RELATIA DINTRE CONVENTIA

EUROPEANA A
DREPTURILOR OMULUI SI
LEGISLATIA NATIONALA

Student:

Chioveanu Eduard Gabriel

SIBIU
2020
 CUPRINS

Capitolul 1. Noțiuni Introductive..................................................3

Capitolul 2. Relatia dintre Conventia Europeana a Drepturilor
omului si Legislația Nationala......................................................5
Capitolul 3 . Dreptul la Viață în România, în jurisprudență Curții
Europene a Drepturilor Omului……………………………..…..9
Capitolul 4. Dreptul la un proces echitabil..................................12
BIBLIOGRAFIE.........................................................................13

2
 Capitolul 1. Noțiuni Introductive
Uniunea Europeană se întemeiază pe valori precum respectarea demnității umane, libertatea,
democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților, astfel cum se prevede la articolul 2 din TUE. Pentru a se
asigura respectarea acestor valori, articolul 7 din TUE prevede un mecanism al UE care permite să
se stabilească dacă au avut loc încălcări grave și persistente ale valorilor UE de către un stat membru
și, eventual să fie sancționate aceste încălcări, iar acest mecanism a fost activat recent pentru prima
dată. UE este, de asemenea, obligată să respecte Carta drepturilor fundamentale, care stabilește
drepturile pe care trebuie să le respecte atât Uniunea Europeană, cât și statele membre, atunci când
pun în aplicare legislația UE. În plus, UE s-a angajat să adere la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Consiliul Europei („Consiliul”) a fost înfiinţat prin Statutul Consiliului Europei din 1949,
care la rândul său a stabilit „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” („Convenţia”), care a intrat
în vigoare în 1953.

Organismele decizionale primare ale Consiliului sunt Comitetul Miniştrilor (compus din
Miniştrii de externe ai Părţilor la Convenţie) şi Adunarea Parlamentară. Convenţia stabileşte un
număr de drepturi şi libertăţi fundamentale, în special dreptul la viaţă, interzicerea torturii,
interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi securitate, dreptul la un proces
echitabil, legalitatea pedepsei, dreptul la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie, libertatea de
gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de expresie, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la
căsătorie, dreptul la un recurs efectiv şi interzicerea discriminării.

Protocoalele suplimentare la Convenţie protejează şi alte drepturi. Părţile la Convenţie se

angajează să respecte aceste drepturi şi libertăţi tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
Convenţia prevede şi un mecanism internaţional de executare.

Pentru asigurarea respectării angajamentelor asumate de Părţile la Convenţie, a fost

înfiinţată Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”) de la Strasbourg. Iniţial, din
mecanismul de executare mai făcea parte şi un alt organism, Comisia Europeană a Drepturilor

3
Omului. Curtea soluţionează atât plângeri individuale, cât şi inter-statale. După intrarea în vigoare a
Protocolului 11 al Convenţiei, în 1998, mecanismul de control înfiinţat de Convenţie a fost
restructurat semnificativ, dispunându-se inclusiv încetarea funcţionării Comisiei Europene a
Drepturilor Omului. Toate presupusele încălcări ale drepturilor omului sunt acum trimise direct
Curţii, care în majoritatea cazurilor se întruneşte în Camere compuse din şapte judecători. Curtea se
pronunţă cu privire la admisibilitatea şi la fondul cererilor şi, atunci când consideră necesar, dispune
efectuarea unor anchete. De asemenea, Curtea va pune la dispoziţia părţilor posibilitatea aşa-numitei
„soluţionări pe cale amiabilă” a litigiului privind respectarea drepturilor omului, aşa cum acestea
sunt definite în Convenţie şi în protocoalele la aceasta. Audierile sunt publice, mai puţin atunci
când, în circumstanţe excepţionale, Curtea decide contrariul.

Măsura reparatorie principală pe care o poate acorda Curtea este emiterea unei hotărâri prin
care se arată că a fost încălcată Convenţia. În plus, dacă este justificat, Curtea mai poate decide şi
acordarea aşa-numitor „reparaţii echitabile”, care 42 pot include reparaţii atât pentru pierderi
materiale cât şi daune morale, precum şi alte costuri şi cheltuieli de judecată. În termen de trei luni
de la data pronunţării hotărârii Camerei, în cazuri excepţionale (cum ar fi întrebări care afectează
interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor la aceasta, sau chestiuni importante de
relevanţă generală), oricare dintre părţile implicate poate solicita trimiterea cauzei către Marea
Cameră. Dacă solicitarea este admisă, hotărârea Marii Camere va fi definitivă. Hotărârile Camerei
devin definitive atunci când părţile declară că nu vor solicita trimiterea cauzei în faţa Marii Camere
sau dacă nu au depus o cerere de trimitere timp de trei luni de la pronunţarea hotărârii sau, dacă,
fiind sesizat cu o astfel de cerere, completul Marii Camere o respinge.

