Prof.

Cristea

Criticismul junimist. Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcții
în literatura română

Societatea literară Junimea și spiritul critic

Junimea este o societate literară și o miscare culturală ale cărei baze au fost puse, în anul 1863,
de către cinci intelectuali ai vremii-Titu Maiorescu, Iacob Nerguzzi, Vasile Pogor, Petre P. Carp,
Theodor Rosetti-sub îndrumarea celui dintâi. Ea continuă inițiativele ,,Daciei literare’’ și ale
pașoptiștilor în ceea ce privește viața culturală și literară, având ca scop modernizarea limbii și
literaturii române, a societății românești în general.

Societatea Junimea cunoaște în evoluția ei mai multe etape: prima etapă-cea ieșeană (cuprinsă
între 1863-1874, la 1 martie 1867 și revista ,,Convorbiri literare’’); etapa a doua- cea a
ședințelor paralele ținute atât la Iași, cât și la București, cuprinsă între 1874 și 1885) și etapa a
treia (din perioada 1885-1944, când Societatea Junimea și revista ,,Convorbiri literare’’ se
mută la București).

Junimea a desfășurat o activitate intensă, urmărind pe o diversitate de planuri-cultural, estetic,

literar, lingvistic și social-atingerea mai multor obiective, unele fiind foarte asemănătoare cu
cele susținute de Mihail Kogălniceanu în Introducția ,,Daciei literare’’:

-educarea publicului într-o diversitate de probleme;

-cultivarea gustului estetic al acestuia;

-impunerea unor opere originale;

-promovarea operelor valoroase din punct de vedere estetic;

-susținerea atât teoretic, cât și practic, a unei critici obiective și estetice;

-impunerea, dezvoltarea și răspândirea spiritului critic;

-unificarea limbii române literare;

-combaterea adoptării ,,formelor fără fond’’.

Prof. Cristea

Prin spiritul junimist, care este specific acestei societăți, se înțelege acea atitudine curajoasă,
modelatoare, cu deschidere către noi forme de expresie și de consolidare a culturii și literaturii
române, în alcătuirea căruia intră spiritul critic (criticismul junimist), spiritul filozofic,
spiritual oratoric, gustul pentru clasic și academic și ironia.

Spiritul critic sau criticismul junimist, ca parte componentă a spiritului junimist se caracterizează
prin:

-respectul pentru adevărul istoric;

-așezarea vieții politice, culturale, științifice și literare pe baze autentice;

-respingerea formelor fără fond;

-lupta împotriva literaturii neinspirate și lipsite de valoare, a limbii artificiale, a falsei erudiții,
a megalomaniei de toate felurile.

Rolul lui Titu Maiorescu în dezvoltarea culturii și a literaturii române

Reprezentantul cel mai de seamă al Societății literare ,,Junimea’’ și al criticismului junimist

este Titu Maiorescu, acesta fiind, deopotrivă, estetician, teoretician al culturii și al
problemelor limbii, precum și critic literar. Ideile și principiile estetice sunt cuprinse în
studiile ,,O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867’’ și ,,Comediile d-lui
Caragiale’’. În primul dintre aceste studii, Maiorescu pune în discuție raportul dintre forma și
fondul poeziei, ajungând la concluzia că literatura exprimă frumosul, iar obiectul sau ideea
exprimat (ă) prin poezie este întotdeauna un sentiment ori o pasiune, nefiind niciodată o cugetare
intelectuală. Astfel, el proclamă autonomia esteticului pe care îl disociază de elementul național
și de cel moral.

În cel de-al doilea studiu, Maiorescu reia ideea raportului dintre artă și realitatea socială,
propunându-și să răspundă, totodată, și la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune
moralizatoare. În privința primei probleme, cea a raportului dintre artă și realitatea socială,
criticul precizează că subiectul poate fi luat din realitatea poporului, dar tratarea lui nu poate să
fie decât ideal-artistică, fără nicio preocupare practică. Referitor la ideea moralității, în artă, Titu
Maiorescu susține că arta este morală prin însăși natura ei, această moralitate constând în aceea
Prof. Cristea

că orice emoție estetică îl transpune pe om într-o lume impersonală, a ficțiunii ideale, și îl

eliberează de sub tirania egoismului.

