ECOLOGIE ŞI PROTECŢIA

MEDIULUI
-referat-

TEHNOLOGIA ULEIURILOR
VEGETALE. APE UZATE DIN
INDUSTRIA ULEIURILOR VEGETALE
 CUPRINS

1. PLANTELE OLEAGINOASE
1.1. Structura morfologică a seminţelor oleaginoase
1.2. Compoziţia chimică a seminţelor oleaginoase
1.3. Floarea-soarelui
1.4. Soia
1.5. Rapiţa
1.6. Ricinul
1.7. Maslinele
2. TEHNOLOGIA ULEIURILOR VEGETALE ALIMENTARE
2.1. Schema tehnologică de obţinere a uleiurilor vegetale alimentare
2.2. Recepţia canlitativă şi calitativă
2.3. Curăţirea seminţelor
2.4. Uscarea
2.5. Depozitarea
2.6. Descojirea
2.7. Măcinarea materiilor prime oleaginoase
2.8. Prăjirea materialului oleaginos
2.9. Presarea
2.10. Extracţia
2.10.1. Pregătirea materialului pentru extracţie
2.10.2. Extracţia propriu – zisă
2.10.3. Distilarea miscelei
2.10.4. Recuperarea solventului din şrot
3. RAFINAREA ULEIURILOR VEGETALE
3.1. Dezmucilaginarea, degumarea uleiurilor vegetale
3.2. Neutralizarea acidităţii libere a uleiurilor vegetale
3.3. Uscarea uleiului
3.4. Decolorarea (albirea) uleiurilor
3.5. Vinterizarea uleiurilor
3.6. Dezodorizarea uleiurilor
4. POLUAREA APEI
5. APELE UZATE DIN INDUSTRIA ULEIURILOR VEGETALE
6. SUBPRODUSE ŞI DEŞEURI
BIBLIOGRAFIE
 1. PLANTELE OLEAGINOASE

Uleiurile şi grăsimile vegetale se găsesc în natură în ţesutul plantelor, fiind concentrat

în seminţe, în pulpă, în sâmburele fructelor, în tuberculi sau în germeni. Pentru ţara
noastră principala materie primă o reprezintă plantele oleaginoase producătoare de
seminţe.
Seminţele separate de planta mamă reprezintă germenele unei viitoare plante. În timpul
formării şi maturizării seminţelor oleaginoase, în celule are loc o acumulare de substanţe
oleaginoase (grăsimi, albumine, hidranţi de carbon), care au rolul de a asigura germenului
funcţiile vitale, până când acesta devine capabil să-şi asigure singur hrana minerală din
sol şi aer. Prezenţa acestor substanţe hrănitoare, determină valoarea seminţelor
oleaginoase ca materii prime pentru obţinerea uleiului vegetal.
Conţinutul de materie grasă în aceste părţi ale plantei este foarte variabil. La plantele
cultivate pentru producţia de uleiuri vegetale, conţinutul de ulei în seminţe, fructe şi
tuberculi, variază între 18 şi 60%.
Dintre plantele oleaginoase în care uleiul este concentrat în seminţe amintim: floarea
soarelui, soia, rapiţa; ca plante producătoare de fructe oleaginoase: măslinul, cocotierul,
palmierul; tuberculi oleaginoşi produc arahidele, iar germeni oleaginoşi conţine
porumbul.
Ca materii prime în întreprinderile de ulei din România se folosesc seminţele plantelor
oleaginoase şi germenii de porumb (deşeuri oleaginoase).

1.1. Structura morfologică a seminţelor oleaginoase

Seminţele oleaginoase se compun din două părţi principale: miezul şi coaja.

 Miezul cuprinde embrionul, două cotiledoane şi ţesutul nutritiv, denumit
endosperm. Cotiledoanele şi endospermul cuprind substanţe nutritive de rezervă, care se
consumă în perioada iniţială a dezvoltării plantei noi din embrion.
 Coaja constituie învelişul exterior al seminţelor şi are rolul de a le apăra
împotriva deteriorărilor de ordin mecanic (şocuri), chimic (acţiunea gazelor şi aerului) şi
biochimic (acţiunea enzimelor).
În funcţie de grosimea şi aderenţa cojilor de miez, seminţele oleaginoase se împart în
seminţe decorticabile (floarea soarelui, soia, ricin) şi seminţe nedecorticabile (inul,
rapiţa).
Seminţele oleaginoase ca orice organism, se compun dintr-un număr mare de celule. O
celulă este înconjurată de membrană, iar în interiorul ei se găsesc: eleoplasma, granulele
de proteine (aleuron), nucleul şi alţi compuşi organici.

