Introducere 

Primul  război  mondial  a  însemnat  un  moment  de  cotitură  în  evoluţia  situaţiei 
naţionale a românilor din Peninsula Balcanică. El a dus la configurarea unor noi realităţi 
politice  în  evoluţia statelor din zonă iar românii sud­dunăreni au căutat  în continuare să 
obţină, cel puţin parţial, satisfacerea unor deziderate în plan politic, cultural, educaţional 
şi bisericesc. 
Un  memoriu  al  directorului  Şcolii  Comerciale  Superioare  Române  de  la  Salonic, 
Vasile  Diamandi,  din  martie  1920,  menţiona  trei  cauze  care  „au  zdruncinat  mult 
propăşirea  chestiunei”  aromânilor:  plecarea  italienilor  din  zona  Pind  „fără  a  lăsa  ceva 
solid  şi  stabil”,  fapt  ce  a  determinat  numai  aţâţarea  grecilor  împotriva  românilor; 
internarea aromânilor din Macedonia în lagăre de către bulgari, închiderea tuturor şcolilor 
române din Macedonia sârbească şi ruinarea multor centre româneşti precum Magarova, 
Molovişte,  Nijopole  şi  ţinutul  Megleniei;  neaplicarea  la  timp  a  decretului­lege  de 
asimilare  a  corpului  didactic  din  Peninsula  Balcanică  şi  numirea  lui  în  ţară.  Vasile 
Diamandi  arăta  în  memoriu  că  în  anul  1920  funcţionau  numai  şcolile  din  Grecia  şi 
Albania  şi  că  rezolvarea  problemei  bisericeşti  era  „cauza  primordială  a  unei  existenţe 
trainice  şi  solide  a  edificiului  nostru  cultural  naţional  de  dincolo”.  În  vederea  împlinirii 
acestui  deziderat,  propunea  numirea  unor  miniştri  plenipotenţiari  şi  consuli  de  origine 
română  „cu  tragere  de  inimă”;  numirea  câte  unui  aromân  pe  lângă  fiecare  legaţie  sau 
consulat pentru a apăra interesele acestora; acordarea unor burse pentru studenţii aromâni 
care vor studia la Atena şi Belgrad, „ca să nu se înstrăineze”; apariţia unui ziar în limba 
română şi în dialect, cu sediul la Salonic; sprijinirea accederii în parlamentele din Grecia 
şi  Serbia  a  unor  deputaţi  aromâni;  redeschiderea  şcolilor  din  Tessalia;  clădirea  unor 
localuri de şcoli şi biserici „ca să convingă poporul că nu este ceva efemer”; încurajarea 
aromânilor  prin  diferite  operaţiuni  comerciale  (procurarea  tutunului,  reprezentanţa 
serviciului  maritim  etc.);  toate  acestea  pentru  asigurarea  unor  baze  solide  viitorului 
neamului  aromânesc  ameninţat  să  piară, „dând  din  timp  în  timp  câte  o  licărire  de  viaţă 
relativ cu acţiunea pornită din ţară”. 1 
Raportul  ministrului  plenipotenţiar  la  Belgrad,  Th.  Emandi,  din  decembrie  1920, 
semnala şi el persecuţiile la care erau supuşi românii din partea autorităţilor sârbeşti. Cea 
mai  mare  parte  a  preoţilor  şi  învăţătorilor  se  refugiaseră  în  România  şi  „din  bisericile 
numeroase ce funcţionau, abia dacă au mai rămas câteva; iar şcolile ce mai există, chiar 
dacă nu sunt  închise, sunt  în  imposibilitate să funcţioneze, din  cauza străşniciei cu care 
autorităţile sârbeşti interzic intrarea cărţilor didactice în Serbia”. 2 
O  notă  din  anul  1920,  a şefului  misiunii  militare  române  din  Salonic,  locotenent­ 
colonelul  Livezeanu,  semnala  starea  materială  precară  a  personalului  didactic  din 
Macedonia,  datorită  neprimirii  la  timp  a  salariilor  şi  diferenţei  cursului  de  schimb,  şi 
propunea achitarea la zi a acestora şi acordarea unor indemnizaţii speciale profesorilor şi 

1 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 1, f. 78­79. 
2 
Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (1920­1930) nepaginat.
2  Introducere 

preoţilor; deschiderea tuturor şcolilor româneşti şi trecerea lor de la Ministerul de Externe 
în  subordinea  Ministerului  Cultelor  şi  Instrucţiunii  Publice;  înfiinţarea  unor  biblioteci 
populare şi tipărirea unor cărţi în dialect; construirea unei biserici româneşti la Salonic şi 
a unui spital, precum şi înfiinţarea, în acelaşi oraş, a sucursalei unei bănci din ţară. 3 
În  aprilie  1921,  mitropolitul  Miron  Cristea,  în  calitate  de  preşedinte  de  onoare  al 
Societăţii de Cultură Macedoromână, solicita „ca factorii hotărâtori ai ţării noastre să se 
îndure de fraţii lor români din Balcani şi să le câştige faptic dreptul de a avea şcolile lor şi 
biserici româneşti cu chiriarhi proprii”. 4 
Şeful  Serviciului  Şcolilor  şi  Bisericilor  Române  din  Peninsula  Balcanică,  Petre 
Marcu,  constata  într­un  raport  din  iunie  1923  că  singura  problemă  care  nu  fusese 
rezolvată  după  înfăptuirea  României  Mari  era  „aceea  privitoare  la  asigurarea  existenţei 
naţionale  a  românilor  macedoneni”.  Era  menţionată  diferenţa  dintre  mentalitatea 
aromânilor  „înzestraţi  cu  temperament  meridional  aprins  până  la  exaltare,  trecând  cu 
mare  uşurinţă  de  la  o  extremă  optimistă  la  alta  pesimistă”  şi  mentalitatea  românilor 
„înzestraţi  cu  un  temperament  calm,  cumpănit  în  gesturi  şi  reţinut  în  toate  actele  de  o 
veche experienţă politică, a cărei valoare n­am putut­o aprecia noi, care ... eram forţaţi a 
ne face educaţia politică la şcoala revoluţionară a bulgarilor sau a grecilor macedoneni”. 
În ceea ce priveşte statistica românilor sud­dunăreni, Petre Marcu aprecia că aceştia sunt 
în  număr  de  750.000  din  care  300.000  în  regatul  Sârbo­Croato­Sloven,  80.000  în 
Bulgaria, 200.000 în Grecia şi 150.000 în Albania. Şeful serviciului propunea susţinerea 
elementului românesc din Balcani din punct de vedere cultural, politic şi economic. 5 
Raportul inspectorilor I. Max Popovici şi Victor Babeţeanu, din anul 1929, semnala 
faptul că în statele balcanice, „constituite pe baze etnice solide”, care duceau o politică a 
deznaţionalizării  sau  a  îndepărtării  elementelor  minoritare,  elementul  macedonean, 
„împrăştiat în grupuri răzleţe pe teritoriile a patru ţări diferite, lipsit  de spiritul  moral al 
unui ideal naţional realizabil, merge cu paşi repezi către o asimilare completă”. 6 
Într­o  notă  a  ministrului  Instrucţiunii  Publice,  dr.  Constantin  Angelescu,  din  anul 
1935,  se  specifica  faptul  că  în  România  funcţionau,  cu  predare  în  limba  elenă,  8  şcoli 
primare având 884 de elevi, şi 2 şcoli secundare (Bucureşti şi Galaţi) având 125 de elevi, 
în care studiau numai copiii supuşilor eleni iar profesorii erau numiţi de statul elen dintre 
supuşii săi. La rândul său, România întreţinea în Grecia 26 de şcoli primare cu 917 elevi 
şi 52 de cadre didactice şi 4 şcoli secundare cu 360 de elevi şi 46 de cadre didactice, toate 
cu  predare  în  limba  română. 7  Diplomele  de  absolvire  eliberate  de  şcolile  române  din 
Grecia,  ca  de  altfel  şi  cele  din  Bulgaria,  nu  erau  recunoscute  de  autorităţile  din  ţările 
respective. Această situaţie a determinat venirea acelor absolvenţi în România, fapt ce a 
condus  la  lipsirea  românilor  sud­dunăreni  de  o  elită  intelectuală  care  să­i  îndrume  în 
procesul de menţinere a identităţii culturale. 
În  timp  ce  în  Bulgaria  funcţionau  două  şcoli  primare,  o  şcoală  secundară  şi  două 
biserici  (la  Sofia  şi  Giumaia  de  Sus),  pentru  marea  masă  a  românilor  de  pe  Valea 
Timocului şi din zona Vidin nu exista nici o formă de instruire în limba maternă. 

3 
Ibidem, fond Problema 15, vol. 1, f. 81­82. 
4 
Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (1920­1930) nepaginat. 
5 
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 799/1923, f. 8­11. 
6 
A.M.A.E., fond Problema 18, vol. 1, nepaginat. 
7 
Ibidem, fond Problema 15, vol. 55, f. 49.
 Introducere  3 
În Albania, după anul 1922, politica de asimilare a autorităţilor a dus la închiderea 
majorităţii şcolilor şi bisericilor româneşti: în 1925 mai existau trei, în 1926 se permitea 
numai  predarea  unor  ore  de  limba  română  în  şcolile  albaneze  din  centrele  locuite  de 
români, în 1927 cele trei şcoli româneşti care mai existau au trecut sub controlul statului 
albanez care le finanţa iar în 1935 funcţionau şapte şcoli primare de stat finanţate de statul 
albanez, statul român plătind  învăţătorilor respectivelor şcoli câte  o indemnizaţie  lunară 
de 1.200 de lei. 
Evenimentele  negative  din  istoria  românilor  de  la  sud  de  Dunăre  după  primul 
război  mondial  şi­au  accentuat  cursul.  Aceştia  au  fost  lipsiţi  de  şcoli  şi  de  biserici, 
folosirea  publică  a  limbii  materne  nu  le­a  fost  recunoscută,  s­a  urmărit  asimilarea  sau 
îndepărtarea  lor  (cu  sprijinul  autorităţilor  din  ţările  balcanice  în  care  locuiau),  s­a 
înregistrat un declin al limbii române, s­a diminuat sentimentul apartenenţei etnice. 
Cel  de­al  doilea  război  mondial,  prin  operaţiunile  militare  purtate  în  zonă  de­a 
lungul a aproape cinci ani, a determinat prăbuşirea ordinii interbelice a statelor balcanice 
şi a provocat mari pierderi materiale şi umane românilor sud­dunăreni. Totodată, au fost 
distruse sau parţial avariate localuri de şcoli şi de biserici româneşti ce fuseseră ridicate 
prin contribuţia comunităţilor respective. 
Într­un  raport  din  octombrie  1940,  consulul  general  la  Ianina,  V.  Ştirbu,  constata 
slăbirea legăturilor dintre România şi românii sud­dunăreni şi „insuficienţa aşezământului 
nostru din Grecia, clădit după modelul celui din ţară, fără a se ţine seama de condiţiunile 
locului, aplicat de sus, în loc de a­i imprima un caracter organic de sine stătător, cu alte 
cuvinte, un învăţământ artificial, lipsit de viaţă, devenind, din cauza viciilor sale organice, 
cu mici excepţii, o sucursală pentru plasarea elementelor indezirabile din România”. 8  Se 
aprecia  că  obţinerea  autonomiei  şcolare  şi  bisericeşti  pentru  românii  din  Pind  şi 
Macedonia precum şi tradiţia învăţământului românesc din Macedonia sârbească „au fost 
pentru naţiunea română un câştig politic, naţional şi cultural de mare însemnătate, de care 
însă  noi  am  dovedit  că  nu  suntem  demni;  cedând  presiunilor  sârbeşti  am  închis  şcolile 
înfloritoare din Macedonia sârbă iar autonomia şcolară şi bisericească pentru românii din 
Pind şi Macedonia greacă, smulsă de Tache Ionescu de la greci, a rămas iluzorie, nefiind 
statornicită  printr­un  regulament  sau  convenţie  între  România  şi  Grecia.  Din  această 
cauză, învăţământul românesc din Grecia, fără drept de publicitate, considerat particular, 
incolor şi lipsit de caracterul de aplicaţie, a deviat de la scopul iniţial de a forma o elită 
conducătoare locală la macedoromâni transformându­se într­o instituţie de transplantare a 
elementelor  macedoromâne  pregătite  în  România,  servind,  prin  aceasta,  de  minune 
interesele  statului  elen,  care  a  depus  între  timp  o  acţiune  uimitoare  pentru 
deznaţionalizarea rapidă, brutală, uzând de toate mijloacele turmei macedoromâne rămasă 
decapitată  de  propriul  nostru  învăţământ”.  Se  propunea  numirea  unor  cadre  didactice 
aromâne, legate de comunităţile respective, „profesorul urmând a fi dublat în acest caz de 
aportul  său  personal  extraşcolar,  de  popularitatea  şi  trecerea  proprie  printre 
macedoromânii localnici”. 9 
La toate aceste neajunsuri s­au adăugat acte de corupţie şi deturnări de fonduri. O 
notă informativă adresată la 10 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor 

8 
Ibidem, fond Problema 18, vol. 5, Grecia, nepaginat. 
9 
Ibidem.
4  Introducere 

Străine,  Vasile  Stoica,  semnala  deturnarea  a  500.000  de  franci  elveţieni  de  către 
inspectorul  general  Gh.  Papagheorghe  de  la  conducerea  Administraţiei  Şcolilor  şi 
Bisericilor  Româneşti  din  Grecia,  nefiind  plătite  astfel  salariile  corpului  didactic  şi 
bisericesc. 10 
În numeroase rapoarte ale reprezentanţilor diplomaţiei sau ale inspectorilor şcolari 
din  zonă  se  făcea    o  paralelă  între  politica  de  toleranţă  culturală  faţă  de  minorităţile 
naţionale  dusă  de  statul  român  şi  cea  de  asimilare  şi  deznaţionalizare  dusă  de  statele 
vecine faţă de românii sud­dunăreni. Se sugera adoptarea unei politici similare  de către 
autorităţile române faţă de şcolile bulgăreşti, greceşti sau sârbeşti din România, ca mijloc 
de presiune pentru îmbunătăţirea tratamentului românilor sud­dunăreni. 
În  pofida  greutăţilor  întâmpinate,  a  distrugerilor  materiale  datorate  frontului  şi 
bombardamentelor, a pierderilor umane, statul român subvenţiona învăţământul de la sud 
de  Dunăre  în  anul  şcolar  1943­1944  cu  suma  de  23.050.000  de  lei. 11  În  afară  de 
subvenţionarea  şcolilor  şi  bisericilor  de  la  sud  de  Dunăre,  statul  român  a  ajutat 
comunităţile  române,  aflate  în  condiţii  grele  cauzate  de  război,  cu  alimente, 
îmbrăcăminte, sume  de bani şi i­a sprijinit  pe  cei ce  doreau să se stabilească în ţară. În 
martie  1944,  Consiliul  de  Miniştri  a  adoptat  Decretul­lege  pentru  apărarea  demnităţii 
naţionale  şi  a  intereselor  româneşti  de  peste  hotare,  prin  care  se  urmărea  apărarea 
românilor cetăţeni ai altor state şi se înfiinţa, pe lângă Ministerul  Afacerilor Străine, un 
consiliu naţional compus din 5 persoane. 
În  a  doua  parte  a  anului  1944,  ca  urmare  a  evenimentelor  din  23  august,  s­a 
modificat profund situaţia politico­teritorială din zonă. În timpul celui de­al doilea război 
mondial,  românii  de  la  sud  de  Dunăre  s­au  implicat  în  lupta  împotriva  ocupanţilor 
germani,  italieni,  bulgari.  În  Iugoslavia,  Albania,  Grecia,  unde  s­a  dezvoltat  o  amplă 
mişcare  de  partizani,  în  care  elementele  comuniste  au  avut  o  implicare  importantă,  s­a 
promis  pentru  perioada  postbelică  drepturi  egale  minorităţilor  etnice,  inclusiv 
minoritarilor  români.  În  anii  1944­1945,  în  Iugoslavia  şi  Albania,  s­au  instaurat 
regimurile comuniste ale lui Iosip  Broz Tito şi Enver Hodja, dar promisiunile făcute nu 
au fost respectate. În aceste ţări, românii au fost ţinta unei politici de asimilare în vederea 
pierderii  identităţii  lor  naţionale.  Şcolile  şi  bisericile  româneşti  din  Albania  au  fost 
închise, cele din Macedonia sârbească nu au fost redeschise iar pentru românii din Timoc 
situaţia a rămas neschimbată. 
În  Banatul  iugoslav  funcţionau,  în  anul  şcolar  1946­1947,  32  de  şcoli  primare 
româneşti,  un  liceu  mixt  şi  o  şcoală  normală  (la  Vârşeţ),  care  aveau  şi  două  internate. 
Personalul  didactic  era format  din 98 de învăţători plătiţi  de statul român  cu sume  între 
2.000 şi 3.000 de lei lunar şi 145 de învăţători plătiţi de statul iugoslav. 12 
În Grecia, aromânii au fost implicaţi în războiul civil dintre forţele democratice şi 
cele  comuniste  ale  generalului  Marcos.  Autorităţile  elene  au  folosit  acele  împrejurări 
pentru a face masive mutări de populaţie din zonele muntoase în centrele urbane din sud 
şi au urmărit înlăturarea din zonă a intelectualilor şi fruntaşilor aromâni. În februarie 1946 
guvernul  elen  a  dispus  închiderea  şcolilor  româneşti,  preluarea  imobilelor  şi  expulzarea 

10 
Ibidem, fond Problema 15, vol. 87, f. 166. 
11 
Ibidem, fond Problema 15, vol. 4, f. 234. 
12 
Ibidem, fond Problema 70, vol. 2, 1945­1948, Minorităţi, nepaginat.
 Introducere  5 
cadrelor didactice de cetăţenie română. Aceeaşi soartă au avut şi bisericile româneşti din 
această ţară. 
În  Bulgaria,  în  mai  1945,  autorităţile  au  luat  măsuri  pentru  desfiinţarea  celor  trei 
şcoli româneşti din această ţară. Peste un an, în  mai 1946, directorul Institutului Român 
din Sofia a fost înştiinţat  că statul bulgar „este de acord a recunoaşte şcolilor pe care le 
conduceţi dreptul de a se bucura de privilegiile art. 350 din Legea Educaţiei Naţionale”. 13 
În  noiembrie  1946,  un  grup  de  intelectuali  români  din  Sofia  au  înaintat  un  memoriu 
autorităţilor  comuniste  din  Bulgaria,  în  care  solicitau  recunoaşterea  dreptului  de  a  avea 
şcoli şi biserici româneşti. În  memoriu se aprecia  că în  Bulgaria trăiau două grupuri  de 
români: dunăreni şi valahi pe de o parte şi români  macedoneni  de cealaltă parte. Primul 
grup,  în  număr  de  100.000  de  persoane,  trăia  în  satele  din  valea  Dunării,  iar  cel  de­al 
doilea, în  subgrupuri răzleţe  în toată ţara. Se amintea  faptul că românii  din Bulgaria au 
sprijinit  mişcarea  de  partizani,  iar  după  instalarea  noului  regim  au  sperat  în  rezolvarea 
justă  a  drepturilor  minorităţilor.  Datorită  persecuţiilor  la  care  au  fost  supuşi  în  timpul 
vechiului  regim  „minoritatea  română  este  speriată  ...  şi  nu  îndrăzneşte  să­şi  manifeste 
libertatea  sa  naţională”.  Se  arăta  că,  întrebată  „dacă  doreşte  să  i  se  deschidă  şcoli 
româneşti, ea n­a îndrăznit să răspundă în mod afirmativ, cu toate că ea rămâne în sufletul 
ei o populaţiune românească, după cum îi este portul, obiceiul şi graiul, în special aceasta 
se  observă  la  femei,  care  totdeauna  au  fost  şi  sunt  păstrătoare  şi  purtătoare  a 
naţionalităţii”. 14  Se  solicita  reintroducerea  registrelor  de  stare  civilă  în  care  minoritatea 
românească să fie trecută la rubrica români, deschiderea de şcoli româneşti întreţinute de 
stat,  libertatea  desfăşurării  slujbei  religioase  în  limba  română,  recunoaşterea  şcolii 
româneşti  de  la  Sofia,  dreptul  de  a  se  organiza  în  grupuri  profesionale  şi  organizaţii 
culturale, presă în limba maternă. 15 
Cu toate că autorităţile bulgare au acordat  drept  de publicitate Institutului Român 
de  la  Sofia,  în  toamna  anului  1947,  guvernul  comunist  condus  de  dr.  Petru  Groza  îl  va 
închide.  În  septembrie  1948,  imobilele  şi  întregul  inventar  al  Institutului  vor  fi  date  în 
custodie Ministerului Educaţiei Naţionale din Bulgaria „iar gestiunea în bani şi arhiva au 
fost  preluate  de  Ambasadă,  urmând  ca  profesorii  să  părăsească  Bulgaria,  întrucât 
guvernul bulgar nu are nevoie de serviciile lor”. 16 
Biserica  română  de  la  Sofia,  refăcută  de  statul  român  după  bombardamentele  din 
primăvara anului 1944, a fost cedată statului bulgar în martie 1951. 17 
Dezinteresul  manifestat  de  autorităţile  comuniste  din  România  faţă  de  soarta 
românilor sud­dunăreni şi renunţarea la tradiţia inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan 
Cuza,  de  sprijinire  a  şcolilor  şi  bisericilor  româneşti  din  Peninsula  Balcanică,  a  fost 
însoţit, după cel de­al doilea război mondial, de intensificarea fenomenelor de aculturare 
şi asimilare. Împărţiţi de Cortina de Fier între lumea liberă şi cea totalitară, românii sud­ 
dunăreni  au  fost  supuşi  unor  presiuni  politice,  educaţionale  şi  culturale  în  scopul 
deznaţionalizării şi au suferit un accentuat declin demografic. S­a intensificat fenomenul 

13 
Ibidem, fond Bulgaria, dosar 210/1945­1949, nepaginat. 
14 
Ibidem. 
15 
Ibidem. 
16 
Ibidem. 
17 
Ibidem, fond Grecia, 1946­1949, nepaginat.
6  Introducere 

emigraţiei,  au  apărut  şi  s­au  dezvoltat  comunităţi  aromâne  în  Germania,  Franţa,  SUA, 
Canada,  Australia.  S­a  născut  astfel,  prin  nerecunoaşterea  de  către  statele  balcanice  a 
existenţei unei minorităţi aromâne sau vlahe, sentimentul iminentei dispariţii istorice a ei. 
Din  studiul  realizat  de  Direcţia  de  Cultură  a  Ministerului  Afacerilor  Externe,  din 
iunie  1961,  rezulta  că  în  nordul  Greciei,  într­o  zonă  locuită  de  aromâni,  mai  existau 
biserici în: Veria, unde, în anul 1956, preotul român Nicolae Calipetri slujea în greceşte; 
Doliani, unde nu era un preot român şi se slujea în greceşte; Turia, lipsită de preot şi unde 
nu  se  slujea;  Fetiţa,  Gramaticova,  Hrupiştea,  complet  distruse;  Grebena,  dărâmată  de 
autorităţile elene, pe locul ei se construiseră birourile şi locuinţa mitropolitului. 18 
În  pofida  acestor  vicisitudini,  românii  sud­dunăreni  şi­au  păstrat  în  mare  măsură 
limba,  obiceiurile  şi  conştiinţa  propriei  identităţi,  deşi  statul  român  i­a  abandonat  de­a 
lungul a peste patru decenii. 

Schituri şi chilii româneşti de la Muntele Athos 
Monahismul  athonit  se  caracterizează  printr­un  teritoriu  propriu,  o  populaţie 
multinaţională  (greci,  bulgari,  sârbi,  români  etc.),  autonomie,  legislaţie  proprie  şi 
privilegii. 
De  la  jumătatea  secolului  al  XIV­lea  şi  până  în  secolul  al  XIX­lea  nenumărate 
documente greceşti, slavone şi româneşti  dovedesc că toate  mânăstirile Sfântului Munte 
au beneficiat de întreţinere, refacere şi înzestrare prin contribuţia voievozilor, boierilor şi 
credincioşilor români. Începând cu Vladislav I şi sfârşind cu ultimii domnitori români din 
secolul  al  XIX­lea,  mânăstirile  athonite  au  primit  ajutoare  în  bani,  le­au  fost  închinate 
moşii,  sate,  mânăstiri,  păduri,  podgorii,  bălţi,  vămi,  vaduri  de  mori  etc.  La  jumătatea 
secolului  al  XIX­lea,  toate  aceste  proprietăţi  aduceau  un  venit  anual  de  aproximativ  7 
milioane  de piaştri, în timp ce bugetul Ţărilor Române  era atunci  de 50  de  milioane  de 
piaştri,  prin  urmare  reprezenta  1  7 din  bugetul  lor.  Făcând  atâtea  danii,  poporul  român, 
voievozii şi biserica lui au fost, după împăraţii bizantini, cei mai de seamă sprijinitori ai 
aşezămintelor Sfântului Munte. 
Documentele athonite atestă prezenţa elementului românesc la Muntele Athos încă 
din secolul al IX­lea prin prezenţa vlahilor sud­dunăreni. Din a doua jumătate a secolului 
al  XIV­lea,  documentele  încep  să  ateste  daniile  domnitorilor  români  dar  şi  existenţa  la 
Sfântul Munte a unor monahi români. Numărul acestora a sporit în timp, înregistrându­se 
la sfârşitul secolului al XVIII­lea şi începutul secolului al XIX­lea un proces de afirmare 
a  vieţii  monahale  a  românilor  la  Sfântul  Munte.  Ei  au  vieţuit  alături  de  călugării  greci, 
ruşi, bulgari, sârbi sau în chilii şi colibe proprii. La mijlocul secolului al XVIII­lea ei au 
pus  bazele  schitului  românesc  Lacu  pe  moşia  mânăstirii  Sfântul  Pavel  iar  la  mijlocul 
secolului al XIX­lea se ridică din temelii schitul românesc Prodromul pe moşia mânăstirii 
Lavra.  După  ce,  în  anul  1820,  călugării  moldoveni  Justin  şi  Papatie  au  cumpărat  de  la 
mânăstirea Lavra chilia Ianucopole, datorită evenimentelor de la 1821 au revenit în ţară şi 
chilia  a  reintrat  în  proprietatea  originară.  În  aprilie  1852,  călugării  moldoveni  Nifon  şi 
Nectarie,  cu  sprijinul  domnitorului  Grigorie  Ghica  şi  al  mitropolitului  Sofronie,  au 
răscumpărat chilia Ianucopole cu 7.000 de lei aur şi au încheiat cu mânăstirea Lavra un 
nou  act,  prin  care  aşezământul  primeşte  denumirea  de  schit  chinovial  moldovenesc.  În 
18 
St. Brezeanu, Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente, Bucureşti, 1997, p. 363.
 Introducere  7 
iunie  1853,  Grigorie  Ghica  atribuia  schitului  un  fond  anual  de  3.000  de  galbeni,  iar  în 
iunie  1856,  Patriarhul  Ecumenic  de  la  Constantinopol  dădea  un  singhiliu,  întărind  actul 
încheiat  de  Lavra  cu  părinţii  Nifon  şi  Nectarie.  În  martie  1857,  stareţul  schitului 
Prodromul,  Nifon,  solicita  mitropolitului  ungrovlahiei,  Nifon,  să  binecuvânteze  zidirea 
noii biserici a schitului şi să încuviinţeze o condică pentru strângerea de milostenii, cerere 
ce a fost acceptată. În august 1857 şi în aprilie 1858, mitropolitul Moldovei, Sofronie, îi 
trimitea  stareţului  schitului  câte  500  de  galbeni,  iar  în  septembrie  1857,  caimacamul 
Alexandru  D.  Ghica  aproba  suma  de  15.000  de  lei  vechi  pentru  zidirea  noii  biserici  a 
schitului, cu hramul Botezul Domnului. Ministrul Cultelor din Ţara Românească îndemna 
şi el poporul să contribuie la zidirea acestui aşezământ ce se va înălţa „în onoarea tuturor 
românilor”. 19  Sfinţirea  bisericii  era  făcută  la  20  mai  1866  de  arhiereul  Isaia  Vicol 
Dioclias, superiorul mânăstirii Golia din Iaşi. 
La  19  iunie  1871,  domnitorul  Carol  I  recunoştea  dreptul  schitului  românesc 
Prodromul de a se bucura de protecţia legilor ţării, iar în sigiliul său era înscris „Sigiliul 
Chinoviului  Român”  în  loc  de  moldovenesc,  în  semn  de  recunoaştere  a  contribuţiei 
tuturor românilor şi a schimbării intervenite după unirea din 1859. 
În  locul  stareţului  Nifon,  care  demisionase  în  anul  1869,  a  fost  ales  Damian,  sub 
conducerea căruia, schitul adăpostea 120 de călugări, s­a construit un spital cu 4 etaje, o 
bibliotecă, o prescurărie, o brutărie. 
Între  monahii  moldoveni  ai  schitului  Prodromul,  în  frunte  cu  fostul  stareţ  Nifon, 
sprijinit  de  Nectarie  şi  Antonie,  şi  monahii  munteni  a  izbucnit  un  conflict  care  se  va 
derula  între  anii  1869  şi  1887,  în  care  au  fost  antrenaţi  mitropoliţii  Moldovei  şi 
Ungrovlahiei, Ministerul Cultelor, mânăstirea Lavra şi Patriarhul de la Constantinopol. 20 
Celălalt  schit  românesc,  Lacu,  cu  hramul  Sfântul  Dimitrie,  subordonat  mânăstirii 
Sfântul  Pavel,  zidit  în  anul  1754  pe  ruinele  unei  vechi  mânăstiri  greceşti  de  călugări 
moldoveni, avea 14 chilii mari, fiecare cu paraclisul ei, şi 10 chilii mai mici, fără paraclis. 
Era slujit de 80 de călugări care duceau stilul de viaţă idioritmic. În secolul al XIX­lea a 
fost reînnoit de monahul Nicolae şi schimonahul Iustin, călugări basarabeni, şi primea în 
anul 1872 din partea statului român o subvenţie de 1.185 de lei. 
În afara acestor două schituri româneşti, la Muntele  Athos  mai  existau la sfârşitul 
secolului al XIX­lea alte 20 de chilii şi 26 de colibe româneşti. În total, în Sfântul Munte 
vieţuiau 600 de monahi români. 
La 1 aprilie 1900 se constituia Comunitatea Fraţilor Români de la Muntele Athos, 
din  care  făceau  parte  chiliile:  Sfântul  Ioan  Botezătorul,  stareţ  Ilarion  Mârza,  cu  12 
monahi, pe moşia mânăstirii Lavra; Sfântul Ioan Teologul, stareţ Teodosie Soroceanu, cu 
32 de monahi, pe moşia Lavrei şi Adormirea Maicii Domnului, stareţ Gherasim Stratan, 
cu 8 monahi, pe moşia mânăstirii Xiropotam. 
Monahul  Teodosie  Soroceanu,  care  conducea  această  Comunitate,  arăta  care  era 
scopul ei: „Mai înainte vrem să lăsăm vouă şi celor ce vor veni semne că am fost şi că ne­ 
am dat seama de chemarea noastră şi că după putinţă am făcut ce am putut.”. În cele 32 
de articole ale Regulamentului Comunităţii se arăta că scopul ei era „de a apăra drepturile 
fraţilor de un neam, locuitori în aceste sfinte locuri, de ajutor reciproc, de a ridica moralul 

