Modelul de analiză calitativă prin teoretizare concretă (II)

Etapa 3: Punerea în relaţie

În această etapă procedăm la punerea în relaţie a categoriilor stabilite anterior.

Întrebările pe care ni le punem în acest moment sunt următoarele: ceea ce avem „aici”
poate fi pus în legătura cu ceea ce avem „dincolo”? În ce constă, cum se realizează şi
cum poate fi pusă în evidenţă această legătură?
Punerea în relaţie este operaşiunea cea mia dificilă şi mai complexă din întregul
proces de analiză. Ţinând cont că am stabilit mai multe categorii şi că fiecare categorie
are multiple proprietăţi, ia diverse forme şi răspunde la diferite condiţii de existenţă,
punerea în relaţie se poate face la oricare dintre aceste nivele, ori chiar între nivele
diferite.

Să considerăm următoare situaţie concretă de cercetare: în urma observaţiilor de

teren şi a povestirilor vieţii focalizate pe viaţa cotidiană într-o organiza-ie apar câteva
recurenţe interesante, pe care încerăm să le integrăm într-un mode teoretic.
Mai precis, ne apare de mai multe ori o situaţie de asociere informală dintre un
cadru superior cu funcaţie importantă şi cţte un nou venit în organizaţie, cu funcţie
modestă. Unii dintre noii veniţi resimt această asociere, care li se propune indirect, ca
fiind tiranică şi dezechilibrată, în favoarea „şefului”, în timp ce alţii o consideră relativ
normală, neproblematică şi încearcă să profite la maximum de ea. În cazul celor dintâi, se
remarcă o creştere în timp a acestui sentiment de asimetrie a relaţiei.
Totodată, găsim o recurenţă privind eforturile organizaţiei de integrare a
membrilor, de formare a unui climat de încredere profesională şi de atenuare a
raporturilor ierarhice care se concretizează în descentralizarea deciziei, organizarea unor
momente de peterecere a timpului liber în comun etc.
Întrebarea este ce legatură putem stabili între aceste elemente recurente.
Vom denumi fenomenul de asociere dintre cadrul superior şi cel modest printr-o
categorie cu numele „alianţă strategică”, pornind de la intenţia cadrului superior când
propune acest lucru. Din reacţiile „modeştilor” vedem că această alianţă care li se

1
propune poate fi acceptată şi împărtăşită de unii, în timp ce alţii mai degrabă o suportă,
din raţiuni uşor de înţeles. Aşadar, categoria alianţă strategică are două forme: alianţă
strategică împărtăşită şi alianţă strategică suportată.
Cea mai problematică este cea de a doua, aşa că vom încerca să-i sintetizăm
proprietăţile:
1. este iniţiată de angajatul cu poziţie înaltă sau de responsabilul de
personal, niciodată de noul venit sau de poziţia modestă
2. se caracterizează printr-o relaţie asimetrică pronunţată
3. este suportată cu greu de cel cu poziţie modestă
4. este menţinută de micul slujbaş din motive de supravieţuire
organizaţională
Dintre toate cele patru proprietăţi, vedem că cea care evoluează în timp destul de
rapid, este cea de a treia, suportabilitatea, în sensul că unii dintre subiecţi se plâng că este
tot mai greu de tolerat, mai ales în condiţiile în care organizaţia promovează, în paralel, o
relaxare a raporturilor ierarhice. Ceea ce face alianţa strategică insuportabilă este
conştiinţa relaţiei asimetrice, conştiinţă care se acutizează în timp. În consecinţă, a doua
proprietate a categoriei „alianţă strategică” are o dimensiune importantă, anume
„conştiinţa relaţiei asimetrice”.
Dacă am urmărit categoria „alianţă strategică” cum se divide în forme, proprietăţi
şi dimensiuni, să vedem şi care este conceptul mai amplu care ar cuprinde-o. Indiferent
dacă ea este împărtăşită sau doar suportată, alianţa strategică este o strategie de inserţie a
individului în organizaţie.
Pe de altă parte, în paralel mai găsim o recurenţă, referitoare la eforturile
organizaţiei de integrare a membrilor; pe acestea le putem regrupa în conceptul de
„practici de socializare organizaţională”. Să remarcăm faptul că iniţial prima recurenţă
am încadrat-o într-o categorie, în timp ce pe a doua într-un concept. Nu e nici o
problemă, chiar dacă prima relaţionare o facem mental între două nivele diferite. După
aceea, categoriei îi găsim conceptul care o cuprinde, iar conceptului îi găsim categoriile
care îi corespund, astfel încât în cele din urmă putem relaţiona nivele de acelaşi rang.
Tensiunea interioară tot mai pronunţată a celor cu poziţie modestă care nu suportă
alianţa strategică ne indică în cele din urmă o tensiune între practica „alianţelor