Protocolul 14 al Convenţiei, ce este în curs de ratificare, cuprinde şi alte reforme procedurale

importante. Părţile implicate într-o cauză trebuie să recunoască hotărârile Curţii şi să ia toate
măsurile necesare în vederea respectării acestora. Comitetul de Miniştri monitorizează executarea
hotărârilor Curţii. Secretarul General al Consiliului poate solicita Părţilor să dea explicaţii referitoare
la maniera în care dreptul intern al acestora asigură aplicarea efectivă a Convenţiei.

4
 Capitolul 2. Relatia dintre Conventia Europeana a
Drepturilor omului si Legislația Nationala

Respectarea dreptului European și rangul acestuia în raport cu dreptul național este o

obligație a României ca stat membru al Uniunii Europene și o obligație a judecătorilor în aplicarea
normelor de drept. Încălcarea acestei obligaţii poate să atragă răspunderea juridică.

Conform jurisprudenţei CJUE instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze dreptul

naţional în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, datorită priorităţii acestuia din urmă. Acest
principiu are un rol important, în special în legătură cu implementarea directivelor în dreptul
naţional, adică instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze dreptul naţional în conformitate cu
directivele
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un tratat, şi, în aplicarea sa, în raport cu
statele membre, se are în vedere principiul subsidiarităţii 1. Instanţa naţională este obligată să dea un
efect deplin Convenţiei. În cauza Platakou, 2 Curtea şi-a limitat competenţele, subliniind că:
“Autorităţile naţionale, adică instanţele, trebuie să rezolve problemele de interpretare a legislaţiei
interne […] Aceasta se aplică mai ales în cazul interpretării de către instanţe a unor reguli
procedurale cum ar fi modul şi durata prescrisă pentru procedurile de apel […]. Rolul Curţii este
numai acela de a se asigura că efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia.”
Conveţia are aplicabilitate directă în dreptul statelor membre, deşi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a hotărât că nu există o prevedere expresă prin care statele să aibă obligaţia de a încorpora
dispoziţiile sale în sistemul naţional (este adevărat, cu privire la Marea Britanie, care este într-o
situatie specială)3.
Conveția Europeana a Drepturilor Omului este un tratat internaţional care îşi proceduce
efecte depline cu excepţia situaţiilor în care statele membre au depus rezerve la tratat 4. Existenţa,
conţinutul şi interpretarea CEDO se realizează în conformitate cu dreptul tratatelor internaţionale.