19 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 30, f. 59. 
20 
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 6/1881, f. 70­178.
8  Introducere 

naţional la nivelul trebuincios unei naţiuni spre a putea reprezenta cu deplină cunoştinţă 
cele ce trebuiesc reprezentate în aceste sfinte locuri şi de a câştiga drepturile ce se cuvin 
românilor”. 21 
În  anul  1901, statul român  subvenţiona  schitul Prodromul  cu  14.000  de  lei,  schitul 
Lacu cu 1.200 de lei şi Comunitatea Fraţilor Români de la Muntele Athos cu 5.000 de lei. 22 
Într­un  memoriu  din  12  iunie  1900,  Teodosie  Soroceanu  accentua  politica 
monahilor  greci  care  „tind  a  pune  reguli  în  ceea  ce  priveşte  administraţia  şi  împiedică 
năzuinţa de naţionalitate şi limbă, făcând toate şicanele, până la nerespectarea condiţiilor 
prevăzute  în  actele  de  cumpărare,  ba  ameninţând  chiar  cu  gonirea  din  proprietatea 
cumpărată”. 23  Atitudinea  ostilă  faţă  de  monahii  români  se  accentuase  iar  Teodosie 
Soroceanu găsea explicaţia în „dezinteresul autorităţilor statului român”. 
Situaţia  monahilor  români  athoniţi  nu  s­a  îmbunătăţit  nici  în  perioada  următoare. 
Într­un  memoriu  din  aprilie  1904,  ieromonahul  Antipa  Dinescu,  stareţul  schitului 
Prodromul, se plângea că locuitorii satului Potamia din insula Thassos, de la care schitul 
cumpărase încă din anul 1865 un metoc de 50 de pogoane, pe care­l înconjuraseră cu zid 
şi unde construiseră „case de locuinţă, magazii şi moară pentru scos untdelemn, biserică 
... pentru a sluji într­însa în limba română”, le interziseseră din anul 1890 să mai slujească 
şi­l  alungaseră  pe  preot.  Sumele  cheltuite  de  monahii  români  în  satul  Potamia  pentru 
construirea unei şcoli şi repararea bisericii se ridicaseră la 40.000 de franci. 24 
Acelaşi monah înainta în decembrie 1912 un nou memoriu primului ministru Titu 
Maiorescu, în care arăta: „Toate naţiile creştine ortodoxe din Europa sunt proprietare de 
monastiri şi schituri în Sfântul Munte, afară de noi, românii, care ar fi trebuit de mult, cei 
dintâi să fim acolo în drepturile şi privilegiile Athosului. Şaptesprezece monastiri pentru 
greci,  una  pentru  ruşi,  una  pentru  sârbi  şi  una  pentru  bulgari  socotim  că  ar  putea 
deocamdată să fie de ajuns şi, ca un omagiu adus Ţărilor Române, să se fi gândit cineva 
ca să nu fim cum suntem azi, în condiţii umilitoare pentru noi toţi ca naţiune, fără nici o 
monastire acolo ... Cerem să fim scoşi de sub arbitrariul actual şi puşi în drepturi egale cu 
toţi cei de acolo.” 25 
În  ţară,  mitropolitul  primat  Konon  îi  solicita  la  28  decembrie  1912  ministrului 
Afacerilor Străine să intervină în favoarea monahilor români athoniţi. 
La  15  iulie  1913,  stareţul  de  la  Prodromul  revenea  cu  un  nou  memoriu  adresat 
primului  ministru,  în  care  solicita  sprijin  pentru  obţinerea  independenţei  şi  ridicarea  la 
rangul de mânăstire a schitului. Călugării de la Prodromul au început să folosească în acte 
antetul „Mânăstirea Românească Prodromul din Sfântul Munte Athos”. Ei şi­au continuat 
acţiunea  petiţionară  adresându­se  concomitent  la  Atena  şi  la  Bucureşti,  însă  la  3 
octombrie 1913 Chinotita de  la Careia, alcătuită din  conducătorii celor 20 de  mânăstiri, 
şi­a  afirmat  hotărârea  de  a  păstra  neschimbate  bazele  sistemului  existent,  transferând 
drepturile  legale  ale  Imperiului  Otoman  către  Regatul  grec,  şi  a  respins  ideea 
internaţionalizării sau neutralităţii Muntelui Athos sub autoritatea elenă. 

21 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 27, f. 282. 
22 
Ibidem,  vol. 28, f. 10. 
23 
Ibidem, vol. 27, f. 276. 
24 
Ibidem,, vol. 28, f. 65. 
25 
Ibidem,  vol. 19, f. 17.
 Introducere  9 
Între  anii  1914­1917  s­a  desfăşurat  un  nou  conflict  între  călugării  schitului 
Prodromul. Arhimandritul Antipa Dinescu, stareţul schitului, a fost dat afară cu forţa de o 
parte a călugărilor la instigarea mânăstirii Lavra. Se repeta astfel ceea ce se întâmplase în 
secolul  precedent.  În  martie  1919  conflictul  reizbucnea  deoarece  călugării  răzvrătiţi,  ce 
fuseseră  exilaţi,  au  fost  reinstalaţi  în  schit  cu  ajutorul  autorităţilor  elene.  Reprezentanţii 
mânăstirii Lavra au refuzat să respecte dorinţa călugărilor români de a­l păstra ca stareţ pe 
Antipa Dinescu şi au vrut să­l impună pe Anichit. În această situaţie, călugării l­au ales pe 
părintele Pimen, însă grecii au impus ca membri: în Consiliul Administrativ pe Cornilie 
Gurie,  iar  în  Consiliul  Matur  pe  Gordie,  Anichit,  Aviv,  Arsenie.  Mai  mult,  mânăstirea 
Lavra l­a obligat pe noul stareţ să­i dea o chitanţă de 2.350 de drahme. Călugării solicitau 
consulului  de  la  Salonic,  G.  C.  Ionescu,  măsuri  „de  a  salva  sărmanul  schit  din  mâinile 
grecilor, până nu ne mărgineşte din schit Lavra ... iar dacă nu este posibil României, din 
oarecare  împrejurare,  a  face  schitul  independent,  cererea  noastră  de  mai  înainte  şi  cu  o 
porţiune de pământ suficientă împrejurul lui, care fără aceasta nu poate exista, Vă rugăm 
hotărâtor a ridica cât de urgent odoarele, aurăriile, argintăriile şi toate câte se găsesc aici 
aduse  din  România  şi  toţi  călugării  care  sunt  adevăraţi  români  şi  a  ne  instala  într­o 
mânăstire, că cu grecii nu mai este posibil a vieţui aici la Sfântul Munte”. 26 
Acelaşi  consul  al  României  de  la  Salonic  informa,  în  mai  1919,  Ministerul 
Afacerilor  Străine  despre  atitudinea  pro  rusă  a  călugărilor  români  ai  schitului  Lacu,  ei 
facând  parte  dintr­o  societate  a  călugărilor  ruşi  athoniţi,  şi  propunea  suspendarea 
subvenţiei statului român până „va face dovadă că, călugării ce­l locuiesc sunt animaţi de 
sentimente curat româneşti”. De asemenea, sugera  ca subvenţia către Colonia Călugărilor 
Români de la Muntele Athos să se facă prin consulat „pentru a se controla cui anume se 
distribuie  banii,  deoarece,  după  informaţiile  ce  am,  unii  dintre  călugării  cărora  se  dau 
acele  ajutoare  se  ţin  numai  de  intrigi  lucrând  alături  de  greci  în  contra  intereselor 
româneşti”. 27 
După  primul  război  mondial,  călugării  români  athoniţi,  constrânşi  de  lipsuri 
materiale, strict controlaţi de mânăstirile greceşti şi împiedicaţi să­şi aducă noi ucenici care 
să le ia locul în caz de boală sau deces, instigaţi unii împotriva altora, fără un reprezentant 
în Chinotita de la Careia care să le apere drepturile, vor avea o existenţă sinuoasă. 
Raporturile  diplomatice  de  la  Atena  şi  Salonic,  memoriile  Patriarhului  Miron 
Cristea către Ministerul  Afacerilor Străine, constatările făcute  de  oficiali ai Ministerului 
Cultelor şi Artelor, demonstrează preocuparea autorităţilor statului român pentru situaţia 
aşezămintelor româneşti athonite. Momentul prielnic din timpul Conferinţei de la Londra 
din anul 1913 fusese  însă pierdut,  iar faptul că autorităţile Sfântului  Munte, ale statului 
elen  şi  Patriarhul  de  la  Constantinopol  nu  acceptaseră  ridicarea  schitului  Prodromul  la 
rangul  de  mânăstire  se  răsfrângeau  acum  asupra  situaţiei  călugărilor  români.  La  toate 
acestea  se  adaugă  tulburarea  provocată  de  introducerea  calendarului  gregorian  la  10 
octombrie  1924,  în  România,  dar  şi  în  Grecia.  Aşezămintele  monahale  athonite,  în 
totalitate  au  păstrat  stilul  vechi,  dar  la  schitul  Prodromul,  conflictul  se  agravează  după 
anul  1924,  un  nou  motiv  fiind  invocat  de  călugării  răzvrătiţi,  care  încep  să  considere 

26 
Ibidem,  vol. 29, f. 264­265. 
27 
Ibidem, f. 280.
10 Introducere 

autorităţile  bisericeşti  române  drept  eretice  şi  să  refuze  vizita  unor  clerici  şi  demnitari 
români, ba chiar ajutoare venite din România. 
În  perioada  interbelică,  numărul  călugărilor  români  athoniţi  a  fost  în  scădere.  La 
politica  dusă  de  mânăstirile  greceşti  de  depopulare  a  aşezămintelor  româneşti  şi  de 
acaparare  a  avutului  acestora,  s­a  adăugat  dezbinarea  călugărilor  români,  îndeosebi 
prodromiţi, care a adus  mari prejudicii materiale şi de imagine. Dacă în noiembrie 1920 
se aprecia că numărul călugărilor români athoniţi era de 635, în 1938 era de 300. 
În septembrie 1926, printr­o Cartă Constituţională semnată de cele 20 de mânăstiri 
se  consfinţea  preponderenţa  elementului  grecesc  în  Muntele  Athos.  Era  prevăzută 
obligativitatea  cetăţeniei  elene  pentru  toţi  monahii  athoniţi,  inalienabilitatea  pământului 
peninsulei,  unele  avantaje  fiscale  şi  numirea  unui  guvernator  care  să  răspundă  de 
administraţie. 28 
Într­o  adresă  a  Sinodului  Bisericii  Ortodoxe  Române  către  ministrul  Afacerilor 
Străine,  din  martie  1927,  se  aprecia  că  impunerea  cetăţeniei  elene  pentru  toţi  monahii 
athoniţi  reprezenta  „un  privilegiu  exclusiv  pentru  naţionalitatea  elenă”  iar  „schiturile  şi 
chiliile româneşti ar pierde calitatea de româneşti şi aceeaşi soartă ar avea şi proprietăţile 
lor, fie din Grecia, fie din ţară”. 29  Se arăta că schitul Prodromul era într­o situaţie precară, 
vasal mânăstirii Lavra, căreia îi plătea un embatic anual de 3 lire de aur. Călugării români 
nu aveau nici un reprezentant în Chinotita de la Careia încât „şi cel mai nepreocupat om 
trebuie să constate că situaţiunea românilor din Muntele Athos  este o sfidare a dragostei 
creştineşti  şi  a  sentimentului  de  recunoştinţă  faţă  de  poporul  român  care  a  vărsat  în 
Muntele  Athos  sute  de  milioane”.  Se  solicita  guvernului  român  intervenţia  pe  lângă 
guvernul grec, Patriarhia de la Constantinopol şi Chinotita de la Careia pentru „repararea 
acestei insuportabile nedreptăţi”. Se cerea, de asemenea, ca schitul Prodromul să nu mai 
fie  tributar  Lavrei,  prin  plata  unei  despăgubiri.  Se  aprecia  că  prin  hrisovul  din  1871  se 
recunoşteau statului şi bisericii române  drepturi de stăpânire şi  de conducere a schitului 
întrucât „Prodromul este declarat de comunitate românească, având a se bucura pe deplin 
de  protecţia  legilor  ţării  noastre.  Exercitarea  acestor  drepturi  este  însă  mult  împiedicată 
prin  intrigile  şi  certurile  provocate  de  raporturi  embaticare  între  Lavra  şi  Prodrom.  O 
parte  a  călugărilor  români  din  Prodrom  sunt  încontinuu  instigaţi  de  cei  de  la  Lavra  în 
contra  egumenilor  români.”  Acest  lucru  determinase  slăbirea  autorităţii  stareţilor, 
schimbaţi  prea  des,  şi  din  această  cauză  „ordinea  şi  buna  rânduială  suferă,  ba  uneori 
schitul  devine,  în  loc  de  azil  pentru  frăţească  împreună  vieţuire  chinovială,  un  loc  de 
gâlceavă şi de continue frecări păgubitoare vieţii monahale”. Se solicita, de asemenea, ca 
mânăstirea Cutlumuş să devină şi faptic „Lavră Românească, punându­se în fruntea ei, de 
conducători, monahi români”. 30 
În  cadrul  reformei  agrare  care  avusese  loc  în  Grecia,  statul  elen  a  procedat  şi  la 
exproprierea  moşiilor  aparţinând  mânăstirilor  Sfântului  Munte.  Aşa  cum  rezultă  din 
raportul  Legaţiei  României  la  Atena  din  noiembrie  1927,  moşiile  aparţinând  celor  17 
mânăstiri greceşti şi cea a mânăstirii bulgăreşti Zografu fuseseră expropriate în urmă cu 3 
ani, iar moşiile mânăstirii sârbeşti Hilandar şi ale schitului Prodromul au fost expropriate 

28 
Ibidem,  vol.30, f. 60­66. 
29 
Ibidem, f. 80. 
30 
Ibidem.
 Introducere  11 
în  urma  unui  decret  special  din  2  august  1927.  Raportul  relata  că  exproprierea  a  fost 
făcută „în modul cel mai primitiv cu putinţă”. Călugării care se găseau în acele metocuri 
au  fost  îndepărtaţi,  proprietăţile  lor  au  fost  ocupate  de  ţăranii  localnici  iar  terenurile  ce 
necesitau  o  îngrijire  specială  au  fost  lăsate  în  părăsire.  Nu  s­au  făcut  evaluări  ale 
proprietăţilor  expropriate  şi  nu  s­a  plătit  nici  o  despăgubire.  La  cele  3  petiţii  făcute  de 
mânăstirea  Zografu  către  Societatea  Naţiunilor  guvernul  grec  a  răspuns  că  va  acorda 
despăgubiri  pentru  proprietăţile  mânăstirilor  străine  din  Sfântul  Munte.  În  urma 
denunţării convenţiilor eleno­sârbe semnate în timpul generalului Pangalos, guvernul grec 
a expropriat şi moşiile mânăstirii sârbe Hilandar precum şi metocul schitului Prodromul 
din  insula  Thassos.  Raportul  menţiona  că  avuseseră  loc  discuţii  cu  ministrul  grec  al 
Agriculturii  în  care  se  argumentase  că  schitul  românesc  Prodromul,  situat  într­o  zonă 
aridă din Muntele Athos, nu putea supravieţui decât din veniturile acelui metoc. Acesta, 
însă,  răspunsese  că  lipsa  de  pământ  era  acută  în  insula  Thassos  iar  exproprierea  era 
aplicată fără deosebire tuturor proprietăţilor mânăstireşti din Grecia. Se aprecia că schitul 
Prodromul,  deşi  subordonat  mânăstirii  Lavra,  putea  să  facă  un  recurs  la  Societatea 
Naţiunilor,  întrucât  cumpărase  metocul  din  insula  Thassos  cu  bani  proprii.  În  ceea  ce 
priveşte  statutul  Muntelui  Athos,  raportul  sublinia  că,  deşi  17  din  cele  20  de  mânăstiri 
erau  greceşti,  din  cei  2.000  de  călugări  athoniţi,  1.000  erau  ruşi,  700  greci,  iar  restul 
bulgari,  sârbi  şi  români. 31  Prin  urmare,  faţă  de  anul  1920,  când  numărul  călugărilor 
români fusese de aproximativ 600, în 1927 numărul lor scăzuse dramatic. 
Dintr­un  raport  al  monahilor  Simeon Ciomandra  şi  Ilarie  Stănescu,  de  la  sfârşitul 
anului  1927,  aflăm  şi  modul  cum  se  desfăşurase  exproprierea  metocului  schitului 
Prodromul  din  insula  Thassos.  Sătenii  greci  din  satul  Potamia  îi  alungaseră  pe  monahii 
români dintr­o parte a clădirilor lor, demontaseră teascul de untdelemn, moara de măcinat 
măslinele şi le transportaseră în sat. Luaseră în stăpânire livada de măslini a schitului şi 
culeseseră 127.000 de ocale de măsline, prejudiciul fiind apreciat la 2 milioane de lei. 32 
Politica  de  abuzuri  a  călugărilor  greci  împotriva  monahilor  români  athoniţi  este 
ilustrată  şi  de  întâmplarea  celor  4  călugări  macedoromâni  ai  chiliei  Gavanitzica,  stareţ 
Ioachim Porumbelu, care, pentru că au refuzat să nu mai cânte în româneşte în paraclisul 
lor, la 20 octombrie 1927 au fost izgoniţi, iar tot avutul lor, compus din corpuri de clădiri, 
măslini, vie, debarcader, moară de măsline, teascuri, a fost confiscat de mânăstirea Lavra. 
Prejudiciul s­a ridicat la 1 milion de drahme. 33 
În  octombrie  1929,  un  raport  al  Legaţiei  României  la  Atena  constata  că  numărul 
călugărilor  de  la  schitul  Prodromul  era  de  70,  iar  numărul  total  al  călugărilor  români 
athoniţi  se  ridica  la  200. Stareţul  schitului  era  ieromonahul  Ioasaf,  un  călugăr  de  70  de 
ani, fără autoritate în faţa celor 4 epitropi „oameni simpli din popor, tineri şi însufleţiţi de 
un fanatism religios care întrece orice închipuire”. Ioanichie era cel care conducea de fapt 
schitul.  Cei  4  epitropi,  sprijiniţi  de  un  grup  de  25  de  călugări  mai  tineri,  puseseră 
stăpânire pe schit în urmă cu 4 ani (în 1925) înlăturându­l pe fostul stareţ Anichit. Schitul 
se  găsea  într­o  stare  de  „decădere  morală  şi  materială”  încă  din  anul  1914,  când  fusese 
înlăturat  de  la  conducere  stareţul  Antipa  Dinescu.  Acesta  venise  în  ţară,  se  întorsese 

31 
Ibidem, f. 96. 
32 
Ibidem, f. 109. 
33 
Ibidem, f. 101.
12 Introducere 

ulterior  la  Muntele  Athos  unde  trăia  într­o  chilie.  Subvenţia  de  12.000  de  lei  anual,  pe 
care o acorda statul român schitului, fusese suprimată de la îndepărtarea părintelui Antipa 
Dinescu. Metocul  din  insula Thassos, care aducea un  venit  anual  de 15.000 de  drahme, 
fusese expropriat în 1927. 
În ţară, schitul Progromul avea în proprietate: vii la Bucium, Zanea şi Trifeşti, case 
în Galaţi, Constanţa, Iaşi şi Bucureşti; o rentă constituită de domnitorul Grigorie Ghica la 
Epitropia Sfântului Spiridon din Iaşi. Bugetul schitului se ridica, înainte de 1914, la peste 
100.000  de  lei  aur.  Excedentele  anuale  fuseseră  depuse  de  Antipa  Dinescu  la  Banca 
Naţională în titluri de rentă şi însumau pe atunci 1 milion de lei aur. 
În 1929 situaţia materială a schitului  era „dintre cele mai jalnice. Dintre izvoarele 
de  venituri  ...  nici  unul  n­a  mai  rămas  în  fiinţă.”  După  ce  statul  român  suspendase 
subvenţia către schit  datorită izgonirii stareţului Antipa şi după ce, la rândul lui, stareţul 
Anichit  a fost izgonit  de „actualii conducători ai schitului, procuratorul averii din ţară a 
schitului  nu  a  mai  trimis  nici  o  sumă  de  bani  ...  şi,  prin  dispoziţiunea  luată  de  Sfântul 
Sinod  de  a  nu  mai  permite  venirea  în  ţară  a  călugărilor  români  din  Sfântul  Munte  fără 
prealabila aprobare a Sfântului Sinod, s­a suprimat unul dintre cele mai de seamă izvoare 
de  venituri  ale  acestui  schit.  Nemaiavând  nici  un  fel  de  venituri  de  nicăieri,  călugării 
schitului Prodromul trăiesc azi în cea mai neagră mizerie ... Singurul mijloc de existenţă 
care le­a mai rămas este munca cu braţele lor, pe care o pun în serviciul mânăstirii Lavra, 
în schimbul unei bucăţi de pâine.” De această situaţie a profitat călugărul român Arsenie 
Cotea de la o chilie din Muntele Athos, care obţinuse asupra călugărilor prodromiţi „un 
ascendent  extraordinar,  graţie  fanatismului  agresiv  care­l  însufleţeşte  şi  activităţii 
neobosite  pe  care  o  desfăşoară  contra  bisericii  române  şi  elene  de  la  adoptarea  noului 
calendar încoace”. Se arăta că monahii schitului, oameni simpli, fără contacte cu biserica 
română,  exploataţi  de  mânăstirea  Lavra  în  pădurile  căreia  munceau,  au  crezut  „vorbele 
meşteşugite ale acestui  vizionar care a reuşit să­i convingă că biserica română a devenit 
schismatică de la adoptarea noului calendar” ca şi Patriarhul de la Constantinopol, socotit 
de acesta eretic, şi că numai Prodromul „păstrează credinţa cea dreaptă”. Arsenie Cotea 
propovăduia  faptul  că  toţi  cei  care  aveau  legături  cu  biserica  română  trebuiau  să  fie 
consideraţi eretici. Ca urmare a acestui lucru, în anul 1927, un călugăr grec, convins  de 
Arsenie  Cotea,  l­a atacat  în  timpul  slujbei  pe  mitropolitul  Atenei.  În  august  1929,  când 
părintele  Simeon  Ciomandra,  fost  călugăr  prodromit,  superiorul  schitului  Darvari  din 
Bucureşti, a sosit  la schit, considerat  eretic  datorită legăturilor lui cu biserica română, a 
fost  atacat  şi  izgonit.  Se  aprecia  că  îndreptarea  situaţiei  nu  putea  veni  decât  „după 
îmbunătăţirea  stării  materiale  a  schitului,  căci  foamea  e  rea  sfătuitoare  şi  atâta timp  cât 
călugării vor trăi în mizeria de azi este cu neputinţă a se ajunge la o îndreptare, iar dacă ei 
ar  pierde  fanatismul  religios  care­i  însufleţeşte  astăzi  n­ar  mai  rămâne  nici  unul  într­un 
locaş atât de puţin ospitalier”. Legaţia de la Atena urma să­şi reînnoiască intervenţiile pe 
lângă guvernul elen pentru obţinerea unor despăgubiri pentru metocul din insula Thassos 
sau cel puţin a unei rente anuale, aşa cum obţinuseră mânăstirile greceşti. De asemenea, 
se  solicita  înapoierea  unei  porţiuni  de  pământ  din  jurul  caselor  din  insula  Thassos,  a 
uneltelor  schitului  precum  şi  plata  recoltei  pe  anul  precedent.  Se  propunea  ca 
administrarea averii din ţară a schitului, a veniturilor din depozitele de la Banca Naţională 
şi  a  celor  de  la  Epitropia  Sfântului  Spiridon  din  Iaşi  să  fie  încredinţată  unei  persoane 
pricepute. O soluţie  era reluarea subvenţiei  din partea statului român, trimisă sub  formă
 Introducere  13 
de  grâne  şi  alimente.  Administrarea  acestor  venituri  urma  să  fie  încredinţată  la  început 
părintelui Antipa Dinescu „care, din dragostea lui pentru schit, mi­a făgăduit că ar primi 
bucuros  să­şi  asume  pentru  câtva  timp  funcţiunea  de  supraveghetor  al  schitului”.  Toate 
acestea trebuiau să fie însoţite de înlăturarea stareţului de atunci şi a epitropilor, ce urmau 
să fie expulzaţi în România „curmându­se în felul acesta şi un proces (intentat de Simeon 
Ciomandra) care ar pune în lumină urâtă schitul nostru din Sfântul Munte”. 34 
Într­o notă din iunie 1929, ministrul României la Atena, Langa­Răşcanu, confirma 
că  monahii  români  de  la  Muntele  Athos  „tratează  biserica  noastră  de  eretică  şi  refuză 
chiar a primi produse sau danii de la «ereticii din România»”. 35 
Într­o  scrisoare  din  iulie  1930,  monahul  athonit  Antonie  Iscu  de  la  chilia  Sfântul 
Gheorghe  înştiinţa  consulul  României  la  Salonic  că  „la  15  iulie  a.c.,  cei  care  conduc 
schitul  nostru prin silnicie au hotărât să vândă  mai  multe candele  în  greutate  de 2  kg şi 
alte odoare de valoare mare, donaţiuni ale mai multor ctitorii din Bucureşti, argint şi aur 
curat,  total  24­25  kg”.  Autorităţile  consulare  române  erau  rugate  să  intervină  pe  lângă 
autorităţile elene să ordone autorităţilor Sfântului Munte să facă un inventar cu odoarele 
schitului Prodrom şi să le pună sub pază spre a nu fi înstrăinate, întrucât astfel de măsuri 
se luaseră şi în schiturile ruseşti şi bulgăreşti athonite. 36 
În  urma  acestei  sesizări,  în  septembrie  1930,  Patriarhul  Miron  Cristea  solicita 
ministrului Afacerilor Străine să intervină pe lângă autorităţile elene pentru inventarierea 
şi împiedicarea înstrăinării odoarelor schitului Prodromul. 
Un  memoriu  din  septembrie  1930  al  superiorilor  chiliilor  româneşti,  Varlam 
Nemţanu  de  la  Cucuvinu­Provata  şi  Ilarion  Mârza  de  la  Catafighi,  semnala  că  numărul 
călugărilor  români  athoniţi  era  în  scădere  datorită  opreliştilor  puse  de  autorităţile  elene 
care  nu  mai  permiteau  stabilirea  în  Sfântul  Munte,  la  schiturile  şi  chiliile  româneşti,  a 
monahilor tineri „lucrul acesta constituind o confiscare deghizată a aşezămintelor, caselor 
şi  bunurilor  româneşti,  prin  faptul  că  nemaiavând  urmaşi  nu  mai  are  cine  să  le 
moştenească şi devin din această cauză proprietatea mânăstirilor dominante greceşti”. Se 
solicita  intervenţia  autorităţilor  române  pe  lângă  Conferinţa  Balcanică  de  la  Atena  din 
octombrie 1930, pentru îmbunătăţirea statutului monahilor români. 37 
În  perioada  următoare,  noi  memorii  şi  plângeri  ale  monahilor  români  athoniţi 
semnalau  autorităţilor  române  politica  dusă  de  greci  de  a  împiedica  stabilirea  în 
aşezămintele  româneşti  a  noi  călugări,  interdicţia  de  a  primi  vizitatori  şi  reluarea 
intervenţiilor  pentru  restituirea  metocului  din  insula  Thassos.  Era  remarcată  indiferenţa 
statului român, care nu protesta energic, şi se prevesteau urmările: „Dacă statul român nu 
va  interveni  la  timp  pentru  apărarea  drepturilor  noastre  seculare  în  aceste  locuri,  apoi 
fireşte vom fi expuşi a ne pierde numeroasele locaşuri care s­au fondat cu bani din ţară şi 
ajutat de guvernul român cu diferite danii şi subvenţiuni. Noi am fost, suntem şi voim să 
rămânem ce suntem, români, cel mai sacru nume pentru noi, de care vor să ne lipsească 
pe toţi aceşti 500 de monahi români existenţi în această peninsulă. ... Vă puteţi închipui, Î. 
P. Sfinţite,  cât  de  trişti  ne  simţim  în  cazul  acesta  şi  cu  totul  dezamăgiţi,  căci  vedem  că 