1.2. Compoziţia chimică a seminţelor oleaginoase

Pe lângă lipide, seminţele oleaginoase conţin în proporţii mari proteine, zaharide şi apă.
În cantităţi mici se găsesc fosfatide, steride, ceruri, substanţe colorante şi alţi compuşi
chimici, care se extrag o dată cu uleiul şi poartă numele de substanţe care însoţesc
materia grasă.
 Raportul cantitativ între miez şi coajă variază în limite destul de largi. Astfel: la
seminţele de floarea soarelui, conţinutul de coajă este 23 – 27%, la cele de soia între 6 –
10%, la seminţele de in şi rapiţă între 4 – 6%.
Compoziţia chimică este alcătuită din:
 Lipide sunt esteri ai alcoolilor cu acizii graşi. În funcţie de natura alcoolilor
conţinuţi în molecula lor, lipidele se clasifică astfel: lipide simple şi lipide complexe.
(ANEXA 2)
 Proteinele se cumulează mai ales în miezul seminţelor, în timp ce coaja
conţine o cantitate mică de proteine. În timpul prăjirii seminţelor, proteinele suferă
modificări structurale, dintre care cea mai importantă o constituie denaturarea termică.
 Gliceridele sunt grăsimi vegetale, care după starea lor de agregare se împart
în: grăsimi lichide sau uleiuri şi grăsimi solide la temperatura mediului ambiant. La
rândul lor uleiurile se împart în uleiuri sicative, semisicative şi nesicative. În contact cu
aerul, uleiurile sicative au proprietatea de a se transforma după 5-6 zile într-o peliculă
elastică şi rezistentă la intemperii.
 Zaharurile sunt substanţe extractive neazotate, care se găsesc în seminţele
oleaginoase, sunt mai uşor sau mai greu asimilabile, în funcţie de grupa din care fac
parte.
 Apa se găseşte în seminţele oleaginoase în proporţie variabilă, în funcţie de
categoria seminţelor şi calitatea lor.
 Substanţele minerale sunt reprezentate de macroelemente (C, H, N, S, K, Na,
Ca, P, Fe) şi microelemente (Mg, Zn, I, Mo, Mn) şi sunt în proporţii variabile funcţiede
soi, afrofond, etc.

1.3. Floarea soarelui

Floarea soarelui (Helianthus annuus), face parte din familia compozitelor, este
originară din America centrală şi a fost adusă în Europa în secolul al XVI –lea .
În prezent floarea soarelui constituie una din principalele culturi oleaginoase, în
producţia mondială de seminţe oleaginoase ocupă locul al doilea după soia.
Sămânţa de floarea soarelui se compune din învelişul exterior (coaja), o pieliţă subţire
(tegumentul) şi miezul.
Coaja conţine puţin ulei (0,7 – 1%), componenţii principali ai acesteia fiind celuloza şi
nemiceluloza. Coaja are o structură poroasă, din care motiv absoarbe o cantitate mare de
ulei, ceea ce îngreunează procesul de extragere a uleiului la presare.
Lipidele (uleiul), proteinele şi substanţele extractive neazotate sunt concentrate în
miezul seminţelor.
Cojile care rezultă la decorticarea seminţelor se folosesc în întreprinderile de ulei drept
combustibil, sau ca materie primă pentru fabricarea furfurolului, un solvent utilizat la rafinarea
uleiurilor.
Ulei natural de floarea-soarelui este de o culoare ceva mai inchisa, avand in plus o aroma
distincta, de planta, pe care variantele prelucrate nu o mai pastreaza.
Este foarte bogat in vitaminele E si F, in acizi grasi nesaturati (extrem de sanatosi
pentru inima si vasele de sange), precum si in substante cu efecte antiinfectioase,
stimulatoare ale activitatii hormonale, regenerative etc.
 Caracteristile calitative ale semintelor de floarea-soarelui destinate industrializarii sunt,
in principal, urmatoarele:
► continutul in umidiatate
► continul de corpuri stặine
► seminte cu defecte
► masa hectolitrcica a semintelor de floarea-soarelui variaza intre 40 si 42 kh/hl
Caracteristicile fizice ale uleiului din floarea soarelui:
densitatea la 20 grade = 0,92;
vascozitate (CST) la 20 grade = 55 - 61;
punctul de fuziune = - 16 grade;
punctul de rupere = - 5 grade;
PCI (Kcal/kg) = 9032;
Amplitudinea autoinflamarii = 30. minerale.
In ultima perioada se discuta tot mai mult de folosirea uleiurilor vegetale ca biocarburanti.
Uleiul din floarea soarelui, utilizat ca si carburant are avantajul ca este usor de pastrat, este
stabil, nu este periculos, este putin poluant, nu are risc foarte mare de inflamare si are un
indice de evapoare aproape de zero. Uleiul din floarea soarelui contine intre 10-15% oxigen,
ceea ce duce la ameliorarea combustiei si la diminuarea nivelului poluarii.
Utilizarea florii soarelui in constructii este un alt motiv de cultivare a acestei plante
Prin industrializare, dupa extragerea uleiului, raman sroturile, utilizate ca sursa de
proteina in hrana animalelor si materie prima pentru concentrate de proteine in industria
mezelurilor.
Din cojile semintelor se fabrica furfurolul folosit in industria fibrelor artificiale, a
maselor plastice. Macinate, cojile se folosesc la fabricarea drojdiei furajere, circa 150
kg /tona produs.

