonale;
- să identifici cel puţin cinci categorii de comportamente nonverbale;
- să compari, prin enunţarea a cel puţin a unei asemănări şi a unei
deosebiri, diferitele comportamente verbale, nonverbale, reliefând
implicitul pe care-l conţin;
- să realizezi conexiuni pertinente între comunicarea verbală, cea
nonverbală şi implicitul posibil în timpul conversației, prin cel puţin
trei argumente;
- să elaborezi un eseu pe o temă dată.
Toate acestea vor deveni achiziţii după ce vei studia conţinutul cursului şi vei
parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi
propun exerciţii şi teste adecvate.
Odată parcursă informaţia esenţială din a doua unitate de învăţare, intitulată
Conflictul – o dimensiune semnificativă a comunicării, vei achiziţiona, odată
cu cunoştinţele oferite noi competenţe. La sfârşit vei avea capacitatea:
- să operezi corect cu noile concepte;
- să descrii structura şi natura conflictului;
- să identifici, prin exemplificări, minim patru tipuri de conflicte;
- să comentezi cel puţin patru tipuri de conflicte;
- să enunţi cel puţin trei criterii de clasificare a conflictelor, precum şi
tipurile de conflicte din categoriile respective;
- să argumentezi cu privire la cauzele care pot genera conflictele;
- să explici conflictul ca dimensiune a comunicării, prin cel puţin trei
argumente;
- să realizezi un eseu de 500 de cuvinte privind natura conflictului şi
sursele sale, corelându-l cu manifestările comunicării interpersonale.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
În a treia unitate de învăţare intitulată Perturbarea comunicării ca sursă a
conflictului vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe specifice:
- să identifici cauzele interne şi externe care blochează sau perturbă
comunicarea;
- să formulezi cel puţin cinci argumente în favoarea comunicării
preventive pentru conflict;
- să formulezi minim trei caracteristici ale comunicării de criză;
- să identifici minim trei comportamente de blocaj sau perturbare a
comunicării;
- să realizezi un eseu de minim 500 de cuvinte pe tema ameliorării
comunicării de criză;
- să identifici şi să demontezi stereotipurile şi alte clişee care pot
determina apariţia conflictelor,
acestea după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia
recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste
adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare
intitulată Prevenirea şi rezolvarea conflictelor, vei achiziţiona, odată cu
cunoştinţele oferite, noi competenţe, care iți vor conferi capacitatea:
- să aplici pertinent ascultarea activă şi exprimarea asertivă;
- să aplici tehnicile de obţinere a complianţei;
- să realizezi diferenţa dintre manipulare şi alte forme de influenţare
socială;
- să menajezi stima de sine a celuilalt pentru a preveni sau pentru a
rezolva conflictele;
- să aplici cel puţin trei strategii de prevenire a conflictelor şi minim
patru strategii de rezolvare a conflictelor;
- să rezolvi un conflict prin întocmirea hărţii conflictului;
- să comentezi cel puţin cinci factori cu impact pozitiv implicaţi în
conflict şi cinci factori cu impact negativ;
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 citeşti modulul cu maximă atenţie;
 evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat;
 răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 simulezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 în caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îți vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârșitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerințe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reușit să
operaționalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acuratețea rezolvării, de modul
de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informații
suplimentare vei apela la tutorele indicat (este valabil pentru cei de la ID).
N.B. Informația de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecință, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învățare.
Lista tabelelor
Tabel 2.1. Factorii implicaţi în apariţia şi dezvoltarea conflictului, după Wolfe
şi Snoek .................................................................................................................
Tabel 2.2. Emoţiile de bază şi gradele lor de intensitate ......................................

1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
1.1. Principiile și mizele comunicării interpersonale
Obiective 1.2. Obiectivele comunicării interpersonale

specifice:
1.3. Comunicarea, între verbal și nonverbal
L
1.4. Conversația
a
s
f Rezumat
â Teste de autoevaluare
r
ş Bibliografie minimală
i
t
u
l capitolului, vei avea capacitatea:
 să explici corect noile conceptele;

 să caracterizezi comunicarea verbală şi cea nonverbală ca modalităţi
de adaptare, dar şi de disimulare;
 să descrii cinci comportamente posibile ale indivizilor în procesul
comunicării nonverbale, aplicându-le în contexte diferite;
 să analizezi distinct comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală;
 să identifici, prin exemplificări, caracteristicile definitorii ale
comunicării verbale;
 să identifici cel puţin cinci categorii de comportamente nonverbale;
 să compari, prin enunţarea a cel puţin a unei asemănări şi a unei
deosebiri, diferitele comportamente verbale, nonverbale, reliefând
implicitul posibil în timpul conversației, pe care-l conţin;
 să realizezi conexiuni pertinente între comunicarea verbală, cea
nonverbală şi implicit, prin cel puţin trei argumente;
 să elaborezi un eseu pe o temă dată.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3-4 ore

Arsith Mirela Comunicarea interpersonală
1.1. Principiile și mizele comunicării interpersonale

1.1.1. Ce este comunicarea interpersonală
Comunicarea interpersonală reprezintă o activitate complexă, care se

definește în cadrul relațiilor. Ea se definește și se negociază între cel puțin
două persoane, în cadrul relațiilor.
Comunicarea interpersonală face posibile transmiterea de informații,
exprimarea trăirilor interioare, a sentimentelor, scopul final fiind
influențarea interlocutorului (interlocutorilor).
Procesul de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de

interdependenţă ce există între elementele structurale din schema de mai sus.
Această relaţie de interdependenţă face ca orice proces de comunicare să se
desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea, emiţătorul, şi
altcineva căruia îi este destinat mesajul; acesta este destinatarul.
MMesajul este o componentă complexă a procesului de comunicare,
e datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea,
s presupune existenţa unor canale de transmitere, este influenţat de dependenţa
a modului de recepţionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale
j emiţătorului şi ale destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care are
u loc comunicarea.
l
poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal (realizat cu ajutorul

cuvintelor), nonverbal (gesturi, mimică etc.) sau paraverbal (reprezentat de
tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, pauzele dintre cuvinte,
ticurile verbale etc.).
Feedback-ul reprezintă elementul central al reglarii comunicarii. Feed-back-ul
este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un anumit
răspuns cu privire la mesajul comunicat.

Așadar, comunicarea interpersonală, asemenea altor forme de comunicare, este

un proces intenţionat, prin care emiţătorul transmite receptorului o informaţie
cu scopul de a produce anumite efecte receptorului.
Sarcina de lucru 1
Argumentează, în minim cinci fraze, cum interacţionează elementele
ce alcătuiesc schema de comunicare.
1.1.2. Principiile comunicării interpersonale

Comunicarea interpersonală este inevitabilă. Dacă aceasta nu este verbală, ea
poate fi nonverbală. Nimeni nu poate să nu comunice, chiar dacă, în mod
voluntar, cineva și-ar propune să susțină faptul că nu își dorește să comunice.
Orice comportament pe care-l adoptăm transmite informații despre noi.
Informația poate fi analogică sau digitală. Informația digitală este conținută de
simbolori sau cuvinte; informația analogică este conținută de stimulii
non-verbali.
De asemenea, comunicarea interpersonală este ireversibilă; nu putem retrage
ceea ce am spus, oricât ne-am strădui să redefinim conceptele sau elementele
nonverbalului. Niciodata doua persoane nu vor folosi exact aceleasi cuvinte pe
care le foloseste un alt grup de doua persoane.
Comunicarea interpersonală este contextuală; ea are loc in contexte diferite:
-contextul psihologic, format din personalitatea, valorile, nevoile și dorințele
interlocutorilor;
-contextul relațional, determinat de relațiile pe care le avem cu cei din jur;
-contextul situațional, care are în vedere spațiul în care are loc comunicarea;
-contextul ambiental, ce reprezintă locul fizic în care se petrece comunicarea,
precum și intervalul din zi etc.
-contextul cultural, care reprezintă ansamblul regulilor de care se ține seama în
cadrul comunicării, dar și totalitatea comportamentelor învățate.
Comunicarea este un proces continuu, care presupune raporturi de putere între
parteneri; schimburile dintre partenetrii de comunicare personal pot fi simetrice
sau complementare.
Tranzactiile simetrice sunt relații în care partenerii iși reflectă reciproc
comportamentele, de pe poziții de egalitate. Ele fac posibile atat negocierea, cât
și conflictul. pentru că atunci când un partener se înfurie, se înfurie și celălalt.
Când comportamentele compatibile sunt diferite caputere, când partenerii joacă
roluri distincte și au statut social sau ierarhic diferit, tranzacțiile sunt
complementare. Când unul domină, celalalt acceptă să fie dominat. Astfel,
relațiile devin mai stabile, dar acumulează tensiuni (șef-subaltern;
preot-credincios; judecător-inculpat; profesor-elev).