34 
Ibidem, f. 168­171. 
35 
Ibidem, f. 154. 
36 
Ibidem, fond Problem 15, vol. 31, f. 31. 
37 
Ibidem, f. 41.
14 Introducere 

munca  moastră  de  o  mulţime  de  ani  şi  donaţiile  ctitorilor  fondatori  vor  trece  curând  în 
stăpânirea străinilor, din lipsă de moştenitori.” 38 
În  martie  1931,  ministrul  României  la  Atena  informa  că  arhimandritul  Emilian 
Popescu dorea să viziteze Muntele Athos şi se temea că monahii români de la Prodromul 
îl vor trata la fel ca pe Simeon Ciomandra în anul 1929 „şi să fim din nou ruşinaţi a vedea 
călugării  români  dându­se  în  spectacol  în  faţa  celorlalţi  călugări  ortodocşi  şi  în  faţa 
autorităţilor elene”. 39 
Călugării români  de  la Muntele  Athos  au adresat  în septembrie 1931 un  memoriu 
de  protest  Ligii  Naţiunilor,  în  care  prezentau  un  scurt  istoric  al  schiturilor  şi  chiliilor 
româneşti,  apreciind  că  schitul  Lacu  avea  64  de  monahi,  schitul  Prodromul  100  şi  că 
numărul  total  al  românilor  athoniţi  se  ridica  la  aproape  400.  Se  arăta  că  li  s­a  impus 
cetăţenia  elenă  şi  că  nu  se  mai  permitea  accesul  străinilor  la  viaţa  monahală  athonită. 
Acest  lucru  determina  imposibilitatea  înlocuirii  monahilor  vârstnici  cu  alţii  tineri  şi  „în 
consecinţă,  peste  30  sau  40  de  ani  nu  se  va  mai  afla  nici  o  urmă  de  român  în  Sfântul 
Munte  iar  schiturile  şi  chiliile  cu  marile  lor  bogăţii  vor  trece  direct  în  stăpânirea 
mânăstirilor chiriarhice greceşti fără a se mai afla cineva care să facă vreo pretenţie sau să 
ceară despăgubiri, cum se practică şi acum, când se întâmplă de rămâne vreo chilie fără 
moştenitor”. Se reclama exproprierea metocului din insula Thassos al schitului Prodromul 
şi se solicita restituirea lui, precum şi ridicarea interdicţiei stabilirii călugărilor români la 
Muntele Athos. 40 
Reprezentantul României la Geneva, aprecia că memoriul era patetic dar nu avea o 
argumentare solidă asemenea memoriilor mânăstirilor rusă şi bulgară  şi prin urmare nu 
avea nici sorţi de izbândă. 
Într­un referat redactat de Radu Crutzescu în mai 1931 se constata faptul că în urma 
numeroaselor  intervenţii  făcute  pe  cale  diplomatică  de  Legaţia  de  la  Atena  pe  lângă 
autorităţile elene pentru îmbunătăţirea tratamentului la care erau supuşi călugării români 
athoniţi  nu  se  reuşise  decât  restituirea,  în  ianuarie  1930,  a  unei  case,  a  unei  magazii,  a 
morii  de  scos  untdelemn  şi  a  unui  teren  de  600  m 2  din  jurul  casei,  din  tot  metocul  din 
insula  Thassos  al  schitului  Prodromul.  Nu  fusese  însă  plătită  nici  o  despăgubire  pentru 
recolta  confiscată  şi  nici  o  altă  sumă  de  bani.  Deşi  primul  ministru  elen  Venizelos 
manifestase  bunăvoinţă  „rezultatul  demersurilor  noastre  anterioare  îndreptăţeşte  toate 
îndoielile  în  privinţa  eficacităţii  acestei  ultime  promisiuni.  În  lipsa  unui  acord  formal 
româno­elen  în  această  chestiune,  politica  de  deznaţionalizare  urmărită  sistematic  de 
guvernul  grec  în  Sfântul  Munte  va  inspira  desigur  autorităţilor  competente,  pretexte 
suficiente pentru a întârzia satisfacerea dreptelor noastre revendicări cel puţin până atunci 
când cumplita mizerie ne va fi făcut să pierdem acolo cu desăvârşire o situaţiune pe care 
am  ştiut  să  o  dobândim  prin  cinci  veacuri  de  credinţă  şi  de  sacrificii.”  Se  aprecia  că 
piedicile puse de autorităţile elene tinerilor monahi români care doreau să se stabilească 
în  Sfântul  Munte  urmăreau  împiedicarea  împrospătării  comunităţilor  minoritare  cu 
elemente  noi, asigurând preluarea lor de  către greci. Era menţionat  procedeul complicat 
de obţinere a dreptului de vizitare a Athosului şi se afirma că: „Românii, ai căror voievozi 

38 
Ibidem. 
39 
Ibidem, f. 154. 
40 
Ibidem, f. 97­100.
 Introducere  15 
au îngrijit singuri de existenţa Sfântului Munte timp de aproape trei secole – de la căderea 
Imperiului Bizantin până la începutul secolului al XVIII­lea – ar fi îndreptăţiţi a revendica 
un tratament  de favoare  în republica athonită, care  n­ar mai fi  de  mult, fără jertfele  lor, 
decât o amintire istorică.” Era relatat faptul că „nu este un schit şi nu este o chilie în care 
monahii să nu se fi plâns că, din lipsă de elemente noi, de acelaşi neam cu dânşii, care să 
le poată continua opera, văd cum toate aşezămintele  pe care le­au ridicat sau întreţinut cu 
atâta  trudă  vor  trece  în  mâini  străine”.  Se  solicita  stabilirea  unui  statut  special  pentru 
românii  de  la  Muntele  Athos  „dacă  nu  voim  într­adevăr  să renunţăm  pe  de­a­ntregul  şi 
pentru totdeauna la situaţiunea noastră seculară în Sfântul Munte”. 41 
Un astfel de proiect de instrucţiuni către aşezămintele româneşti athonite, pentru a 
se  permite  o  apărare  temeinică  a  drepturilor  lor, a  fost  elaborat  de  Legaţia  României  la 
Atena  în  anul  1932  şi  a  cuprins:  un  recensământ  riguros  asupra  monahilor  români 
athoniţi, cu menţionarea vârstei, a datei venirii lor în Sfântul Munte, urmărirea numărului 
de  decese,  expulzări  sau  interdicţii  de  stabilire  în  Sfântul  Munte;  reclamaţiile  înaintate 
mânăstirii  suzerane,  trebuiau  să    evite  expresiile  jignitoare  şi  numai  dacă  nu  se  rezolva 
cererea  se  puteau  adresa  Legaţiei  de  la  Atena;  călugării  athoniţi  nu  puteau  părăsi 
aşezământul mai mult de un an decât cu aprobarea mânăstirii suzerane şi a statului elen, 
altfel li se interzicea revenirea; trebuia urmărit atent ca numărul de monahi dintr­o chilie 
să nu scadă sub 6, iar în caz de  deces, să fie înlocuiţi de ucenici;  se stabilea intervenţia 
Legaţiei  în  cazul  în  care  o chilie ar fi  fost preluată de greci,  dacă românii ar fi  oferit  o 
sumă mai mare de bani pentru preluare. 42 
Toate  măsurile  luate  de  autorităţile  politice  şi  diplomatice  române  pentru 
îmbunătăţirea situaţiei monahilor români athoniţi nu au dat însă rezultate. 
Consulul  României  la  Skoplje,  M.  Oncescu  Beşteleu,  într­un  memoriu  asupra 
schiturilor româneşti de la Sfântul Munte Athos, din iunie 1932, remarca faptul că prima 
constatare făcută de  oricare călător care  vizita locurile sfinte  era despre  largul sprijin al 
domnitorilor români, dar că „toate aceste averi sunt  astăzi în  mâna călugărilor greci, iar 
călugării noştri, desconsideraţi şi umiliţi, n­au nici un cuvânt în Kinov ... Grecii şi­au dat 
seama că un călugăr român în mijlocul lor ar putea redeschide chestiunea averilor noastre 
de  acolo  şi  ar  primejdui  hegemonia  lor  asupra  acestor  sfinte  locuri,  de  aceea,  au 
împiedicat prin toate mijloacele organizarea unei mânăstiri române.” Se arăta că monahii 
români nu aveau nici un sprijin iar grecii aveau tot interesul să­i alunge şi să­şi însuşească 
puţinul ce le mai rămăsese, în care scop se foloseau de mijloace incorecte: „aţâţă pe unii 
contra altora, îi despart în tabere care se duşmănesc, îi fac să se depărteze cu sufletul de 
biserica română agitând  între  ei  chestiunea calendarului pe care călugării  de acolo  n­au 
vrut să­l îndrepte, ca noi şi ca grecii din Grecia”. 43 
În  raportul  consulului  C.  Creţu  de  la  Salonic,  din  septembrie  1933,  se  arăta  că: 
„Răul de care suferă călugării români  este în primul rând sărăcia, dar mai ales  rătăcirea 
lor.  Schimbarea  calendarului  a  dat  prilejul  călugărilor  români  din  Sfântul  Munte,  în 
majoritate fără nici o cultură, însă fanatici, să comită o serie de fapte care sunt departe de 
a fi în concordanţă cu principiile religiei.” Consulul le explicase, în timpul vizitei făcute 

41 
Ibidem, f. 87. 
42 
Ibidem, f. 125. 
43 
Ibidem, f. 115.
16 Introducere 

în  1930,  că  vechiul  calendar  nu  era  opera  lui  Dumnezeu,  ci  a  oamenilor,  care  au  făcut 
greşeli de calcul ce a trebuit să fie îndreptate. Călugării de la Prodromul, cei mai fanatici, 
au  refuzat  să  primească  în  schit  pe  părintele  Gala  Galaction,  pe  profesorul  universitar 
Tomescu,  pe  consilierul  de  la  Înalta  Curte  de  Casaţie,  Barca,  şi  alţii.  În  urma  discuţiei 
avute de C. Creţu cu unul din cei mai învăţaţi monahi de la Muntele Athos, P.S. Kurila, 
acesta  a afirmat:  „trebuie  neapărat  ca România,  ai  cărei  voievozi  şi  boieri  au  contribuit 
atâta  pentru  zidirea  bisericilor  din  Muntele  Athos,  să  aibă  o  mânăstire  proprie”.  Căt 
despre  atitudinea  călugărilor  de  la  Prodromul,  aceştia  au  înaintat  Comitetului  de 
Conducere  a  Comunităţilor  Mânăstireşti  un  memoriu  în  care­l  blestemaau  pe  Patriarhul 
Ecumenic. Li  s­a pus  în vedere că vor fi  expulzaţi, nu s­a luat  însă această măsură, din 
motive  politice.  Ei  nu  primeau  în  schit  „decât  pe  aceia  care  sunt  ca  dânşii,  rătăciţi  şi 
eretici”. Îi dăduseră lui Arsenie Cotea corespondenţa cu autorităţile bisericeşti române iar 
acesta publicase în presa greacă, în anii 1930­1931, articole  în care „autorităţile  noastre 
bisericeşti  erau  acuzate,  împreună  cu  Înaltul  Patriarh  Miron,  că  fac  propagandă  contra 
Greciei”. Se propunea expulzarea a 5 dintre cei mai fanatici călugări prodromiţi, pentru că 
„schitul se ruinează din lipsă de fonduri şi ... călugării vând şi înstrăinează argintăria de 
pe  icoane,  policandre,  pietre  scumpe  şi  alte  giuvaeruri”.  Părintele  Kurila  i­a  confirmat 
consulului  că  „a  cumpărat  cu  un  preţ  de  nimic  Cronica  lui  Şincai  şi  alte  cărţi  luate  de 
călugări din biblioteca schitului Prodrom”. 44 
Ieromonahul  Damian  Cristoloveanu,  de  la  Chilia  Sfântul  Gheorghe,  în  februarie 
1934, solicita autorităţilor române „să faceţi tot ce credeţi pentru traiul nostru neasupriţi 
în acele sfinte  locuri, pentru libertatea de a ne putea aduce  din ţară oameni pe care să­i 
lăsăm urmaşi în casele noastre”. 45 
În august 1934, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Patriarhul Miron 
Cristea, înainta un nou memoriu ministrului Afacerilor Străine, Nicolae Titulescu, în care 
propunea  ca  în  cadrul  tratativelor  româno­elene,  ce  aveau  loc  în  vederea  încheierii 
Convenţiei  Comerciale,  să se  prevadă  şi  drepturi  pentru „conaţionalii  noştri  din  Grecia, 
cel puţin egale cu cele pe care statul contractant grec le pretindea pentru conaţionalii lor 
din România”. Printre acestea se propunea: asigurarea dreptului de proprietate embaticară 
pentru călugării athoniţi, în condiţiile în care au dobândit cu acte legale aceste drepturi şi, 
totodată, dreptul de a le transmite urmaşilor lor ucenici români din respectiva comunitate; 
garantarea  menţinerii  cel  puţin  a  numărului  de  atunci  al  călugărilor  români  cu  dreptul 
comunităţilor  respective  de  a­şi  aduce  noi  ucenici  fără  aprobarea  mânăstirii  suzerane; 
accederea schitului Prodromul la rangul de mânăstire, de a avea reprezentant în Chinotită 
şi dreptul Bisericii Ortodoxe Române de a lua măsuri pentru menţinerea ordinii în schit, 
aşa cum obţinuse guvernul iugoslav; retrocedarea metocului din insula Thassos, aşa cum 
obţinuse şi  Iugoslavia retrocedarea proprietăţilor  mânăstirii Hilandar;  drepturi şcolare şi 
religioase  macedoromânilor  din  Grecia,  egale  cu  drepturile  pe  care  guvernul  elen  le 
obţinuse în Convenţia precedentă pentru conaţionalii lor din România; obţinerea dreptului 
de  a  elibera  diplome  de  absolvire  de  către  şcolile  secundare  româneşti  din  Grecia.  Se 
aprecia că „întrucât aproape toate aceste propuneri ale noastre sunt puncte pe care statul 

44 
Ibidem, vol. 54, f. 138. 
45 
Ibidem, f. 150.
 Introducere  17 
elen deja le­a câştigat pentru conaţionalii lor din ţara noastră prin convenţiile precedente, 
pretenţiile noastre pot fi foarte bine susţinute pe bază de reciprocitate”. 46 
Ministerul  Afacerilor Străine îşi anunţa ministrul de  la Atena, în  decembrie 1934, 
că în urma intervenţiilor făcute de Patriarhia Ortodoxă Română pe lângă Patriarhia de la 
Constantinopol,  aceasta  ceruse  mânăstirii  Lavra  să  restabilească  liniştea  la  schitul 
Prodromul.  Ca  urmare,  mânăstirea  Lavra  l­a  rechemat  în  Sfântul  Munte  pe  Simeon 
Ciomandra,  care  fusese  nevoit  să  părăsească  schitul  şi  care  conducea  pe  atunci  schitul 
Darvari din Bucureşti. Urma ca, prin autoritatea Lavrei, călugării răzvrătiţi să fie izgoniţi 
şi  Ciomandra  să  fie  reinstalat  stareţ.  Se  conta  pe  experienţa  şi  devotamentul  acestuia 
pentru  asigurarea  liniştii  în  schit  şi  întreţinerea  unor  relaţii  corecte,  atât  cu  autorităţile 
Sfântului Munte, cât şi cu biserica română. 47 
Problema  stabilirii  călugărilor  români  la  Muntele  Athos  pentru  a  se  asigura 
continuitatea vieţuirii în aşezămintele româneşti nu fusese însă rezolvată. 
La  sfârşitul  anului  1938,  Patriarhul  Miron  Cristea  solicita  ministrului  Afacerilor 
Străine  intervenţia  pe  lângă  autorităţile  elene  în  vederea  primirii  călugărilor  români  la 
Muntele Athos, intrucât „mulţi dintre cei care azi se află acolo ... sunt foarte înaintaţi în 
vârstă  şi  prin  trecerea  lor  la  cele  veşnice  numărul  lor  se  va  reduce  tot  mai  mult”,  iar 
Chinotita va dispune înlocuirea lor cu călugări greci „ceea ce pentru noi constituie o mare 
pierdere,  atât  din  punct  de  vedere  ortodox,  dar  şi  din  punct  de  vedere  naţional  etnic”. 
Patriarhul  aprecia  că,  în  urma  informaţiilor  primite,  numărul  călugărilor  români  ar  fi 
scăzut de la 500 la 300. 48 
Într­un  memoriu  din  februarie  1940,  protosinghelul  Simeon  Ciomandra, 
împuternicit  al schitului Prodromul, arăta că numărul  călugărilor schitului scăzuse  de  la 
100 la 55 şi „se află în mare strâmtoare şi suferinţă”. De trei ani, sumele provenite de la 
proprietăţile  din  ţară  ale  schitului,  trimise  prin  Banca  Naţională  a  României,  fuseseră 
returnate  de  Banca  Greciei  pe  motiv  că  astfel  de  plăţi  nu  erau  prevăzute  în  convenţia 
dintre cele două ţări. Se solicita ca în tratativele ce se duceau la Atena pentru reînnoirea 
Convenţiei Comerciale să se prevadă ca statul român  să poată plăti schitului Prodromul 
300.000 de drahme anual, o parte din această sumă fiind şi pentru chiliile româneşti. Se 
solicita de asemenea să fie pusă problema restituirii metocului din insula Thassos. 49 
În  luna  martie  1940,  Ambasada  României  la  Atena  sesiza  Ministerul  Comerţului 
Exterior  că  Banca  Naţională  a  Greciei  a  refuzat  plata  în  clearing  a  sumei  de  60.000  de 
drahme  care  reprezenta  venitul  anual  al  arhimandritului  român  Antipa  Dinescu  de  la 
mânăstirea Stavronichita. Deşi autorităţile române solicitaseră ca în acordul de plăţi dintre 
cele două ţări să se prevadă şi această operaţiune, autorităţile elene refuzaseră, sub motiv 
că  Muntele  Athos  se  bucura  de  extrateritorialitate  şi  avea  un  regim  aparte.  Se  arăta  că 
„starea  materială  a  arhimandritului  este  cât  se  poate  de  precară”  şi  se  solicita  o  soluţie 
pentru rezolvarea problemei. 50  Abia în septembrie 1940 arhimandritul  Antipa Dinescu a 
primit suma de 60.000 de drahme prin intermediul consulului României la Salonic „de la 

46 
Ibidem, vol. 21, f. 35­36. 
47 
Ibidem, vol. 31, f. 176. 
48 
Ibidem, f. 145. 
49 
Ibidem, f. 192. 
50 
Ibidem, f. 201.
18 Introducere 

mână  la  mână,  recomandând  totodată  beneficiarului  să  ţină  cel  mai  absolut  secret  de 
modul cum a primit banii”. 51 
Din raportul consulului de la Salonic, Emilian Popescu, rezultă că monahii români 
de la Muntele Athos solicitau menţinerea în funcţie a preotului Dimitrie Brindu, parohul 
comunităţii române din oraş, ca unul care­i susţinuse şi­i sprijinise în timpurile grele prin 
care  treceau.  Cele  două  memorii  erau  semnate  de:  stareţul  schitului  Lacu,  Gavril 
ieromonahul, Rafail  monahul şi Eftimie Movilă;  protosinghelul  Varlam Nemţanu  de la 
Comunitatea  Sfântul  Ioan  Teologul,  Cucuvinu­Provata;  ieromonahul  Antonie  Moisei, 
Comunitatea Sfântul Ioan Botezătorul, Catafighi­Provata; preşedintele Societăţii Coloniei 
Monahilor Români, arhimandrit  Antipa Dinescu; şi ieromonahii Dionid Valasă, Macarie 
Ionescu, Serafim Şoimu, Ghimnasie Ignat. 52 
Într­o  scrisoare  din  mai  1942  a  locţiitorului  stareţului  schitului  Prodromul, 
Veniamin ieromonahul, către Simeon Ciomandra, era relatat faptul că sărăcia şi lipsa de 
hrană l­au determinat să­l trimită în ţară pe părintele Lazăr Anghelescu, la schitul Darvari, 
cu blagoslovirea părintelui stareţ Antipa Dinescu, ca să­l informeze verbal „de nevoile ce 
îndurăm  şi  să  ne  protejaţi,  ca  întotdeauna,  cum  veţi  putea”.  Nu  a  putut  obţine  însă 
paşaport de la autorităţile greceşti. Monahul arăta că „de trei ani de zile nu s­a mai adus 
provizie în schit” şi din ce avuseseră dăduseră şi la alţi călugări români. Au redus raţia la 
maximum astfel încât la acel moment nu le mai ajungea decât pentru două luni. Au sperat 
să obţină ceva din produsul stupilor din insula Thassos, însă bulgarii le confiscaseră cei 
200 de stupi. La intervenţiile făcute le luaseră 500 de ocale de miere şi 100 de ocale de 
ceară  la  preţ  de  nimic  şi  le  interziseseră  să  mai  scoată  stupii  din  insulă.  Simeon 
Ciomandra era rugat să meargă la schit sau să trimită pe cineva pentru a­i ajuta, întrucât ei 
nu făcuseră intervenţii la alte foruri, aşteptând ajutor din ţară, aşa cum Rusia şi Bulgaria 
îşi susţineau aşezămintele din Sfântul Munte. Ieromonahul Veniamin arăta că este tânăr şi 
fără  experienţă,  iar  părintele  Cornilie,  bătrân  şi  bolnav,  îl  lăsase  pe  el  „mai  mare  peste 
ruini”. Unii din călugării români, precum părintele Dionisie de la chilia Sfântul Gheorghe 
–  Colciu,  primiseră  bani,  iar  cei  de  la  Prodromul  se  simţeau  părăsiţi  şi  socoteau  că 
„Sfinţia  Voastră  sunteţi  foarte  scârbit  pe  noi”  şi  că  nu  ar  fi  trebuit  să  dea  crezare 
clevetirilor. Îl ruga să ia grabnice măsuri pentru aprovizionarea cu alimente sau măcar cu 
bani a schitului. De asemenea, Simeon Ciomandra era rugat „să rânduiţi pe altcineva de 
acolo  sau  de  aicea  a  fi  la  conducerea  schitului,  fiindcă  nu  voiesc  să  fim  pricină  de  ură 
între Sfinţia Voastră şi schit”. Dacă Simeon Ciomandra nu lua nici o măsură, în trei luni 
erau nevoiţi să aducă la cunoştinţă autorităţilor politice şi bisericeşti române pentru a lua 
măsurile ce credeau de cuviinţă „fiindcă schitul este casă naţională”. Aceasta o făceau de 
nevoie, întrucât schitul „nu poate să meargă înainte fără ajutorul primit din ţară”. 53 
Statul român va expedia în august 1943 schitului Prodromul 20 de tone de porumb, 
iar schitul Darvari din Bucureşti câte 10 tone de grâu şi de porumb, câte 1 tonă de fasole 
şi de linte şi 100 kg de săpun. 54 

51 
Ibidem, f. 205. 
52 
Ibidem,  vol. 87, f. 28­29. 
53 
A.N.I.C., fond ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 5/1943, f. 9­10. 
54 
A.M.A.E., fond Problema 18, vol. 1, f. 153.
 Introducere  19 
După cel de­al doilea război mondial şi pentru monahii români athoniţi situaţia va 
fi deosebit de grea. Dacă în perioada interbelică numărul lor scăzuse datorită opreliştilor 
puse de autorităţile elene prin schimbarea statutului Muntelui Athos şi prin politica dusă 
de mânăstirile greceşti majoritare de a depopula aşezămintele româneşti şi de a­şi însuşi 
posesiunile  acestora,  instaurarea  regimului  comunist  va  duce  la  ruperea  totală  a 
legăturilor  cu  ţara.  În  timp  ce  statul  român  acorda  subvenţii  substanţiale  comuniştilor 
eleni,  monahii  români  athoniţi  ajunseseră  într­o  stare  deosebit  de  precară.  Sporadicele 
ajutoare,  acordate  în  anul  1958  prin  preotul  Moisescu,  nu  rezolvau  situaţia.  Autorităţile 
comuniste române, într­un studiu din iunie 1961, arătau că încercarea acestuia de a merge 
cu  un  nou  ajutor  nu  primise  viza  autorităţilor  elene.  Mai  mult,  se  afirma  că  „elemente 
legionare,  fugari  (în  special  greci  plecaţi  după  război  din  RPR)  ...  influenţează  şi 
activitatea călugărilor români de la Muntele Athos (stareţul mânăstirii Prodromul) ...” În 
timp ce sovieticii ajutau permanent  călugării ruşi athoniţi, ambasadorul ceh  de  la Atena 
atrăgea  atenţia  ambasadei  României  asupra  „stării  de  mizerie”  a  călugărilor  români. 
Departamentul Cultelor era de acord cu trimiterea unui nou ajutor dar se temea ca acesta 
„să nu ajungă la cei în drept”. 55 
Din  datele  apărute  în  mass­media  după  anul  1990  rezultă  că  cele  două  schituri 
româneşti, Lacu şi Prodromul, şi alte chilii româneşti au supravieţuit  celor cinci  decenii 
de izolare de patria­mamă dar numărul monahilor români care s­au putut stabili în Sfântul 
Munte  a  fost  mai  mic  decât  posibilităţile  de  cuprindere  pe  care  le  aveau  aşezămintele 
româneşti acolo la sfârşitul secolului al XIX­lea şi la începutul secolului al XX­lea. S­a 
petrecut  ceea  ce  părinţii  români  athoniţi  prevestiseră  în  nenumăratele  lor  memorii  către 
autorităţile  statului  român:  faptul  că  românii  n­au  putut  obţine  ridicarea  la  rangul  de 
mânăstire a schitului Prodromul şi lipsa unui reprezentant al lor în Chinotita de la Careia 
care  să  le  apere  drepturile  i­a  lăsat  la  discreţia  mânăstirilor  suzerane,  călugării 
supravieţuitori s­au stins din viaţă încet, încet, sursele de venituri din ţară au lipsit sau au 
fost sporadice iar ucenici care să le ia locul au fost tot mai puţini, nu pentru că ar fi dispărut 
la români vocaţia monahală athonită, ci pentru că în calea ei s­au aflat multe stavile. 
Întregul  Munte  Sfânt  este  însă  plin  de  vestigiile  generozităţii  poporului  român  şi 
sperăm ca aceste străduinţe ale statului, cu toate inconsecvenţele şi lipsa de sincronizare, 
să  aibă  măcar  acum  mai  multă  coerenţă,  să  salveze  în  acest  centru  de  înaltă  trăire 
spirituală  ceea  ce  părinţii  români,  alături  de  celelalte  naţiuni  ortodoxe,  au  clădit  şi  au 
păstrat de­a lungul evoluţiei lor creştine. 
Documentele  selectate  în  acest  volum  sunt  mărturii  ale  acestor  strădanii  şi  au 
menirea de a aduce sub  ochii contemporanilor noştri istoria  sinuoasă, plină de năzuinţe, 
dar şi de deznădejde a călugărilor români şi a aşezămintelor româneşti. 

* 
*        * 

55 
Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 364.
 De la vol 1 

Introducere 

Peninsula  Balcanică  reuneşte  popoare  de  obârşii  diferite,  de  limbi  şi  de 
religii diferite, alcătuind un mozaic etnico­lingvistic extraordinar. 
Această convieţuire, unică în felul ei, s­a făcut pe un temei geografic care a 
favorizat  circulaţia  oamenilor  şi  informaţiilor  culturale  de  o  parte  şi  de  alta  a 
lanţurilor muntoase care o străbat precum şi de o parte şi de alta a Dunării. 
Spre nord ea este larg deschisă spre Europa Centrală; prin zona Dobrogei şi 
Marea  Neagră  este  deschisă  spre  Rusia  meridională;  Marea  Adriatică  o  leagă  de 
Italia;  insulele  Marii  Egee  o  leagă  de  Asia  Mică 56 .  Astfel  deasupra  Peninsulei 
Balcanice  s­au  întâlnit  civilizaţii  din  trei  zone:  din  Orient,  din  Occident  şi  din 
Nord. S­au întâlnit şi s­au amestecat pe solul ei influenţând mai departe civilizaţia 
românească din zona carpato­danubiano­pontică şi din zona sud­est europeană. 
Relieful  Peninsulei  Balcanice  este  preponderent  muntos,  favorizând  uneori 
izolarea grupurilor etnice. Se poate grupa în trei mari regiuni: prima este aceea a 
Alpilor  Dinarici,  a  doua  o  constituie  masivul  Rodopi  iar  ultima  este  regiunea 
munţilor  Albaniei,  Greciei  şi  Serbiei 57 .  Munţii  sunt  acoperiţi  cu  păduri,  dar  în 
multe  locuri  sunt  lipsiţi  de  vegetaţie,  ceea  ce  a  făcut  ca  aşezările  omeneşti  să 
rămână  destul  de  izolate,  dar  nu  au  constituit  un  obstacol  pentru  circulaţia 
populaţiei româneşti şi a ideilor... Regiunea este străbătută în partea nordică de un 
sistem  hidrografic  foarte  complex  alcătuit  din:  Dunăre  şi  afluenţii  săi:  Drava, 
Sava,  Morava  şi  Iskerul.  La  acestea  se  adaugă  câteva  cursuri  de  apă  puţin 
importante: Vardarul, Struna, Kariţa, Neretva, Drina şi Shkumbi. 
Cu  toată  vitregia  pământului,  aspru  şi  puţin  ospitalier,  în  aceste  locuri  au 
putut  să  trăiască  alături  de  greci,  sârbi,  croaţi,  sloveni,  bulgari  şi  populaţii 
descendente din traci: albanezii şi românii balcanici. 
Locuitorii  de  origine  romanică  din  sudul  Dunării  cunoscuţi  sub  diverse 
denumiri precum: aromâni, macedoromâni, vlahi transbalcanici, fârşeroţi, români 
epiroţi,  megleno­români  au  constituit  un  element  deosebit  din  punct  de  vedere 
etnic şi social, dar mai ales cultural în civilizaţia balcanică. 
În  documente,  cel  mai  des  sunt  numiţi  români,  aşa  cum  aceştia  înşişi  se 
autointitulau considerându­se o parte componentă a naţiunii române 58 . 