1.4. Soia

Soia (Glyccine hispita Max), face parte din familia leguminoaselor şi este o plantă
originară din China. În prezent soia este prima cultură oleaginoasă din lume ca producţie
de ulei. Ca toate leguminoasele, planta de soia prezintă pe rădăcină nodozităţi pe care se
găsesc bacterii fixatoare de azot, care trăiesc în sol şi au capacitatea de a fixa în
combinaţii organice azotul atmosferic, îmbogăţind astfel solul în azotul necesar
dezvoltării plantelor.
Soia are multiple întrebuinţări, fiind o plantă bogată atât în ulei, cât şi în proteine.
Astfel, făina de soia este un produs de o mare valoare nutritivă, iar şrotul de soia este
unul din cele mai bune nutreţuri.
Din uleiul de soia se recuperează lecitina, folosită ca emulgator în fabricarea
margarinei, în industria cosmetică şi farmaceutică, la fabricarea ciocolatei, etc.
Fructul plantei de soia este o păstaie care conţine trei pana la cinci seminte. Samanta de
soia constituie 8-9% din greutatea semintelor.
Samanta de soia este acoperita cu cu o coaja subtire, concrescuta de miez,
sfaramicioasa si care se separa usor.
Soia are multiple intrebuintari astfel ca faina de soia are o mare valoare nutritiva.
 Ca forma semintele de soia seamana cu boabele de mazare, fiind putin aplatizate.
Culoarea semintelor variaza de la galben pana la maro-deschis; exista si varietati de
culoare neagra si pestrita.

1.5. Rapiţa

Rapita (Brassica oleracea), face parte din din familia crucifelerol.

Se cultiva ca planta oleaginoasa din secolul XVI-lea. Inrudit cu rapita este mustarul
negru care contine 23-28% ulei. Se cultiva doua varietati de rapita: rapita colz si rapita
naveta.
Rapita colz are forma de pastaie cu 4-7 seminte si un continult ridicat de ulei (38-44%).
Rapita naveta are seminte mai marunte decat varietatea colza, cu un continut de ulei 33-
38%.
Uleiul vegetal extras din seminţele de rapiţă are două mari întrebuinţări în domeniul
alimentar şi domeniul biocombustibilului. Pretabilitatea şi eficienţa culturii fiind raportată
diferenţiat la aceste utilizării şi la posibilităţile de valorificare a produsului finit.
Uleiul vegetal de rapiţă este astfel utilizat în:
» industria agroalimentară,
» industria combustibililor.
Se situeaza pe locul cinci, sub aspectul productiei de ulei comestibil, intre plantele
oleaginoase.
Uleiul de rapita are largi utilizari industriale si alimentare ; turtele de rapita obtinute din
procesare au o buna valoare furajera, fiind bogate in proteine(38-42%), glucide si saruri
minerale ; paiele de rapita se folosesc in industria materialelor de constructii ;
Rapita se recolteaza timpuriu, motiv pentru care constituie o buna premergatoare pentru
grau si orzul de toamna ;
Rapita este o excelenta planta melifera timpurie( asigura circa 50 kg miere/ha)