1
C.Bîrsan, Comentarii pe articole, vol. I., drepturi şi libertăţi, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2005
2
A se vedea Platakou -v- Grecia, Nr. 38460/97, 11.1.01
3
A se vedea McCann -v- Regatul Unit, Nr. 18984/91, Seria A, Nr. 324, 27.9.95 (1996) 21 EHRR 97.
4
A se vedea de ex. Legea nr. 345/2004, M. Of. nr. 668/26 iul. 2004, Lege pentru aprobarea retragerii rezervei formulate
de România la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la
4 decembrie 1950.
5
Interpretarea şi efectele juridice pe care Convenţia (calificată drept tratat) le produce în dreptul
intern, este o problemă de costituţionalitate, soluţionată în conformitate cu regulile dreptului intern5.
Prin articolul 1 din Convenţie, statele membre recunosc oricărei persoane care se află sub
jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, iar articolul 13 subliniază că orice
persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se
adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane
care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Articolul 13 nu merge până acolo încât să
impună statelor contractante obligaţia de a prevedea în legislaţia lor internă căi de atac prin care să
poată fi denunţate, în faţa autorităţilor naţionale, normele legale naţionale ca fiind contrare, prin ele
însele, dispoziţiilor convenţiei.6
Dispoziţiile Convenţiei au forţă constituţională şi supralegislativă 7 şi au drept efect
inaplicabilitatea normei interne contrare Convenţiei. Conform art. 20 din Constituţie, chiar
dispoziţiile Constituţiei se interpretează în raport de Convenţie.
România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, care
a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 13 mai 1994. Având în vedere că, în decursul
timpului, Convenţia a suferit modificări, legea românească a cuprins şi modificările Convenţiei
dinainte de ratificarea României.
Conceptul de „efect direct” reprezintă capacitatea unei reglementări UE de a conferi
persoanelor de drept privat drepturi a căror protecţie poate fi de acordată de către instanţele
naţionale ale statelor membre. Trebuie subliniat că norma juridică este cea de natură a avea „efect
direct”, iar nu instrumentul juridic care consacră o astfel de normă (directiva, regulamentul). Astfel,
este posibil ca o directivă, de exemplu, să cuprindă anumite prevederi cu „efect direct”, iar alte
prevederi ale aceleiaşi directive să nu aibă „efect direct”. Stabilirea capacităţii unei norme juridice
cuprinse în tratate, directive sau regulamente de a avea „efect direct” reprezintă o chestiune de
interpretare a prevederii respective şi este, în cele din urmă, o chestiune asupra căreia va hotărî
Curtea Europeană de Justiţie, mai ales prin procedura hotărârilor preliminare. Prevederile tratatelor,
directivelor, regulamentelor, deciziilor (şi ale acordurilor internaţionale încheiate de Comunitatea
Europeană) pot cuprinde norme cu „efect direct”. Totuşi, trebuie subliniat faptul că deciziile-cadru
nu au efect direct . Efectul direct nu este prevăzut în mod explicit în niciunul dintre Tratatele CE,
5
4. F.G.Jacobs, S. Roberts (eds.), Effect of Treaties in Domestic Law, Sweet & Maxwell, 1987 apud, Mark W.
Janis,Richard S. Kay,Anthony W. Bradley, European Human Rights: Text and Materials, OUP, 2008
6
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. AlBeck, Bucureşti,
2005. C. Bîrsan, Comentarii pe articole, vol. I., drepturi şi libertăţi, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2005, Ed. C. H. Beck,
Vol. I, p. 100; C.L.Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000
7

6
însă a fost consacrat de Curtea de Justiţie în cauza “Van Gend en Loos” în cadrul căreia Curtea a
decis că obligaţiile impuse statelor membre prin intermediul tratatelor pot fi invocate de persoane,
sub formă de drepturi individuale, în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, Curtea a stabilit în alte
cauze că „efectul direct” al unei prevederi din cadrul unui tratat poate opera nu doar între persoanele
de drept privat şi autorităţile statului, adică aşa-numitul „efect vertical”, ci şi între persoanele de
drept privat, adică aşa-numitul „efect orizontal”.
În ceea ce priveşte directivele, aşa cum a fost arătat mai sus, pentru aşi produce efectele în
cadrul ordinii juridice naţionale a unui stat membru, acestea au nevoie de reglementări naţionale
pentru implementare. Astfel, drepturile pe care o persoană de drept privat le poate invoca îşi au
originea în legislaţia naţională de implementare şi nu în directiva în sine. Totuşi, problema
„efectului direct” al directivelor a fost abordată şi soluţionată de către Curtea Europeană de Justiţie.
Întrebarea dacă persoanele de drept privat pot sau nu să invoce prevederi ale directivelor, în absenţa
măsurilor naţionale de implementare sau cazurile când o astfel de implementare la nivel naţional
este incorectă sau incompletă a fost soluţionată de Curtea Europeană de Justiţie în cauza “Van
Duyn”15, în care a hotărât că persoanele de drept privat pot invoca principiul „efectului direct”
(vertical) al directivelor. Ulterior, Curtea a mai hotărât că, dacă perioada de timp acordată
implementării directivei nu a expirat, aceasta nu poate avea efect direct. Chestiunea „efectului
direct” orizontal al directivelor, respectiv dacă o persoană de drept privat poate invoca o directivă
împotriva altei persoane, a fost stabilită de Curte în cauza “Marshall”, în care a hotărât că o directivă
nu poate impune singură obligaţii unei persoane şi, deci, prevederea unei directive nu poate fi
invocată ca atare împotriva unei persoane. Astfel, în prezent directivele au doar „efect direct
vertical”, adică împotriva statului şi entităţilor controlate direct sau indirect de către stat, care în sine
reprezintă un concept larg interpretat de Curte. Curtea de Justiţie a hotărât că, prin natura lor şi dată
fiind funcţia pe care o îndeplinesc în sistemul izvoarelor dreptului UE, prevederile unui regulament
pot avea „efect direct” şi, astfel, sunt capabile de a crea drepturi individuale ce trebuie protejate de
instanţele naţionale. Însă nu orice prevedere a unui regulament poate avea efect direct. n anumite
circumstanţe, prevederile unei decizii pot avea şi „efect direct” în sensul că o persoană le poate
invoca în cadrul unui litigiu cu o autoritate publică. Curtea de Justiţie a decis că „mai ales în cazurile
când, de exemplu, prin intermediul unei decizii, autorităţile Comunităţii [Europene] au impus o
obligaţie asupra unui stat membru sau asupra tuturor statelor membre de a acţiona într-o anumită
manieră, eficacitatea unei astfel de măsuri ar putea fi diminuată dacă cetăţenii unui stat nu o pot