56 
Victor Papacostea, Civilizaţia românească şi civilizaţia balcanică, Bucureşti, 1983, p. 17. 
57 
Marin Popescu Spineni, Românii din Balcani, Bucureşti, 1941, p. 80. 
58 
Cristea Sandu­Timoc, Tragedia  românilor  de  peste  hotare  (9­13 milioane). Timişoara,  1994, p.  24. 
Referitor la numele sub care sunt cunoscuţi românii din Peninsula Balcanică, Mihai Eminescu considera 
că:  ,,Expresia  de  greco­români este atât de  improprie  ca  şi afirmarea  că  iedul  este  fiul  zimbrului. Nu 
există greco­român precum nu există greco­spaniol sau greco­englez. Românii din triunghiul tracic sunt 
tot atât de români şi tot aşa de puţin greci ca cei din Maramureş de  exemplu. Ori e  cineva grec,  ori  e
 Introducere  21 

Despre românii  balcanici  ne­au  lăsat relatări  interesante cronicarii  bizantini 

şi  cei  români;  au  fost  analizaţi  şi  de  reprezentanţii  Şcolii  Ardelene;  generaţia 
paşoptistă şi post paşoptistă s­a ocupat şi ea în mod special de românii de la sud 
de Dunăre 59 . 
Din a doua jumătate a secolului al XIX­lea istoria şi existenţa românilor sud­ 
dunăreni  a  devenit  fie  subiect  de  cercetare,  fie  obiect  de  controverse  între 
etnografi,  istorici,  lingvişti.  Tot  din  a  doua  jumătate  a  secolului  al  XIX­lea  de 
soarta românilor sud­dunăreni se vor interesa istorici, geografi, etnologi şi literaţi 
apuseni, care vor călători în această zonă a Europei, lăsându­ne relatări deosebite, 
impresionante  chiar.  Viaţa  lor,  sub  toate  aspectele  a  stat  în  centrul  istoriografiei 
occidentale, dar şi a celei româneşti 60 . 
După  anul  1945  intrând  în  perioada  comunistă,  peste  soarta  şi  istoria 
comunităţii  româneşti  din  Peninsula  Balcanică  s­a  aşternut  o  tăcere  şi  un 
dezinteres  total.  Şcolile,  liceele  şi  bisericile  le­au  fost  desfiinţate,  iar  limba 
interzisă 61 . 
Situaţia  românilor  de  peste  hotare  este  considerată  ,,o  mare  tragedie  a 
secolului  XX  şi  XXI”.  Astăzi  în  afara  graniţelor  trăiesc  circa  9­13  milioane  de 
români, din care o bună parte se află situaţi geografic în jurul României. 
* 
*         * 
Românii  erau  foarte  numeroşi  în  Evul  Mediu,  în  epoca  modernă  şi  în 
primele  decenii  ale  secolului  XX,  în  Peninsula  Balcanică  ocupând  teritorii  de  la 
Marea  Adriatică  la  Marea  Neagră 62 .  Provinciile  locuite  de  români  şi  denumite 
vlahii erau următoarele: Vlahia Mare; Vlahia de Sus (Epir); Vlahia Mică (Acarnia, 
Ohrida, Locrida). În Serbia şi Bulgaria erau: Vlahia Albă, Vlahia Rodopi, Vlahia 
Tracică,  Vlahia  Sirmium,  pe  râul  Sava:  Vlahia  Bătrână  sau  Valahia  Veche 
(Bosnia) 63 . 

român;  una  din  două:  amândouă  deodată  nu  poate  fi  nimeni”  –  M.  Eminescu,  Românii  din  afara 
graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională, Bucureşti,  1998, p. 104­105. 
59 
Nicolae  Iorga,  Istoria  românilor  din  Peninsula  Balcanică,  Bucureşti,  1913,  p.  3;  România. 
Documente străine  despre români, ed.  a  2­a,  Bucureşti, 1992, passim; Românii de  la  Sud de Dunăre. 
Documente. Bucureşti, 1998, p. 111­112 şi urm. 
60 
Relatările călătorilor străini în Peninsula Balcanică au fost sintetizate de Valeriu Papahagi în lucrarea 
Românii din Peninsula Balcanică după călătorii apuseni din secolul al XIX­lea (publicată la Roşiorii de 
Vede  în  1939).  Autorul  a  reprodus,  în  ordine  cronologică  impresiile  călătorilor  apuseni  care  au  scris 
despre români, atât ,,cei care i­au apreciat şi lăudat cât şi cei care au avut cuvinte de ocară” la adresa 
românilor dunăreni. 
61 
Cristea Sandu­Timoc, op. cit., p. 9 şi p. 30. 
62 
Ibidem, p. 5. 
63 
Mihai Virgil  Cordescu,  Istoria şcoalelor  române  din  Turcia,  Sofia şi  Turtucaia  din  Bulgaria  şi  al 
seminariilor de limbă română din Lipsca, Viena, Berlin, Bucureşti, 1906, p. 5­8. În Peninsula Balcanică 
prezenţa  românilor  la  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  şi  în  primele  decenii  ale  secolului  al  XX­lea  este 
semnalată în: 
1. Macedonia,  cu  principalele  centre:  Bitolia  (Monastir),  Magarova,  Târnova,  Nijopole,  Gopeş, 
Molovişte,  Cruşova,  Ohrida,  Iancovăţ,  Beala  de  Sus,  Beala  de  Jos,  Calive­Istoc,  Vlaho­Clisura, 
Neveasta,  Blaţa, Reşna,  Belcamen,  Pisodei, Negovani,  Hrupiştea,  Gramoştea,  Moscopole,  Pleasa, 
Calive­Jarcan, Lunca, Birislău, Oşani, Cerna­Reca, Cupa, Huma, Veria, Kokinoplo, Ramna, Turai, 
Porina,  Piscupie,  Murmuliştea  ş.a.  În  partea  orientală  a  Turciei  menţionăm  oraşele  Seres  şi 
Giulmani, Melnic şi comunele Ramna, Poroiu, Raslog. 
2. În  Epir:  Samarina,  Smicsi,  Avela  (Avdela),  Perivoli,  Turia,  Furca,  Armatia,  Breaza,  Palioseli, 
Băiasa (Vuvusa), Cerneşti, Dobra ş.a.
22  Introducere 

De asemenea în toţi munţii şi în mai toate localităţile din nordul Greciei 
continentale  se  aflau  o  mulţime  de  târguri  şi  sate  locuite  de  români. 
Numeroase  familii  româneşti  se  mai  aflau  în  primul  deceniu  al  secolului  al 
XX­lea în Insulele Ionice: Corfu, Zante şi în Insula Santa Maura. 
Mai  menţionăm  că  grupul  de români  care  se  afla  aşezat  în  jurul  Pindului  se 
întindea de la nord­vest de Berat, în Albania, spre sud în Epir şi dincolo de Kardiţa, 
în  Tesalia  răsfirându­se  spre  est  în  Macedonia  şi  către  sud­vest  în  regiunile 
Acarnaniei  şi  Aspropotamului.  Grupul  de  aromâni  din  vilaietul  Salonicului, 
Xeresului,  Xantelui  şi  Monastirului  era  format  din  alte  grupuri  venite  din  Munţii 
Gramos,  Moscopole  şi  Pind,  iar  prin  ţinuturile  Meglenei  prin  Albania  şi  prin 
Macedonia se aflau comune locuite numai de români 64 . 
Referitor  la  acest  aspect,  în  anul  1936  cu  ocazia  discursului  de  primire  în 
Academia Română Th. Capidan constata cu satisfacţie: ,,Astăzi, uitându­se cineva 
pe  harta  etnografică  a  Peninsulei  Balcanice  rămâne  uimit  de  împrăştierea  lor  (a 
românilor  –  n.n.)  extraordinară,  mai  ales  în  părţile  de  miazăzi,  unde  aceste 
populaţiuni  se  înfăţişează  sub  o  formă  fragmentară  faţă  de  blocul  unitar  şi 
indivizibil al românismului din nordul Dunării. Prima expresie ce se desprinde din 
acest  aspect,  aproape  unic  în  istoria  unui  popor,  este  că,  oricât  de  răsfirate  apar 
aceste populaţiuni pe cuprinsul Peninsulei  Balcanice, originea  lor trebuie căutată 
nu numai în ţinutul carpato­dunărean, dar şi în Pind” 65 . 
În zonele şi localităţile acestea se vor înfiinţa şcoli şi biserici prin eforturile 
comunităţilor locale, dar mai ales prin sprijinul acordat de statul român, după cum 
se poate observa din documentele prezentului volum. 
Toponimia  este  şi  ea  o  dovadă  de  necontestat  a  prezenţei  şi  păstrării 
elementului  românesc  în  Peninsula  Balcanică.  Şi  astăzi  sunt  multe  regiuni  din 
Grecia, Bulgaria, Serbia, unde toponimia mai are încă caracter românesc. 

3. Albania: în districtul Valona (Avlona): Bunavia, Bisani, Levani, Carvunari, Cerveni ş.a.; districtul 
Musachia şi Durazzo: Origovizza, Cărbunari, Grădiştea, Soacule, Veleani, Cavaia, Gramara, Ciuca, 
Bedeni, Mardarei ş.a. 
4.  Mila, Ameru, Vetunosi, Cuţufani, Paltinu, Doliani, Damasuli ş.a. 
64 
Ibidem, p. 9. 
65 
Theodor  Capidan,  Romanitatea  balcanică,  discurs  rostit  la  26  mai  1936  în  şedinţa  solemnă  a 
Academiei  Române,  Bucureşti,  1936,  Extras,  p.  53;  La  această  localizare  mai  adăugăm  şi  pe  aceea 
destul de recentă întâlnită în lucrarea lui Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească: ,,În Grecia 
masa  principală  a  aromânilor  trăieşte  pe  văile  Pindului.  În  unele  localităţi  din  Tesalia  şi  la  poalele 
Olimpului,  în  zona  muntelui  Bermion  şi  în  regiunea  dintre  Filorma  (azi  Phlorina),  Kastoria  (azi 
Kezriye)  şi  Kozana  (azi  Kozane).  În  Albania  îi  găsim  în număr  mare  în  regiunea  Myzeqeja,  ca  şi  în 
districtele Priemetiş Kolice (azi Korcea), în Iugoslavia în mai multe sate dintre Ohrida (azi Ohrido) şi 
Monastir  (azi  Bitolia),  apoi  Kruşevo  lângă  Perlepe,  câteva  sate  în  apropiere  de  Struga  şi  mai  mici 
aşezări pe Pljackavica, în Macedonia răsăriteană. Cei mai mulţi aromâni din Bulgaria s­au strămutat în 
1940  în  România,  totuşi  mai  există  –  în  afară  de  cei  din  oraşe  –  aşezări  de  aromâni  în  Pirinska 
Makedonja  şi  în  munţii  Rodope.  În  sfârşit,  în  România  mulţi  aromâni  s­au  stabilit  în  Dobrogea  (în 
localităţile Cobadin, Ovidiu, Mihail Kogălniceanu şi mai la nord), alţii în împrejurimile Bucureştiului şi 
în  Banat.  În  trecutul  apropiat  mai  existau  colonii  aromâneşti  în  Turcia  asiatică  şi  în  Liban”  –  M.  D. 
Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia 
Austro­Ungariei, trad. de N. Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 13­14.
 Introducere  23 

Numărul şi răspândirea actuală a românilor  balcanici  nu  se poate stabili cu 

exactitate.  După  cercetătorul  Max  Demeter  Peyfuss  ,,nu  pare  deloc  greşit  să 
acceptăm că astăzi, în sud­estul Europei există 400.000 de aromâni 66 . 
Românii balcanici, populaţie minoritară aflată în sânul populaţiei majoritare 
greceşti,  bulgăreşti,  sârbeşti,  albaneze  au  luptat  pentru  obţinerea  unor  deziderate 
cu caracter naţional. 
Lupta  naţională  a  românilor  balcanici  s­a  dus  pe  trei  planuri  distincte: 
învăţământ  în  limba  naţională,  organizare  bisericească  proprie  până  la 
recunoaşterea unui  episcop român, şi în cele din urmă reprezentare proporţională, 
pe  baze  etnice  în  diversele  organisme  locale.  Acţiunea  de  trezire  a  conştiinţei 
naţionale  a  început  la  sfârşitul  secolului  al  XVIII­lea,  culminând  în  a  doua 
jumătate a secolului următor cu înfiinţarea de şcoli şi biserici în  limba română 67 , 
cu sprijinul statului român. 
Aspiraţiile  naţionale  ale  românilor  nu  au  vizat  nici  alipirea  la  România  şi 
nici crearea unui stat propriu în Balcani. Ei doreau drepturi cetăţeneşti egale cu ale 
celorlalte naţiuni ale Imperiului Otoman şi autonomie culturală. 

Învăţământul românesc în Peninsula Balcanică 
Înfiinţarea de şcoli în a doua jumătate a secolului al XIX­lea la românii sud­ 
dunăreni a fost pregătită de apariţia unor lucrări cu caracter istorico­lingvistic 68 . 
Ideea înfiinţării unor şcoli în limba română pentru românii din Balcani o 
observăm  la  conducătorii  revoluţiei  de  la  1848:  Nicolae  Bălcescu,  Dimitrie 
Bolintineanu,  Ion  Ghica,  Ion  Ionescu  de  la  Brad  ş.a.  care  sesizând  prezenţa 
masivă a românilor în sudul Dunării s­au gândit imediat la aspectul educativ şi 
religios. 
Prima intervenţie oficială, pe lângă guvernul otoman, privind înfiinţarea unei 
şcoli  româneşti  pentru  românii  supuşi  otomani  a  făcut­o,  între  anii  1860­1861, 
Costache Negri în calitatea sa de agent diplomatic al României la Constantinopol. 
El a  insistat pe  lângă sultan ca să se  ia  măsuri ,,pentru scăparea de  la  moarte ca 
naţiune a românilor din Macedonia, Tesalia, Epir, Albania”. 
În anul 1860 a luat fiinţă la Bucureşti Comitetul Macedoromân, cu misiunea 
de  a  pregăti  terenul  pentru  înfiinţarea  de  şcoli  şi  biserici  printre  românii  din 
Imperiul Otoman: ,,Comitetul Macedo­Român din Bucureşti a luat însărcinarea a 
dirija  introducerea  limbii  naţionale  în  toate  oraşele  şi  târgurile  româneşti”. 
Sămânţa fusese aruncată cu curaj şi roadele nu vor întârzia să apară. 
În  perioada  domniei  lui  Alexandru  Ioan  Cuza  (1859­1866)  au  apărut  şi 
primele succese în ,,bătălia” pentru învăţământ românesc în Peninsula Balcanică. 

66 
Ibidem, p. 13. 
67 
Theodor Burada, Cercetări despre şcoalele din Turcia, Bucureşti, 1890, p. 53. 
68 
Constantin  Ucuta,  originar  din  Moscopole  şi  protopop  în  Posen  (Poznan)  a  fost  autorul  primului 
abecedar aromânesc, publicat la Viena în tipografia fraţilor aromâni Markides Paulian (Marcu Puiu) în a 
doua  jumătate  a  secolului  al  XVIII­lea.  În  1808  doctorul  Gh.  Constantin  Roja  originar  din  comuna 
Monastir  a  publicat  lucrarea: Cercetări despre  aromânii de  dincolo  de  Dunăre  (în limba  germană  cu 
text paralel grecesc). În  1809 a  editat alta: Măestria ghiovăsirii (cetinrei)  româneşti  cu litere  latineşti 
care sunt literele românilor ceale vechi. În 1813 apărea la Viena prima gramatică a dialectului macedo­ 
român editată de profesorul Mihail G. Boiagi.
24  Introducere 

În  anul  1863,  Mihail  Kogălniceanu,  prim­ministru  al  României,  hotăra 

crearea  unui  fond  din  bugetul  statului  pentru  ajutorarea  bisericilor  şi  şcolilor 
române din Peninsula Balcanică. 
În  29  aprilie  1864  Ministrul  Cultelor  şi  Instrucţiunii  Publice,  Dimitrie 
Bolintineanu propunea ca din  fondul de 10.000 de  lei prevăzut pentru susţinerea 
şcolilor din Imperiul Otoman  să se trimită cât  mai repede acolo o sumă de  bani, 
întrucât acestea sunt „ameninţate a se închide din lipsa banilor necesari”. 
În  acelaşi  an,  primul  ministru  Mihail  Kogălniceanu,  ministrul  Cultelor  şi 
Instrucţiunii Publice, Dimitrie Bolintineanu şi secretarul V. A. Urechia au hotărât 
ca  Ministerul  Instrucţiunii  Publice  să  prevadă  un  buget  de  14.000  lei  pentru 
ajutorarea şcolilor şi românilor din Balcani 69 . 
În  anul  următor  s­au  acordat  20.000  lei  din  buget  pentru  întemeierea  unui 
internat la Bucureşti, pentru copiii românilor din Balcani. 
Dimitrie Atanasescu, proprietar al unui atelier de croitorie la Constantinopol, 
a  aflat  despre  manifestul  Comitetului  Macedo­Român  din  Bucureşti  care­i 
îndemna  pe  tinerii  români  să  vină  la  Bucureşti  pentru  a  se  pregăti  să  devină 
dascăli în Macedonia. A sosit în ţară şi, după absolvirea studiilor la Liceul ,,Matei 
Basarab” din Bucureşti, s­a reîntors în Macedonia unde, la 2 iulie 1864, a deschis 
în comuna Târnova prima şcoală românească de la sudul Dunării 70 . 
În 1865 s­a înfiinţat la Bucureşti Institutul Macedo­român pe lângă Biserica 
Sfinţii  Apostoli, condus de arhimandritul  Averchie care avea  şi el drept obiectiv 
înfiinţarea de şcoli în Balcani şi formarea de cadre didactice. 
După  1878  dezvoltarea  învăţământului  s­a  făcut  într­un  cadru  mult  mai 
favorabil  creat  de  Tratatul  de  la  Berlin  din  1878  care  confirma,  printre  altele, 
libertatea de conştiinţă a locuitorilor Imperiului Otoman. Dar autorităţile otomane 
refuzau să ia hotărâri mai îndrăzneţe cu privire la drepturile românilor. 
În urma presiunilor românilor, guvernul otoman va aproba, cu toată opoziţia 
grecilor,  libera  practicare  a  învăţământului  în  limba  română.  Marele  vizir  Savfet 
Paşa a emis în septembrie 1878 Ordinul viziral nr. 303 prin care cerea autorităţilor 
locale  (valiului  Salonicului  şi  Ianinei,  valiul,  în  epocă,  era  guvernatorul  unui 
vilaiet) să nu împiedice funcţionarea şcolilor române 71 . 
La elaborarea şi emiterea acestui act o contribuţie esenţială a avut profesorul 
Apostol  Mărgărit.  Consecinţele  au  fost  deosebit  de  importante  pentru 
învăţământul românesc, numărul şcolilor a crescut cu câteva zeci în numai câţiva 
ani. 
Situaţia  şcolilor  române  din  Turcia  a  fost  încredinţată  de  către  guvernul 
român unui Inspector General al Şcolilor Române din Balcani, funcţie ce va fi 
deţinută  din  1878  şi  până  în  1902  de  profesorul  Apostol  Mărgărit.  Sediul 
Inspectoratului General se afla la Bitolia. 

69 
M. V. Cordescu, op. cit., p. 13. 
70 
Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor,  Bucureşti, 1940, p. 200; M. V. Cordescu, 
op.  cit.,  p.  13;  Ionel  Cionchin,  „Prima  şcoală  românească  din  Macedonia  (2  iulie  1864)  înfiinţată  de 
Dimitrie Atanasescu”, în Clio, Timişoara, an. II, nr. 9, 1993. 
71 
Theodor  Burada, op. cit., p. 53.
 Introducere  25 

După aceea, ministrul Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, a decis desfiinţarea 
Inspectoratului  şi  înlocuirea  acestuia  cu  Administraţia  Şcolilor  şi  Bisericilor 
Române  din  Turcia,  care  îşi  avea  sediul  tot  la  Bitolia.  Conducerea  acestei 
Administraţii  a  fost  încredinţată  lui  G.C.  Ionescu.  În  1906  Administraţia  a  fost 
iarăşi  transformată  în  Inspectorat,  condus  de  N.  Tacit  care  era  ajutat  de  cinci 
revizori şcolari. 
Reacţia  grecilor  la  constituirea  atâtor  şcoli  (şi  biserici)  ale  românilor  nu  a 
întârziat  să  apară.  Ei  au  denunţat  permanent  autorităţilor  otomane  pe  institutorii 
români  drept  un  pericol  la  adresa  statului  otoman;  apoi  au  împiedicat  prin  orice 
mijloace – cum ar fi ruperea cărţilor, scoaterea preoţilor de la slujba religioasă  – 
introducerea limbii române în şcoli şi biserici 72 . 
Guvernul  grec  a  avut  o  politică  specială  vis­à­vis  de  autorităţile  otomane 
modificându­şi­o  în  funcţie  de  succesele  obţinute  de  bulgari,  sârbi,  albanezi. 
Politica  lor  s­a  concretizat  în  acţiuni  care  au  mers  de  la  susţinerea  financiară  a 
şcolilor greceşti până la organizarea de bande teroriste(antarţi) 73  în Grecia, care 
treceau  în  Macedonia 74 , sau  în Epir  şi  în Tesalia  şi  unde prin teroare, şi  uneori 
chiar prin crime, impuneau locuitorilor să se declare greci. 
După felul în care au răspuns prigonirilor la care au fost supuşi, românii din 
Balcani s­au împărţit în două categorii: 
a)  românii  naţionalişti,  aceia  care  au  îndurat  toate  prigonirile:  turceşti, 
bulgăreşti,  greceşti,  sârbeşti,  păstrându­şi  limba,  religia,  obiceiurile  şi  conştiinţa 
naţională  românească.  Ei  şi­au  trimis  copiii  la  şcolile  româneşti  şi  au  frecventat 
bisericile româneşti. În regiunile unde  nu existau şcoli, biserici sau preoţi români, 
românii naţionalişti preferau să­şi lase copiii nebotezaţi, decât să accepte să li se dea 
nume greceşti sau bulgăreşti, sau sârbeşti, de pe listele oficiale date de Patriarhia de 
Constantinopol 75 . 
b)  ,,grecomanii”  sau  „renegaţii”  care  se  împotriveau  curentului  naţional, 
situându­se  de  partea  grecilor  şi  s­ar  părea  că  adesea  aceştia  urmăreau  succes 
economic,  social  şi  politic.  Numărul  acestora  era  mult  mai  mare  decât  cel  al 
românilor naţionalişti. 
În anul 1879 a luat fiinţă la Bucureşti Societatea de Cultură Macedoromână. 
Scopul ei  era acela ca,  în  limitele  legilor şi obiceiurilor din Imperiul Otoman, să 
contribuie la răspândirea prin şcoli a limbii române, să ,,stăruie pentru buna stare a 
bisericilor şi comunităţilor româneşti de­a dreapta Dunării şi de peste Balcani, să 
supravegheze  mersul  şcolilor  deja  existente  şi  să  înfiinţeze  altele  noi”.  De 

72 
M. V. Cordescu, op.cit., p. 1 şi p. 5. 
73 
antarţi – bande de greci înarmaţi puşi în slujba oficialităţilor ortodoxe greceşti şi care persecutau şi 
chiar omorau pe românii care nu erau de partea grecilor. 
74 
A.M.A.E.,  fond  Constantinopol,  vol.  224  (1867­1893),  nepaginat  –  Raportul  consulului  român  din 
Salonic din 9 ianuarie 1890. 
75 
A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 180, nepaginat – într­un raport întocmit de Inspectorul Şcoalelor 
–  Nicolae  Tacit,  care  datează  din  30  iulie  1905,  se  consemnează  că  fruntaşii  comunităţii  române  din 
Grebena au fost interogaţi de o bandă de greci, cu privire la scopul cauzei româneşti. La întrebarea de ce 
este român şi de ce susţine cauza românilor, Sterie Popa, fruntaşul comunităţii româneşti din localitate a 
răspuns: ,,Sunt român, nu vlah, deoarece între noi ne zicem români, că vlahi ne ziceţi voi şi alţi străini. 
Iubesc neamul  românesc  din care  fac  parte, şcoala română  şi biserica  şi tot ceea  ce este  românesc,… 
bătrânul  meu  tată  a  sădit  în  mine  sentimente  şi  conştiinţa  adevărată  naţională,  pentru  care  mă 
condamnaţi astăzi la moarte”.
26 Introducere 

asemenea,  şcolile  urmau  să  fie  dotate  ,,cu  cărţi,  biblioteci,  aparate”  şi  să  se 
,,îndemne la editarea de cărţi pentru românii din acele părţi” 76 . Înfiinţarea acestei 
Societăţi a determinat din nou revolta Patriarhului Constantinopolului, Ioachim al 
III­lea  care,  în  8  decembrie  1879  adresa  o  Enciclică  Patriarhală  Mitropolitului 
Pelagovici  îndemnându­i:  ,,să  lucraţi  (…)  de  acord  cu  autorităţile  locale  şi  să 
vegheaţi  aşa  încât  Biserica  să  fie  la  adăpost  de  cele  mai  mici  lucrări  ale 
propagandei române” 77 . 
Confruntările cu ostilitatea grecilor au continuat. Grecii au mers până acolo 
încât  au  susţinut  că  nu  există  români  în  Macedonia,  Epir,  Tesalia,  Grecia 
continentală, Albania, ci numai ,,elinovalahi, adică greci care vorbesc româneşte”. 
Într­un  document  din  martie  1886  emis  de  consulul  grec  Panurias  din  Bitolia,  şi 
adresat  lui  Pikion,  institutor  şi  agent  panelenist  din  Kastoria  (Macedonia)  se 
afirma că: ,,Sub raport etnologic, elementul românesc este aproape necunoscut în 
Europa. De aceea să ne ferim de a pronunţa sau de a aminti cuvântul român (subl. 
ns.).  Astfel  în  toate  numirile  care  arată  originea  sau  existenţa  românilor,  de 
exemplu  Vlaho­Clisura,  Vlaho­Livada,  trebuie  scos  cuvântul  Vlaho  şi  să  nu  se 
scrie  decât  Clisura,  Livada.  Cuvântul  român  nu  trebuie  să  figureze  nicăieri” 78 . 
Aceleaşi idei au fost susţinute şi în presa grecească din Peninsula Balcanică şi din 
România 79 . 
Totuşi, până  în  anul 1880 s­au deschis 24 de şcoli româneşti, dintre care  7 
pentru  fete  şi  un  gimnaziu  la  Monastir;  5  pentru  băieţi  la  Molovişte,  Megarova, 
Băiasa,  Grebena,  Samarina;  clase  secundare  la  Cruşova  şi  o  şcoală  mixtă  la 
Constantinopol 80 . 
O nouă statistică făcută pe anul 1893, indica existenţa a 75 de şcoli primare 
româneşti,  dintre  care  55  de  băieţi  şi  20  de  fete,  un  liceu  de  băieţi  la  Bitolia 
(1880),  un  gimnaziu  şi  o  şcoală  normală  de  fete  la  Bitolia  (1888).  Populaţia 
şcolară era de 3.500­4000 de elevi şi eleve 81 . 
În  anul  1900  existau  în  Imperiul  Otoman  (partea  europeană)  113  şcoli 
primare  de  fete  (25),  de  băieţi  (54),  mixte  (34),  5  şcoli  secundare  româneşti  şi 
peste 30 de biserici în care slujba se oficia în limba română. Autorităţile otomane 
au  intervenit  pe  lângă  Patriarhul  de  la  Constantinopol  să  permită  preoţilor  şi 
comunităţilor aromâne să oficieze în limba română, însă  nu au permis înfiinţarea 
unei  mitropolii  româneşti    sau  a  unui  episcopat  aşa  cum  aveau  bulgarii  şi  sârbii 
din imperiu 82 . 
Apoi,  în  anul  1902­1903  situaţia  şcolară  era  următoarea:  circumscripţia 
Albania  –  10  şcoli;  circumscripţia  Bitolia  –  27  şcoli;  circumscripţia  Epir  –  23 
şcoli. 