În timpul comunicării, comportamentele se ajustează și se acomodează. Există

nevoia partenerilor de a se armoniza și de a se sincroniza unul cu celălalt. În
negocieri, se adaugă și nevoia de a armoniza opiniile și interesele, pentru a
ajunge la un acord.
1.1.3. Mizele comunicării

În orice activitate de comunicare, există anumite probleme, care ţin de prezenţa
partenerilor şi de contextul comunicării. De fiecare dată, comunicarea este
fundamentată de un ansamblu de mize (Mucchielli, 2015, pp. 80-86).
Miza informativă. A comunica înseamnă a informa; aceasta este prima
modalitate de existenţă a comunicării.
Miza de poziționare. Identităţile actorilor care comunică între ei fac parte
Caracterul esenţial al informaţiei este de a aduce acesteia.
un element nou şi de laa
din situaţia de comunicare şi participă la definiţia Referindu-se
Miza de
surprinde. mobilizare. Comunicarea presupune o anumită intenţionalitate.
intenţiile, opţiunile, opiniileintenţionalităţii
sale (sau ale celorlalţi), fiecare actorîn„pune
Ea reprezintă concretizarea fundamentale a fiinţei lumeala
bătaie“
actorului,o înparte
faţa din identitatea pe sa
care(sau din lea întâlneşte
celorlalţi).în lumea
Identităţile
problemelor acesta sa.
transformate
Intenţia comunicării emiţătorului ne dă primul sens al acesteia. Este, deci,(a)
sau construite prin comunicările de influenţare sunt:
identităţi
necesar să valorizante, ideale, laintenţie.
care aspiră actorul influenţat; (b) sau
identificăm respectiva
identităţi negative, respinse de actorul influenţat.
Actul de comunicare este, întotdeauna, şi o tentativă de influenţare a celuilalt.
Comunicarea asumă o anumită identitate. Finalitatea generală a faptului
Orice schimb comunicaţional reprezintă construirea în comun a unei realităţide
şi a
comunica
o tentativă de impunere a unei lumi posibile, care să producă efecte,şi
este exprimarea acestei identităţi. Comunicând, îmi afirm fiinţa
mă poziţionez înperaport cu să
celălalt.
creadă,Însăorice situaţiesau
de să
comunicare,
determinându-l celălalt acţioneze gândească individul
într-un
interpretează un rol menit să îi asigure, la final, controlul situaţiei,
anumit fel. Problema mobilizării celuilalt este o problemă generală şi
capacitatea
importantă îndeviaţa
a se relaţională.
face cunoscut în rolul său.
Nu poţi exista fără a fi definit în raport cu ceilalţi. Există situaţii de
comunicare în care rolul social şi statutul social al fiecăruia sunt bine
.definite;
Influenţaîneste, întotdeauna,
această situaţie,dependentă de o la
participanţilor situaţie concretă;
comunicare de exemplu,
trebuie doar să
confirmedecă educaţie
situaţia sunt efectiv în acest rol.în care influenţarea este posibilă prin
părinţi-copii,
autoritate, tradiţie, afecţiune reciprocă. Problema mobilizării celuilalt este o
problemă generală şi importantă în viaţa relaţională.
Căutarea recunoaşterii care stă la baza majorităţii actelor de comunicare se

supune unei motivaţii fundamentale, căutarea valorizării: a exista în ochii
celuilalt, a fi apreciat, a fi acceptat ca un interlocutor de încredere, a fi
recunoscut ca individualitate etc.
Reprezentarea şi stima de sine decurg pentru o mare parte din noi din
„oglinda“ celuilalt, din feedbackul pentru mesajele pe care le trimitem.
Miza relaţională. Când comunicăm cu cineva, stabilim cu persoana

respectivă un anumit raport, o anumită relaţie. În orice sistem de comunicare,
relaţiile dintre actorii implicaţi capătă o anume „calitate“.
Orice comunicare fixează natura relaţiei pe care o avem cu interlocutorul.
Această relaţie se configurează pe măsură ce se desfăşoară comunicarea.
Interacţiunile de iubire sau de ură sunt situaţii limită ce relevă această miză.
Miza normativă care arată că prin derularea comunicării, persoanele acceptă
un set de reguli pe care le împărtășesc. Aceste reguli preexistă sau sunt
construite reciproc în timpul actului de comunicare.
Comunicare interpersonală și conflict

10
Sarcina de lucru 2
Formulați câte un exemplu pentru fiecare miză a comunicării
interpersonale.
1.2.Obiectivele comunicării interpersonale

Orice act de comunicare urmărește să influențeze, să persuadeze; se are în vedere
provocarea de schimbări în mintea, sufletul și acțiunile interlocutorului.
Un alt obiectiv al comunicării interpersonale îl reprezintă
autocunoașterea;
Relevarea lumii arexterioare;
fi bine ca,cape urmare
parcursula interacțiunii
convorbirilorcomunicative
purtate cu
partenerii noștri să fie prin
determinați să ne dezvăluie opiniile lor cunoștințele
cu privire la
interlocutorii
1 Motivația noștri, schimbul de informații realizat,
trăsăturile șimanifestările
obiectivul multor
noastrecomunicări interpersonale au observare;
în vedere
cuşioamenilor, ce scapă propriei capacităţi de
. noastre
ajutorarea privire la lumea
dar șiexterioară
jocul și pot devein
distracția, mai ocupă
care bogate; în ele se
viața
fixează devenind parte a personalităţii noastre.
4 oamenilor un loc mai important decât sunt oamenii dispuși să admită.
. Prin comunicarea interpersonală, fiecare persoană devine capabilă să
stabileascăeducației
Relizarea și să și mențină relații
a formării semnificative
culturale reprezintăcuun alte personae,
alt obiectiv al
C comunicării
îndeplinind, interpersonale.
totodată, o funcție socializantă.
o
m
unicarea, între verbal și nonverbal
Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar
comunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât prin
cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale.
1.4.1. Comunicarea verbală

Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea
„Omul este codului lingvistic. În cadrul comunicării, verbalul se compune din
limbajul său, ansamblul expresiilor şi al frazelor pe care le enunţăm, care cuprinde
deoarece toate mesajele modelate într-un cod împărtăşit de un grup sau de o
cultura nu comunitate.
este nimic
altceva decât sistemul sistemelor de semne. Chiar atunci când crede că vorbeşte, omul este
vorbit de către regulile ce guvernează semnele pe care le foloseşte. A cunoaşte aceste reguli
înseamnă, cu siguranţă, a cunoaşte societatea“ (Eco, 1988, p. 255).
Ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi în
ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte frazele corecte
din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le
identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă reprezintă competenţa
lingvistică.
Ea fundamentează competenţa de comunicare, ca ansamblu de cunoştinţe
culturale şi interacţionale şi ca abilitate de a acţiona în mod corespunzător în
contexte specifice.

11
Performanţa lingvistică a vorbitorului unei limbi este capacitatea acestuia de

a obţine sensuri noi prin utilizarea termenilor şi a normelor limbii. Totodată,
acest tip de performanţă implică ansamblul cunoştinţelor despre lume ale
subiectului şi o anumită practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor
interumane, care pot funcţiona independent de competenţa lingvistică.
Sarcina de lucru 3
Argumentează, în minim cinci fraze, cum pot interacţiona competenţa
lingvistică, performanţa lingvistică şi competenţa de comunicare la
indivizi ce aparţin unor culturi diferite.
Codificarea şi decodificarea mesajelor implică un proces de interpretare:

sensul pe care receptorul îl dă mesajului în funcţie de contextul comunicării
(în care intervin personalitatea, experienţa, starea de spirit, sentimentele
reciproce, starea interacţională a celor care comunică etc. în genere) este
acceptat; prin decodificarea unui mesaj aflăm semnificaţia mesajului, iar prin
interpretare îi atribuim sensul nostru.
Situaţia „vorbirii”, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi
necesare interlocutorilor într-o comunicare eficientă. Condiţiile care ţin de
personalitatea comunicatorului:
claritatea – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să
poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat; o pronunţare corectă
şi completă a cuvintelor;
acurateţea – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea
exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;
empatia – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor,
încercând să înţeleagă situaţia acestora, să încerce să le înţeleagă atitudinile,
manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie;
sinceritatea – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea
şi menţinerea într-o situaţie naturală;
atitudinea – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor
încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a
scăpărilor de sub control a vocii;
contactul vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toţi
participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privescă, contactul
direct, vizual, fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog;
înfăţişarea – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta,
vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul
social al interlocutorilor;
postura – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a
spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;

12
vocea – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă,

reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori;
viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei;
nici prea mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde
interesul ascultătorilor;
pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să
pregătească auditoriul pentru o idee importantă.
1.4.2. 1. Stiluri de comunicare interpersonală