7
invoca în instanţă iar instanţele naţionale nu o pot lua în considerare ca parte a legislaţiei
Comunităţii [Europene].“
Curtea Europeană de Justiţie a hotărât că, în conformitate cu Tratatul CE, este inerent ca
statul membru care produce prejudicii ori daune persoanelor de drept privat prin încălcarea
legislaţiei comunitare să fie răspunzător pentru prejudiciile provocate şi să-i despăgubescă pe aceştia
pentru daunele suferite.
Instanţele naţionale ale statelor membre au anumite îndatoriri specifice cu privire la aplicarea
legislaţiei UE. În primul rând, trebuie să lase deoparte reglementările contradictorii ale legislaţiei
naţionale precum şi reglementările procedurale naţionale care ar face imposibilă sau care ar îngreuna
excesiv apărarea drepturilor întemeiate în baza legislaţiei UE. Aceasta s-ar putea răsfrânge asupra
măsurilor provizorii pentru protejarea drepturilor putative conforme cu legislaţia UE, în timp ce
existenţa sau domeniul de aplicare ale acestora sunt verificate prin intermediul procedurii hotărârilor
preliminare. Acolo unde este cazul şi sub rezerva verificării preciziei reglementării UE precum şi a
absenţei unor condiţionări,,instanţele naţionale trebuie să confere efect direct legislaţiei UE,
indiferent de forma sub care se prezintă. În absenţa „efectului direct” sau în absenţa legislaţiei
naţionale care să implementeze o directivă, instanţele naţionale trebuie să încerce să interpreteze
orice lege naţională în vigoare astfel încât să atingă rezultatul prevăzut de directivă. Autorităţile
judiciare naţionale, inclusiv cele responsabile cu cercetarea şi urmărirea faptelor penale, trebuie să
depună aceleaşi eforturi în urmărirea faptelor comise şi prevăzute de legislaţia UE ca şi în cazul
celor prevăzute de legislaţia naţională. Dacă a fost încălcat un drept prevăzut de legislaţia UE,
sancţiunile aplicate de instanţele naţionale părţii vinovate trebuie să fie suficiente pentru a asigura
protecţia eficace a drepturilor UE, având astfel un real efect inhibitor în scopul garantării unei
protecţii judiciare reale şi eficace a drepturilor în cauză. Atunci când pentru atingerea acestui
obiectiv sunt acordate despăgubiri băneşti, acestea trebuie să fie adecvate. O astfel de sancţiune ar
putea presupune plata de daune-interese de către un stat, dacă acesta a comis o încălcare suficient de
gravă a obligaţiilor ce îi revin conform legislaţiei UE iar încălcarea a produs prejudicii unei persoane
de drept privat.
Literatura de specialitate clasifică drepturile protejate prin Convenția Europeană a
Drepturilor Omului în două mari categorii : Drepturi inalienabile, cum ar fi : dreptul la viață și
dreptul de a nu fi torturat8 , dreptu de a nu fi tinut în sclavie și dreptul de a nu fi obligat la muncă

8
Reglementate de art. 3 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului
8
forțată9 sau dreptul la neretroactivitatea legii penale10 și , respective drepturi convenționale, cum sunt
de exemplu : dreptul la libera asociere , dreptul de proprietate , dreptul la instruire , etc.
În cazul în care autoritățile naționale nu reușesc să pună în aplicare în mod corespunzător
legile UE, Comisia poate lansa o procedură formală de încălcare a dreptului împotriva țării în
cauză. În cazul în care problema nu este încă rezolvată, Comisia poate în cele din urmă sesiza Curtea
de Justiție Europeană.
În cele ce urmează voi prezenta relația dintre Conventia Europeana a Drepturilor Omului și
Legislația Națională cu privire la câteva din drepturile protejate de Convenție.