Problemele culturii sunt tratate în studiul din 1868, intitulat ,,În contra direcției de astăzi în
cultura română’’, în care se discută ,,teoria formei fără fond’’, Maiorescu fiind adeptul unei
evoluții naturale, firești a societății. De aceea, el s-a ridicat împotriva adoptării unor forme noi,
străine (sistemul de învățământ, juridic, politic, cultural), atâta vreme cât nu există fondul
adecvat (în sistemul unor activități materiale și sociale, zestrea culturală etc.). Fondul trebuie să
preceadă întotdeauna forma, fiind necesar să existe mai întâi baza pe care să se dezvolte
structurile instituționale.

Preocuparea lui Titu Maiorescu pentru critica literară este evidentă prin numeroase
studii precum: Direcția nouă în poezia și proza română, Eminescu și poeziile lui, Literatura
română și străinătatea, Poeți și critici, Poeziile d-lui Octavian Goga, Povestirile d-lui M.
Sadoveanu, În chestia poeziei populare etc.

Critica maioresciană a fost, la început, o critică culturală, general, nu numai literară, și

negativă, prin care sancționa nonvalorile și susținea promovarea unor idei și valori autentice.
Odată cu descoperirea unei noi generații de scriitori talentați, critica sa se referă numai la
literatură și devine afirmativă.

În studiul Direcția nouă în poezia și proza românească sunt stabilite câteva trăsături ale noii
direcții ce se caracterizează prin simțământ natural și adevăr, înțelegerea ideilor datorate
civilizației apusene și prin păstrarea, chiar accentuarea elementului național. Printre talentele
eminente îl include pe Alecsandri, pe Eminescu și pe Samson Bodnărescu, iar la proză îl are în
vedere pe Iacob Negruzzi, Alexandru Odobescu și Nicu Gane. Un loc aparte li se acordă lui
Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu pentru dezvoltarea limbii literare, aceștia fiind considerați
scriitori estetici. În ediția din 1908 îi include și pe Eminescu, Creangă, Coșbuc, lăudați pentru
folosirea unei limbi mai apropiate de vorbirea populară.

Articolul Eminescu și poeziile lui constituie una dintre cele dintâi exegeze consacrate lui Mihai
Eminescu, luând în discuție doar poeziile antume. Criticul scoate în evidență trei aspecte legate
de poezia eminesciană: cultura poetului care se află la nivelul culturii europene; prezentarea
Prof. Cristea

femeii iubite ca pe o copie imperfectă a unui prototip nerealizabil și forma frumoasă sub care se
prezintă creațiile eminesciene.

Maiorescu are în vedere, așadar, atât aspectele legate de conținut, cât și forma poeziilor,
constatând că Eminescu ,,este un om al timpului modern’’, deoarece se remarcă ,,bogăția de
idei’’ și existența ,,unei forme corespunzătoare, adecvate conținutului ideal.’’

În articolul Literatura română și străinătatea autorul subliniază ecoul stârnit în Germania de

publicarea unor opere literare ale lui Alecsandri, Eminescu, Negruzzi, Slavici, iar pe Ion Creangă
îl așază alături de Dickens, Flaubert și Turgheniev. La Vasile Alecsandri a făcut referire nu
numai în Direcția nouă în poezia și proza românească și în Literatura română și străinătatea, ci
și în Poeți și critici, unde îl elogiază pentru totalitatea activității sale literare, sau în cuvântarea de
la Academie, intitulată În chestia poeziei populare.

În studiul Poeziile d-lui Octavian Goga, îl consideră pe poet unul ,,dintre cei chemați și aleși , iar
despre Mihail Sadoveanu, analizându-i povestirile în Povestirile d-lui M.Sadoveanu, crede că
este ,,stăpân pe un talent original izvorât din fondul propriu al țării în care s-a născut’’.

Titu Maiorescu a fost preocupat și de problemele limbii în articole cum sunt Despre scrierea
limbei române, Neologismele, Limba română în jurnalele din Austria etc., la care se adaugă
scrierile sale polemice (Beția de cuvinte, Oratori, retori și limbuți, Răspunsurile ,,Revistei
contimporane’’), care pun în lumină calitățile scriitoricești ale criticului.

Prin întreaga sa operă, Titu Maiorescu a deschis seria marilor critici literari români dintre
cele două Războaie Mondiale și din contemporaneitate.