76 
Theodor Burada, op. cit., p. 18­19; Vasile Diamandi Aminceanul, Românii din Peninsula Balcanică, 
Bucureşti, 1938, p. 122­123. 
77 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 91, nepaginat. 
78 
Th. Burada, op. cit., p. 113­114. 
79 
Ibidem, p. 142. 
80 
A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 224 (1867­1893), passim. 
81 
Ibidem. 
82 
Maria  Petre,  „Aromânii  şi  relaţiile  culturale  româno­otomane  la  începutul  secolului  al  XX­lea”,  în 
Revista  Istorică,  t.  VIII,  nr.  11­12,  1997,  p.  739­740;  N.  Ciachir,  „Contribuţii  la  istoricul  relaţiilor 
româno­turce (1878­1914)”, în ADIRI, 1970, nr. 5, p. 17.
 Introducere  27 

Statul  român  a  continuat,  în  toată  această  perioadă,  subvenţionarea  şcolilor 

şi bisericilor române şi îmbunătăţirea modului lor de administrare. De altfel de la 
sfârşitul  secolului  al  XIX­lea,  opinia  publică  românească,  numeroşi  oameni 
politici români au  fost preocupaţi de soarta românilor balcanici,  fiind socotită cu 
predilecţie o ,,chestiune de stat” 83 . 
În  anul  1903,  cu  ocazia  dezbaterilor  din  Adunarea  Deputaţilor,  Ioan  I.  C. 
Brătianu,  în  calitate  de  ministru  de  externe,  declara:  ,,Noi  dorim  să  întreţinem 
relaţiunile  cele  mai  cordiale  cu  statele  vecine,  să  punem  de  acord  interesele 
respective,  întrucât  vom  şti,  apărând  pe  ale  noastre,  să  respectăm  legitimele 
drepturi ale amicilor noştri. Voim să ajutăm dezvoltarea culturală a unui neam cu 
care ne găsim în legături de simţăminte şi de origine, dorim ca întreaga populaţie 
din  Imperiul  Otoman  să  aibă  condiţiile  civilizate  de  viaţă  şi  relaţii  paşnice  cu 
întregul  Orient al Europei” 84 . Această susţinere culturală avea temeiuri puternice 
în  istoria  relaţiilor  româno­balcanice.  România  a  susţinut  mişcarea  naţională  a 
românilor balcanici prin ajutoare de natură materială şi pe cale diplomatică. 
După stingerea conflictului dintre  inspectorul  Apostol  Mărgărit şi o parte a 
personalului  didactic,  administraţia  şcolilor  şi  bisericilor  a  fost  pusă  sub 
conducerea Legaţiei de la Constantinopol şi a consulatelor de la Salonic, Monastir 
şi  Ianina.  Au  fost  numiţi  noi  revizori  şcolari  care  controlau  activitatea  şcolilor 
române  din  imperiu  şi  interveneau  la  autorităţile  locale  pentru  obţinerea 
autorizaţiilor de funcţionare. 
În anul şcolar 1903­1904 au funcţionat în Imperiul Otoman 84 de şcoli 
primare române repartizate astfel în cele 4 circumscripţii: 10 în Albania, 26 în 
Bitolia, 25 în Epir şi 23 în Salonic, cu un număr total de 3.500 de elevi pregătiţi de 
110 institutori şi institutoare. Situaţia şcolilor secundare române era următoarea: 
liceul român din Bitolia, condus de Adam Coe, avea 100 de elevi bursieri, 
pregătiţi de 16 profesori, Şcoala normală­profesională de fete din Bitolia avea 40 
de eleve bursiere şi 9 profesoare, Şcoala comercială din Salonic avea 47 de elevi, 
dintre care 40 bursieri, pregătiţi de 8 profesori şi 2 maeştri, iar Şcoala comercială 
din Ianina avea 55 de elevi, dintre care 40 bursieri şi 9 profesori. 
Bisericile  în  care  se  oficia  în  limba  română  erau:  Pleasa,  Nicea,  Şipca, 
Elbasan şi Moscopole în circumscripţia Albania, deservite de 5 preoţi; Cruşova, 
Gopeşi, Hrupiştea, Ohrida, Vlaho­Clisura  în circumscripţia Bitolia, deservite de 
11  preoţi;  Abela­Grebena,  Perivole­Grebena  şi  Turia  în  circumscripţia  Epir, 
deservite  de  5  preoţi;  Doliani,  Lumniţa,  Huma,  Lunguţa,  Oşani,  Murihova, 
Livezi,  Cupa  şi  Fetiţa  în  circumscripţia  Epir,  deservite  de  22  preoţi.  Pentru 
şcolile primare şi secundare române, pentru preoţi  şi bursierii români din ţară şi 
de  la  Constantinopol,  statul  român  a  alocat,  în  anul  şcolar  1903­1904,  335.000 
de lei 85 .
Puternica răscoală din Macedonia din vara anului 1903 şi noua organizare a 
provinciei condusă de Hilmi paşa, asistat de doi delegaţi, unul din partea Rusiei şi 
unul  din  partea  Austro­Ungariei,  cu  o  jandarmerie  reorganizată  de  un  general 

83 
Pericle Papahagi, Aromânii din punct de vedere istoric­cultural, Bucureşti, 1912, passim. 
84 
Dezbaterile Adunării deputaţilor, 1903­1904, şedinţa din 9 decembrie 1903, p. 144. 
85 
A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 349/1903, vol.I, f. 50­75.
28 Introducere 

italian  şi  încadrată  cu  ofiţeri  străini,  a  dus  la  schimbarea  atitudinii  autorităţilor 
otomane şi la oprirea parţială a abuzurilor 86 . 
În  această  conjunctură  Imperiul  Otoman  îşi  dezvolta  relaţiile  politice  cu 
România,  iar  sultanul  îi  promitea  în  1905  ministrului  român  la  Constantinopol, 
Alexandru Lahovari, că va recunoaşte toate doleanţele aromânilor, dar îi este greu 
să  semneze  o  iradea  definitivă.  Alexandru  Lahovari  i­a  sugerat  ministrului  de 
externe  român  să  ceară  intervenţia  ambasadei  germane 87  pentru  a­l  convinge  pe 
sultan. 
În februarie 1905 se deschidea Consulatul român de la Ianina, iar în martie 
acelaşi an s­au petrecut crimele de la Negovan, cărora le­au căzut victime preoţi şi 
membri ai comunităţii aromâne. 
Profesorii N. Tacit şi Andrei Balamace, revizori ai şcolilor române, aflaţi în 
inspecţie  în  vilaietul  Ianina,  au  fost  arestaţi  de  valiul  Osman  Paşa  la  instigaţia 
grecilor. Ministrul Alexandru Lahovari a adresat guvernului otoman un ultimatum 
şi a cerut eliberarea profesorilor arestaţi şi promulgarea grabnică a unei iradele în 
care  să  se  recunoască  formal  naţionalitatea  aromână,  bucurându­se  de  toate 
drepturile celorlalte naţionalităţi din imperiu. 
Sultanul, constrâns de ameninţarea ministrului român că va părăsi postul în 
termen  de  10  zile,  dădea  la  9/22  mai  1905  Iradeaua  imperială  prin  care  se 
recunoştea şi se permitea  libera  folosire a  limbii  române  în  şcoli  şi  biserici  şi  se 
acorda şi o teşcherea Ministerului de Justiţie şi Culte 88 . 
Succesul  obţinut  prin  acest  act  otoman,  Iradeaua,  deşi  parţial,  întrucât  nu 
prevedea înfiinţarea unei mitropolii române, a format baza legală a organizării şi 
întăririi  comunităţii  aromâne,  care,  sprijinite  material  de  statul  şi  diplomaţia 
română, va dezvolta în continuare şcolile şi bisericile române în Imperiu. 
Astfel se înfiinţa la Constantinopol o şcoală primară română cu 70 de elevi 
şi eleve, condusă de I. D. Hondrosom şi un internat universitar român condus de 
N. Papahagi, care avea, în 1908, 20 de studenţi bursieri. 
În anul şcolar 1908­1909 funcţionau în Imperiul Otoman 99 de şcoli primare 
române repartizate astfel: 25 în circumscripţia Bitolia, 15 în circumscripţia Coriţa­ 
Elbasan, 15  în circumscripţia  Grebena­Elasona, 9  în circumscripţia Ianina, 17  în 
circumscripţia  Salonic,  9  în  circumscripţia  Veria  şi  9  în  circumscripţia  Kosovo. 
De asemenea în 43 de localităţi slujba religioasă se oficia în limba română 89 . 

86 
Constantin Velichi, Imperiul Otoman  şi statele balcanice  între  1878­1912,  în „Studii şi articole  de 
Istorie”, XVI, 1970, p. 173. 
87 
Nicolae Ciachir, op. cit., p. 19. 
88 
A.N.I.C.,  fond  Kretzulescu,  dosar  831,  f.  62  –  iradeaua  recunoştea  naţiunea  română  din  Turcia: 
,,Majestatea  Sa  Imperială  Sultanul (…)  luând  în seamă rugile  înălţate spre  Tronul Imperial  de  supuşii 
săi  aromâni,  s­a  îndurat  să  ordone  ca,  pe  temeiul  drepturilor  civile  de  care  ei  se  bucură  ca  şi  ceilalţi 
supuşi musulmani,  comunităţile  lor  să­şi poată alege  muhtari (primari n.ns)  (…); membrii aromâni să 
fie primiţi în consiliile administrative; autorităţile imperiale să înlesnească profesorilor numiţi de aceste 
comunităţi  inspectarea  şcolilor  şi  îndeplinirea  formalităţilor  prevăzute  de  legile  Imperiului  pentru 
deschiderea de noi aşezăminte şcolare”. Învăţământul aromânesc avea din acest moment acelaşi statut 
cu învăţământul celorlalte  naţionalităţi. De  asemenea,  bisericii ortodoxe  româneşti i se  permitea  să  se 
dezvolte liber. Iradeaua  imperială atrăgea atenţia  că  aromânii nu mai  puteau  fi împiedicaţi  să  oficieze 
slujba religioasă în limba lor. 
89 
A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 2944/1908, f. 73­106.
 Introducere  29 

În  ceea  ce  priveşte  salariile  preoţilor,  datorită  luptei  dintre  propaganda 
religioasă  greacă  şi  română,  enoriaşii  se  obişnuiseră  să  nu  mai  plătească  nimic 
preoţilor  pentru  slujbe,  aceştia  întreţinându­se  numai  din  subvenţia  primită  de  la 
statul român 90 . 
Evenimentele din Turcia au făcut ca după 1910 să fie adoptată o nouă 
formă de conducere a şcolilor prin intermediul Eforiilor şcolare. 
Cu toate greutăţile întâmpinate din partea autorităţilor otomane care amânau 
acordarea  autorizaţiilor  de  funcţionare  pentru  şcolile  române,  sub  presiunea  şi 
influenţa  grecilor,  cu  toate  prigonirile  religioase,  precum  şi  din  cauza 
divergenţelor  ce  existau  între  membrii  comunităţilor  aromâneşti,  provocate 
îndeosebi de grecomani, şcolile şi bisericile românilor au continuat să existe şi să 
funcţioneze şi în primele două decenii ale secolului al XX­lea. În total, în ajunul 
războaielor  balcanice (1912­1913) au  funcţionat  în Turcia europeană 92 de şcoli 
primare, 6 secundare, cu un număr de 3850 de elevi. 
Tratatul de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 a stabilit o 
nouă realitate politică în Peninsula Balcanică. Cele trei state balcanice 
Bulgaria, Grecia şi Serbia se obligau, printr­un schimb de scrisori realizat cu 
primul ministru al României Titu Maiorescu, să acorde autonomie şcolilor şi 
bisericilor românilor din ţările lor, care să poată să fie subvenţionate de statul 
român sub supravegherea guvernelor ţărilor respective şi să recunoască pentru 
români un episcopat distinct. 
Toate statele balcanice au admis după 1913 existenţa şcolilor macedo­ 
române, cu excepţia Serbiei care considera tratatul de la Bucureşti caduc 
pentru ea, respingând recunoaşterea autonomiei şcolilor şi bisericilor din 
Macedonia sârbească unde s­au închis toate şcolile primare de băieţi şi fete, un 
liceu, o şcoală normală, 10 biserici. 
În Grecia, în schimb, situaţia a fost mai bună, mai ales sub guvernele 
democratice de după 1913. Acordul cultural bilateral încheiat cu statul grec 
relativ la autonomia şcolilor primare şi secundare româneşti şi dreptul 
guvernului român de a le subvenţiona s­a încheiat în iulie/august 1913 şi era una 
din anexele tratatului de la Bucureşti din 1913. Acesta prevedea autonomia 
şcolilor şi bisericilor aromânilor şi crearea unui episcopat român, finanţat de 
statul român dar sub supravegherea guvernului elen. Manualele de religie erau 
întocmite de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice şi şcolare după 
programele Ministerului Instrucţiunii Publice. 
În 1914 în Macedonia funcţionau 91 de şcoli primare, cu 111 institutori, 
76 de institutoare, 53 preoţi, 1 liceu, 2 şcoli comerciale şi 1 şcoală normală de 
fete 91 . 
Declanşarea primului război mondial, la mai puţin de un an de la semnarea 
tratatului  de  la  Bucureşti,  aducea  importante  modificări  şi  în  spaţiul  sud­est 
european. În toate statele balcanice, mii de români au fost mobilizaţi şi trimişi pe 

90 
Ibidem, f. 34. 
91 
Cristea Sandu Timoc, op. cit., p. 30.
30 Introducere 

diverse fronturi, iar şcolile şi bisericile lor au fost din nou închise. În august 1916 
populaţia  bărbătească  din  Macedonia  ocupată,  rămasă  în  urma  mobilizării 
anterioare, a  fost trimisă  în  lagăre de concentrare sau  la  minele de cărbuni  de  la 
Svistov, de unde mulţi români nu s­au mai întors. 92  În urma operaţiunilor militare 
care  s­au  desfăşurat  în  Macedonia  multe  sate  româneşti  au  fost  prădate  sau 
distruse. Turmele de oi au  fost rechiziţionate pentru nevoile armatei, au  izbucnit 
epidemii,  îndeosebi  de  holeră.  Autorităţile  bulgare  au  introdus  limba  bulgară  în 
şcoli  şi  biserici  şi  au  trecut  la  distrugerea  cărţilor  româneşti,  inclusiv  a  celor  de 
cult.  Fenomenul  de  emigrare  în  România  a  atins  cote  maxime,  mai  ales  după 
Conferinţa  de  pace  de  la  Bucureşti  din  1913  când  toţi  românii  balcanici  puteau 
deveni cetăţeni români, indiferent de locul în care continuau să trăiască. 
La Conferinţa de pace de la Paris, alături de delegaţii români au fost trimişi 
şi  delegaţi  ai  Societăţii  de  Cultură  Macedoromâne,  ai  Comitetului  românilor  din 
Valea  Timocului  cărora  li  s­au  adăugat  reprezentanţi  ai  Comitetului  pentru 
apărarea  drepturilor  culturale  şi  spirituale  ale  românilor,  constituit  la  Vidin  în 
martie 1919.  Aceste organizaţii româneşti au alcătuit o serie de  memorii pe care 
le­au  înaintat  forurilor  Conferinţei  de  pace,  dar  ele  nu  au  avut  urmări  deosebite. 
Singurul rezultat pozitiv, art. 12 al tratatului de pace de la Sèvres cu Turcia, prin 
care Grecia se obliga să acorde autonomie locală comunităţilor române din Pind în 
probleme  şcolare  şi  religioase,  a  fost  eludat  prin  prevederile  tratatului  de  la 
Lausanne. Aplicarea prevederilor tratatului  minorităţilor de către statele din  sud­ 
estul  Europei,  care  ar  fi  putut  să  asigure  condiţii  de  manifestare  românilor  sud­ 
dunăreni, s­a izbit însă de rezerve şi chiar de reacţii negative. 
În timpul dominaţiei turceşti  în  Albania au existat 17 şcoli româneşti şi un 
gimnaziu  la  Berat  după  cum  urmează:  câte  două  şcoli  primare  în  localităţile 
Corcea, Pleasa, Moscopole, Berat, Elbasan şi câte o şcoală primară în localităţile 
Lunca,  Nicea,  Biscuchi,  Şipsca,  Ferica,  Grabova,  Luşnia­Carbunari 93 .  Într­un 
referat din decembrie 1922, Petre Marcu, şeful Serviciului Şcolilor şi  Bisericilor 
Române din Peninsula Balcanică arăta: „...Albania a fost teatru de luptă din anul 
1912;  devastată  de  greci  şi  de  sârbi,  secătuită  de  armatele  de  ocupaţie  austriece, 
italiene, franceze, populaţia este redusă azi la sărăcie. Toate localurile noastre de 
şcoală  din  Berat,  Elbasan,  Ferica,  Luşnia,  Grabova,  Lunca,  rechiziţionate  de 
armatele  de  ocupaţie,  sunt  lipsite  de  mobilierul  şcolar.  Din  1914  şi  până  azi  au 
funcţionat  numai  şcolile  din  circumscripţia  Coriţa  şi  Pleasa  şi  o  şcoală  mixtă  la 
Şipsca.” 94 
În memoriul din 8 iulie 1926 al Ministerului Afacerilor Străine din România, 
privind  şcolile  şi  bisericile  româneşti  din  Albania  se  sintetizau  acţiunile 
întreprinse  de  ministrul  României  la  Tirana,  profesorul  Simion  Mândrescu. 
Convenţia care fusese pregătită cu Mufid Bey Libohova n­a mai putut fi semnată 
datorită  căderii  guvernului.  Negocierile  au  fost  reluate  cu  noul  guvern  şi  cu 
preşedintele  Ahmed  Zogu,  discutate  în  Consiliul  de  Miniştri  al  Albaniei  la  9 
octombrie  1925,  care  a  fost  de  acord  cu  perfecţionarea  activităţii  şcolilor 

92 
Gheorghe,  Zbuchea,  O  istorie  a  românilor  din  Peninsula  Balcanică.  Secolul  XVIII­XX,  Bucureşti, 
1999, p.181. 
93 
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 751/1925, f. 57. 
94 
Ibidem, dosar 799/1923, f. 4.
 Introducere  31 

româneşti  de  la  Corcea,  Pleasa  şi  Şipsca.  În  noiembrie  1925  Simion  Mândrescu 
era  înştiinţat  de  A.  Vrioni  că:  „Guvernul  albanez,  pentru  a  satisface  cererea 
dreaptă a României va face toate înlesnirile pentru deschiderea de şcoli româneşti 
în comunele cu populaţie românească cu condiţia ca deschiderea acestor şcoli  să 
fie cerută de comunităţile respective” 95 . 
La  1  februarie  1926,  Ministerul  de  Externe  al  Albaniei  dădea  următoarele 
dispoziţii:  introducerea  limbii  române  în  şcolile  primare  cu  număr  suficient  de 
elevi români, admitea înfiinţarea clasei I de liceu la Corcea cu elevi de la şcolile 
din  Corcea,  Pleasa  şi  Şipsca  şi  era  de  acord  cu  înfiinţarea  fie  a  unei  şcoli 
profesionale  de  fete  sau  a  unei  şcoli  de  meserii.  De  asemenea  era  autorizată 
Crucea Roşie  Română şi  nu statul român ,să  înfiinţeze două  internate cu câte 50 
de  locuri,  unul  de  băieţi  şi  unul  de  fete,  cu  condiţia  ca  acestea  să  fie  întreţinute 
integral de aceasta. 96 
Noul  program  al  Ministerului  Instrucţiunii  Publice  pentru  românii  din 
Albania,  prevedea  pentru  anul  şcolar  1926­1927  reînfiinţarea  şcolilor  româneşti 
care existau în anul 1912, deschiderea la Tirana a două şcoli primare, una de fete 
şi una de băieţi, a două internate întreţinute de Crucea Roşie Română, a câte unei 
şcoli  mixte  la  Durazzo,  Elbasan,  Berat,  Fieri,  Premet,  Nicea,  Grabova,  Lunca, 
Valona,  Cavaia,  Ferica,  precum  şi  reorganizarea  liceului  de  la  Corcea 97 . 
Înfiinţarea multora dintre acestea a rămas în fază de proiect. 
Noul  ministru  al  României  la  Tirana,  Trandafirescu,  primea  în  anul  1926 
asigurări  din  partea  ministrului  de  externe  A.  Vrioni  şi  preşedintelui  Senatului, 
Pandele Evanghele, că în toamna anului 1926 liceul din Corcea va funcţiona şi se 
vor  înfiinţa  şcoli  româneşti  la  Nicea,  Grabova,  Lunca  şi  Elbasan,  cu  condiţia  ca 
profesorii să fie supuşi albanezi şi să fie plătiţi de statul albanez.. În raportul din 
26 mai 1926, Trandafirescu arăta că a trimis în România 94 de elevi bursieri din 
Albania, din care se vor recruta viitoarele cadre didactice pentru şcolile româneşti 
din această ţară. 98 
Toate  aceste  eforturi  nu  au  avut  nici  un  rezultat.  În  toamna  anului  1927, 
statul albanez a etatizat toate şcolile, inclusiv şcolile româneşti din Corcea, Pleasa 
şi Şipsca.  Autorităţile albaneze au  numit  în  locul  lui  Cupan  Araia, ca director al 
şcolii  din  Corcea,  pe  preotul  Cotta  Balamace.  Între  acesta  şi  Dumitru  Teja, 
preşedintele  comunităţii  române  din  Corcea,  a  izbucnit  un  puternic  conflict. 
Societatea  de  Cultură  macedoromână  cerea  Ministerului  Instrucţiunii  Publice 
destituirea tuturor institutorilor care primiseră să lucreze în şcolile etatizate. 99 
Mai  multe  memorii  adresate  de  Cotta  Balamace,  Ministerului  Instrucţiunii 
Publice  din  România  şi  Patriarhului  României  lămureau  situaţia:  „...am  primit 
provizoriu a funcţiona la şcoală cu scopul de a salva cea din urmă scânteie, având 
convingerea  că  guvernul  român  va  interveni  pe  lângă  guvernul  albanez.  Odată 

95 
Ibidem, dosar 712/1926, f. 148­149. 
96 
Ibidem, f. 152. 
97 
Ibidem. 
98 
Ibidem, f. 156. 
99 
Ibidem, dosar 768/1922, f. 122­123.
32 Introducere 

închise  şcolile  aşa  rămâneau,  după  cum  au  rămas  şi  celelalte  din  întreaga 
Albanie.” 100 
În  toamna  anului  1930,  în  urma  eforturilor  diplomatice  depuse  de  noul 
ministru  al  României  la  Tirana,  Vasile  Stoica,  şcolile  din  Şipsca  şi  Corcea  erau 
redate  comunităţilor  româneşti,  era  numit  director  N.H.  Balamace,  iar  institutori 
Cotta Balamace şi Elena Balamace. 101  În anul 1937 se mai obţinea deschiderea a 
încă 5 şcoli româneşti la Dişniţa, Lunca, Grabova, Moscopole şi Nicea. Institutorii 
erau  plătiţi  de  statul  albanez,  dar  primeau  şi  din  partea  statului  român,  în 
completare, o îndemnizaţie de 1200 lei lunar. Aceasta le­a fost achitată constant în 
perioada 1 septembrie 1937 – 1  septembrie 1939  prin consulatul României de  la 
Tirana. 102  În  anul  şcolar  1939­1940  în  cele  7  şcoli  româneşti  din  Albania  au 
învăţat  362  de  elevi,  sub  îndrumarea  învăţătorilor  Christache  Simancu,  Urania 
Atanas  (Corcea),  Iovan  Poppa  (Moscopole),  Petre  Belba  (Lunca),  Adam  Muşi 
(Şipsca),  Vasile  Balamace  (Nicea)  şi  Nuci  Condili  (Dişniţa).  La  şcoala  din 
Grabova  nu s­a predat  în  limba română decât până  în decembrie 1939, deoarece 
învăţătorul  Procop  Pescazini  transferat,  a  fost  înlocuit  cu  o  învăţătoare 
albaneză. 103 
În  timpul  celui  de­al  doilea  război  mondial  situaţia  şcolilor  româneşti  din 
Albania s­a înrăutăţit. Suplimentul cuvenit cadrelor didactice nu a mai fost plătit la 
timp,  iar  o  parte  din  şcoli  au  fost  distruse  de  bombardamente.  Raportul  preotului 
Cotta Balamace din 7 noiembrie 1941 arăta că funcţionau numai şcolile din Corcea, 
Moscopole  şi  Şipsca  reparate  cu  banii  comunităţilor  române,  cele  din  Dişniţa, 
Nicea,  Grabova  şi  Lunca  nu  funcţionau,  nefiind  reparate. 104  În  anul  1944  mai 
funcţiona  numai  şcoala  română  din  Corcea  cu  învăţătorii  Christache  Simancu, 
Urania Athanas, Vasile Balamace şi Vasile Cicani. 
Prin decretul lege nr. 2695 din 1 august 1938, statul român a înfiinţat Institutul 
Român  din  Albania  cu  sediul  la  Santi­Quaranta  (Zogoj).  Marele  savant  Nicolae 
Iorga a primit de  la guvernul albanez un teren la  Santi­Quaranta pe care l­a cedat 
statului român, cu obligaţia de a se construi acolo un institut.  Scopul acestuia era 
„...de a cunoaşte cât mai bine trecutul străvechi şi viaţa prezentă a Europei de sud­ 
est în legătură cu originile de civilizaţie şi de rasă ale poporului nostru şi de a realiza 
o  strânsă  colaborare  a  cercetătorilor  de  la  noi  şi  a  celor  din  Balcani,  cu  aceleaşi 
preocupări.  Institutul  este  o  chezăşie  a  identităţii  de  obârşie  şi  a  raporturilor  de 
prietenie ce unesc naţiunea noastră cu cea albaneză.” 105  Pe lângă institut se crea o 
misiune arheologică, se puteau întreprinde cercetări de istorie, filologie, etnografie 
ce  puteau  fi  publicate  în  buletinul  institutului  Illyrica.  Conducerea  a  fost 
încredinţată  marelui  istoric  Nicolae  Iorga,  cel  care  elaborase  prima  istorie  a 
Albaniei şi care l­a desemnat ca director delegat pe prof. univ. Dumitru Berciu 106 . 