Comunicarea eficientă depinde, în mare măsură, de felul în care comunicăm,
adică de stilul comunicării. Fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod
de exprimare, un anumit stil, care poartă pecetea propriei personalităţi, a
culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu
este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricărui act de
comunicare.
Manifestarea specifică ale particularităților unei persoane în comunicare,
circumscrie stilul de comunicare. Acesta relevă modalitățile proprii de
decodificare sau recepționare a mesajului. Fiecare persoană, în c adrul
comunicării interpersonale, are moduri specifice de prelucrare și interpretare a
mesajelor pe care le primește. De asemenea, stilul de comunicare interpersonală
arată și caracteristicile personale de feedback, de exprimare a răspunsului.
Stilul de comunicare interpersonală depinde, în ultimă instanță, de personalitatea
actorului social antrenat în comunicare. Pe parcursul dezvoltării individului, se
configurează anumite moduri de comunicare specifice și stabile, ce se manifestă
independent de conținutul comunicativ și de contextul concret. Sujnt persoane ca
comunică agresiv în orice situație, cum sunt și persoane ce comunică echilibrat
în orice situație.
Stilul de comunicare arată cum și-a structurat o persoană ansamblul relațiilor
sociale și arată cum acea persoană prelucrează și transformă informațiile în
judecăți practice li comportamente.
La baza stilului de comunicare se află trei componente majore:
a) Modelele de comunicare învățate;

S
t b) Tempramentul persoanei;
i c) Atitudinile persoanei, felul în care aceasta se raportează la sine, la
l semenii săi și la viața socială în general.
u
ri de comunicare:
STILUL ASERTIV (atitudinea constructivă) reprezintă capacitatea de

autoafirmare, de exprimare onestă, directă şi clară a opiniilor şi a
drepturilor proprii fără agresivitate şi fără a-i leza pe ceilalţi; capacitatea
urmăririi propriilor interese fără încălcarea nevoilor celorlalţi. Persoana
ştie să asculte şi este dispusă să înţeleagă, ştie să fie ea însăşi şi să se
bazeze pe sine. Este cea mai bună atitudine pentru că permite atingerea
scopurilor propuse fără a provoca resentimentele celorlalţi şi chiar

13
câştigându-le adesea simpatia.
STILUL MANIPULATOR (atitudinea de manipulare) - preferinţa

pentruAGRESIV
un rol de (atitudinea
culise, tendinţa de a- aştepta
STILUL de atac) tendinţaclipa
de aprielnică
fi mereupentru
în faţă,a
de aieşi la ultimul
lumină cuvânt,
şi a se de punea seîn impune
valoare,cutendinţa de achiar
căuta intenţii
avea orice preţ,
STILUL NON-ASERTIV
ascunse în spatele (atitudinea
oricăror de ale
afirmaţii fugăcelorlalţi.
pasivă) tendinţacuevită
-Persoana depreţul
a se
lezării şi supărării altor persoane. Pentru a adomina, orice mijlocSe pare a să
fi
ascunde, de a
spună- deschis fugi mai de grabă
ceea contrazicerea, decât
ce gândeşte, îşi înfrunta
schimbă oamenii. poate
opiniile dupăcelorlalţi,
cele ale
utilizabil înfricoşarea, umilirea, compromiterea
menifesta printr-un exces
interlocutorului, de să
îi place amabilitate
fie în preajmaşi conciliere, prin
celor asumarea
mari tendinţa de
şi puternici ( caa
atitudinile şi comportamentele şocante, răzbunarea, unor riscuri
amâna luarea
o compensare unmor hotărâri si adesea prin imposibilitatea luării acestora,
Aceastăa către
propriilor slăbiciuni) sperând să obţină beneficii din
excesive. atitudine a stimulează de agresivitatea şi antipatia
însoţită de cedarea
vecinătatea cu aceştia. alţii dreptului
Persoanele din a decide.
această La baza
categorie acestor
urmăresc
partenerilor stăşi are ca efectmaladivă
pentru persoana în ficauză sentimentul nuca
de a ca fi
manifestări
ceilalţi o
să facă teamă
ceea ce arfapte de
dori ce a nu
ele,o fac judecat
dar şiacest lucru de ceilalţi,
să -nusepresupună şi
iubită, respectată şi apreciată, mai agresivă crează un
supărarea intensădeschise
confruntări resimţită- fieîn cazul unui eventual
ele raţionale, eşec - pentru
constructive - de tipa le evita
asertiv,
adevărat cerc vicios al agresivităţii.
individul
fie ele conflictuale - de tip agresiv; este vorba mai de grabă deuna
preferă să se supună hotărârii celorlalţi. Aceasta nu exclude
sentiment
aşteptadeca ciudă, mâniesămocnită,
situaţia ranchiună.
se întoarcă în favoarea lor. Adesea aceste
persoane „joacă roluri‟ diverse, ca semn al insuficientei maturizări
sociale, aceasta şi în legătură cu un statut social slab, precar,
nesatisfăcător. Problema indivizilor manipulatori este de a-şi ascunde
slăbiciunea , de a nu fi descoperiţi pentru că şi ei se tem de judecata
celorlalţi şi de a nu fi marginalizaţi.
Sarcina de lucru 4
Identifică stiluri de comunicare ale persoanelor din viața ta (cel puțin
3). Tu ce stil de comunicare ai?
Limbajul şi realizarea sa în discurs permit găsirea acordului, a compromisului.

El are, prin urmare, o virtute pacificatoare în relaţiile sociale, dar acest fapt nu
se realizează fără lupte, dominaţii, victorii şi servituţi. În sensul cel mai larg,
discursul reprezintă expresia verbală a gândirii şi expresia oratorică a unui
locutor Prin discurs, competenţa noastră lingvistică se actualizează în
performanţă (Arsith, 2005, p. 18).
În prelegerea Ordinea discursului, Michel Foucault apreciază discursul ca
fiind o entitate ce posedă o putere primejdioasă, o sursă de nelinişte, generată
de intuirea
„sub această activitate – în fond cenuşie şi cotidiană – a unor puteri şi pericole pe care de-
abia le putem imagina“ (Foucault, 1998, p. 15).
În orice societate, producerea discursului este în aceeaşi măsură organizată,
selecţionată, controlată şi redistribuită prin anumite proceduri. În societatea
contemporană, importante sunt procedurile de excludere, dintre care cea mai
evidentă este interdicţia.
Michel Foucault identifică trei tipuri de interdicţii care se intersectează şi se
susţin reciproc:

14
d) tabu-ul obiectului, conform căruia nu avem dreptul de a spune totul;

A
c e) ritualul circumstanţei, care ne impune să nu vorbim despre orice, în
e orice circumstanţă;
s f) dreptul privilegiat şi exclusiv al subiectului vorbitor, care stipulează
t că nu oricine poate vorbi despre orice (Ibidem, p. 16).
e
interdicţii demonstrează relaţiile discursului cu dorinţa şi cu puterea. În această
abordare, discursul nu este doar un instrument de exprimare a luptelor şi a
sistemelor de dominaţie, ci este „acel ceva pentru care şi prin care se duce
lupta: este chiar puterea ce trebuie cucerită“ (Ibidem).
1.4.2.2. Atitudinile specifice comunicării interpersonale
În cadrul unei comunicări interpersonale, o persoană poate adopta cinci mari
tipuri de atitudini:
- atitudinea de interpretare;
-atitudinea de evaluare;
-atitudinea de ajutor sau consiliere;
-atitudinea de chestionare sau de anchetă;
-atitudinea de comprehensiune.
Atitudinea de interpretare. Aceasta constă în a verbaliza pentru celălalt

