Ion

de Liviu Rebreanu
-raport incipit-final –

Liviu Rebreanu , prozator obiectiv, se dovedeşte încă de la primul său roman, “Ion”, un arhitect
atent la echilibrul epic şi la perspectivă. O geometrie clasică domină fiecare capitol, structurat în mici
diviziuni care cuprind o scenă, un moment important pentru ţesătura întregului. Concepţia autorului
despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, “corp sferoid”, se reflectă artistic în structura
circulară a romanului.
Romanul realist obiectiv “Ion” a fost publicată în 1920 şi este considerat o adevărată
capodoperă care înfăţişează universul rural in mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă.
Romanul are o structură specifică operelor realiste prin simetria incipit-final, prin relatarea cronologică a
faptelor şi prin evoluţia gradată, coerentă, fără lovituri de teatru, a acţiunii.
Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al
ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat.
Tema romanului este de natura socială, ilustrând destinul ţăranilor în condiţiile satului ardelean
de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi
consecinţele actelor sale.
Caracterul obiectiv este susţinut prin specificul relaţiei narator-personaj şi al naratorului
omniscient şi omniprezent . Se observă obiectivitatea, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la
persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere. Naratorul omniscient ştie mai mult decat personajele
sale şi, omniprezent, dirijeaza evoluţia lor ca un regizor universal. El hotărăşte traiectoriile existenţei
personajelor, conform unui destin prestabilit şi legii cauzalităţii. Efectul asupra cititorului este de iluzie a
vieţii, datorat veridicităţii romanului.
Romanul este structurat în două mari părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, fiecare
incluzând 13 capitole cu denumiri sugestive: Începutul, Zvarcolirea, Iubirea, Noaptea, Rusinea, Nunta,
constituie prima parte, iar Vasile, Copilul, Sarutarea, Streangul, Blestemul, George si Sfarsitul constituie
cea de-a doua parte.
Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidentiaza aspectul de “corp sferoid” al
romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social şi economic (săraci-bogaţi), dar şi
cultural (ţărani-intelectuali). Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului spre
satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat (“se desprinde”, “aleargă”, “urcă”, “înaintează”),
drumul are semnificaţia simbolică a destinului.
Drumul se constituie ca liant, ca intermediar între realitate şi ficţiune. “Şoseaua cea mare şi fără
de sfârşit”, marcată de o serie de toponime identificabile pe hartă (Cârlibaba, Someş, Cluj, Bistriţa,
Bucovina, trecătoarea Bargăului) este un transparent simbol al realităţii. Din aceasta şosea se desprinde
un drum care conduce iniţial cititorul in ficţiunea româneasca , în viaţa satului ardelean de la începutul
secolului al XX-lea, şi care îl va înapoia la final realităţii. Drumul, la inceput “vesel”, “neted”, jucăuş,
înaintează spre Pripas, pentru a surprinde satul adormit sub zăpuşeala unei duminici liniştite.
Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează
rolul unor personaje (Herdelea şi Glanetaşu) în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea
satului, cu un Hristos “care îşi tremura jalnic trupul de tinichea ruginită” veghează, atât la început, cât şi
la final, o lume rău alcătuită, în care se macină destine incapabile să se verticalizeze.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea
averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama
ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi accepta condiţia şi este pus în
situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Ion este protagonistul romanului, simbol al destinului tragic al ţăranului român din Transilvania
şi, în acelaşi timp, moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală. Realizat într-o
manieră realistă, personajul complex, contradictoriu, va trăi drama ancestrală a pământului si apoi
drama iubirii.
Statutul său iniţial este acela de ţăran sărac, dar “iute şi harnic, ca mă-sa”, iubitor de muncă
(“munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră”), dar şi de pământ (“pământul îi era ca drag ca ochii din
cap”). Isteţ şi silitor, Ion este simpatizat de învăţătorul său (“a fost cel mai iubit elev al învăţătorului
Herdelea), care îl consideră capabil de a-şi schimba condiţia (“mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea
pe Ion la şcoala cea mare, să-l facă domn”. Băiatul renunţă însă la şcoala, deoarece pământul îi este mai
drag decât cartea.
Pe parcursul evoluţiei sale, Ion se transforma, la nivelul atitudinilor şi deciziilor sale, într-un umil
supus în faţa pământului, zeul care îi influenţează destinul. Sărac, îşi doreşte pământul pentru a dobândi
stima colectivităţii, dar recurge la mijloace imorale pentru a-şi îndeplini setea de avere, renunţând la
iubirea Floricăi în favoarea zestrei Anei. Este viclean cu Ana, o seduce şi o lasă însărcinata, şi îl obligă
astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă împreună cu o parte din pământuri. Obţinând avere, Ion
dobândeşte situaţie socială, demnitate umană şi satisfacerea propriului orgoliu.
Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa Iui, Ion, din cauza firii Iui pătimaşe, nu se poate mulţumi cu
averea pe care o dobândise şi râvneşte la Florica. Bătută de tată şi de soţ, Ana, rămasă fără sprijin moral,
dezorientată şi respinsă de toţi, se spânzură. Sfârşitul lui Ion este de asemenea năprasnic, fiind omorât
de George Bulbuc, care-I prinde iubindu-se cu nevasta lui.
După consumarea unei acţiuni dramatice, tabloul se estompează, cercul se închide, iar
capitolului iniţial cu titlul “Începutul” îi corespunde în final capitolul “Sfârşitul”, cu o secvenţa aproapre
simetrică, descrierea aceluiaşi drum, “bătătorit”, însă în sens invers, ce se deplasează “monoton-
monoton ca însuşi mersul vremii”, îmbătrânit şi obosit de zvârcolirile vieţii, de patimile, năzuinţele şi
dramele la care a fost martor. Drumul se pierde, părăsind satul , pierzându-se de această dată, în
„şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal. Simetria
incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui Rebreanu despre roman, înţeles ca un „corp sferiod”.
Cititorul modern consideră ca simetria dintre incipit şi final sugereaza ideea , susţinută şi de
soarta protagonistului, că zbaterile sunt lipsite de orice valoare, căci sfârşitul ajunge aproape
întotdeauna să se confunde cu începutul.
Respectând cronologia faptelor şi principiul coerenţei dispunând echitabil materialul epic al
celor două planuri ale cărţii prin contrapunct şi creând o relaţie de simetrie între incipit şi final,
Rebreanu rămâne prozatorul cu vocaţia unui constructor pentru care fiecare scenă îşi relevă
complexitatea numai în relaţie cu celelalte.