Capitolul 3 . Dreptul la Viață în România, în

jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului

Drepturile omului au fost definite astfel „ansamblul de norme juridice internaționale prin
care sunt recunoscute individului atribute și facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea și
dezvoltarea personalității sale și care beneficiază de garanții instituționale apropiate.”11
Convenția Europeană a drepturilor omului a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei  și
semnată  la Roma, la 4 noiembrie 1950.
România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la 20 iunie 1994. La mai
mult de 10 ani de la aderarea sa la sistemul european de protecție a drepturilor omului, România nu
avea încă la dispoziție, în propria-i limbă, o lucrare care să trateze, în ansamblu, despre convenție și
mecanismul său de garantare în condițiile în care acesta are un istoric destul de îndelungat în cadrul
Curții Europene a Drepturilor Omului, prima hotărâre împotriva României fiind pronunțată de către
Curte la începutul anului 1998. 12
În legislația internă, dreptul la viață este reglementat în următoarele acte normative:
– Constituția României. Art. 22 tratează acest subiect, dreptul la viață fiind garantat, iar
pedeapsa cu moartea este interzisă;
– Noul Cod penal. Acest act normativ încriminează la nivel național încălcarea dreptului la
viață, relevante în acest caz sunt următoarele articole: art. 188 „Omorul”, art. 189 „Omorul
9
Reglementate de art 4 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului
10
Protejat de art.4 din Pprotocolul 7
11
Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2005
12
Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a drepturilor omului, Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2005
9
calificat”, art. 190 „Uciderea la cererea victimei”, art. 192 „Uciderea din culpă”, art. 282 care
interzice supunerea la tortură a unei persoane, etc.
Art. 22 din noul Cod penal se aplică asupra situațiilor în care victima unei infracțiuni și-ar da
consimțământul pentru a fi omorâtă, iar acest articol exclude efectul justificativ al consimțământului
victimei în cazul infracțiunilor contra vieții, respectiv infracțiunii de omor. 13. În titlul I „Drepturi și
libertăți” din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este tratat – lato sensu – dreptul la viață.
Principalele articole prin care este apărat dreptul la viață în cadrul Conventiei Europene a
Drepturilor Omului, sunt următoarele: art. 2  „Dreptul la viață”; art. 3 „Interzicerea torturii”, iar ca
efect secundar (din punct de vedere al protecției  dreptului la viață), art. 4 „Interzicerea sclaviei și a
muncii forțate”, art. 5 „Dreptul la libertate și la siguranță”.
Datorită faptului că România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
legislația națională a trebuit să fie în complet acord și „armonie” cu legislația europeană.
Această cauză reprezintă un caz semnificativ datorită factorilor care au contribuit la
supunerea  domnului Ghennadii Vartic la tratamente inumane și degradante, factori care sunt
prezenți în penitenciarele din România și care au dus și duc în continuare la condamnarea României
pentru  condițiile din penitenciare.
Acești factori sunt de ordin uman și economic. Factorii umani sunt reprezentați de
persoanele care sunt responsabile pentru bunăstarea deținuților, pentru ca aceștia să poată trăi într-un
mediu decent care să le poată asigura starea de sănătate.
Factorii de ordin economic sunt reprezentați de investițiile care au fost realizate în aceste
penitenciare, exemplificate prin condiții optime pentru deținuți.
Inexistența acestor factori în cauza de față au dus la îmbolnăvirea reclamantului, fiind
diagnosticat cu enterocolită. Din relatările acestuia reținute de Curte sunt prezentate foarte clar
condițiile inumane din penitenciarele în care acesta a fost transferat în mai multe rânduri în perioada
19 mai 1996-2011. Spusele reclamantului au fost contrazise de către reprezentantul Guvernului. Cu
toate acestea în raportul întocmit de către CPT cu ocazia vizitelor efectuate în unul dintre
penitenciare, respectiv Penitenciarul Jilava, acesta confirmă condițiile inumane din acest penitenciar
reprezentate de dimensiunea mult prea mică a celulelor în care erau cazați un număr mult prea mare
de deținuți, un număr dublu de deținuți încarcerați în penitenciar raportat la capacitatea maximă a
acestuia, separarea dintre spațiul de dormit și toalete era inexistentă, aceste condiții caracterizându-le
ca „un afront la demnitatea umană”.14
13
Mihail Udroiu, Drept Penal, Partea Generală, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2015
14
Cauza Vartic contra României, M. Of. Partea I nr. 38 din 17 ianuarie 2013, paragraful 33
10
 Curtea reiterează faptul că în evaluarea acestei cauze au o importanță deosebită două
elemente:  condițiile inadecvate și durata de timp în care persoana privată de libertate este obligată
