Ex.

2
În nuvela psihologică a lui Ioan Slavici Moara cu noroc se poate identifica modernitatea scrisului său
prin anumite particularități de ordin estetic, la o analiză a membranei textului. Se pot identifica o atenție fină a
detaliilor, în special cele care conturează personajul lui Slavici cât și dimensiunea frescei sociale. Psihologia
personajelor pendulează asupra crispării morale, cauzată de procesul iremediabil de dezumanizare prin cedarea
voinței în fața temei parvenirii: „Ghiţă rămase câtva timp încremenit şi cu ochii ţintiţi la dânsul”, Ghiţă ar fi avut
poftă să sară la el şi să-l sfâşie în bucăţi, dar nu putea, pentru că ceilalţi doi erau în apropiere şi ar fi trebuit să
mântuie prea iute cu dânsul. Îi era parcă-i seacă sângele din vine când vedea pe Lică la banii ce-şi adunase para
cu para, dar acum era legat şi trebuia să se stăpânească. Observăm în această abținere a voinței și a deciziilor un
proces cu substrat psihanalitic: refularea, aspect susținut de opinia critică a lui George Munteanu care consideră
nuvela drept „studiu de psihologie abisală, de psihologie a refulării 1. Ideea Zaciu plusează în acestă scriere cu
cearcăne psihanalitice „obsesia torturantă2”care se conturează în compoziția psihologică a personajului său, în
formarea și metamorfoza eroului său, în care se reflectă lupta între demnitate și capitularea în fața haosului, a
forțelor care îi depășesc capacitatea de înțelegere a lucrurilor.
În cele două personaje antinomice ale lui Ioan Slavici Lică și Ghiță se poate cristaliza, prin sinteza
celor două dimensiuni ale voinței și ale axiomei psihologice un singur personaj, complex, care neagă orice
posibilă asociere cu personajul clasic, rece. Lică, personajul deja dezumanizat și Ghiță simbol al procesului de
dezumanizare, de dezintegrare axiologică socială prin faptele lipsită de imagine etică alcătuiesc un singur erou
aflat în criză morală și de existență a sinelui, dacă s-ar aplica dublarea celor doi poli opuși într-o singură
dimensiune, într-un context singular.
Conflictele în nuvela lui Slavici sunt puternice, nu superficiale sau incomplete. Personajul nu este rigid,
ci complex și o victimă a propriul declin, al propriei refulări. Prin aceste detalii tehnice, se poate concluziona
faptul că scrierea lui Slavici are reminiscențe moderne, argumente care se încadrează într-o literatură „nouă”,
diferită de cea tradițională.