100 
Ibidem, f. 127. 
101 
Ibidem, dosar 756/1930, f. 4­5. 
102 
Ibidem, dosar 1332/1940, f. 154. 
103 
Ibidem, f. 158­159. 
104 
Ibidem, dosar 1735/1941, f. 29­31. 
105 
Ibidem, dosar 1314/1939, f. 86­87. 
106 
Rezultatele obţinute în cercetarea arheologică, contribuţiile sale ştiinţifice au făcut să fie numit Şef al 
misiunii  arheologice  române  din  Albania,  apoi  secretar  şi  apoi  director  delegat  al  Institutului  român. 
Institutul  fusese  ridicat  prin  strădaniile  depuse  de  prof.  Dumitru  Berciu  din  Albania.  Evenimentele
 Introducere  33 

În  1943,  profesorul  Dumitru  Berciu  arăta  într­un  memoriu  că  institutul 
fusese  transformat  în  spital  de  campanie  şi  bombardat  în  mai  multe  rânduri  de 
aviaţia  italiană * .  Întregul  inventar  al  institutului,  în  valoare  de  peste  1000000  lei 
dispăruse. Profesorul Dumitru Berciu propunea transferarea sediului institutului la 
Tirana,  unde  se  găsea  un  puternic  centru  românesc  şi  deschiderea  unei  şcoli 
primare la Tirana „...reparându­se o nedreptate din trecut când guvernele albaneze 
nu au îngăduit funcţionarea unei şcoli româneşti în capitala Albaniei”. Profesorul 
menţiona  de  asemenea  „...situaţia  tristă  a  şcolilor  şi  bisericilor  româneşti  din 
Albania cu localuri în ruină, cu învăţători şi preoţi neplătiţi la timp şi persecutaţi 
de autorităţile locale.” 107 
Într­un memoriu din 5 martie 1943 care era o completare a acestuia, prof. D. 
Berciu solicita ca „directorul Institutului să aibă controlul şcolilor şi bisericilor din 
Albania”, se propunea de asemenea ca pe lângă Institut să se înfiinţeze un Liceu 
Românesc la Tirana, pe lângă şcoala primară 108 . 
În  Bulgaria  românii  au  trăit  grupaţi  în  mai  multe  zone:  Vidin,  Valea 
Timocului,  Sofia  şi  grupuri  de  păstori  nomazi  în  munţii  Rodopi,  munţii  Rilei  şi 
regiunea  Giumaia,  numărul  lor  ridicându­se  în  1923,  la  cifre  între  150000  şi 
80000. 109  Pe  baza  schimbului  de  scrisori  efectuat  între  Titu  Maiorescu  şi  D. 
Toncev odată cu  încheierea tratatului de pace de  la  Bucureşti, s­au deschis două 
şcoli româneşti la Sofia şi la Giumaia. Aşa cum rezultă din memoriul directorului 
şcolii primare din Giumaia din anul  1924, şcoala şi biserica din această localitate 
au fost distruse în timpul războaielor balcanice, iar autorităţile bulgare au permis 
redeschiderea şcolii abia în anul 1920. 110  În continuare directorul arăta „...am avut 
fericirea  să  constat  că  acolo  există  români  foarte buni...Luând  seama  de  aceasta, 
subsemnatul  în  unire  cu  fruntaşii  românilor  am  hotărât  să  reclădim  şcoala  şi 
biserica  deschizând  o  listă  de  subscripţie  pentru  românii  de  acolo  care  deşi  în 
majoritate sunt oameni  lipsiţi de  mijloace, când a  fost vorba  însă de şcoală şi de 
biserică au subscris suma de 200000 leva.” 111 
În  anul  1924  la  cererea  comunităţii  române  din  Sofia,  Ministerul 
Instrucţiunii  Publice  aproba  înfiinţarea  gimnaziului  pe  lângă  şcoala  primară 
română  din  această  localitate.  Prin  ordinul  nr.  173051  din  anul  1934,  gimnaziul 
român  a  fost  transformat  în  Institutul  român  din  Sofia.  Statul  român  a  plătit 
arhitectului  N.  Torbu  suma  de  2096000  leva  pentru  construirea  clădirii 
institutului. 112  Directorul  institutului,  profesorul  P.Caraman,  arăta  într­un 
memoriu din anul 1935 că un mare număr de elevi români din Bulgaria au dorit să 
se  înscrie  în  clasa  V­a  de  liceu,  însă  institutul  nu  a  putut  să­i  cuprindă  pe  toţi. 

politice internaţionale, asasinarea marelui savant, N. Iorga evenimentele interne au făcut ca la sfârşitul 
anului 1940, Institutul să fie desfiinţat de autorităţile româneşti. Prin activitatea depusă vreme de câteva 
luni bune, înaintând memorii după memorii, Institutul a fost reînfiinţat sub direcţia prof. D. Berciu. 
* 
În aprilie 1939 Albania a fost cucerită de Italia, Victor Emanuel III a devenit şi regele Albaniei. 
În Albania au fost introduse instituţii fasciste. 
107 
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice,  dosar 2454/1943, f. 14. 
108 
A.M.A.E., fond Problema 18, vol. Albania (1919­1943) – doc. din 5 martie 1943, f. 111­115. 
109 
A.N.I.C., fond Ministrul Instrucţiunii Publice dosar 799/1923, f. 9. 
110 
Ibidem, dosar 755/1924, f. 1. 
111 
Ibidem. 
112 
Ibidem, dosar 1221/1938, f. 206.
34 Introducere 

Directorul arăta că subvenţia primită din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, 
de numai 5000 de lei pentru manuale era insuficientă, întrucât elevii liceului deşi 
dotaţi, proveneau din familii sărace şi încheia „...Dacă statul român nu le dă burse, 
ei  nu pot veni  să  înveţe carte românească,  iar dacă nu  le dă cărţi, ei  nu  şi  le  vor 
putea cumpăra.” 113  Ministrul  României  la Sofia, Vasile Stoica  intervenea şi el  la 
Ministerul Instrucţiunii Publice,  în anul 1934 şi obţinea 30 de burse a 750 de lei 
lunar,  pentru  institut  şi  întreprindea  demersuri  pentru  dreptul  de  publicitate  a 
liceului  în  Bulgaria.  Liceul  nu  obţinuse  acest  drept  nici  în  anul  1944  iar 
absolvenţii săi nu se puteau înscrie din această cauză la Universitatea din Sofia. 
Pe  lângă  Institutul  Român  din  Sofia  mai  funcţiona  o  grădiniţă  de  copii  şi 
şcoala  primară.  Treptat,  prin  eforturile  cadrelor  didactice  şi  cu  sprijinul 
Ministerului  Instrucţiunii  Publice  din  România  în  liceu  au  fost  înfiinţate 
laboratoare  de  ştiinţe  naturale,  fizică  şi  chimie  şi  o  bibliotecă  cu  6000  de 
volume. 114 
Istoricul  Constantin  Velichi,  profesor  al  Institutului,  arăta  într­un  memoriu 
din anul 1944 că această bibliotecă era frecventată nu numai de români ci şi de alţi 
studenţi ai Universităţii din Sofia. Datorită bombardamentelor din timpul celui de­ 
al  doilea  război  mondial,  Institutul  a  fost  mutat  temporar  la  Giumaia,  unde  şi­a 
continuat cursurile. Statul român  îl  finanţa  în anul şcolar 1944­1945 cu 2800000 
lei. 115 
Şcoala primară română din Giumaia, depopulată după cedarea Cadrilaterului, 
(1940),  prin  emigrarea  românilor  în  ţară,  mai  avea  în  anul  şcolar  1943­1944  11 
elevi,  iar  în  anul  şcolar  1944­1945,  4  elevi.  Directorul  acestei  şcoli,  Radu  Preda 
arăta că nu putuse să ţină nici cursurile de vară de la Cecaliţa şi Argaci „...pentru că 
aceste  regiuni  sunt  bântuite  de  bande  comuniste” 116 .  Deşi  obţinuse  autorizaţie  de 
funcţionare  pentru  şcoală  de  la  autorităţile  bulgare  şi  pentru  anul  1944­1945, 
Ministerul Educaţiei Naţionale din România, însărcina preotul de la biserica română 
din Giumaia, să se ocupe de educarea celor 4 elevi români, întrucât nu putea plăti 
un învăţător pentru un număr atât de mic de elevi. 
Conform  decretului  guvernului  bulgar  nr.  127  din  30  mai  1945,  cursurile 
şcolilor  româneşti  din  Bulgaria  urmau  să  fie  desfiinţate 117 .  România  va  închide 
şcoala  din  Sofia  în  septembrie  1947,  atunci  când  guvernul  bulgar  acordase 
acesteia dreptul de publicitate. Profesorii şcolii se ofereau să primească salariile în 
leva şi nu în franci elveţieni, însă statul român nu va reveni asupra măsurii luate, 
„considerându­se de către Guvernul R.P.R. că nu este justă susţinerea acestor şcoli 
într­o ţară prietenă”. 118 
În  Grecia,  românii  în  număr  de  aproximativ  160.000  în  1941,  locuiau  în  3 
grupuri compacte: Meglenia, Veria, Pind şi în grupuri răzleţe în Tesalia şi Olimp, 
Seres­Cavalla  şi Salonic. Vasile Stoica arăta că populaţia românească din Grecia 
era  inegală  în  privinţa  conştiinţei  naţionale:  cea  din  zonele  Pind  şi  Veria  cu  un 

113 
Ibidem, dosar 788/1935, f. 214. 
114 
Ibidem, dosar 4336/1945, f. 14. 
115 
Ibidem, dosar 1528/1944, f. 9­10. 
116 
Ibidem, dosar 1529/1944, f. 43. 
117 
Ibidem, dosar 4336/1945, f. 42. 
118 
Românii de la sud de Dunăre – Documente, p. 356.
 Introducere  35 

puternic  sentiment  românesc,  cea  din  oraşe,  influenţată  puternic  de  mediul 
grecesc, mai puţin rezistentă asimilării, iar populaţia transhumantă „...n­are decât 
un sentiment de coeziune etnică, de încredere faţă de cei de limbă românească şi 
de bănuială faţă de cei de altă limbă.” 119 
Şcolile  româneşti  din  Grecia  au  funcţionat  în  perioada  interbelică  pe  baza 
consensului tacit dintre statul român şi cel elen: „...Ele n­au fost nici şcoli de stat, 
nici  şcoli  întreţinute de populaţia română respectivă, ambele  cazuri prevăzute de 
regimul minoritar al tratatelor de pace, ci de statul român prin îngăduinţa tacită a 
statului  elen.  Fără  concursul  financiar  al  statului  român,  şcolile  româneşti  ar 
dispare, fiindcă populaţia nevoiaşă nu ar putea întreţine şcolile” 120 . 
Până în anul 1923, Ministerul Instrucţiunii Publice a controlat cele 26 de şcoli 
primare şi 4 şcoli secundare româneşti din Grecia prin revizori şcolari. In acest an s­ 
a  înfiinţat  pe  lângă  Administraţia  Şcoalelor  şi  Bisericilor  din  Grecia  un  Consiliu 
Administrativ  Permanent.  La  1  octombrie  1926,  această  administraţie  a  fost 
înlocuită  de  comitete  (eforii)  şcolare  locale,  iar  controlul  a  fost  înlocuit  cu  cel  al 
directorului celei mai înalte şcoli din circumscripţia şcolară respectivă. Legaţiile şi 
consulatele României coordonau activitatea acestor comitete şi gestionau fondurile 
ordonanţate lor. În ceea ce priveşte localurile de şcoli, majoritatea erau proprietatea 
statului român sau a comunităţilor româneşti, altele erau închiriate. În zona munţilor 
Pind, unde populaţia românească era transhumantă, şcolile aveau cursuri de iarnă şi 
de  vară,  după  cum  se  deplasau  comunităţile  cu  turmele  de  oi.  În  astfel  de  cazuri, 
cursurile  se  desfăşurau  în  condiţii  improprii,  în  colibe:  Fetiţa,  circumscripţia 
Salonic, Mavronovo, Mandalovo, Babiani, Drenovo în circumscripţia Meglenia. 121 
Unele localuri de şcoli româneşti au fost confiscate de greci precum cele din Livezi, 
Oşani,  Lunguţa,  Târnareca  şi  Liumniţa.  Pentru  localurile  de  şcoli  din  comunele 
Liumniţa  şi  Oşani  autorităţile  greceşti  au  oferit  5000  de  drahme,  dar  guvernul 
român a refuzat şi a răspuns: „...guvernul elen ni­i dator nu cu oferte de acest gen ci 
cu  retrocedarea  localurilor  de  şcoli  şi  biserici  ce  ne­au  aparţinut  până  în  anul 
1912.” 122 
În anul şcolar 1939­1940 au funcţionat în Grecia 29 de şcoli primare cu 60 
de învăţători şi 950 de elevi şi 4 şcoli secundare cu 54 de profesori şi 477 de elevi 
şi  anume:  un  liceu  comercial  de  băieţi  şi  un  gimnaziu  profesional  de  fete  la 
Salonic,  un  liceu  de  băieţi  la  Grebena  şi  un  gimnaziu  la  Ianina.  Pe  lângă  şcolile 
secundare funcţiona câte un internat întreţinut de statul român. Programa analitică 
era cea oficială din România, la care se adăuga limba greacă, istoria şi geografia 
Greciei.  România  a  plătit  pentru  acest  an  şcolar  3500000  lei  pentru  salariile 
învăţătorilor,  4908000  lei  pentru  ale  profesorilor,  iar  pentru  întreţinerea 
internatelor şi pentru chiriile localurilor de şcoli 5387100 lei. 123 
Declanşarea celui de­al doilea război mondial şi ocuparea Greciei mai  întâi 
de trupe italiene şi apoi germane, a influenţat negativ asupra funcţionării şcolilor 
româneşti din această ţară. În anul şcolar 1940­1941, acestea au fost închise. Ele 

119 
A.N.I.C., fond Vasile Stoica, dosar I/158, f. 5. 
120 
Ibidem, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 1444/1941, f. 5. 
121 
Ibidem, dosar 741/1925, f. 34. 
122 
Ibidem, f. 205­206. 
123 
Ibidem, dosar 1444/1941, f.6.
36 Introducere 

vor fi redeschise în toamna anului 1941 în condiţii extrem de grele. Într­un raport 
al  însărcinatului  cu  afaceri  al  legaţiei  României  la  Atena,  Radu  Arion,  din 
decembrie 1941, se arăta că  localurile de şcoli  şi  internate din Ianina  şi Grebena 
au fost evacuate de trupele italiene, iar o parte a mobilierului a fost distrus sau luat 
de trupele greceşti sau italiene. Clădirile au suferit stricăciuni. Totuşi cursurile au 
putut  începe  la  aceste  şcoli  la  24  septembrie  1941,  iar  la  Liceul  Comercial  şi  la 
Gimnaziul  de  fete  din  Salonic,  la  16  noiembrie  1941.  Radu  Arion  solicita 
aprovizionarea  cu  alimente  şi  combustibil  a  şcolilor,  a  personalului  didactic  şi 
bisericesc  român  din  Grecia,  dar  şi  a  „...populaţiei  noastre  aromâne  înfometate. 
Adaug  că  venirea  din  ţară  a  a1imentelor...ar  face  aici  o  impresie  extraordinară 
asupra  sufletului  şi  cugetului  tuturor  aromânilor,  învederând  încă  o  dată  dorinţa 
ţării noastre de a­i ajuta.” 124 
Guvernul  român  a  elaborat  în  februarie  1942  cadrul  legal  de  aprovizionare 
cu alimente a şcolilor şi personalului didactic român din această ţară. Legea 111 
din  februarie 1942 stabilea ca cerealele şi produsele alimentare destinate şcolilor 
şi  comunităţilor  române  din  Grecia  să  fie  trimise  prin  Institutul  Naţional  al 
Cooperaţiei şi distribuite prin Societatea de Cultură macedoromână. 125 
Pentru  stimularea  personalului  didactic  şi  administrativ  din  Grecia  a  fost 
adoptată  legea  642  din  martie  1942,  deschizându­se  un  credit  extraordinar  de 
3000000  lei,  prin  care  acesta  era  răsplătit  cu  o  îndemnizaţie  egală  cu  50%  din 
salariul  bugetar  „...pentru  îndeplinirea  datoriei  şi  asigurarea  intereselor  culturale 
româneşti  din  Macedonia,  în  condiţii  foarte  grele,  pe  intervalul  de  timp  de  la  1 
octombrie 1941 până la 31 martie 1942.” 126 
Anul şcolar 1943­1944 a început pentru şcolile secundare române din Grecia 
la  3  octombrie  1943  la  Liceul  Comercial  din  Salonic,  cu  123  de  elevi;  la  17 
octombrie  1943,  la  Şcoala  profesională  de  fete  din  Salonic,  cu  84  de  eleve;  la  1 
noiembrie  1943,  la  Liceul  teoretic  din  Grebena,  refugiat  la  Salonic,  cu  149  de 
elevi şi la 10 ianuarie 1944 la Gimnaziul din Ianina. 127  În şcolile primare române 
din Grecia au urmat în acelaşi an şcolar, 1492 de elevi, dar soarta multora dintre 
aceste şcoli a fost tragică, asemeni populaţiei române din această ţară. Între 18­24 
octombrie  1943  au  fost  bombardate  şi  arse  total  13  comune  româneşti,  iar  în 
aprilie şi mai 1944 alte sate româneşti. Inspectorul general David Blidariu raporta 
la  8  iunie  1944:  „...e  greu  de  precizat  numărul  victimelor  din  populaţia  civilă 
românească,  provocat  de  ciocnirile  dintre  rebeli  şi  armata  de  ocupaţie,  de 
răzbunări locale, de acţiunile revoluţionarilor sau de represaliile armatelor”. 128 
Cu  toate  acestea,  la  sfârşitul  lunii  mai  1944,  când  au  fost  închise  cursurile 
şcolilor  secundare  române,  8  absolvenţi  ai  Liceului  Comercial  din  Salonic  şi  10 
absolvenţi  ai  Liceului  din  Grebena,  refugiat  la  Salonic,  au  luat  examenul  de 
bacalaureat. Era ultima promoţie care obţinea diplome pe care nu le puteau folosi 
însă pentru că legislaţia greacă nu le echivala. 129 

124 
Ibidem, f. 214. 
125 
Ibidem, dosar 1727/1942, f. 111. 
126 
Ibidem, dosar 1718/1942, f. 123. 
127 
Ibidem, dosar 1518/1944, f. 41­42. 
128 
Ibidem, f. 43. 
129 
Ibidem, f. 46.
 Introducere  37 

Din  raportul  profesorului  Caius  Jiga  din  iulie  1945,  aflăm  că  în  timpul 
bombardamentelor din august 1944 de la Salonic: „...toate şcolile române din acest 
oraş  şi  majoritatea  locuinţelor  profesorilor  care  se  aflau  în  apropierea  instalaţiilor 
militare, au fost distruse. Ce n­a fost distrus atunci, a fost devastat ulterior de antarţi. 
Averea  şcolilor  poate  fi  considerată  ca  pierdută...  Se  ştie  că  mulţi  din  profesorii 
localnici  de  la  Salonic  şi  Grebena  au  fost  arestaţi  de  autorităţile  greceşti,  suferind 
chiar maltratări. Situaţia lor este cu totul nesigură datorită tensiunii dintre cele două 
partide. Venirea lor în ţară ar fi o salvare.” 130 
Statul român, deşi  într­o situaţie deosebit de grea, nu i­a uitat nici acum pe 
aceşti  apostoli  ai  şcolilor  române  din  Grecia  şi  a  trimis  suma  de  15472257  lei 
pentru salariile şi pensiile restante pe perioada 1 septembrie 1944­ 31 martie 1945 
şi 18505300 pentru perioada 1 aprilie­31 decembrie 1945. 131 
După  încheierea  războiului,  în  februarie  1946,  „guvernul  grec  a  dispus 
închiderea  şcolilor  româneşti,  preluarea  imediată  a  imobilelor,  mobilierului  şi 
arhivelor,  instituţiilor  şcolare  din  Grecia  şi  expulzarea  în  masă  a  profesorilor  de 
supuşenie română” 132 . Autorităţile poliţieneşti au închis în lagăr pe toţi profesorii 
găsiţi la Atena. Astfel, şcolile româneşti şi apoi bisericile româneşti întreţinute cu 
atâta efort de statul român şi comunităţile locale, timp de aproape un secol au fost 
lichidate. 
În 1948 toate bisericile româneşti au  fost închise de guvernul grec. O parte 
din  personal a  fost  angajat  de  bisericile  greceşti.  Până  în  anul  1949  personalul  a 
fost plătit de statul român 133 . Preoţii care aveau cetăţenie română au fost expulzaţi. 
În  1958  statul  român  a  iniţiat  o  acţiune  de  ajutorare  a  călugărilor  români 
athoniţi. Astfel, preotul Moisescu a făcut o vizită în Grecia şi a predat din partea 
Bisericii Ortodoxe Române două vagoane de alimente (grâu şi porumb), şi obiecte 
bisericeşti. Ulterior, o nouă acţiune a Bisericii Ortodoxe din România nu s­a mai 
putut realiza  deoarece preotul Moisescu nu a mai primit viză de intrare în Grecia. 
În anul 1961 s­a mai încercat încă o nouă acţiune de ajutorare a călugărilor 
de la Muntele Athos dar fără rezultat. 
În  Iugoslavia,  conform  recensământului  din  anul  1921  ale  cărei  date 
definitive au  fost publicate în 1932, trăiau 231000 de  locuitori cu  limba  maternă 
română  distribuiţi  astfel:  în  Banatul  iugoslav  67896,  în  districtele  Craina, 
Pojarevaţ,  Timoc,  Morava  145000,  iar  în  restul  Iugoslaviei  18143. 134  Într­un 
studiu asupra situaţiei românilor din Iugoslavia din 31 ianuarie 1941 se arăta că în 
judeţele  Craina,  Morava,  Pojarevaţ  şi  Timocul  sârbesc,  bisericile,  mănăstirile  şi 
şcolile româneşti au fost desfiinţate încă din epoca regatului Serbiei. „În lipsă de 
biserică  şi  şcoală  naţională,  analfabetismul  şi  sectele  religioase  s­au  răspândit 
îngrijorător. Frecventarea şcolilor din România este interzisă, ca şi românilor din 
Banatul iugoslav. Cei care totuşi pleacă la studii rămân elemente pierdute pentru 
viaţa naţională locală.” 135 

130 
Ibidem, dosar 4337/1945, f.14. 
131 
Ibidem, f.17, 44,81­87. 
132 
A.M.A.E., fond Problema 220, Grecia, Documente Politice, (1945­1949), nepaginat. 
133 
Ibidem. 
134 
A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 391/1941, f. 7. 
135 
Ibidem, f. 23.
38  Introducere 

Situaţia  românilor  din  Macedonia  sârbească  era  de  asemenea  foarte  grea. 
Aici  au  funcţionat  până  în  anul  1918,  în  18    comune  româneşti,  24  de  şcoli 
primare, un liceu de băieţi şi o şcoală profesională de fete la Bitolia. Toate aceste 
şcoli  au  fost  închise  imediat  după  1918  de  guvernul  iugoslav,  iar  localurile 
confiscate. Orice încercare de redeschidere a lor a fost zadarnică. 136  Fostul prim­ 
ministru N. Paşici, întrebat asupra motivelor acestei prigoane, a afirmat că în afara 
convenţiei  de  la  Bucureşti  din  1913,  ar  fi  existat  o  convenţie  verbală  secretă 
conform  căreia,  într­un  atac  îndreptat  împotriva  Serbiei,  România  o  va  ajuta  şi 
cum  acest  lucru  nu  s­a  întâmplat,  a  căzut  convenţia  scrisă  în  1913,  deci  şi 
aşezămintele culturale româneşti din Macedonia trebuiau suprimate. 137 
Numeroase  au  fost  memoriile  directorului  Liceului  român  de  băieţi  din 
Bitolia,  Adam  Coe,  ale  revizorului  şcolar  Ioan  Vuloagă,  ale  directoarei  Şcolii 
normale  profesionale  de  fete  din  acelaşi  oraş,  Maria  Capsali,  în  care  cereau 
ajutorul ţării mamă pentru păstrarea dreptului de a instrui copiii în limba română. 
În  ianuarie  1921,  într­un  memoriu  adresat  Ministerului  Instrucţiunii  Publice  din 
România,  Adam  Coe  aprecia:  „...chestiunea  noastră  naţională  este  cu  atât  mai 
delicată  şi  mai  critică  ca  în  trecut,  deoarece  tendinţele  noastre  se  ciocnesc  cu 
interesele  şi  cu  aspiraţiile  mistuitoare  ale  statului  unde  avem  menirea  a 
supravieţui.” 138 
În faţa refuzului autorităţilor locale, Adam Coe  şi Ioan Vuloagă au înaintat 
o  nouă  cerere  Ministerului  Instrucţiunii  de  la  Belgrad.  Situaţia  personalului 
didactic român din sudul Iugoslaviei era critică. Datorită internării lor în Bulgaria, 
în timpul războiului, pribegiseră apoi în România şi obţinuseră cetăţenie română şi 
paşaport,  iar  la  întoarcere  autorităţile  sârbeşti  i­au  chestionat  asupra  cauzelor 
schimbării  cetăţeniei,  fără  să  se  pronunţe  dacă  o  recunosc  sau  nu.  Adam  Coe 
propunea adoptarea cetăţeniei sârbe pentru a se putea exercita dreptul electoral şi 
a  putea  alege  reprezentanţi  ai  comunităţilor  române,  care  să  le  apere  interesele. 
Ministerul  Instrucţiunii  Publice  din  România  hotăra  în  anul  1921,  ca  membrii 
corpului  didactic  din  Peninsula  Balcanică  să  opteze  pentru  cetăţenia  statelor  în 
care  funcţionau  „...pentru  a  nu  da  personalului  nostru  didactic  caracterul  unor 
misionari,  străini  de  mediul  în  care  sunt  chemaţi  a­şi  îndeplini  opera  lor 
culturală”. 139 
La 14 februarie 1921, Adam Coe arăta într­un memoriu că după prezentarea 
la  Inspectoratul  şcolar  din  Bitolia,  cu  adresa  din  ţară  unde  era  reprodus  pasajul 
„...guvernul  sârbo­croato­sloven  declară  că  nu  are  de  făcut  nici  o  obiecţiune  la 
redeschiderea şcolilor române din Serbia”, au  fost chemaţi  la Prefectura oraşului 
unde li s­a adus la cunoştinţă ordinul Ministerului Instrucţiunii din Belgrad din 27 
decembrie  1920,  care  stabilea:  „...ba  chiar  nici  românii  supuşi  ai  noştri  nu  pot 
deschide şcoli naţionale, fără aprobarea ministerului”. 140 
Statul român a continuat demersurile diplomatice, pentru a determina statul 
sârb  să  permită  redeschiderea  şcolilor  româneşti  din  Macedonia.  O  adresă  a 

136 
Ibidem, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 799 1923, f. 9. 
137 
Nicolae, Chiachir, Istoria popoarelor din sud­estul Europei în epoca modernă, Bucureşti, 1987, p. 340. 
83 
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 326/1921, f. 8. 
139 
Ibidem, f. 10. 
140 
Ibidem, dosar 325/1921, f. 19.
 Introducere  39 

Ministerului  Afacerilor  Străine  către  Ministerul  Instrucţiunii  Publice  din  8 

decembrie 1922, menţiona că pe baza unei telegrame primită de I.G. Duca, acesta 
în  convorbirile  cu  Ninici,  a  obţinut  promisiunea  formală  „...că  va  da  satisfacţie 
cererilor noastre”. 141  Nici această promisiune  n­a  fost respectată, căci  în 1923 P. 
Marcu, şeful serviciului de resort din Ministerul Instrucţiunii Publice arăta: „După 
ce ministerul a retribuit în decurs de şase ani personalul didactic al acestor şcoli, 
cu toate că  în tot acest timp el  n­a desfăşurat nici o activitate şcolară,  în toamna 
anului  1922,  s­a  hotărât  repartizarea  întregului  personal  didactic  pe  la  şcoli  din 
Grecia şi Albania, lăsând la faţa locului pe pensionari şi câţiva oameni de serviciu 
care să îngrijească de buna întreţinere a localurilor noastre de şcoală, a bisericii şi 
cimitirului românesc din Bitolia”. 142 
Românii  din  Banatul  iugoslav,  care  locuiau  în  aproximativ  80  de  localităţi 
dintre  care  35  aveau  majoritate  românească,  s­au  bucurat  într­o oarecare  măsură 
de  un  tratament  minoritar,  care  să  le  asigure  o  viaţă  naţională  în  cadrul  statului 
vecin.  In  1919  în  Banatul  iugoslav  existau  66  de  şcoli  primare  româneşti  dintre 
care 18 şcoli confesionale cu 43 de  învăţători şi 48 de şcoli  comunale cu 62 de 
institutori români. 
Sub  guvernul  condus  de  Take  Ionescu,  Gheorghe  Derussi,  ministrul 
Afacerilor  Externe  a  stabilit  cu  guvernul  iugoslav  formarea  unei  comisii  mixte, 
întrunită  la  Belgrad,  care  să  stabilească  regimul  şcolar  şi  bisericesc  privind  pe 
sârbii şi românii din Banatul împărţit între cele două ţări. Din partea României au 
fost numiţi în această comisie dr. Valer Branişte, preşedinte, dr. Atanasie Popovici 
şi  Onisifor  Ghibu. 143  Convorbirile  au  fost  anevoioase  şi  au  continuat  până  în 
martie 1933 când convenţia şcolară dintre România şi Iugoslavia a fost încheiată 
şi  ratificată  de  amândouă  ţările  în  anul  1935.  Ea  prevedea  că  în  şcolile  primare 
minoritare româneşti din Banatul  iugoslav  şi  în şcolile primare  minoritare sârbo­ 
croate  din  Banatul  românesc,  limba  de  predare  va  fi  româna,  respectiv  sârbo­ 
croata,  din  al  treilea  an  se  predau  ca  obiecte  de  studiu  limba  sârbo­croată  şi 
respectiv limba română, iar istoria şi geografia era predată în limba ţării în care se 
aflau şcolile respective. De asemenea se prevedea ca institutorii să fie de aceeaşi 
confesiune şi limbă ca majoritatea elevilor, iar numărul minim de elevi ai acestor 
şcoli  să  fie  de  20.  Institutorii  necesari  acestor  şcoli  erau  pregătiţi  în  şcolile 
normale din Vârşeţ şi Timişoara. 
În anul şcolar 1939­1940 funcţionau în Banatul iugoslav 33 de şcoli primare 
de  stat  cu  limba  de  predare  româna,  cu  4324  de  elevi  şi  79  de  învăţători,  dintre 
care  40  de  învăţători  români  din  Iugoslavia,  plătiţi  de  statul  iugoslav  şi  39  de 
învăţători  români  din  ţară,  plătiţi  de  statul  român.  La  secţia  română  de  pe  lângă 
liceul de stat sârbesc din Vârşeţ au  funcţionat 4 clase româneşti de curs  inferior, 
cu 4 profesori din România şi 203 elevi, iar la şcoala normală sârbă din Vârşeţ au 
învăţat, cu cei 4 profesori români de la liceu, 27 de elevi români. 144 

141 
Ibidem, dosar 776/1922, f. 77. 
142 
Ibidem, dosar 799/1923, f. 4. 
143 
Ibidem, dosar 326/1921, f. 39. 
144 
Ibidem, dosar 391/1941, f. 38­40.
40  Introducere 