2
strategice” pe care le adoptă unii funcţionari superiori şi practicile de socializare
organizaţională. Unii dintre cei cu poziţie modestă sunt sfâşiaţi între cele două practici
divergente, trăind puternice conflicte interioare. Alianţa strategică le propune o relaţie
asimetrică puternică, bazată pe încredere interpersonală, în timp ce practicile de
socializare organizaţionale le propune atenuarea relaţiilor asimetrice şi dezvoltarea
încrederii profesionale.
Aşadar, relaţia dintre cele două corpusuri de date din care emerg recurenţele este
una de tensiune, de contradicţie. Ceea ce înseamnă că organizaţia are serioase probleme
interne şi că pe viitor unii dintre funcţionarii modeşti fie vor adopta un comportament
duplicitar, fie vor părăsi organizaţia, fie o vor contesta din interior, declanşând o criză
mai mică sau mai mare. Oricum, nişte măsuri de ameliorare a situaţiei se impun.
Să încercăm să reprezentăm grafic întregul raţionament de până acum şi să
evidenţiem punerea în relaţie a celor două corpusuri de date, din care emerg cele două
recurenţe observate în materialul empiric cules.

VEZI SCHEMA

3
Etapa 4: Integrarea

Întrebările pe care le punem în această etapă sunt următoarele: care este problema
principală? Care este fenomenul pe care îl urmăresc şi care este obiectul meu de studiu?
Fără îndoială, în timpul analizei lucrurile se complică tot mai mult, se diversifică
şi se ramifică, devin tot mai interesante. Trebuie să ne învăţăm să ne oprim, să ne
delimităm sistematic obiectul de studiu, altfel riscăm să studiem nu un fenomen, ci un
întreg câmp al realităţii sociale. Integrarea permite conturarea obiectului definitiv al
raportului de anchetă şi dă în bună măsură titlul documentului (raportului) redactat la
final. Chestiunea limitării pertinente nu e deloc simplă, cere o sensibilitate teoretică bună
pentru a sesiza detaliile semnificative, forşele dominante dintr-o situaţie socială,
procesele decisive, mizele majore etc. Dat fiind faptul că fenomenul este descoperit pe
parcurs şi nu dat apriori, că teoretizarea este emergentă, sarcina sociologului în
construcţia obiectului este mult mai dificilă aici decât în cazul cercetărilor cantitative.

Etapa 5: Modelizarea

Întrebările pe care ni le punem în acest moment sunt următoarele: care sunt

proprietăţile fenomenului studiat? Care sunt antecedentele fenomenului (ce precede, ce
accelerează, ce „cauzează” fenomenul)? Care sunt consecinşele fenomenului? Care sunt
procesele ce se desfăşoară în cadrul fenomenului?
Aşdar, modelizarea constă în reproducerea cât mai fidelă a organizării relaţiilor
structurale şi funcţionale ce caracterizează fenomenul pe care l-am delimitat prin operaţia
de integrare.
Modelul ne oferă în cele din urmă o reprezentare a unui fenomen specific cu
scopul de a-i uşura înţelegerea. Nu e o simplificare a realităţii, ci o reducere a obiectului
de studiu la caracteristicile sale esenţiale. Pentru ca reducerea să nu fie o deformare a
realităţii, selecţia elementelor trebuie făcută cu prudenţă şi după reguli ştiinţifice. A
construi un model înseamnă a extrage elementele cele mai semnificative legate de o
problemă şi de a găsi legăturile / relaţiile dinamice dintre ele. G. Willet (1992) defineşte
modelul drept „o descriere şi o reprezentare schematică, sistematică şi conştient

4
simplificată a unei părţi a realului, realizată prin semne, simboluri, forme geometrice şi
cuvinte.”
Cum în cercetarea calitativă obiectele de studiu sunt complexe şi dinamice,
modelizarea e o formă de a le face inteligibile şi reprezentabile, operând o selecţie din
multitudinea de elemente şi relaţii ale realului. Modelul obşinut nu este o teorie. El se
poate înscrie într-o teorie mai largă sau poate sta la baza unei teorii, dar el nu este
propriu-zis o teorie. Dacă o teorie este o explicaţie sistematică a unui ansamblu de fapte
şi legi, modelul descrie şi pune în formă reprezentabilă un fenomen.

Etapa 6: Teoretizarea

Teoretizarea are loc practic pe tot parcursul cercetării, dar în această etapă
procedăm la o consolidare a teoretizării, a modelului. În acest scop verificăm
eşantionarea teoretică (verificăm dacă am luat în calcul toate „punctele de vedere”
pertinente în problema noastră), inducţia analitică (căutăm cazuri care fac parte din
universul cercetării, care ne-ar putea contrazice modelul) şi verificarea raşionamentelor
teoretice. Astfel verificăm stabilitatea modelului şi ajungem la un grad de abstractizare
mai înalt.