motivele
Atitudineaascunse care se care află la originea formularea
rostirilor sau
de evaluare, presupune uneifaptelor
judecățisale.
Interpretarea presupune existenţa interpretantului şi a interpretatului. Această
pozitive sau saunegative, în funcție de ceeaUn ce face saupropune
spune interlocutorul.
Consilierea
atitudine creează atitudinea
sau de ajutor.
accentuează o individ
diferenţă de altuia
statut întresoluţii sau
actorii
Evaluarea presupune existenţa unui evaluator şicea unui evaluat. Atitudinea
elemente
interacţiunii, ale unor
creând soluţii
o relaţieîn funcţie de ceea
ierarhizatădeînstatut acesta
profitul a
celui exprimat, fiind
ce interpretează. o
de evaluare se bazează pe o diferenţă între interlocutori sau
atitudine
interpretantulcare se reprezintă
prezintă acapriori manifestarea
deţinător interesuluicunoaşteri.
al interpretarea,
unei presupuse pentru celălalt.
instituie o astfel de diferenţă. La fel ca şi evaluarea creează
Această
sau
Reacţia atitudine
accentuează
celuilalt implică
olarelaţie
relaţiade de existenţa
dependenţă,
dependenţă unui la consilier
de poateevaluat
lua la şi a unuiunuirefuz
evaluator.
forma consiliat
de a
(susţinător
acceptaindividul şi susţinut)
această situaţie. şi se construieşte
Este să reacţia pe o diferenţă
de contradependenţă, de statut, care dacă
printrecreează nu
ale cărei
Pentru
există se creează. care doreşte se exprime, evaluarea negativă
Cu cât consiliez mai mult pe cineva, cu atât îl ajut mai mult
forme
un este
climat şi agresivitatea.
relaţional nefavorabil, îi reduce
şi cu atât dependenţa lui faţă de mine creşte.motivaţia de a se exprima şi îl
determină să nu mai verbalizeze
Indiferent dacă este corectă sau greşită, folosind informaţiile sauatitudinea
sentimentele pentru că ne
de interpretare,
Riscul
riscă
asumăm major
să fie
unjudecateste acela
negativ. de a declanşa un blocaj. Acesta nu este celuilalt.
risc considerabil de a induce o superficialitate a discursului neapărat
Această
un tip deatitudine
atitudine vizează
negativă, luarea
dar celuilalt
depinde sub
foarte tutelă,
mult asumarea
de situaţia problemelor
în care ce
se
Evaluările pozitive care sesaumanifestă prin procesul însituaţia
care un individ
sale şi oferirea
declanşează. unui
Poate jucaajutor a unui
rol pozitiv, sfat. Astfel,
cu condiţia apare
să fie forumlatăde substituire
într-un
recepteză o judecată pozitivă este motivat să selecteze dintre opiniile,
amoment
subiectului,
în care reducându-i
celălalt să posibilităţile
o poată de a-şi
înţelege, să orezolva
accepte singursă problemele.
şi permit
şi-o să
asume. Din
informaţiile sau sentimentele sale, acele elemente care îi continue
Recurgând
acest motiv, înatitudinea
repetate de rânduri la atitudinea
interpretare nu de consiliere
trebuie exclusă se poate
definitiv dincanaliza,
situaţia
receptarea evaluărilor pozitive. celuilalt.
orienta şi manipula
de comunicare, exprimarea
dar trebuie utilizată cu atenţie.
Dacă un individ emite desistematic judecăţi evaluative în cadrul
Transformarea
Acest tip de chiar atitudinii
atitudine poate consiliere
induce, într-o atitudine
laadresează
începutul liniştitoare
conversaţiei, uncare pe unei
sentiment care
de
conversaţii, dacă acestea nu se receptorului cu vorbeşte,
oricine o poate
neînţelegere, dezvolta
însoţit eventual destul
de de uşordeşirectificare
încercări de spontan a (ex.:”Hai sau
interpretării să nude
se naşte, în mod firesc, în mintea
aşa deşireceptorului bănuiala că şi afirmaţiile sale
dramatizăm!”,”Nu-i
reacţiijudecate
de iritare, de chiar
dezinteres grav!”,”Te
de evitare veicomunicării.
descurca!”
aspiritul ). Este
Însă, fără
aceeaşi
sunt cu aceeaşi intransigenţă şi că critic manifestat
îndoială
atitudine una
poate dintre cele mai
determina nerecomandabile
apariţia unei reacţii atitudini
de de ajutor.
supunere şi de Ea este, de
dependenţă în
evaluator la adresaunei altora se va exercita şi faţătrăite
de el. De aceea,Acest
teamatip îl de
va
realitate, expresia
(https://www.scribd.com). neglijări a experienţei de celălalt.
determina
formulare să nu îşi cenzureze
decât săcuvintele
provoaceşi perceperea
să adopte „o deatitudine circumspectă,
face către celălalt a lipsei
puţin
noastrefavorabilă
de înţelegere unei comunicări sincere‟ (Dinu,
sau a unei neglijări, a unei2004, p.80). reale a spuselor
neascultări
sale. În majoritatea cazurilor, atitudinea liniştitoare evoluează, fie spre
agresivitate, fie spre blocajul comunicării.

15
Atitudinea de chestionare sau de anchetă. adresarea de întrebări cu scopul

de a-i permite celuilalt să se exprime. această atitudine are ca obiectiv să îl
ajute pe celălalt să vorbească, să comunice. Cel care adresează întrebări, le
1 Atitudinea de comprehensiune. Se referă la situaţia în care un individ arată
alege şi le formulează, bucurându-se de un statut privilegiat. Ca şi celelalte
celuilalt că îl interesează ce spune şi că ascultă pentru a încerca să îl
. atitudini prezentate, aceasta din urmă creează sau accentuează o diferenţă de
înţeleagă, nu pentru a-l judeca. Crearea unui climat relaţional care facilitează
4 statut, o dependenţă a celui chestionat faţă de cel care chestionează.
. exprimarea, este semnul care dovedeşte existenţa unui interes real pentru
3 celălalt,
Cu cât sereducând
pun mai mecanismele de cu
multe întrebări, apărare, deoarece interlocutorul
atât informaţiile obţinute vor finumai
se
. simte
axate judecat,
pe fapteinterpretat sau interogat.
şi comportamente, şi nu pe sentimente şi motivaţii, care
C presupun o activitate
Există situaţii, internă
în care mult mai importantă
interlocutorul şi mai complexă
face confidenţe, din partea
cu speranţa că
individului.
o partenerul de discuţie îl va consola, îi va împărtăşi necazurile sau bucuriile;
mîn aceste cazuri, adoptarea unei atitudini de neutralitate este
u Canalizarea şi manipularea deliberată a celuilalt prin intermediul chestionării
nerecomandabilă, deoarece acea persoană nu are nevoie de „obiectivitatea
n este un istrument foarte des utilizat. Pot fi folosite numeroase surse de
rece a observatorului imparţial” ci de sprijinul, înţelegerea unui alt seamăn.
i inducţie, cele mai frecvente fiind:
c - Inducţia prin selectarea întrebărilor – formularea unei întrebări rezultă
a întotdeauna din alegerea efectuată (conştient sau nu) dintr-un ansamblu de
r întrebări posibile. Alegerea întrebărilor permite anchetatorului să orienteze
e discursul celuilalt într-o anumită direcţie sau să evite abordarea unei teme.
a
Inducţia prin formularea întrebării presupune ca aceeaşi întrebare construită
n diferit să aibă ca rezultat răspunsuri semnificativ diferite. Utilizarea anumitor
o cuvinte este susceptibilă, de exemplu, de a declanşa anumite reacţii afective
n sau ideologice (ex.: folosirea verbului „a interzice” în locul termenului „a nu
v autoriza” atrage după sine o scădere importantă a adeziunii).
e Inducţia prin ordinea întrebărilor – Subiectul care răspunde la întrebări se
r străduieşte să respecte unele reguli sociale nescrise, dar foarte influente: cea
b a consistenţei, a coerenţei cognitive sau ideologice. Această regulă îi
a interzice să formuleze un răspuns în contradicţie flagrantă cu ceea ce a
l enunţat anterior. Când o persoană va răspunde la întrebări va ţine cont, de
ă cele mai multe ori, în mod inconştient, de ceea ce a răspuns la întrebările
C anterioare.
omunicarea nonverbală reprezintă modul nostru de a vorbi, felul nostru de a ne
îmbrăca şi de a ne deplasa, atitudinile, gesturile, expresiile faciale, zgomotele
etc. În mesajele nonverbale, pot fi evidenţiate elemente cum sunt:
a) acţiunea desfăşurată de cineva: aşteptare, acţiune eficientă, lipsă de