3. În Rondelul crinilor de Al. Macedonski este conturată o dimensiune estetică specifică curentului simbolist,
printre care amintim: ideea de muzicalitate pe care o promova estetica simbolistă (refrenul „ În crin e beția cea
rară/”), simbolul crinului care incifrează mesajul textului, care antrenează prin epitetul „beția cea rară” simțurile,
dimensiunea olfactică și vizuală. Emoția interioară a poeziei este creată de imaginea beției, care denaturează
natura moartă „ Deși când atinși sunt de vară,/ mor pâlcuri sau mor singuratici” „În ei mă sorbiră, extatici”/ Și
pe arupi de rai mă purtară/ În crini e beția cea rară”. Dimensiunea extatică e sugerată de starea de beție cauzată
de mirosul crinilor. Se observă o atmosferă halucinantă în această poezie în care instanța lirică se cufundă într-o
proiecție lipsită de substanță reală.
1. Caragiale nu are o simplă conștiință satirică cu care evidențiază defectele societății românești, ci și un mijloc
de evidențiere a construcției textuale, a substraturilor pe care le proiectează într-o mai bună înțelegere a
sensurilor macrotextuale în cartea Câteva păreri „Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se
gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne — să lăsăm
încolo orice modestie; căci e știut că din discuție răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe
de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuției; dacă n-am da pe de lături,
ar înceta poate discuția prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai țâșni adevărul? Caragiale îndeamnă la o atitudine
critică de interpretare a compoziției metatextuale, a adevărului care de cele mai multe ori este ignorat sau
deplasat de forma reală a sensului. Românii sunt blocați la nivelul epidermic al sensului, în loc să interpreteze,
după o categorică înțelegere a formelor reale și ignorare a celor care nu au fond util, din punct de vedere estetic,
astfel că textul lui Caragiale este o critică constructivă și destructivă în același timp. Se insistă în fond pentru
promovarea propriei idei, fără preluarea fără conștient a unui discurs care nu aparține persoanei care încearcă să
transmită un mesaj, dar mai ales un talent care să se reflecte în nuanța scrierii sale: „Pentru a face o operă de
artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent și iar talent. Am zis într-adins viabilă, pentru ca dintru început să
diminăm din discuție ideea de durabilitate, atât de străină în discuție. Adesea literații fac greșeala (după părerea
noastră, mare) de amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămâne? Cât
timp va rămânea? Așa întrebări sunt absolut afară din chestie. Întrebarea noastră, față cu o lucrare de artă, nu
poate fi decât aceasta: opera aceasta viază? Căci, încă o dată, dacă are viață, aibă-o pentru azi, mâine sau pentru
veacuri - ea va fi trăit, și asta e condiția ființei: viața, nu durata vieții.” Oamenii trebuie să aprecieze opera, nu

1
Nicolae Manolescu- Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008,
p. 444
2
Idem, ibidem
durata de viață a acesteia în conștiința critică, în invocarea acesteia în contextul unui discurs îngust, astfel că
talentul obsesiv „Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent și iar talent.” este factorul
principal al genezei unei opere de artă.
Talentul este reluat și în alt context de Caragiale „Dar să ne întoarcem la talent. Ce este talentul?De!
aceasta este nu prea ușor de spus, dar poate nu de tot imposibil. Mai întâi, nu trebuie să ne grăbim. Apoi, voi
cere voie cititorului să amânăm răspunsul la această întrebare pănă după ce vom fi dat un răspuns la o altă
întrebare, și anume: ce este lipsa de talent? Orice suflet de om, fie acesta un gușat, fie cel mai rafinat artist, are o
coardă întinsă, gata să sune, așa ca să-l mulțumească până la un grad ce s-ar putea numi fericire, la contactul
unor anumite împrejurări.” Este interesant faptul că Ion Luca Caragiale încearcă să definească talentul atât din
punct de vedere logic cât și ilogic, dacă s-ar aduce în vigoare delimitările categorice ale definiției ca noțiune
specifică domeniului logică și argumentare; însă este suspendată această definiție. Este în esență Caragiale cinic:
„Gușatul, mâhnit cine știe de ce, moțăie seara pe prispa colibii, cu ochii jumătate închiși, cu figura gravă, care n-
ascunde, poate, nici un gând. Atunci, în față-i se ridică încet de peste coama dealului discul lunii, iar printre
prunii din grădină pornește deodată recitativul amețitor al privighetorii. La aceste atingeri materiale, gușatul
ridică fruntea, își pierde gravitatea normală, deschide ochii mari la lumină, apleacă urechea și ridică degetul
către locul de unde vine cântarea, zâmbind luminos cu inefabila satisfacție a dobitocului pe care ai nemerit să-l
scarpini tocmai unde-l mănâncă: e bine - e frumos!” Satisfacția celui ignorant este în fond redată de incisivitatea
acestuia în „ochi cu jumătate închiși.” Se pendulează într-o formă sau alta a unui posibil model de creare a unei
poziții, astfel că frumosul nu are o formă categorică de poziționare în esența scrisului. Dubla apartenență este
redată în conștiința subterană a textului, în care ceea ce se poate etala într-un text rămâne suspendat între înțeles
și neînțeles.