să supraviețuiască.
„Lipsa acută a spațiului într-o celulă de penitenciar are o pondere mare de luat în considerare
pentru a stabili dacă condițiile de detenție sunt „degradante” în sensul art. 3 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.”15
Din declarațiile părților, Curtea a constatat o încălcare a art. 3 din Convenție datorită
condițiilor inumane și degradante la care a fost supus reclamantul în timpul cât a fost în executarea
pedepsei,  în cele două stabilimente în care a fost transferat în repetate rânduri. De asemenea, Curtea
reține  faptul că reclamantul nu a fost supus în mod intenționat acestor tratamente.16
Această cauză foarte exemplificativă în sensul prezentării condițiilor reale pe care persoanele
private de libertate sunt nevoite să le suporte.17
Curtea a considerat că un anumit tratament este „inuman”, în special pentru că a fost aplicat
cu premeditare ore întregi și pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puțin suferințe fizice
și morale puternice, și, în același timp, „degradant”, deoarece este capabil să producă victimelor sale
sentimente de teamă, angoasă și inferioritate, menite să le umilească și să le înjosească. Pentru ca
pedeapsa sau tratamentul care o însoțește să fie considerate „inumane” sau „degradante”, suferința
sau umilința trebuie, în orice caz, să le depășească pe cele pe care le presupune o anumită formă de
tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea
victimei este un alt element de luat în calcul. Totuși, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod
definitiv o constatare a încălcării art. 3.18
Constatările relevante și recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și
Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) sunt descrise în cauza Bragadireanu
împotriva României.19
În pofida aparențelor, drepturile omului în România sunt protejate nu numai de către Legea
Fundamentală ci și de ONG-uri care militează pentru respectarea acestora și „supraveghează” de
asemenea respectarea lor, precum Comitetul pentru drepturile omului care este un organism
specializat creat sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, Comitetul European pentru Prevenirea
Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT). De asemenea, o
15
 Cauza Vartic contra României, M. Of. Partea I nr. 38 din 17 ianuarie 2013, paragraful 46.
16
Cauza Vartic contra României, M. Of. Partea I nr. 38 din 17 ianuarie 2013, paragraful 52.
17
 În același sens a se vedea Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 2003, Editura
C.H. Beck, Bucuresti 2007
18
Cauza Rupa contra României, M. Of. Partea I nr. 562 din 10.08.2010, paragraful 95.
19
M. Of. nr. 369/2010, publicată la data de 10 iunie 2010.
11
consecință inerentă a tuturor hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva României
ar fi aceea a nerespectării acestor drepturi în România.
Un aspect important de remarcat în această cauză este acela că nu are absolut nicio
importanță infracțiunea pe care reclamantul a comis-o deoarece nicio persoanp nu poate fi supusă
unor astfel de tratamente, lucru confirmat și de despăgubirile pe care România trebuie sa le plătească
acestui deținut neavând nicio relevanță faptul că reclamantul a fost condamnat pentru omor la
pedeapsa de 25 de ani de închisoare.

Capitolul 4. Dreptul la un proces echitabil

Dreptul la un process echitabil este consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie,republicată,
care prevede că părţile au dreptul la un proces echitabil şi lasoluţionarea cauzelor într -un termen
rezonabil, precum şi de art. 10 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,
potrivit căruia toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legiidar si de art.
6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului care spune:Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-untermen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială,instituită de lege, care va hotărî fieasupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, daraccesul în sala de şedinţă poate fi
interzis presei şi publicului peîntreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul
moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd
interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura
considerată absolut necesară de cătreinstanţă atunci cînd, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de
natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

12
 BIBLIOGRAFIE

 Cauza Rupa contra României,

 Cauza Vartic contra României
 Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 2003
 Mihail Udroiu, Drept Penal, Partea Generală, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck,
București, 2015
 Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a drepturilor omului, Comentarii pe articole,
Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2005

13