1 acţiune, fugă, agresiune, inhibiţie etc;
.
4 b) sentimentele şi emoţiile resimţite: bucurie, furie, tristeţe, teamă, calm
. etc.;
3 c) poziţia interlocutorilor: echilibrată, de egalitate, poziţie dominantă, de
. supunere, de superioritate, de inferioritate, de putere etc.
1
d) interesul pentru schimbul respectiv: activitate mintală, indiferenţă,
.
armonie, acord, dezacord, interogare, înţelegere a celuilalt, lipsă de
înţelegere etc.
S
pecificul comunicării nonverbale
Unele semnale nonverbale sunt universale (ereditare). Iar altele sunt învăţate
(datorate culturii). În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, de
coduri care, prin combinare, dau o anumită structură.
16
„...toate gesturile pot părea naturale, dar ele sunt, în egală măsură, culturale […].
Gesturile sunt, de fapt, intermedieri care permit trecerea de la natură la cultură, adică de la
corp la comportament, acesta din urmă fiind transmiţătorul mentalităţilor colective“
(Muchembled, 1994/2000, p. 124-125, apud Chelcea, 2005, p.34).
Comunicarea verbală Comunicarea nonverbală
Are un început şi un sfârşit clar Este un demers permanent

delimitate de cuvintele folosite
Foloseşte cuvântul drept singură Se extinde pe mai multe repertorii

modalitate de dezvoltare
Este controlată aproape total Este aproape în totalitate incontro-labilă
Este înalt organizată şi structurată Este mai degrabă nesrtucturată
„…sub raportul structurii environmentale şi al condiţiilor de comunicare, studiul

comunicării nonverbale are în vedere «caracteristicile mediului fizic» ce pot influenţa
comunicarea (stilul arhitectural, iluminatul, decoraţiunile interioare, temperatura, fondul
sonor şi muzical), precum şi «spaţiul fizic» (utilizarea şi perceperea spaţiului, ceea ce poartă
numele de «proxemică», «ecologia grupurilor mici» sau «teritorialitatea)»). Sub raportul
caracteristicilor fizice ale persoanelor care comunică, se studiază: gesturile, postura,
comportamentul, expresiile faciale, mişcările ochilor, comportamentul vocal“ (Chelcea, Ivan,
& Chelcea, 2005, p. 37).
Sarcina de lucru 5
Urmăreşte o emisiune la televizor; după scurt timp, dă sonorul la
E minim şi urmăreşte doar mesajele nonverbale; apoi, măreşte
r volumul şi observă acurateţea descifrării continuităţii acţiunii.
v
i
n
g
Goffman afirmă că interacţiunea simbolică este locul poziţionării reciproce a

indivizilor şi al construirii şi dezvoltării sinelui social într-o dublă ipostază: ca
imagine şi ca actor.
Potrivit concepţiei autorului în atenţie, interacţiunea comunicaţională poate fi
interpretată din perspectivă teatrală, ca spectacol în faţa celorlalţi şi modelat de
aceştia; conceptele de dramaturgie, de actor, de scenă, rol şi figuraţie oferă
imaginea întregului comportament comunicativ.
Scena este cadrului social al interacţiunii; actorul social are o anumită
înfăţişare şi un mod propriu în care îşi interpretează rolul,
17
„un model prestabilit de acţiune, pe care o persoană îl dezvoltă în timpul unei reprezentaţii
şi pe care îl poate prezenta şi utiliza şi în alte ocazii“ (Goffman, 1973, p. 35).
Rolurile sunt interpretate potrivit unor ritualuri, ce aduc în atenţie noţiuni
precum: scheme de acţiune, contract de vorbire, norme de interacţiune şi de
interpretare.
Din această perspectivă, interacţiunea verbal – nonverbal este evidentă, ea
având o contribuţie determinantă în împlinirea comunicării. Lumea premiselor
nonverbale cuprinde o varietate de modalităţi de comunicare.
Gesturile sunt la fel de importante ca discursurile, iar „erorile“ gestuale au
urmări instituţionale sau interpersonale la fel de grave ca erorile lingvistice,
pentru că gestualitatea configurează identitatea şi imaginea locutorului,
optimizând sau distorsionând comunicarea. De aceea, locutorul politic va
trebui să se obiectiveze, transformându-se în destinatar al propriului discurs,
anticipându-i efectele şi feed-back-ul.
Prin urmare, gestualitatea în comunicare trebuie să se centreze pe posibilităţile
modulării complementarităţii gestualitate/limbaj şi pe strategiile comunicative
gestuale.
Gestualitatea este determinată şi reglată cultural şi exprimă o apartenenţă
socială, o identitate de grup, ce devine observabilă prin comportamente
permise şi prin comportamente interzise la nivelul unei societăţi, pe care
interlocutorii trebuie să le cunoască.
În volumul Semiotică, societate şi cultură, Daniela Rovenţa - Frumuşani,
identifică în relaţia cuvânt ─ gest (Roventa-Frumusani, 1999, p. 191):
a) gesturi care însoţesc comunicarea pe aceeaşi linie cu rostirea sau cu o
izotopie contrară;
b) gesturile complementare comunicării, ce pot, de pildă, încheia un enunţ
incomplet – lingvistic sau pot prelungi sau contrazice rostirea;
c) gesturile substitutive, legate de distanţa prea mare dintre locutor şi
auditoriu, emoţii puternice, pe care nu sunt considerate potrivite, ba
chiar contraindicate în timpul rostirii.
„Gestul se înscrie într-un parcurs semiotic infinit, permiţând, în egală măsură, concretizarea
referentului (gesturile iconice), interpelarea interlocutorilor (gesturi indiciale de avertizare,
ordin şi ostensiune), dar şi expresivitatea mesajului“ (Ibidem, p. 194).
Aplicaţie
A – femeie, 31 ani
B – colegă de serviciu, 35 ani
Locul înregistrării: apartamentul lui B
Situaţia: B a lipsit de la serviciu trei zile, motivând că nu se simte bine; A îi
face o vizită lui B.
A: Bună. Îmi pare rău că am întârziat (îi întinde un buchet de flori).
B: Bine că ai ajuns. Intră! Mulţumesc, nu trebuia (ia florile).
A: Cum te simţi ? (se aşează pe scaun).
B: ...mai bine... (se aşează pe braţul unui fotoliu).
A: Am vrut să te sun, dar am fost extrem de ocupată.
18
B: Înţeleg.
A: N-am avut timp nici să respir: şedinţe, întâlniri, contracte...
B: Te cred.
A: Ce probleme de sănătate ai ?
B: O, nimic serios.
A: Totuşi, lipseşti de trei zile... Scuză-mă că insist...
B: Vom vorbi mai târziu despre asta, bine ? Cafeaua este deja gata (se ridică)
A: Mulţumesc, chiar aş bea o cafea... Eşti cam palidă...
B: ... (aduce două ceşti cu cafea şi soarbe din propria ceaşcă)
A: Înţeleg că nu vrei să vorbeşti despre asta...
B: Mai bine spune-mi ce mai e pe la firmă... S-a supărat directoarea că am
lipsit ?
A: Nu a comentat nimic despre faptul că ai lipsit... Dar ce să comenteze ?
Doar ai fost bolnavă...
Această conversaţie se desfăşoară în cadrul ritualic al vizitei. Putem identifica
practici instituţionalizate, care se manifestă ca mărci ale ospitalităţii şi ale
politeţii: „Bună. Îmi pare rău că am întârziat“ sau „Intră! Mulţumesc, nu
trebuia“ . Întrebarea: „Cum te simţi ?“ face parte din ritualul vizitei, dar se şi
identifică, totodată, cu scopul vizitei. Ultima interpretare devine evidentă prin
desfăşurarea ulterioară a schimbului conversaţional: „Ce probleme de sănătate
ai ?“; apoi are loc o revenire insistentă asupra subiectului, printr-o reformulare:
„Totuşi, lipseşti de trei zile...“; după aceea, intervenţia este o revenire
politicoasă, printr-un act de scuză, A auto-sesizându-se asupra caracterului
ofensator al insistenţei sale: „Scuză-mă că insist...“; pe parcursul interacţiunii
putem identifica o evaluare negativă, sub forma unei aluzii: „Eşti cam
palidă...“
Ritualul de confirmare a relaţiei este susţinut de modalităţi specifice, abordate
de cele două femei antrenate în schimbul verbal:
a) minimalizare: „O, nimic serios“;
b) acte de asertare: „Am vrut să te sun, dar am fost extrem de ocupată“;
c) reverberare: „Înţeleg“. „Te cred“.
Ritualul de evitare are propriile sale modalităţi de desfăşurare, fiind însoţit şi
de comunicarea non-verbală:
I. Din partea vizitatoarei:
(a) încercare de evitare a deteriorării imaginii de sine, prin justificare, urmată
de un comentariu: „N-am avut timp nici să respir: şedinţe, întâlniri,
contracte...“;
(b) susţinerea interlocutoarei în păstrarea unei imagini de sine pozitive:
“Înţeleg că nu vrei să vorbeşti despre asta...“;
(c) minimalizarea unor atitudini ce pot fi ameninţătoare pentru alocutor: „Dar
ce să comenteze ? Doar ai fost bolnavă...“;
(d) confirmarea implicită a sinelui interlocutoarei: „Nu a comentat nimic
despre faptul că ai lipsit...“;
19
II. Din partea gazdei:

