Comentariu “Luceafarul”

de Mihai Eminescu

Poemul ”Luceafarul”, de Mihai Eminescu, a aparut in anul 1883, in

Almanahul Societatii Academice Social literare ”Romania Juna” din Viena
si a fost apoi publicat in revista Convorbiri literare. De asemenea, acesta se
incadreaza in cea de-a treia etapa a creatiei eminesciene si este considerat
cea mai de seama opera a lui Eminescu.

Tema poemului este tema romantica a incompatibilitatii dintre omul de

geniu si omul comun, idee filosofica preluata de la Schopenhauer.

Opera este structurata pe baza antitezei dintre cosmic si teluric (uman si

fantastic), etern si efemer, iar cele 98 de strofe sunt grupate in 4 tablouri.

In primul tablou, actiunea se petrece atat in plan terestru cat si in plan

cosmic, acestea alternand. Se prezinta o poveste de iubire intre doua fiinte,
apartinand unor lumi diferite. Incipitul pemului, “A fost odata ca in povesti/ A
fost ca niciodata” sugereaza caracterul narativ al intamplarilor, sursa de
inspiratie fiind basmul, si confera caracter general si univesal valabil
faptelor prezentate.

Personajele sunt fata de imparat, sugerand omul comun, insa care doreste
sa-si depaseasca limitele, si Luceafarul, reprezentand geniul. Se remarca
faptul ca fata de imparat este unicizata in poem, prin intermediul
comparatiilor “Cum e Fecioara intre sfinti/ Si Luna intre stele” si datorita
lipsei numelui, care ar fi banalizat-o. Luceafarul reprezinta omul de geniu
pentru care iubirea este numai o forma de cunoastere.

Apar cele doua invocari, ale fetei, precedate de metamorfozarile

luceafarului. Prima data acesta ia chip angelic, iar a doua data apare in
ipostaza unui demon. Aceste doua ipostaze reprezinta doua elemente
eterne si antitetice, rezultand faptul ca Luceafarul s-a transformat numai la
exterior, ramanad acelasi geniul la interior. Din dialogul celor doua
personaje reiese faptul ca fata nu il poate intelege pe Luceafar si ii cere
acestuia sa devina muritor ca ea. De aici rezulta ca omul comun nu este
capabil sa se sacrifice pentru un ideal precum geniul.

In al doilea tablou, actiunea se desfasoara numai in plan teluric, in antiteza

cu primul tablou, unde asistam la idila dintre doi pamanteni, Catalin si
Catalina. Cei doi sunt exponenti ai oamenilor obisnuiti care tind spre
fericirea personala, implinirea prin iubire. Deoarece fata primeste un nume,
Catalina, aceasta se banalizeaza, intra in contingent. Asemanarea numelor
celor doi sugereaza, in mod sarcastic, asemanarea dintre oameni. Din
dialogul personajelor, care este extrem de fluent, remarcam
compatibilitatea dintre ei, determinata de idealurile asemanatoare.

Actiunea din tabloul al treilea se desfasoara numai in plan cosmic. Tabloul

se deschide cu un pastel cosmic prezentand zborul Luceafarului printre
stele, catre inceputurile lumii, momentul progenezei. Asistam la un dialog
intre Hyperion si Demiurg, in care limbajul folosit este unul gnomic. Dialogul
evidentiaza conditia trecatoare a omului, Demiurgul refuzandu-i cerinta lui
Hyperion de a-l face muritor, aceasta decizie justificandu-se prin faptul ca
anulandu-l pe Hyperion, Demiurgul s-ar anula pe sine. Tabloul se incheie
cu avertismentul Demiugului, care subliniaza egoismul oamenilor de rand,
care aflati sub semnul timpului si al norocului, nu urmaresc decat feicirea
personala.

Ultimul tablou prezinta actiunea atat in plan terestru cat si in plan cosmic.
Se remarca simetria compozitionala a textului, si anume: primul si ultimul
tablou se desfasoara atat in plan teluric cat si in plan cosmic, iar actiunea
din tablourile doi si trei are loc pe de o parte in plan terestru, si pe de alta
parte in plan cosmic. Tabloul se incheie cu replica Luceafarului data celor
doi pamanteni : “ Dar nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul/ -Ce-ti
pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/
Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Se
remarca tonul ironic, sarcastic, sugerat prin metafora cu care i se
adreseaza fetei, “chip de lut”, exprimand pe de o parte efemeritatea
conditiei umane, si pe de alta parte ipocrizia acesteia. Prin versul “Dac-oi fi
eu sau altul” se subliniaza egoismul fiintei umane, care urmareste propria
fericire, indiferent de modul prin care o obtine. Metafora “cerc stramt”
denumeste Universul teluric, societatea umana, al carei destin sta sub
semnul timpului si al mortii. Iar ultimele doua versuri exprima conditia
geniului din perspectiva eminesciana, si anume ca geniul nu are moarte ,
dar nu are nici noroc.

In concluzie, in poem, toate personajele sunt voci ale aceluiasi eu, prin
care Eminescu isi exprima viziunea sa despre lume. Opera prezinta atat
elemente epice, cat si dramatice, insa poemul apartine genului liric datorita
semnificatiilor si caracterului alegoric al versurilor.