Aspecte din viaţa religioasă a românilor din Peninsula Balcanică 
Problemele  vieţii  religioase  ale  românilor  balcanici  au  fost  legate  de 
acţiunile  Patriarhiei  ecumenice  de  la  Constantinopol,  respectiv  de  respingerea  în 
repetate  rânduri  a  acţiunilor  româneşti  de  către  aceasta,  mai  ales  la  sfârşitul 
secolului al XIX­lea şi în primele decenii ale secolului XX. 
Românii  au  încercat  să  folosească  limba  română  pentru  nevoile  religioase 
încă  din  a  doua  jumătate  a  secolului  al  XIX­lea.  Filip  Apostolescu  scria,  la  6 
februarie 1873, din Ohrida, Ministrului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice că: ,,se 
simte  nevoia  de  cărţi  bisericeşti  fiindcă  numai  cu  ce  avem  nu  se  poate  face  pe 
deplin serviciul în limba română” 145 . 
Poziţia Patriarhiei era destul de  inconsecventă deoarece Patriarhia acordase 
dreptul bulgarilor de a avea un exarhat propriu şi militase pentru grecii din Serbia 
să aibă dreptul la limbă naţională în biserica lor de acolo. 
Românii au cerut şi ei dreptul la episcopat propriu încă din 1880, dar nu vor 
obţine acest drept decât mult mai târziu, în 1894 şi pentru scurtă vreme. 
Încercarea  românilor  de  a  folosi  limba  română  în  biserici  se  va  izbi  de 
fiecare  dată  de  refuzul  categoric  al  clerului  grec  şi  al  Patriarhiei  din 
Constantinopol. Vor exista, în toată această perioadă, nenumărate agresiuni la care 
vor  fi  supuşi  românii,  mergând  până  la  refuzul  de  a  li  se  îngropa  morţii  în 
cimitirele  comunale,  până  la  agresiuni  fizice  directe  sau  asasinarea  preoţilor 
români. 
Începând  cu  anul  1892  românii  au  pornit  o  acţiune  mai  amplă  pentru 
recunoaşterea drepturilor lor bisericeşti. Ei au trimis la Constantinopol o delegaţie 
care  să  înmâneze  sultanului  o  petiţie  prin  care  să  li  se  acorde  dreptul  la  un 
episcopat  propriu.  Numărul  iscăliturilor  puse  pe  petiţia  deputaţilor  români  din 
Albania, Epir şi Macedonia care vor veni la Constantinopol pentru a cere numirea 
unui  episcop  român  în  Macedonia  trecea  de  5000.  În  şaptezeci  de  comune 
româneşti,  consiliile  comunale  şi  primarii  au  pus  pecetea  primăriei  în  josul 
petiţiilor. Consiliile comunale şi primăriile reprezentau oficial, în faţa autorităţilor 
turceşti, toată populaţia acestor comune 146 . Delegaţia era formată printre alţii din 
Haralambie  Balamaci,  Dimitrie  Atanasescu  şi  Apostol  Mărgărit,  iar  petiţia 
înaintată sultanului era un document programatic  deosebit, sintetizând doleanţele 
aromânilor în problema religioasă: 
,,În  calitatea  noastră  de  împuterniciţi  ai  poporaţiilor  valahe  din  Turcia 
îndrăznim  să  vă  declarăm  cu  respect,  Sire,  sentimentele  de  fidelitate  şi 
recunoştinţă.  Valahii  sunt  şi vor  fi  întotdeauna  gata  să­şi  sacrifice  şi  existenţa  şi 
averile pentru fericirea şi prosperitatea Iubitului lor Stăpânitor şi Padişah. Cu toate 
acestea, ca să fie cruţat de nedreptăţile a căror victimă este, din partea Patriarhiei 
şi a mitropoliţilor greci, poporul valah, întocmai ca şi celelalte popoare din vastul 
imperiu al M.V. ar fi fericit să aibă un şef religios, valah de origine, pe care să îl 
aleagă şi să­l desemneze dânsul, care să se bucure de toată încrederea guvernului 
otoman  să  fie  supus  fidel  al  M.V.  Imperiale” 147  şi  care  ,,să  poarte  numele  de 

145 
Ibidem, dosar 2360/1873, f. 9; V. Diamandi Aminceanu, op. cit., p. 123­124. 
146 
A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 216 (1890­1896) – este un document nedatat şi nesemnat. 
147 
Apud Gheorghe Zbuchea, op. cit.,  p. 134­135.
 Introducere  41 

Mitropolit Primat şi a cărui misiune să fie de a supraveghea şi a conduce spiritual 
poporul  aromânesc  pe  calea  îndeplinirii  datoriilor  sacre  faţă  de  Dumnezeu  şi 
Suveran”. 
În  1893,  Poarta  a  încercat  să  intervină  în  conflictul  dintre  Patriarhie  şi 
credincioşii români, invitându­i pe aceştia să meargă la patriarhie şi să se înţeleagă 
în  problema  episcopului  român.  În  urma  acestei  intervenţii,  românii  au  adresat 
marelui  vizir  o  petiţie,  iar  când  au  fost  primiţi,  în  ziua  de  9  iulie  1893,  a  luat 
cuvântul  Take  Mărgărit,  arătând  că  au  cerut  de  nenumărate  ori  dreptul  la  limba 
română  în  biserică  şi  tot  de  atâtea  ori  Patriarhia  i­a  refuzat,  ceea  ce  contravine 
Tratatului  de  la  Berlin,  care  proclamase  libertatea  de  conştiinţă,  prin  urmare 
,,interdicţia Patriarhiei nu este nici dreaptă şi nici legală” 148 . 
În  cele  din  urmă,  românii  au  obţinut  dreptul  de  a  avea  un  şef  spiritual 
propriu.  Cu  foarte  mare  greutate  a  fost  găsit  un  prelat  în  Peninsula  Balcanică 
căruia  să­i  fie  încredinţată  această  funcţie.  Guvernul  român  ar  fi  dorit  trimiterea 
unui episcop din ţară, care ar fi devenit supus otoman, dar această propunere nu s­ 
a  realizat 149 .  Printre  candidaţii  propuşi  din  ţară  s­au  numărat:  preotul  Simion 
Popescu, arhiereul Meletie, arhiereul Dosoftei. 
La propunerea lui Apostol Mărgărit, încă din 1893 a fost luată în considerare 
candidatura  lui  Antim,  atunci  mitropolit  al  Ohridei  şi  Prespei.  De  origine 
albanezo­română, Antim absolvise opt clase de seminar, fusese investit ca preot şi 
arhiereu  de  către  Patriarhia  de  la  Constantinopol,  având  şi  cuvenitul  berat  al 
Înaltei  Porţi.  În  acea  vreme  el  locuia  la  Cruşova,  aşezare  majoritar  românească 
într­o  zonă  cu  un  număr  însemnat  de  români,  ceea  ce  ar  fi  putut  uşor  duce  la 
realizarea dorinţelor româneşti care urmăreau aspecte religioase şi politice 150 . 
În cele din urmă, Antim a fost ales în funcţia de Mitropolit, a oficiat slujba 
conform celor prevăzute canonic în legătură cu rangul său. Patriarhia în 1896 nu 
voia să­l recunoască pe Antim şi instiga populaţia împotriva lui 151 , lipsindu­l şi de 
Mitropolia  Ohridei 152 . 
În scurtul timp cât a îndeplinit această funcţie, Antim a putut hirotonisi mai 
mulţi preoţi şi la Bitolia a creat chiar şi un cimitir aromân; Apostol Mărgărit fiind 
înmormântat acolo în 1903, piatra funerară păstrându­se şi astăzi 153 . 
Din păcate însă, acesta până la urmă nu s­a dovedit la înălţimea răspunderii 
pe  care  şi­o  asumase.  În  1899  s­a  reîntors  sub  jurisdicţia  constantinopolitană, 
abandonându­i pe români 154 . 
După abandonul lui Antim, românii se văd iarăşi fără un şef religios 
propriu. Cu toate acestea, urmărind obţinerea recunoaşterii individualităţii lor 
religioase îşi vor continua lupta pe lângă autorităţile otomane. 
În 1900, la 6/19 septembrie, Al. Pădeanu, consulul de la Salonic, trimitea 
o scurtă dare de seamă asupra stării actuale a chestiunii culturale şi solicita 

148 
A.N.I.C., Fondul Ministerului Instrucţiunii Publice, vol. 476.b/1893, p. 17. 
149 
A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 226 (1867­1893), nepaginat. 
150 
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 136. 
151 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 25, f. 155. 
152 
Episcopatul românilor macedoneni, Bucureşti, 1897, p. 50. 
153 
Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, Craiova, 1999, p. 142. 
154 
Gheorghe Zbuchea,  op. cit., p. 139.
42  Introducere 

,,Să se instituie o direcţie generală serioasă, energică şi cu un program bine 
stabilit; să se  sporească cât se poate de mult, chiar prin sacrificii, numărul 
preoţilor… ei sunt cei mai nimeriţi agenţi; ar fi bine pentru Bitolia să se 
cumpere un imobil sau două pentru şcoli şi pentru a clădi în ele un paraclis”. 
155 

După anul 1900 lucrurile au continuat la fel, cu persecuţii, şicane şi ostilităţi 
din partea Patriarhiei şi a arhiereilor greci 156 . 
Toate demersurile Guvernului român pe lângă Patriarhie şi pe lângă sultan în 
legătură cu problema Episcopatului românilor balcanici au eşuat după 1894. 
În  1903,  aproape  întregul  an,  A.  E.  Lahovari,  ministrul  României  la 
Constantinopol  a  dus  tratative  pentru  înfiinţarea  Episcopatului  dar  fără  nici  un 
rezultat, deşi Patriarhia recunoscuse într­un document oficial prezenţa românească 
în  Balcani  afirmând  că  ,,Macedonia  nu  este  slavă,  este  mai  curând  o  provincie 
elino­turco­vlahă” 157 . 
În  ianuarie  1905  s­a  deschis  la  Bitolia  paraclisul  românesc,  oficiindu­se  în 
noaptea de 3 ianuarie 1905, pe la orele 1:30, o slujbă până la 4 dimineaţa, slujba 
fiind oficiată de un preot din Grebena 158 . 
Faţă  de  deschiderea  acestui  Paraclis,  mitropolitul  Ioachim  şi­a  manifestat 
dezaprobarea, ţinând o cuvântare virulentă în biserica greacă. 
În anul 1904 se puneau temeliile unei comunităţi româneşti la Salonic unde 
trăiau  aproximativ  9000­10000  de  români 159 .  Serviciul  religios  a  fost  oficiat  de 
preotul  român  Theodor.  Ulterior,  cu  sprijinul  statului  român  s­au  mai  format 
comunităţi  în  alte  opt  oraşe:  Coriţa,  Târnova,  Veria,  Veleş,  Usküb,  Cumanova, 
Coceani, Monastir, Perlepe 160 . 
În  acelaşi  an,  într­un  raport  al  lui  Lazăr  Duma,  Inspectorul  şcolilor  şi 
bisericilor române din Turcia se menţiona că existau ,,31 de comunităţi constituite 
în  regulă  şi  funcţionând  în  deplină  armonie” 161 .  Dar  tot  în  acest  an,  acţiunile 
Patriarhiei au fost foarte puternice. 
Între 1904­1905 s­au înregistrat şi numeroase atacuri ale bandelor de antarţi 
greci împotriva românilor 162 . 
În  acest  context  sultanul  a  emis  Iradeaua  imperială,  menţionată  deja,  din 
9/22 mai 1905 care asigura şi folosirea limbii române în biserică. 
Patriarhul  Ioachim  a  protestat  pe  lângă  marele  vizir  contra  noului  statut 
acordat românilor, iar în şedinţa Sfântului Sinod din 12 oct. 1905 a propus să fie 

155 
A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 226(1899­1900), nepaginat. 
156 
Ibidem,    vol.  227  (1901­1905),  nepaginat  –  raportul  din  17  martie  1904,  Ibidem,  vol.  176  (1905­ 
1906) nepaginat – Incidentele religioase au culminat în 18 aprilie 1905 la biserica din Băiasa, unde s­au 
încăierat românii cu românii filogreci care s­au opus citirii Apostolului în româneşte. 
157 
Ibidem, vol. 219, nepaginat. 
158 
Ibidem, vol. 177, nepaginat. 
159 
Ibidem, vol. 178 – Raportul întocmit de Lazăr Duma, Inspector al şcolilor şi bisericilor române din 
Turcia,  nr.  253/1904  şi  adresat  ministrului  Lahovary.  Arhiereul  grec  a  prezentat  autorităţilor  un  takir 
,,protestând  de  îndrăzneala  preotului  de  a  face  această  operaţiune”  şi  cerând  autorităţilor  locale  să  ia 
măsurile cuvenite pentru ca preotul român să fie pedepsit ,,de această nesupunere”. 
160 
Vasile Diamandi­Aminceanu, op. cit., p. 132. 
161 
Ibidem. 
162 
Ibidem.
 Introducere  43 

anatemizaţi toţi preoţii şi credincioşii ,,care îndrăznesc să se roage lui Dumnezeu 
în limba maternă” 163 . 
Poziţia  Patriarhiei  a  dus  la  ruperea  relaţiilor  diplomatice  şi  comerciale  cu 
România 164 . 
Victoria revoluţiei Junilor Turci din 1908 şi primii ani ce au urmat acesteia 
părea a deschide perspective şi pentru rezolvarea problemei religioase a românilor 
din  Balcani 165 .  Reîncepeau  astfel,  sub  cele  mai  diverse  forme  acţiunile  pentru 
organizarea unui Episcopat românesc, cu un regim legal recunoscut şi garantat 166 . 
Problema  bisericească  s­a  dezbătut  în  cadrul  Congreselor  româneşti  din 
1909 şi 1910 167 . De asemenea problema a stat în atenţia aromânilor aflaţi în Regat 
şi care activau în cadrul Societăţii de Cultură Macedoromână, precum şi în aceea a 
presei româneşti. 
În  Balcani  s­a  decis  să  se  depună  la  Patriarhie  un  Memoriu  în  favoarea 
soluţionării problemelor aromânilor. 
Delegaţii români (printre care: N. Bendu din Cruşova, D. Cicma din Turia, 
Gake Papa din  Abela, D. Dadralescu din Veria, Iancu Nicola Ghiţă din Giumaia 
de Sus, Hristu Iambu din Salonic, Tasula Zega din Caterina, D. V. Ceanescu din 
Nevesca,  I.  Rizescu  din  Băiasa,  N.  Batzaria  –  senator,  F.  Mişa  –  deputat,  N. 
Papahagi, director al Internatului Universitar din Constantinopol, Ştefan Ciumeti, 
inginer din  Monastir) 168  au  fost primiţi de  valiul Reşid Paşa care  le­a promis tot 
sprijinul. 
Un  an  mai  târziu,  pe  16/29  martie  1911,  N.  Batzaria  l­a  vizitat  pe  P.  S. 
Patriarhul Ecumenic şi i­a înmânat o notă în limba greacă 169 . În aceasta se cerea în 
numele aromânilor, printre altele: 
,,Românii nu doresc altceva decât să se bucure din partea Bisericii Mame de 
aceeaşi afecţiune şi solicitudine în nevoile lor spirituale, de care se bucură şi toţi 
ceilalţi  fii  spirituali  ai  ei.  Pentru  a  ajunge  la  acest  scop,  ei  socotesc  nimerit  şi 
solicită  următoarele:  (…)  folosirea  limbii  române  în  exercitarea  datoriilor 
creştineşti,  adică  în  săvârşirea  slujbei,  a  ceremoniilor  religioase  şi  în  general  a 
oricărui act religios”, lucru care nu contravine ,,dogmelor şi canoanelor ortodoxe 
de  Răsărit”.  Se  mai  cerea:  ,,să  se  ridice  caterisirea  şi  afurisenia  tuturor  preoţilor 
care  ţin  slujbe  în  româneşte  în  bisericile  şi  paraclisurile  româneşti;  episcopii  şi 
mitropoliţii să hirotonisească preoţii şi candidaţii propuşi de poporul român şi care 
urmează să slujească în biserici şi paraclisuri în parohiile româneşti”. 
Patriarhul  Ioachim  al  III­lea  a  primit  nota  şi  a  promis  că  o  va  supune 
dezbaterii în Sfântul Sinod şi în Consiliul Mixt. Dar Sinodul a amânat luarea unei 
decizii, amânare care s­a dovedit a fi sine die. 
Presa, a adoptat o atitudine negativă şi agresivă vis­à­vis de aceste cereri ale 
românilor 170 . 

163 
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 139. 
164 
Vasile Diamandi­Aminceanul, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1938, p. 138. 
165 
Adina Berciu­Drăghicescu, Românii din Balcani, p. 27. 
166 
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 141. 
167 
Ibidem, p. 143. 
168 
A.M.A.E., fond 71, vol. 3,  f. 29. 
169 
Ibidem, f. 67­70. 
170 
A.M.A.E., fond 71, f. 115; f. 195; 197; 198.
44  Introducere 

Datorită acestei poziţii,  cu tot sprijinul  din partea guvernului turc, acţiunea 

petiţionară a românilor s­a soldat în final cu un eşec. 
În  1911  în  cadrul  societăţii  româneşti  şi­a  făcut  tot  mai  mult  loc  ideea  ca 
românii credincioşi să­şi organizeze, prin iniţiativă proprie, chiar printr­o ruptură 
cu  Patriarhia,  o  biserică  distinctă,  românească,  cu  o    ierarhie  corespunzătoare. 
Societatea  de  Cultură  Macedoromână  trimetea  în  iulie  1911  o  adresă  către  toate 
comunităţile  româneşti  din  Peninsula  Balcanică  pentru  a  se  întruni  şi  a  dezbate 
problema religioasă 171 . 
Comunităţile  au  cerut  în  unanimitate:  ,,Episcop  independent!  Biserică 
Naţională! Despărţirea de Patriarhia Ecumenică!” 172 . 
Dacă  în  cazul celorlalţi ortodocşi din Balcani cedase (cazul  bulgarilor  şi al 
sârbilor), în ceea ce priveşte pe români, Patriarhia a rămas intransigentă. 
Politica ,,faptului împlinit”, crearea unui episcopat propriu chiar cu preţul 
unei rupturi a relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică nu s­a putut pune în aplicare, 
deşi ideea episcopatului nu a fost abandonată nici în anii următori, respectiv în 
timpul războaielor balcanice. 
Problema  religioasă  a  românilor  balcanici  a  figurat  în  documentele 
Conferinţei de  la  Londra şi  a Congresului de Pace de  la Bucureşti (august 1913) 
dar  ulterior  actelor  prin  care  şi  Serbia  şi  Bulgaria  şi  Grecia  erau  de  acord  şi 
recunoşteau  drepturile  românilor  balcanici  de  a  avea  şcoli  şi  biserici  în  limba 
maternă nu li s­a mai dat nici o atenţie. La rândul lor, statele balcanice au căutat 
mereu  pretexte  de  a  se  sustrage  intervenţiilor  amicale  ale  statului  român  şi  de  a 
pune piedici bunului mers al cauzei aromânilor. 
După  izbucnirea  primului  război  mondial,  întreaga  Macedonie  fiind  teatrul 
luptelor  şi  răscolirilor  războiului,  criza  chestiunii  româneşti  din  Meglenia  a  fost 
închisă  de  către  autorităţile  greceşti.  Regiunea,  căzând  în  zona  de  frontieră  dintre 
Serbia şi Bulgaria, populaţia românească – se spunea – ar fi alimentat tulburările din 
aceste părţi. Multe din şcolile şi bisericile noastre din Grecia au rămas închise din 
cauza dificultăţilor de ordin economic, refacerea lor necesitând sume mari, altele s­ 
au  închis  din  cauza  descreşterii  populaţiei  aromâne  din  unele  regiuni,  în  urma 
curentului de emigrare în România, curent determinat de condiţiile economice care 
apăsau asupra vieţii românilor din Grecia 173 . 
Până  la primul război  mondial  în  vechea  Macedonie existau 38 de  biserici. 
După  război  situaţia  bisericilor  româneşti  a  avut  o  evoluţie  similară  cu  cea  a 
şcolilor româneşti de la sud de Dunăre. 
În  Albania  din  cele  10  biserici  româneşti  câte  existau  în  anul  1912  mai 
funcţionau numai 6 în anul 1941. În anul 1922 statul român aloca suma de 50000 
de  lei  pentru  repararea  bisericii  din  Elbasan,  ruinată  în  urma  cutremurului  din 
1920 şi 50000 de lei pentru construirea bisericii române din Corcea. De asemenea 
26000  de  lei  erau  alocaţi  pentru  procurarea  a  3  costume  de  haine  preoţeşti 
destinate preoţilor bisericilor române din Corcea, Elbasan şi Grabova. 174 

171 
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 147. 
172 
Ibidem, p. 149. 
173 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 91,  passim. 
174 
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 768/1922, f. 61­63.
 Introducere  45 

În  anul  1925  în  bisericile  româneşti  din  Albania  oficiau  următorii  preoţi: 
Cotta Balamace (Corcea), N. Popescu (Pleasa), H. Dumitrescu (Şipsca), P. Gugea 
(Nicea),  C.  Constantin  (Grabova),  N.  Pecina  şi  Ion  Toda  (Elbasan). 175  În 
memoriul  din  8  iulie  1926  al  Ministerului  Afacerilor  Străine  se  arăta  că  în 
bisericile româneşti din Albania se făcea slujbă în limba română numai în cele din 
Elbasan şi Corcea şi se obţinuse un post de diacon la Tirana. În celelalte , slujba se 
făcea  alternativ  în  limbile  română,  albaneză  şi  greacă.  Ministrul  Simion 
Mândrescu  constata  că  în  Tirana  şi  Durazzo,  în  anul  1925,  deşi  majoritatea 
ortodocşilor erau români, exceptând personalul legaţiei Greciei, serviciul divin se 
făcea în limba greacă şi o mică parte în limba albaneză, preoţii şi cântăreţii fiind 
absolvenţi  ai  şcolilor  greceşti.  Simion  Mândrescu  propunea  într­un  memoriu 
numirea  unui  episcop  român  pentru  Albania,  dar  reuşea  numai  inaugurarea 
bisericii române din Corcea, în 1925. 176 
În anul 1942 funcţionau ca preoţi români în Albania: Gh. Puia (Pleasa), Gh. 
Anastas (Nicea), D. Coconeş (Lunca), V. Nişcu (Grabova), V. Popa (Şipsca), Al. 
Bebi (Elbasan). 177 
În privinţa organizării bisericeşti în Bulgaria, înainte de primul război 
mondial, acolo unde existau comunităţi româneşti, serviciul divin era celebrat în 
limba română, de preoţi români; ulterior parohiile româneşti au fost înglobate în 
cele bulgăreşti. Preoţii români au fost îndepărtaţi, iar cei care au rămas au fost 
siliţi să celebreze serviciul religios în limba bulgară, folosind cărţi bisericeşti 
bulgăreşti. S­a ajuns ca în deceniul al patrulea al secolului al XX­lea, să se 
oficieze în limba română doar la Sofia, Bregova şi Giumaia. 
În  Grecia,  biserica  românească  era  subordonată  ierarhic  bisericii  ortodoxe 
greceşti, preoţii trebuind să fie cetăţeni greci. Politica de obstrucţionare a preoţilor 
care  slujeau  în  bisericile  comunităţilor  române,  în  limba  română,  a  continuat  şi 
după  primul  război  mondial.  Lăcaşurile  de  cult  româneşti,  construite  de 
comunităţile locale, de multe ori cu sprijinul financiar al statului român, fie au fost 
distruse în timpul războiului, fie au fost preluate de autorităţile greceşti. 
Astfel la Oşani înainte de anul 1912, comunitatea română deţinea o biserică, 
mânăstirea  Sf.  Apostoli  şi  un  paraclis,  dar  în  anul  1925  se  mai  servea  doar  de 
paraclis. La Lunguţa, unde între anii 1913­1916 se serveau de biserică, alternativ, 
grecii şi românii, biserica a fost preluată de greci, iar la Cupa mitropolitul grec a 
interzis  intrarea  în  biserică  a  preotului  român  „…fiindcă  a  avut  îndrăzneala  să 
cânte  în  ziua  Învierii  Evanghelia  în  româneşte” 178 .  La  Liumniţa  biserica  a  fost 
distrusă  în  timpul  războiului,  iar  în  munţii  Pind  în  comunele  româneşti  au  fost 
instalaţi  preoţi  greci:  „Bisericile  au  fost  luate  de  greci,  în  unele  slujeşte  preotul 
grec iar altele au fost închise 179 . 
Cu  toate  acestea,  în  perioada  interbelică  au  continuat  să  funcţioneze  în 
Grecia  11  biserici  româneşti,  iar  statul  român  a  continuat  să  plătească 
indemnizaţiile personalului clerical. 
175 
Ibidem, dosar 751/1925, f.56. 
176 
Ibidem, dosar 712/1926, f.158. 
177 
Ibidem, dosar 2454/1943, f.29,31. 
178 
Ibidem, dosar 741/1925, f. 205­206 
179 
Ibidem, dosar 712/1926, f. 71.
46  Introducere 

În  Iugoslavia,  în  domeniul  bisericesc  a  fost  dusă  aceeaşi  politică  ca  şi  în 
domeniul şcolar. În anul 1919 autorităţile sârbeşti au permis redeschiderea bisericilor 
române din Bitolia, Cruşova, Gopeşi şi Molovişte, dar motivându­se lipsa preoţilor, s­ 
a  deschis  în  fapt  numai  biserica  din  Bitolia,  la  8  noiembrie  1919. 180  Într­o  petiţie 
adresată  ambasadei  României  la  Belgrad,  preotul  Teodor  Constantin  de  la  această 
biserică  arăta că în ziua de 16 ianuarie 1921 a fost invitat la Protoerie, unde i s­a cerut 
să predea cheile şi tot ce aparţinea acestei biserici, pe motiv că „...legea nu îngăduie 
supuşilor  străini  ca  să  funcţioneze  servind  interesele  supuşilor  sârbi”.  Preotul  a 
refuzat, sub pretext că biserica aparţine statului român. 181 
În  noiembrie  1938,  autorităţile  ecleziastice  din  Bitolia  reiau  ofensiva 
împotriva  bisericii  române  din  acest  oraş.  Preotul  Gh.  Cosmescu  a  fost  somat  să 
predea cheile bisericii. Cum acesta s­a îmbolnăvit, biserica a fost închisă, iar cheile 
au  fost  păstrate  la  consulat.  Preotul  Cosmescu  a  cerut  autorităţilor  locale  să  se 
adreseze  consulatului,  deoarece  biserica  era  proprietatea  statului  român. 182  La  30 
decembrie 1938, consulul Simion Berberi anunţa consulatului României din Skoplje 
decesul  şi  înmormântarea  protoiereului  Teodor  Constantin.  Încercările  statului 
român de a păstra cel puţin biserica şi cimitirul român din Bitolia au eşuat. Biserica 
română  din  Bitolia  a  fost  declarată  biserică  sârbă  la  12  noiembrie  1939,  când  s­a 
oficiat prima slujbă în limba sârbă. Cimitirul a fost şi el luat, iar preotului Cosmescu 
i s­a interzis să slujească în paraclis începând cu ziua de 4 noiembrie. 
Într­un  raport  din  septembrie  1940,  consulul  României  la  Skoplje,  Emil 
Oprişanu, referindu­se la confiscarea bisericilor româneşti remarca: „...icoanele cu 
inscripţiile în limba română au mai rămas în câteva biserici, tristă mărturie a unui 
trecut când românii se puteau ruga în limba lor...Cimitirul ne­a fost luat cu forţa şi 
acum  este  de  aşteptat  ca  sârbizarea  să  se  întindă  şi  asupra  morţilor:  placa  cu 
inscripţia română de la intrare a fost smulsă din prima zi şi în curând pietrele de 
pe morminte, pe care stau săpate în româneşte suferinţele îndurate de atâţia martiri 
ai cauzei noastre vor fi şi ele sfărâmate sau şterse de dălţile sârbeşti”. 183 
Pentru reglementarea vieţii religioase a românilor din Banatul  iugoslav şi  a 
sârbilor din Banatul românesc a fost formată o comisie mixtă, s­au purtat tratative 
timp de 12 ani şi abia la 2 iulie 1934 a fost semnată la Belgrad Convenţia relativă 
la  regimul  bisericilor  ortodoxe  române  şi  sârbe  din  această  zonă.  Parlamentul 
României  a ratificat convenţia  în  iunie 1935. Iugoslavia  însă  nu a ratificat­o. Au 
funcţionat  însă  în  Banatul  sârbesc  53  de  parohii  ortodoxe  române,  45  sufragane 
Episcopiei  Caransebeşului  şi  8  Episcopiei  Aradului,  pentru  67896  de  români, 
pentru care statul român plătea anual 2976000 lei. 184 

180 
Ibidem, dosar 326/1921, f. 17. 
181 
Ibidem, dosar 325/1921, f. 67. 
182 
Ibidem, dosar 1312/1939, f.35. 
183 
Ibidem, dosar 206/1940, f. 19,25. 
184 
Ibidem, dosar 391/1941, f. 32.
 Aşezămintele româneşti de la Muntele Athos 