(a) schimbarea bruscă a temei conversaţiei: „Mai bine spune-mi ce mai e pe la
firmă...“;
(b) impunere, prin simularea dorinţei de a realiza un acord: „Vom vorbi mai
târziu despre asta, bine ?“;
(c) interes pentru evitarea deprecierii propriei imagini: „S-a supărat
directoarea că am lipsit ?“.
Toate aceste demersuri urmăresc evitarea unui dezechilibru al relaţiei sociale,
prin apelul la strategii preventive. Ritualurile sociale ale interacţiunii verbale şi
non-verbale nu au nimic sacru; ele relevă atmosfera cotidiană în care se
regăsesc indivizii umani antrenaţi în interacţiune şi care se conformează unor
reguli, unui cod de atitudini şi comportamente reglementate de norme sociale şi
culturale.
Sarcina de lucru 4
Reciteşte subcapitolul privind comunicarea verbală şi cea
P
nonverbală; după ce studiezi aplicaţia, realizează un dialog sau poţi
a
reproduce unul pe care l-ai avut sau la care ai asistat si analizează
r
modul cum interacţionează cele două tipuri de interacţiune.
t
i
c
i
p
a
nţii la actul complex al comunicării îşi joacă rolurile conform protocoalelor
stabilite, pe care fie că le cunosc, fie că le practică în mod inconştient, ei
urmărind să obţină siguranţă şi menţinerea sinelui într-un plan pozitiv, al stimei
de sine.
În literatura de specialitate au fost identificate mai multe funcţii ale

comunicării
nonverbale, autorii realizând mai multe clasificări. Eu îşi propun o clasificare a
acestor funcţii care este o sinteză pe care am realizat-o în urma studierii
elaborărilor mai multor specialişti.
Funcţiile comunicării nonverbale:

a) transmite informaţii;
b) accentuează/moderează mesajele verbale;
c) completează mesajele verbale;
d) contrazice mesajele verbale;
e) substituie mesajele verbale;
f) exprimă trăirile afective;
g) creează şi impune autoprezentarea;

20
h) structurează relaţia de comunicare;

i) influenţează social;
j) disimulează
1.4.3.3.Com
petenţa în
Tipuri de comportamente nonverbale:
comunicare
a  embleme: mişcări care substituie cuvintele;
nonverbală
 ilustratori: mişcări care acompaniază vorbirea şi o accentuează, o
C modifică, o punctează etc.;
o
 reglatori: mişcări ce menţin sau semnalează o schimbare a rolurilor de
m
ascultător/vorbitor;
p
e  expresii faciale;
t
 adaptori: automanipulări sau manipulări ale obiectelor legate de
e
nevoile individuale sau de starea emoţională a persoanelor.
n
ţa nonverbală reprezintă abilitatea indivizilor de a codifica şi respectiv
decodifica mesajele nonverbale în funcţie de contextul social, de a estima şi de
a prezice emoţiile, atitudinile, comportamentele nonverbale ale acestora, de a
folosi eficient elemente nonverbale pentru a obţine rezultatele dorite în
interacţiunile cotidiene (Ivan, 2009, p. 135).
Competenţa de comunicare nonverbală se dezvoltă diferit, în funcţie de
contextul cultural-social în care ne naştem şi evoluăm ca persoane, în funcţie
de interacţiunile cu semenii, pe care le stabilim de-a lungul vieţii şi în funcţie
de anumite caracteristici individuale.
Sarcina de lucru 5
Identifică categoriile gestuale descrise în următorul text şi
evidenţiază rolul acestora:
Ionuţ, îmbujorat şi agitat, năvăleşte pe uşa laboratorului de
biologie şi, precipitându-se, îşi face loc cât mai aproape de doamna
profesoară. Căutându-i înfrigurat privirea, spuse pe nerăsuflate:
„Doamnă. Doamnă, ştiţi, acolo, la etaj – şi, cu o figură
conspirativă, arată cu degetul în sus – a venitul invitatul
dumneavoastră însoţit de maimuţica de care ne-aţi vorbit. Când am
deschis uşa şi m-a văzut, mi-a făcut din ochi, uite aşa – continuă
băiatul clipind cu stângăcie din pleoape. Înseamnă că acuşi va veni
la noi, nu-i aşa?“
Cu ochii ţintă la privirea profesoarei, copilul mai făcu un pas,
aproape lipindu-se de ea. Mâna sa dreaptă o atingea cu un gest
repetat şi nerăbdător, solicitându-i imperativ confirmarea, în timp
ce palma stângă mototolea precipitat colţul hainei (Cucoş, 1998,
p.231).

21
1
.
5. Conversația
Convorbirea dintre persoanele antrenate într-o comunicare interpersonală se
numește conversație.
1.5.1. Principiul cooperării şi implicatura conversaţională
Prin articolul Logic and Conversation 1, publicat în 1975, Paul Herbert
Grice a introdus noţiunea de implicatură conversaţională, care se declanşează
ori de câte ori este enunţată o anumită expresie cu un anumit sens .
Schimburile de cuvinte sunt rezultatul, cel puţin până la un anumit punct, a
eforturilor de cooperare. Fiecare participant recunoaşte, un scop comun, sau cel
puţin o direcţie acceptată de toţi. Acest scop sau această direcţie pot fi fixate
chiar de la plecare sau pot apărea în cursul schimbului verbal; ele pot fi relativ
bine definite sau destul de vagi pentru a lăsa o anumită libertate participanţilor.
De cele mai multe ori, sensul convenţional al cuvintelor contribuie nu numai la

Adeterminarea a ceea ce este spus explicit, ci şi la relevarea a ceea ce este
implicitat. Implicatura dă seama de aspectele sensului enunţurilor, având
curmătoarele roluri:
o
o a) să dea faptelor de limbă o explicaţie funcţională;
p b) să explice posibilitatea de a semnifica mai mult decât se spune literal;
e c) să simplifice descrierea semantică.
r
a înseamnă pentru un locutor care participă la un schimb conversaţional ca
acesta să îndeplinească ceea ce i se cere, în funcţie de desfăşurarea conversaţiei
şi de direcţia în care aceasta se îndreptă.
Există un principiu general ce este de aşteptat să fie respectat de toţi
participanţii, pe care autorul în atenţie l-a definit astfel:
„contribuţia voastră conversaţională să corespundă cu ceea ce s-a cerut de la dv., la stadiul
atins de aceasta, prin scopul sau direcţia acceptate de schimbul vorbit în care sunteţi
angajat“ (Ibidem, p. 61).
Acesta este principiul de cooperare (CP). Pentru ca auditoriul să poată
interpreta ce a vrut să spună vorbitorul, trebuie presupus că acesta din urmă a
respectat acest principiu.
Schimburile vorbite oferă anumite trăsături caracteristice comune ansamblului

tranzacţiilor cooperative (Ibidem, p. 63):
1) participanţii au un scop comun imediat: fiecare dintre părţi trebuie să
se identifice momentan cu interesele de moment ale conversaţiei
celuilalt;
2) contribuţiile participanţilor trebuie să se suprapună cel puţin parţial şi
să depindă una de cealaltă;
3) este mai mult sau mai puţin subînţeles că tranzacţia trebuie să continue
într-un stil convenabil, doar dacă interlocutorii nu cad de acord pentru
1
În versiunea în limba franceză, Logique et conversation, publicată în revista „Communication“, nr.30, 1979
22
a pune capăt.
I
deea de cooperare poate fi explicitată prin patru categorii generale:
- legate de cantitatea de informaţie produsă (maxima de cantitate);
- de caracterul veridic al acesteia (maxima de calitate);
- de relevanţa sa (maxima de relaţie), ca şi de modul în care este
formulată (maxima de modalitate).
Toate aceste categorii au fost numite maxime conversaţionale.
Maxima de cantitate priveşte cantitatea de informaţie care trebuie să fie
furnizată şi putem
calitateataşa regulile următoare:
Maxima de se realizează prin regula fundamentală: „Contribuţia ta să
fie veridică“
1) contribuţia
şi prindumneavoastră
două reguli specifice:
să conţină atâta informaţie cât este necesară
Maximapentru
de relaţie este dependentă
intenţiile conjuncturale de ale
o singură regulă: „vorbeşte la momentul
schimbului;
a)
potrivit“nu afirma
(„fii ceea
relevant ce crezi
!“). că este fals;
Maxima
2) de modalitate
contribuţia priveşte nusăceea
dumneavoastră nu ce este spus
conţină mai (ca la informaţie
multă celelalte) cidecât
mai
b) nu afirmaţi ceva pentru care nu aveţi dovezi.
Pdegrabă cumsa,
este
În concizia trebuie
aceastăspus
necesar; un ceeadisimulează
exces
regulă cedeseinformaţie
spune; regula
unele esteesenţială a modalităţii
susceptibil
probleme, cum ardefi: a faceeste:
să
„Fiţi clar!“.
e - devieze schimbul spre elemente de detaliu, sau interlocutorii pot să-l
cum se modifică diferitele genuri şi centre de pertinenţă posibile, în
interpreteze
nRegulilecursul
secundare greşit,
ce gândind,
nuanţează de exemplu, că există un motiv particular
unui schimb vorbit;maxima în atenţie sunt următoarele:
t - pentru un astfel de exces.
care suntsăprocedurile normale
a) „Evitaţi vă exprimaţi neclar“;care servesc la a schimba cu oarecare
r legitimitate subiectul conversaţiei ş. a.
b) „Evitaţi să fiţi ambiguu“;
u
c) „Fiţi concis“ (nu fiţi mai prolix decât este necesar);
d) „Fiţi metodic“. Există tot felul de alte reguli (estetice, sociale,
P
morale) de genul „Fiţi politicos!“ pe care participanţii le observă, în
a
mod normal, în schimburile vorbite.
u
l Herbert Grice regulile conversaţiei sunt principii pe care le urmăm în mod
raţional şi de la care nu trebuie să ne abatem. A da prea puţină sau prea multă
informaţie, a aserta ceva ce se consideră fals ori fără garanţie de adevăr, a
spune ceva ce nu are legătură cu obiectul conversaţiei, a vorbi neclar, prolix
sau dezordonat constituie comportamente noncooperative.
Aplicaţie
A – femeie, 27 ani
B – femeie, 30 ani, colegă de serviciu şi prietenă cu A
Locul înregistrării: un birou dintr-o firmă
Situaţia: A şi B caută să clarifice o problemă ivită în cadrul firmei, dar şi
relaţia dintre ele.
A: Simt că vrei să-mi vorbeşti. (o priveşte în ochi pe B.).
B: Este adevărat. Trebuie să clarificăm unele lucruri împreună... (întoarce
privirea spre fereastră, apoi o priveşte, fugitiv, pe A. în ochi).
A: La ce te referi? (ridică uşor din sprâncene)
B: Ieri, după ce ai plecat de la mine, ai discutat cu cineva.
A: ... (pe chipul ei se citeşte nedumerirea).
B: N-a fost aşa? (o priveşte în ochi pe A.).

23
A: Nu ştiu la cine te referi... (ridică uşor din umeri).

B: Nu contează... o persoană (priveşte pe lângă A.).
A: Da? Şi ce-am spus ? (ridică uşor din sprâncene)
B: Că nu sunt sinceră cu tine, că... (o priveşte, fugitiv, pe A. în ochi).
A: Aha ! ai vorbit cu Mari.
B: Ei bine, da, am vorbit cu Mari. Iar tu nu mi-ai spus ce s-a discutat în biroul
directorului.
A: Nu este nimic sigur. Problema este mult prea serioasă. Iar tu reacţionezi
atât de iraţional...
B: Da ? Cum reacţionez ? (tonul lui B este mai incisiv)
A: Plângi, te agiţi...
B: Dacă erai prietena mea cu adevărat, îmi spuneai.
A: Poate ai dreptate, dar ieri am gândit că este mai bine să tac, cât nimic nu
este sigur...
Această conversaţie are drept scop salvarea imaginii de sine a lui B, sinele pe
care crede că îl are şi pe care îl apără. Atitudinea ei o determină pe A să
iniţieze schimbul verbal: „Simt că vrei să-mi vorbeşti“. Mesajul implicit,
susţinut de abordarea frontală şi de privirea directă către interlocutoarea sa
este: Sunt gata să intru în interacţiune cu tine pentru ca, dialogând, să
reinstaurăm „ordinea“ în relaţia noastră, ce este acum perturbată.
Privirea directă a lui A orientează şi iniţiază interacţiunea. B îşi recunoaşte
atitudinea: „Este adevărat“ şi îşi asumă „costurile“ schimbului verbal ce va
urma, beneficiul aşteptat fiind necesitatea practică (trebuie) „să clarificăm
unele lucruri împreună“.
Întrebarea lui A: „La ce te referi?“ urmăreşte identificarea temei interacţiunii;
presupunem că interogaţia sugerează că există mai multe lucruri neexprimate,
neclarificate între cele două femei şi de aceea este necesară precizarea din
partea lui B. B alege să nu formuleze direct tema, ci caută să inducă o stare de
nesiguranţă lui A, are un comportament de culpabilizare, dorind să transmită,
totodată, o percepţie nefavorabilă a imaginii lui A: „Ieri, după ce ai plecat de
la mine, ai discutat cu cineva“.
A nu reacţionează imediat (modul de abordare este neaşteptat) şi nu reuşeşte să
decodeze imediat mesajul transmis. B îşi consolidează poziţia: „N-a fost
aşa?“; astfel, este urmărit un anumit efect perlocuţionar asupra lui A, care
solită respectarea maximei de cantitate pentru continuarea schimbului: „Nu ştiu
la cine te referi...“. B consideră că precizarea nu este necesară: “Nu contează...
o persoană“; mesajul implicit este: Nu are importanţă persoana cu care ai
discutat; important este ceea ce ai discutat. A înţelege implicitul şi solicită, tot
indirect, întemeierea „acuzaţiei“: Da? Şi ce-am spus ? B oferă informaţiile
solicitate: „Că nu sunt sinceră cu tine, că...“; rostirea sa are forţa ilocuţionară a
reproşului.
Atitudinea iniţială a lui B, care a iniţiat interacţiunea verbală se exteriorizează:
Mi-ai depreciat imaginea în faţa celorlalţi. A ignoră implicitul acestui mesaj
şi îşi exteriorizează intenţia cuprinsă în întrebările formulate anterior, şi anume
de a afla identitatea persoanei la care se referea B: „Aha ! ai vorbit cu Mari“.
24
B recunoaşte identitatea persoanei numite de A: „Ei bine, da, am vorbit cu

Mari“. Apoi urmează enunţarea adevăratului motiv al tulburării lui B: „Iar tu
nu mi-ai spus ce s-a discutat în biroul directorului“. A îţi motivează
comportamentul: „Nu este nimic sigur. Problema este mult prea serioasă“.
Implicitul este: Am dorit să te protejez de suferinţă; poate consecinţele finale te
vor scuti de ea.
În continuare, este rândul lui A să îşi valorizeze propria imagine de sine în
raport cu B: „Iar tu reacţionezi atât de iraţional...“. Mesaj implicit: Nu ţi-am
putut spune nimic din ceea ce ştiam pentru că reacţionezi emoţional. B solicită
respectarea maximei cantităţii: „Da ? Cum reacţionez ?“. A: „Plângi, te
agiţi...“. Comportamentul lui A faţă de B dobândeşte un sens nou, inexistent
în primele replici. B insistă pentru a-şi păstra un sine pozitiv şi argumentează:
Dacă erai prietena mea cu adevărat, îmi spuneai.
Acest comportament de evaluare negativă o determină pe A să recurgă la
modalizatori: „Poate ai dreptate“ şi să-şi justifice propriul comportament: dar
ieri am gândit că este mai bine să tac, cât nimic nu este sigur... Astfel, A
doreşte reinstaurarea armoniei relaţiei cu B, armonie ce a fost afectată doar din
dorinţa ei de a o proteja de suferinţă şi teamă, motiv pentru care fusese evazivă
cu o zi înainte.
Considerăm că, urmărind să-i protejeze sinele, A îi deteriorează imaginea lui B
î
m
p Sarcina de lucru 7
ă
Căutați o conversaţie (de exemplu, una din schiţele lui I.L. Caragiale)
r
şi analizaţi-o din perspectiva maximelor conversaţionale
t
ă
ş
i
n
d
altcuiva temerile sale cu privire la prietena ei.
1.5.2. Metacomunicarea și implicitul

1.5.2.1. Metacomunicarea
Metacomunicarea reprezintă apariţia unor intenţii şi a unor efecte ale

mesajului care nu aparţin înţelesului cuvintelor sau modului în care au fost
ele spuse. Ea se referă, mai degrabă, la un nivel sugerat decât la unul clar,
direct.
„…la
limită, numai ceea ce se ascunde merită să fie cunoscut şi transmis! Ne-spusul dobândeşte un
statul semiotic privilegiat. Această posibilitate (benefică, credem) este dată de capacitatea de
transcendere a limbii, de miraculoasa ei putere de a păcăli“ (Cucos, 1997, p. 36).