Muntele Athos este o mică peninsulă din Marea Egee care împreună cu 
peninsulele Sitonia şi Casandra sunt legate de Peninsula Calcidică. Străbătută de 
o culme muntoasă acoperită de păduri, peninsula athonită face parte din Grecia 
de nord cu capitala la Salonic. 
Începuturile vieţii monahale în Muntele Athos se crede că sunt din secolul al 
IV­lea, dar organizarea ca o adevărată republică  monahală datează din  secolul  al 
X­lea, după întemeierea mânăstirii Lavra, în anul 963 de către Cuviosul Atanasie 
Athonitul.  Ulterior,  în  secolele  X­XIV,  după  modelul  mânăstirii  Lavra,  au  fost 
întemeiate  alte  mânăstiri,  numeroase  schituri  şi  chilii.  Perioada  de  maximă 
dezvoltare a monahismului athonit a fost între anii 963 şi 1453, când s­a aflat sub 
ocrotirea  politică  a  împăraţilor  bizantini.  După  căderea  Constantinopolului, 
Muntele  Athos  a  intrat  pentru o  perioadă  de  cinci  secole  sub  stăpânire  otomană, 
sultanii de la Istanbul asigurându­i în continuare protecţie şi o situaţie privilegiată. 
Începând cu secolul al XIV­lea, domnitorii ţărilor române s­au înscris printre 
cei  mai  de  seamă  ocrotitori  şi  donatori  în  folosul  monahilor  athoniţi  şi  a 
locaşurilor sfinte, încât un cercetător rus din secolul al XIX­lea, Profir Uspenski, 
scria:  ,,Nici  un  popor  ortodox  nu  a  făcut  atât  de  bine  Athosului,  cât  au  făcut 
românii 185 ”. Cu sprijin românesc s­au zidit din temelie ori s­au refăcut numeroase 
biserici,  au  fost  zugrăvite  biserici,  paraclise  şi  trapeze,  s­au  ridicat  ziduri  de 
apărare,  turnuri  şi  fântâni,  dependinţe,  bolniţe,  chilii.  La  acestea  s­au  adăugat 
importante  danii  în  bani,  cărţi,  manuscrise,  veşminte.  Dintre  domnitorii  români 
care  se  numără  printre  sprijinitorii  Athosului  amintim  pe  Vladislav  I,  Neagoe 
Basarab, Radu Paisie, Matei Basarab, Constantin  Brâncoveanu, Ştefan  cel Mare, 
Petru  Rareş,  Alexandru  Lăpuşneanu,  Petru  Şchiopu  şi  nu  în  ultimul  rând 
domnitorii fanarioţi Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Grigorie şi Scarlat Ghica, 
Mihail Racoviţă, Mihail Şuţu, Alexandru Ipsilanti ş.a. 186 . 
Au fost ajutate mânăstirile Cutlumuşi, Dionisiu, Ivir, Pantocrator, Sf. Pavel, 
Xiropotam,  Hilandar,  Dohiar,  Vatoped,  Zografu,  Caracalu  ş.a.,  prima  dintre  ele 
fiind  considerată  Marea  Lavră  românească.  În  secolele  XIV­XVI  s­au  făcut 
primele ,,închinări” de mânăstiri româneşti către unele din Sfântul Munte, adică o 
mănăstire de la noi era scoasă de sub autoritatea ierarhului locului şi subordonată 
direct  unei  mânăstiri  athonite,  căreia  îi  trimitea  o  parte  din  venituri  şi  pe  care  o 
cârmuia printr­un egumen grec. Aceste ,,închinări” au continuat până la începutul 

185 
Mircea Păcurariu, Scurtă istorie a bisericii ortodoxe, Cluj­Napoca, 2002, p. 117. 
186 
Teodor  Bodogae,  Ajutoarele  româneşti  la  mânăstirile  din  Sfântul  Munte  Athos,  Sibiu,  1940, 
anexele I, II.
48 Introducere 

secolului al XIX­lea şi au luat sfârşit în anul 1863 odată cu secularizarea averilor 
mânăstireşti. 
Perioada  secularizării  a  dus  la  o  vremelnică  tensionare  a  relaţiilor  dintre 
România şi Muntele Athos. Ulterior, în cadrul politicii iniţiate de Alexandru Ioan 
Cuza  de  înfiinţare  a  unor  şcoli  şi  biserici  pentru românii  de  la  sudul  Dunării,  se 
revine la politica de sprijinire a Sfântului Munte. De altfel la renaşterea naţională 
a  românilor  sud  dunăreni  a  contribuit  şi  călugărul  athonit  de  origine  aromână 
Averchie din  Avdela după cum s­a  menţionat în  paginile anterioare. El a condus 
chinovia  de  la  mânăstirea  Sf.  Pavel  şi  ulterior  a  fost  egumen  al  mânăstirii  Ivir. 
Trimis de Patriarhia de la Constantinopol în Principate să împiedice secularizarea 
averilor  mânăstireşti,  a  intrat  în  relaţie  cu  fruntaşii  vieţii  publice  şi  culturale  de 
aici. Întors la mânăstirea Ivir, a fost acuzat de trădare şi a părăsit Sfântul Munte. 
Retras la Avdela şi apoi la Târnova, a recrutat tineri aromâni din Pind pe care i­a 
adus  la  Bucureşti,  unde  au  fost  pregătiţi  la  şcoala  de  la  Sf.  Apostoli  să  devină 
dascăli  ai  copiilor  aromâni  din  locurile  lor  de  baştină 187 .  În  anul  1872  schitul 
românesc Lacu primea o subvenţie anuală de 1185 lei din partea statului român 188 . 
În  martie  1883  călugării  aceluiaşi  schit  se  plângeau  de  situaţia  grea  în  care 
ajunseseră:  biserica  era  în  ruină,  lemnele  fuseseră  tăiate  de  monahii  greci  ai 
mânăstirii Sf. Pavel, birul crescuse de la 12 la 25 de lire otomane, hrana le lipsea, 
încât  ,,de  multe  ori  ne  ducem  pe  la  părinţii  ruşi  şi  cerem  puţini  posmagi..  că  la 
greci nu avem obraz ca să cerem ceva, pentru că ne înfruntă zicându­ne: duceţi­vă 
la guvernul vostru că el ne­a luat moşiile” 189 . 
În a doua jumătate a secolului al XIX­lea şi la începutul secolului al XX­lea 
români  din  Transilvania,  Basarabia  aflată  sub  stăpânire  ţaristă,  România  sau  din 
interiorul Peninsulei  Balcanice,  intrau  în  rândurile  călugărilor  athoniţi.  Conform 
raportului  ministrului  plenipotenţiar  la  Constantinopol,  Ghika  Brigadier,  din  10 
martie 1901, la Muntele Athos existau două schituri româneşti Prodrom şi Lacu şi 
20  de  chilii  româneşti în  care  trăiau  aproximativ  600  de  monahi  români.  Schitul 
românesc Prodrom era subordonat mânăstirii greceşti Lavra, avea o biserică mare 
şi trei paraclise, precum şi un metoc în insula Thasos. Aici trăiau 150 de monahi, 
iar  statul  român  îi  subvenţiona  cu  14000  de  lei  anual.  Cel  de­al  doilea  schit 
românesc  Lacu  avea  o  biserică  mare  şi  14  paraclise,  precum  şi  12  chilii,  era 
subordonat mânăstirii Sf. Pavel, avea 80 de monahi şi primea o subvenţie de 1200 
lei anual 190 . 
În  anul  1900  a  luat  fiinţă  sub  conducerea  ieromonahului  Teodosie 
Soroceanu, Comunitatea fraţilor români de la Muntele Athos. Ea cuprindea cei 12 
monahi ai chiliei Sf. Ioan Botezătorul, cei 32 de monahi ai chiliei Sf. Ion Teologul 

187 
Tănase Bujduveanu, Aromânii şi Muntele Athos, Bucureşti, 2002, p. 35­36. 
188 
A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 1193/1872, f. 25. 
189 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 21, f. 31. 
190 
Ibidem, vol. 28, f. 5­10.
 Introducere  49 
(Provata)  şi  cei  8  monahi  ai  chiliei  Adormirea  Maicii  Domnului.  Comunitatea 
primea din partea statului român o subvenţie anuală de 5000 de lei 191 . 
Datorită  rolului  spiritual  important  pe  care  îl  deţinea  în  lumea  ortodoxă, 
situaţia Sfântului Munte a fost obiectul unor planuri şi reglementări internaţionale. 
În  condiţiile  profilării  destrămării  statului  otoman  şi  al  acţiunii  panelenice  a 
Greciei  care  căuta  să  integreze  întreaga  Peninsulă  Calcidică,  s­a  pus  problema 
statutului Muntelui Athos care timp de mai multe decenii a fost reglementat de cel 
de­al  şaptelea  Typikon,  confirmat  de  autorităţile  otomane  în  anul  1810.  În  anul 
1878,  prin  articolul  62  al  Tratatului  de  la  Berlin  se  stipula:  ,,Deoarece  Înalta 
Poartă  a  exprimat  voinţa  ei,  de  a  menţine  principiul  libertăţii  religioase… 
Ecleziasticii,  pelegrinii  şi  călugării  tuturor  naţionalităţilor,  care  călătoresc  prin 
Turcia  Europeană  şi  Asiatică,  se  vor  bucura  de  aceleaşi  drepturi,  avantaje  şi 
privilegii…  Călugării  din  Muntele  Athos,  oricare  ar  fi  ţara  lor  de  origine,  vor  fi 
menţinuţi  în  posesiunile  şi  avantajele  lor  anterioare  şi  se  vor  bucura  de  deplina 
egalitate  în  drepturi  şi  prerogative” 192 .  Acest  regim  a  fost  aplicat  şi  monahilor 
români până la trecerea Sfântului Munte sub jurisdicţia statului grec. 
Timp  de  mai  multe  veacuri  grecii  avuseseră  supremaţia  ca  factor  de 
conducere în Muntele Athos. Din al treilea deceniu al secolului al XIX­lea, când 
izbucnesc  dispute  cu  caracter  naţional  între  monahii  Sfântului  Munte,  ruşii,  apoi 
sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare proporţională în organismele colective de 
conducere, respectiv în Chinotita de la Careia. 
Deşi  românii  contribuiseră  considerabil  la  susţinerea  materială  a  Sfântului 
Munte,  celor  aproximativ  600  de  călugări  români  nu  li  s­a  recunoscut,  de  către 
elementul grec  majoritar, dreptul de a  se organiza distinct şi de a  avea un regim 
asemănător călugărilor bulgari, sârbi sau ruşi. Ei erau subordonaţi în totalitate din 
punct de vedere ecleziastic, canonic şi economic mânăstirilor greceşti. 
În  Memoriul  istorico­statistic  asupra  Muntelui  Athos  şi  situaţiunea    ce  au 
aici  călugării  de  alt  neam,  în  special  românii,  adresat  regelui  Carol  I  de 
arhimandritul Nifon, în anul 1908, se propunea: înlăturarea simoniei (interzicerea 
dreptului  mânăstirilor  athonite  de  a  încasa  bani  de  la  schituri,  chilii  şi  colibe 
pentru  admiterea  în  monahism  sau  hirotonisire);  stabilirea  unei  legislaţii  juridice 
privind dreptul de  vânzare­cumpărare şi de succesiune  în Sfântul Munte; dreptul 
de  a  cultiva  pământul,  de  a  tăia  pădurea,  a  ridica  şi  repara  acarete,  de  a  folosi 
sursele  de  apă  fără  intervenţia  mânăstirilor;  reducerea  taxelor  de  moştenire  a 
chiliilor  şi  colibelor  la  5%;  trimiterea  în  Chinotita  de  la  Careia  a  câte  unui 
reprezentant pentru 500 de călugări ,,fără deosebire de naţionalitate, independenţi 
de  mânăstirile  de  care  aparţin”;  desemnarea  unui  episcop  căruia  să  i  se  supună 
toate  mânăstirile,  schiturile  şi  chiliile  Muntelui  Athos  sub  raport  duhovnicesc; 

191 
Ibidem, f. 10. 
192 
Documente privind istoria României. Războiul de independenţă, vol. 9, Bucureşti, 1955, p. 384­385.
50 Introducere 

transformarea  în  mănăstire  a  schitului  românesc  Prodrom;  înfiinţarea  unei 

mânăstiri româneşti pe locul vechii mânăstiri Morfono; transformarea în schituri a 
colibelor  cu  peste  20  de  călugări,  care  să  se  organizeze  după  modelul  chiliei  Sf. 
Ion Teologul din Provata 193 . 
Documentul  menţiona  existenţa  a  32  de  centre  româneşti  athonite  cu  un 
număr de 615 monahi români trăitori în cele două schituri, Prodrom (80 de monahi, 
superior Antipa Dinescu) şi Lacu (60 de monahi, superior Dichiu Iustin) şi în 24 de 
chilii şi 26 de colibe 194 . 
Dintre  cele  24  de  chilii  româneşti,  9  erau  subordonate  mânăstirii  Lavra,  5 
mânăstirii  Vatoped,  3  mânăstirii  Pantocrator  şi  câte  una  mânăstirilor  Dionisiu, 
Ivir, Xiropotam, Simon Petru, Grigoriu şi Cutlumuşi. Deţineau pământ între 60 de 
pogoane  (chilia  Cucuvino),  30  de  pogoane  (chiliile  Catafighi  şi  Naşterea  Maicii 
Domnului), 15 pogoane (Sf. Ion Botezătorul), 10 pogoane (chiliile Sf. Ipatie şi Sf. 
Teodor) iar restul între 8 pogoane şi 1 pogon şi plăteau mânăstirilor cărora le erau 
subordonate tribut anual între 5 lire şi 12 lire turceşti. 
Colibele  erau  aşezăminte  religioase  cu  2­4  camere,  cumpărate  sau  luate  în 
chirie, unde trăiau monahi şi ucenici. În anul 1906 existau 26 de colibe româneşti, 
subordonate  mânăstirilor  greceşti,  cărora  le  plăteau  tribut  anual  între  2  lire  şi  ½ 
liră  şi  stăpâneau  pământ  între  3  pogoane  şi  ½  pogon.  Pe  lângă  cultivarea 
pământului,  monahii  români  se  îndeletniceau  cu  pescuitul,  ciubotăria,  croitoria, 
confecţionarea  hainelor  şi  căciulilor  monahale,  a  cruciuliţelor  şi  a  obiectelor  de 
cult, scrierea cărţilor în chirilică etc. Slujba se făcea în limba română şi în câteva 
şi în limba greacă 195 . 
Năzuinţa călugărilor români de la muntele Athos de a avea reprezentanţi în 
Chinotita de la Careia alături de cele 17 mânăstiri greceşti şi cele rusă (Rusicon), 
sârbă  (Hilandar)  şi  bulgară  (Zografu)  era  îndreptăţită  atât  din  punct  de  vedere 
istoric  cât  şi  numeric  (5%  din  întreaga  comunitate  athonită).  În  perioada 
următoare,  autorităţile  române  au  purtat  unele  discuţii  cu  Patriarhia  de  la 
Constantinopol  şi  cu  autorităţile  otomane  în  legătură  cu  perspectivele 
monahismului  românesc  la  Athos.  Nu  au  fost  obţinute  însă  rezultate  pozitive, 
datorită  tensionării  raporturilor  româno­greceşti  (1905­1911)  şi  politicii  de 
temporizare  a  reformelor  dusă  de  Junii  Turci.  La  aceasta  s­a  adăugat  lipsa  de 
hotărâre a demersurilor întreprinse de România. 
Memoriul ieromonahului Teodosie Soroceanu din 12 iunie 1900, se dovedea 
deosebit  de  exact  în  prognoză:  ,,Această  stare  de  umilire  în  care  se  găseşte 
călugărul român  în Sfântul Munte, în parte este provocată şi de slăbirea  lor  între 
ei.  În  cea  mai  mare  parte  însă  cred  că  se  datorează  împrejurării  că  autorităţile 
româneşti  din  apropiere  de  Sfântul  Munte  nu  s­au  interesat  îndestul  de  starea  şi 
193 
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 4/1908, f. 26­27. 
194 
Ibidem, f. 24. 
195 
Ibidem, f. 4­24.
 Introducere  51 
poziţia  călugărilor  români,  precum  fac  reprezentanţii  altor  state  ortodoxe,  care 
caută a apăra drepturile conaţionalilor lor.” 196 . 
Războaiele  balcanice  aveau  să  modifice  situaţia  din  zonă,  inclusiv  regimul 
de până atunci al comunităţii athonite. În  luna  noiembrie 1912, statul grec  lua  în 
stăpânire  peninsula  Sfântului  Munte  şi  introducea  starea  de  asediu.  Înlăturând 
autorităţile  otomane,  grecii  garantau  păstrarea  obiceiurilor  locale.  În  capitalele 
europene  şi  la  Conferinţa  de  la  Londra  s­a  discutat  situaţia  călugărilor  athoniţi, 
avansându­se mai multe soluţii: fie rămânerea în cadrul statului otoman cu vechiul 
regim,  fie  încorporarea în statul grec cu un regim de autonomie,  fie crearea unei 
organizaţii independente sub garanţie internaţională. 
Călugării  români  de  la  Athos  au  trimis  în  anul  1912  autorităţilor  de  la 
Bucureşti  un  proiect  privind  drepturile  pe  care  le  solicitau,  în  care  reiterau 
solicitările anterioare. În încheierea proiectului arătau: ,,România trebuie să ceară 
şi să obţină stăpânire pentru noi a Sfintei mânăstiri Cotlomuşi… care se vede a fi 
fost  hotărâtă  încă  de  la  restaurarea  ei,  cu  consimţământul  tuturor  celorlalte 
mânăstiri,  de  Marea  Lavră  românească…  Noi  românii  din  Regat  cărora  ni  se 
cuvine  această  mănăstire,  pentru  mântuirea  noastră,  cum  şi  a  celorlalţi  fraţi  din 
provinciile  locuite  de  români,  care  vor  dori  convieţuirea  cu  noi,  pe  temeiul 
aceloraşi drepturi naţionale de origine şi de sânge, vom îngriji şi de monahii greci 
ce se află în această mănăstire” 197 . 
Statul  român  şi­a  sporit  preocuparea  pentru  rezolvarea  situaţiei  monahilor 
athoniţi. În decembrie 1912 i­a fost trimis ministrului român la Londra, N. Mişu, 
un  memoriu asupra trecutului şi prezenţei româneşti  la  Athos şi  instrucţiuni de a 
acţiona. Între timp situaţia călugărilor români aflaţi sub regimul ocupaţiei militare 
greceşti  s­a  înrăutăţit. De la Athos au  fost trimise  mai  multe scrisori care relatau 
persecuţiile la care erau supuşi călugării români. Primul ministru Titu Maiorescu 
decidea trimiterea la Athos a profesorului I. Mihălcescu şi a diplomatului Dan. La 
Atena  ministrul  Djuvara  a  intervenit  pe  lângă  ministrul  de  externe  Cormilos  în 
favoarea  călugărilor  români.  Acesta  a  manifestat o  atitudine  binevoitoare,  având 
nevoie  de  sprijin  românesc  în  legătură  cu  apropierea  conflictului  militar  cu 
Bulgaria.  Situaţia  călugărilor  români  nu  s­a  modificat  radical,  călugării  greci  şi 
superiorii lor au început însă să dea dovadă de moderaţie în manifestările lor 198 . 
La 26  iulie 1913  ministrul N. Mişu  înainta  lui Titu Maiorescu un raport  în 
care  arăta:  ,,Muntele  Athos  va  fi  autonom,  independent  şi  neutral  sub  garanţia 
tuturor  puterilor  ortodoxe…  Guvernul  va  fi  compus  din  reprezentanţii 
mânăstirilor… va întreţine o trupă de poliţie şi mici vase de coastă… Patriarhul de 
la  Constantinopol  rămâne  pentru  chestii  spirituale  capul  Muntelui  şi  ultima 
instanţă  spirituală”.  La  23  iulie  1913  însă  ambasadorul  Austro­Ungariei, 
196 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 27, f. 278. 
197 
Ibidem, vol. 29, f. 21. 
198 
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 173.
52 Introducere 

Mensdorf,  a  cerut  în  numele  supuşilor  ortodocşi  să  intre  în  rândul  puterilor 
protectoare.  S­a  opus  Anglia  şi  nu  s­a  ajuns  la  o  înţelegere,  o  decizie  finală 
urmând  a  fi  luată  după  rezolvarea  chestiunii  albaneze.  N.  Mişu  sugera  în  finalul 
raportului să se ajungă la o înţelegere cu Grecia ,,care dispune de toate mijloacele 
de a  influenţa atât Patriarhia din Constantinopol,  cât şi pe superiorii  mânăstirilor 
greceşti care sunt în majoritate zdrobitoare… Grija noastră de căpetenie trebuie să 
fie  de  a  obţine  cel  puţin  un  vot  în  Adunarea  de  la  Careia,  fie  prin  cumpărarea 
drepturilor  autonome  ale  unei  mânăstiri  părăsite,  sau  prin  recunoaşterea  chiliilor 
noastre ca mânăstiri independente, ceea ce va fi mai greu” 199 . 
La 3 octombrie ,,Sfânta Comunitate a Sfântului Munte Athos” de la Careia, 
alcătuită  din  conducătorii  celor  20  de  mânăstiri  au  hotărât  păstrarea  sistemului 
existent, transferând drepturile legale ale Imperiului otoman către Regatul grecesc 
şi  respingând  ideea  internaţionalizării  sau  neutralizării.  Atitudinea  Rusiei, 
modificată de la ideea unei neatârnări depline la aceea a unui protectorat comun al 
Marilor  Puteri  asupra  teritoriului  athonit,  era  considerată  de  Patriarhia  de  la 
Constantinopol  ca  o  tentativă  de  ,,slavizare”.  Ea  se  pronunţa  categoric  pentru 
trecerea Muntelui Athos în componenţa statului grec. 
Deşi  diplomaţia  greacă  asigurase  România  de  întregul  său  sprijin  pentru 
cumpărarea  uneia  dintre  mânăstirile  greceşti,  acest  lucru  nu  s­a  materializat. 
Ministerul  Afacerilor  Străine  continua  să  se  ocupe  şi  la  sfârşitul  anului  1913  de 
această problemă. De  la Muntele  Athos  ieromonahul Teodosie Soroceanu reitera 
într­un memorandum solicitările anterioare. 
În cursul anului 1914, până la izbucnirea primului război mondial situaţia a 
rămas  neschimbată. A  început să  funcţioneze  noul regim al Muntelui  Athos, sub 
autoritatea  Regatului  grec.  Ocazia  favorabilă  a  rezolvării  pozitive  a  solicitărilor 
monahilor  români  de  la  Muntele  Athos,  din  vara  anului  1913,  a  fost  pierdută  în 
mare  parte  datorită  lipsei  de    fermitate  a  guvernanţilor  români.  ,,Putem  ca  atare 
înregistra  un  eşec  într­o  problemă  care  îşi  avea…  suficiente  îndreptăţiri  din 
punctul  de  vedere  al  unui  întreg  trecut  istoric  al  ortodoxiei  româneşti,  dar  şi  din 
punct de vedere naţional” 200 . 
În anul 1914 izbucnea la schitul românesc Prodrom un conflict între călugări 
şi  arhimandritul  Antipa  Dinescu  acuzat  de  nerespectarea  regulamentului  adoptat 
în anul 1891. Arhimandritul era dat afară cu forţa din funcţie şi din schit. Trimis 
să soluţioneze conflictul consulul general al României  la Salonic, G. C. Ionescu, 
constata  în  februarie  1915  că  răzvrătirea  a  fost  condusă  de  monahii  greci  ai 
mânăstirii  Lavra,  iar  înlăturarea  arhimandritului  Dinescu  a  fost  ilegală.  Consulul 
ajungea la următoarea concluzie: ,,dezordinea şi necinstea bănească care domnesc 
în  mânăstirile  greceşti,  se  va  înrădăcina  şi  la  Prodrom,  satisfăcând  pe  călugării 

199 
A.M.A.E., fond 71, dosar 20/1912, B 13, vol. XIV, f. 74. 
200 
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 177.
 Introducere  53 
răzvrătiţi, iar mânăstirile greceşti nădăjduiesc să­şi împlinească voia ca în Sfântul 
Munte să nu existe mănăstire sau schit românesc independent” 201 . Conflictul de la 
schitul  Prodrom  a  continuat  între  anii  1914­1917  şi  a  reizbucnit  în  martie  1919 
când  călugării  exilaţi  au  fost  reinstalaţi  la    conducerea  schitului  cu  ajutorul 
autorităţilor elene 202 . 
În  decembrie  1922  Mitropolia  română  propunea  Ministerului  Afacerilor 
Străine  aducerea  în  ţară,  cu  ajutorul  autorităţilor  greceşti,  a  celor  4  călugări 
turbulenţi care prin repetate răzvrătiri determinaseră îndepărtarea a 5 stareţi de la 
conducerea schitului Prodrom 203 . 
În anul 1926 printr­o Cartă constituţională, votată de cele 20 de mânăstiri şi 
confirmată de guvernul de la Atena, se instituţionaliza păstrarea vechii organizări 
a  Sfântului  Munte,  consfinţindu­se  situaţia  preponderentă  a  elementului  naţional 
grecesc 204 . Noua Cartă constituţională cuprindea obligativitatea cetăţeniei elene a 
monahilor,  inalienabilitatea  pământului  peninsulei,  supravegherea  administrativă 
de către statul elen printr­un guvernator, unele avantaje fiscale 205 
Situaţia  monahilor  români  de  la  Muntele  Athos  devenea  din  ce  în  ce  mai 
grea.  Astfel  în  anul  1928,  călugării  chiliei  româneşti  Gavanitzica  (Provata)  erau 
izgoniţi, iar avutul lor era confiscat pentru că refuzaseră să oficieze slujba în limba 
greacă  şi  să  vândă  la  un  preţ  mic  averea  lor  mânăstirii  greceşti  Lavra 206 .  În 
octombrie  1929,  legaţia  României  de  la  Atena  propunea  Ministerului  Afacerilor 
Străine  măsuri  pentru  îmbunătăţirea  situaţiei  materiale  a  monahilor  români  de  la 
schitul Prodrom  şi continuarea demersurilor de pe  lângă autorităţile elene pentru 
plata despăgubirilor cuvenite pentru metocul din insula Thassos 207 
În  august  1934  într­un  memoriu  adresat  de  Sfântul  Sinod  al  Patriarhiei 
Române ministrului de externe Nicolae Titulescu se solicita menţinerea numărului 
monahilor  români  athoniţi  şi  obţinerea  autonomiei  schitului  Prodrom  precum  şi 
înapoierea proprietăţilor confiscate din insula Thassos 208 . 
În  timpul  celui  de­al  doilea  război  mondial,  în  cadrul  politicii  duse  de 
România  de  sprijinire  a  populaţiei  aromâne  din  Grecia,  n­au  fost  uitaţi  nici 
monahii  athoniţi  români.  În  1943  schitul  românesc  Prodrom  primea  ajutoare  din 
partea statului român 209 . 
După 1945, în condiţiile în care monahii români de la Muntele Athos nu au 
mai primit ajutoare din România, au ajuns într­o situaţie materială precară. În anul 

201 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 29, f. 74. 
202 
Ibidem, f. 254­255. 
203 
Ibidem, vol. 30, f. 31. 
204 
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 177. 
205 
A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 30, f. 69­70. 
206 
Ibidem, f. 101. 
207 
Ibidem, f. 168­171. 
208 
Ibidem, fond Problema 15, vol. 21, f. 35­36. 
209 
Ibidem, fond Problema 18, vol. 1, f. 152­153
54 Introducere 

1958  Biserica  ortodoxă  română,  prin  preotul    Moisescu,  a  iniţiat  o  acţiune  de 
ajutorare a lor, trimiţând două vagoane de alimente precum şi obiecte bisericeşti. 
Ambasadorul  ceh  la  Atena  semnala  ambasadei  române  din  Grecia,  situaţia  ,,de 
mizerie” în care se aflau călugării români athoniţi, fapt ce determina organizarea 
unei noi acţiuni de ajutorare 210 . 
În condiţii materiale grele, supuşi unor multiple presiuni, monahii români de 
la  Muntele  Athos  şi­au  continuat  existenţa,  încât  ,,din  cele  peste  700  de  aşezări 
monahale existente azi, 72 sunt cunoscute ca româneşti, cele mai importante fiind 
schiturile Prodromul şi Lacul” 211 . 
Interesul  societăţii  româneşti  pentru  Muntele  Athos,  manifestat  încă  din 
secolul  al  XIV­lea,  s­a  menţinut  de­a  lungul  veacurilor,  cu  atât  mai  mult  cu  cât 
acesta a fost inima ortodoxiei, loc de înaltă trăire sufletească. 
Opera de deznaţionalizare a românilor sud­dunăreni a continuat şi după cel 
de­al  doilea  război  mondial.  În  toamna  anului  1945  erau  închise  şcolile  şi 
bisericile româneşti din Albania, în februarie 1946, şcolile române din Grecia, în 
anul  1947  şcolile  române  din  Bulgaria  şi  în  anul  1948  bisericile  române  din 
Grecia. 
În  ceea  ce  priveşte  situaţia  românilor  din  Valea  Timocului  atât  cei  din 
Bulgaria cât şi cei din Iugoslavia, lipsiţi cu totul de posibilitatea de a se instrui şi 
ruga în limba maternă, au fost supuşi unui proces de asimilare accelerat, încât este 
un miracol că şi­au menţinut identitatea etnolingvistică. 
Statul român, intrat şi el în sfera de influenţă comunistă a continuat totuşi să 
plătească  într­o primă etapă  indemnizaţiile personalului didactic şi  bisericesc din 
Peninsula Balcanică. Sporadicele intervenţii diplomatice pe lângă guvernele celor 
patru state balcanice nu s­au soldat cu succese. Ca urmare, românii sud­dunăreni 
au fost abandonaţi şi statul român a dispus şi el prin decretul nr. 159 din 22 iulie 
1948, încetarea funcţionării şcolilor străine din ţară. 
În ciuda condiţiilor deosebit de grele, românii  sud­dunăreni şi­au păstrat în 
următoarele patru decenii, în mare măsură, limba, obiceiurile şi conştiinţa propriei 
identităţi  în  aşa  fel  încât,  după  anul  1990,  în  toate  ţările  din  zonă,  au  început  să 
apară  publicaţii  proprii,  societăţi  culturale,  iar  limba  a  început  să  fie  folosită  în 
învăţământ, mass­media etc. 

* 
*        * 

210 
Românii de la sud de Dunăre. Documente, p. 364. 
211 
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 255.
Introducere  55