25
1.5.2.2.
Implicitul Comunicarea nu se limitează doar la a transmite o informaţie, un mesaj cu un
anumit conţinut; ea reprezintă şi o relaţie între parteneri determinată de
maniera în care a fost înţeles mesajul. Această relaţie, ca metacomunicare are
mărci verbale (ex. acesta este un ordin, am glumit), dar se poate exprima şi
prin întreaga fizionomie a comunicării (zâmbete, gesturi), precum şi prin
S
contextul în care are loc comunicarea.
c
hEnunţarea este condiţionată de dreptul de a vorbi despre ceva, cu anumite
eintenţii, într-un anumit fel, urmărind anumite scopuri. La acest nivel întâlnim o
mprimă manifestare a implicitului, ca o condiţie de existenţă a actului de
aenunţare.
Pentru a releva un alt nivel al implicitului, pornim de la teza că limbile
dnaturale sunt coduri care exprimă, în mod explicit, conţinuturi, informaţii
emanifeste, care se dau ca atare. Ceea ce se spune în cod este total spus, sau nu
este spus deloc.
r
eTotuşi, sunt situaţii când trebuie rostit ceva şi trebuie să găsim calea de a putea
lface ca şi cum acest ceva nu ar fi fost spus, după cum afirma Oswald Ducrot,
e„într-un fel în care putem refuza responsabilitatea“ (Ducrot, 1972, p. 5).
vAceasta este o cale implicită de a aduce completări sensului explicit,
adestinatarul trebuind să aibă capacitatea de a descifra acest cod secund.
r
e a implicitului propusă de lingvistul francez este următoarea: X, deci Y, prin
urmare: Z.
De exemplu: Ion a cerut la bancă un credit (X), deci Ion are nevoie de bani
(Y); prin urmare: Ion nu are bani (Z).
Conţinutul real al unei fraze globale poate fi identificat, în planul implicitului,
de către destinatarul discursului rostit de locutor.
În Essai de description sémantique, Charles J. Fillmore afirma că în
folosirea limbajului cotidian „utilizăm constant două niveluri de comunicare:
implicitul sau presupoziţionalul şi explicitul sau ilocuţionarul2“ (Fillmore,
1970, p. 60).
Dacă vom considera enunţul: „Deschide fereastra“, putem identifica sensul
acestuia, fără a ţine seama de context, în măsura în care îl recunoaştem ca fiind
diferit de alte enunţuri, cum sunt: „Deschide uşa“; „Te rog, deschide
fereastra“; „Nu deschide fereastra“ ş. a.
Patrick Charaudeau consideră aceste alternative la primul enunţ parafraze
structurale, ce relevă operaţii de comutare şi combinare între semne, a căror
producere permite
„stabilirea în limbaj a unui joc de recunoaştere morfo – semantică, joc ce construieşte sensul,
trimiţând la realitatea înconjurătoare (activitate referenţială), conceptualizând-o (activitate
de simbolizare)“ (Charaudeau, 1983, p. 17).
Dacă luăm în consideraţie împrejurările producerii enunţului şi intenţiile
locutorului, putem presupune că, în momentul enunţării, locutorul comunică de
fapt: că este frig, că este cald, că este zgomot etc.
2
Ilocuţionarul este un act de limbaj prin care locutorul face ceva rostind: promite, intreaba, ordonă, roagă, cere,
afirmă, neagă, sfătuieşte etc.
26
Prin urmare apare un sens implicit al limbajului, dependent de circumstanţele

discursive şi rezultat dintr-un „joc constructiv al semnificaţiei unei totalităţi
discursive care trimite limbajul la el însuşi, ca o condiţie de realizare a
semnelor“ (Ibidem, p. 18).
Prin urmare, majoritatea enunţurilor posedă, pe lângă conţinutul lor explicit

unul sau mai multe conţinuturi implicite, care „se grefează“ pe primul,
putându-l chiar deturna în Sarcina de beneficiu;
propriul lucru 9 în funcţie de context,
semnificaţiile implicitului pot deveni mult mai importante decât cele ale
Identifică două ironii şi două glume; comentează implicitul şi
explicitului.
subînţelesul pe care îl presupun.
Rezumat
Comunicarea interpersonală este un proces complex, prin care se
tranzacţionează cunoştinţe şi se edifică relaţii, atitudini, comportamente;
acest proces social poate fi abordat ca aplicare efectivă de coduri
lingvistice sau nonlingvistice, în contexte diferite, care îmbogăţesc
sensurile împărtăşite de interlocutori. Comunicarea verbală este completată
şi nuanţată de cea nonverbală, care transmite voluntar sau involuntar,
informaţii, influenţând prin comportamente, atitudini, elemente fizice
purtătoare de semnificaţii etc. Un rol important într-o comunicare eficientă
îl au implicitul, prin care se spune mai mult decât se rosteşte, precum şi
metacomunicarea, ce reprezintă manifestarea unor implicaţii ale mesajului
care nu pot fi atribuite direct înţelesului cuvintelor sau modului cum au
fost ele spuse.
I. Se dă tema: Omul este o fiinţă culturală. Realizaţi câte un discurs de minim

trei fraze pentru fiecare stil de comunicare prezentat în această unitate de
învăţare.
II. Redactează un eseu de 500 de cuvinte despre modalităţile de interrelaţionare
a verbalului cu nonverbalul şi implicitul, prin care să utilizezi conceptele,
caracterizările şi tipologiile prezentate în această unitate de învăţare.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

I. Pentru fiecare discurs, primeşti câte 1,50 puncte; pentru coerenţa şi
corectitudinea elaborării, primeşti 1,50 puncte; din oficiu, primiţi 1 punct.
II. Pentru fiecare interacţiune identificată şi comentată vei primi 0,50
puncte; pentru coerenţa şi corectitudinea elaborării, vei primi 1,50 puncte; din
oficiu, primeşti 1 punct.
27
Chelcea, Septimiu; Loredana Ivan; Adina Chelcea (2005). Comunicarea

nonverbală: gesturile şi postura. Bucureşti: Editura „Comunicare.ro“. p. 41-96;
p. 129-204.
Pânişoară, Ioan-Ovidiu (2008). Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura „Polirom“.
p. 100-102;

28

Comunicare Interpersonala Si Conflict Unitatea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comunicare Interpersonala Si Conflict Unitatea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

Principiile și mizele comunicării interpersonale

2. CONFLICTUL – O DIMENSIUNE SEMNIFICATIVĂ A COMUNICĂRII

3. Perturbarea comunicării interpersonale ca sursă a conflictului

Comunicare interpersonală și conflict 2

Bibliografie pentru elaborarea cursului

Comunicare interpersonală și conflict 3

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Comunicare interpersonală și conflict 6

1.1. Principiile și mizele comunicării interpersonale

Obiective 1.2. Obiectivele comunicării interpersonale

 să explici corect noile conceptele;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3-4 ore

Comunicare interpersonală și conflict 7

1.1. Principiile și mizele comunicării interpersonale

Comunicarea interpersonală reprezintă o activitate complexă, care se

Procesul de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de

poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal (realizat cu ajutorul

Comunicare interpersonală și conflict 8

Așadar, comunicarea interpersonală, asemenea altor forme de comunicare, este

1.1.2. Principiile comunicării interpersonale

Comunicare interpersonală și conflict 9

În timpul comunicării, comportamentele se ajustează și se acomodează. Există

1.1.3. Mizele comunicării

Căutarea recunoaşterii care stă la baza majorităţii actelor de comunicare se

Miza relaţională. Când comunicăm cu cineva, stabilim cu persoana

Comunicare interpersonală și conflict

1.2.Obiectivele comunicării interpersonale

1.4.1. Comunicarea verbală

Comunicare interpersonală și conflict

Performanţa lingvistică a vorbitorului unei limbi este capacitatea acestuia de

Codificarea şi decodificarea mesajelor implică un proces de interpretare:

Comunicare interpersonală și conflict

vocea – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă,

1.4.2. 1. Stiluri de comunicare interpersonală

a) Modelele de comunicare învățate;

STILUL ASERTIV (atitudinea constructivă) reprezintă capacitatea de

Comunicare interpersonală și conflict

câştigându-le adesea simpatia.

STILUL MANIPULATOR (atitudinea de manipulare) - preferinţa

Limbajul şi realizarea sa în discurs permit găsirea acordului, a compromisului.

Comunicare interpersonală și conflict

d) tabu-ul obiectului, conform căruia nu avem dreptul de a spune totul;

Atitudinea de interpretare. Aceasta constă în a verbaliza pentru celălalt

Comunicare interpersonală și conflict

Atitudinea de chestionare sau de anchetă. adresarea de întrebări cu scopul

a) acţiunea desfăşurată de cineva: aşteptare, acţiune eficientă, lipsă de

Comunicarea verbală Comunicarea nonverbală

Are un început şi un sfârşit clar Este un demers permanent

Foloseşte cuvântul drept singură Se extinde pe mai multe repertorii

Este controlată aproape total Este aproape în totalitate incontro-labilă

Este înalt organizată şi structurată Este mai degrabă nesrtucturată

„…sub raportul structurii environmentale şi al condiţiilor de comunicare, studiul

Goffman afirmă că interacţiunea simbolică este locul poziţionării reciproce a

II. Din partea gazdei:

În literatura de specialitate au fost identificate mai multe funcţii ale

Funcţiile comunicării nonverbale:

Comunicare interpersonală și conflict

h) structurează relaţia de comunicare;

Comunicare interpersonală și conflict

De cele mai multe ori, sensul convenţional al cuvintelor contribuie nu numai la

Schimburile vorbite oferă anumite trăsături caracteristice comune ansamblului

Comunicare interpersonală și conflict