1.6. Ricinul

Ricinul (Ricinus communis) face parte din familia euphorbiaceelor. Se cultiva din
timpurile cele mai vechi mai ales in China si Egipt, unde uleiul de ricin a fost folosit ca
medicament. Fructul ricinului este o capsula formata din trei componente, in care se
gaseste cate o seminta.. Samanta de ricin este acoprrita cu o coaja care nu este
concrescuta cu endospermul. In aceasta se geseste tesut bogat in ulei. Continutul de ulei
al cojii variaza intre 2.5 si 3.3 %.
Uleiul de ricin terapeutic nu este toxic. Efectul toxic, in cazul ingerarii de seminte, se
manifesta prin coagularea fibrinei, aglutinarea eritrocitelor, lezarea peretilor vaselor
sanguine, iritarea mucoasei gastro-intestinale, leziuni hepatice si renale. Ingerarea a 5-6
seminte de catre un copil sau 10 seminte de catre un adult poate provoca moartea
acestora.
Ricinul este un arbust adus din India in Europa cu milenii in urma.
Fructul de ricin este o capsula formata din trei compartimente, in care se gaseste cate o
samanta
 Semintele de ricin ,asemanatoare boabelor de fasole, au forma ovaidala_alungita, cu
suprafata neteda si lucioasa. Ele sunt pestrite: pe un font cenusiu-albastru pana la brun
roscat se afla un mosaic de alb pana la brun deschis.

1.7 Mǎslinele
 
Este la ora actuala cel mai folosit ulei in diversele tratamente naturiste, atat intern, cat
si extern.
Avand o culoare verzuie (datorata continutului de clorofila) si un gust usor aromat,
uleiul de masline este un excelent reintineritor, un protector al vaselor de sange si al
aparatului cardiac, un antiinfectios bland si eficient
Uleiul de masline trebuie realizat dupa standarde internationale, tinand cont de metoda
de producere, de nivelul de aciditate si de caracteristicile organice.
Culoarea nu dovedeste intotdeauna calitatea uleiului. Nuanta unui bun ulei de masline
poate sa varieze de la verde (daca are clorofila ca element principal) pana la galben auriu
(daca are caroten);
Gustul si mirosul uleiului de masline sunt excelente. Daca uleiul este putin amar, asta
inseamna ca maslinele nu au fost pe deplin coapte atunci cand au fost culese.. Aciditatea
uleiului de masline nu trebuie sa depaseasca 3.3 grade.
In Grecia, este considerat a fi cel mai bun ulei acela care nu depaseste 0.5 grade
aciditate.
Metodele de culegere, depozitare si presare a uleiului de masline pot afecta nivelul de
aciditate. Oxidarea este cauza cea mai importanta care duce la deteriorarea uleiului de
masline. Localnicii simt dupa miros daca uleiul este deteriorat sau nu.
Sunt folosite procese de filtrare pentru a indeparta sedimente si reziduuri obtinand
astfel ulei de masline extra virgin cu aciditate sub 1%.
Asemeni vinurilor distinse, uleiul de masline este evaluat in functie de gust si de nivelul
aciditatii inaintea imbutelierii.
Proprietatile (aroma, culoarea, valoarea nutritiva) fiecarui tip de ulei sunt influentate de
calitatea solului, climat, varietea si varsta maslinilor, metodele de obtinere.
Daca procesul de obtinere s-a desfasurat corespunzator, uleiul pastreaza in intregime
savoarea, aroma si proprietatile nutritive ale maslinelor din care a fost extras.
In tari dezvoltate se consuma mai mult peste, fructe si legume proaspete iar principala
sursa de grasimi este uleiul de masline.
Acesta contine grasimi monosaturate ce au un important rol in impiedicarea acumularii
de colesterol, reducand depozitele asimilate.
Uleiul de masline ofera si alte beneficii, fiind bogat in antioxidanti si vitamine cu efect
de prevenire a imbatrinirii celulelor.

2. TEHNOLOGIA ULEIURILOR VEGETALE ALIMENTARE

2.1. Schema tehnologică de obţinere a uleiurilor vegetale alimentare

Operaţiile care se desfăşoară într-o fabrică de ulei sunt de două tipuri: operaţii

pregătitoare (I) şi operaţii de prelucrare (II).Prima grupă de operaţii cuprinde recepţia,
curăţirea, uscarea şidepozitarea. În cea de-a doua grupă se încadrează toate operaţiile de
transformare a materiei prime pregătite în vederea prelucrării până la obţinerea
produsului finit.
SEMINTE OLEAGINOASE

cantitativã
Receptie
calitativã

Depozitare

Curãtire

Uscare

Descojire (decorticare)

Mãcinare

Tratament hidrotermic (prãjire)

Presare Extractie cu solventi

BROCHEN ULEI BRUT MISCELÃ SROT

(turte de presã) DE PRESÃ

Distilare Desolventizare

ULEI BRUT DE EXTRACTIE

Rafinare
-Desmucilaginare
-Neutralizare
-Spãlare
-Uscare
-Decolorare
-Winterizare (deceruire)
-Dezodorizare
ULEI RAFINAT

P e n t r u   o b ţ i n e r e a   u l e i u r i l o r   v e g e t a l e   s e   f o l o s e s c   c a materie primă
seminţele oleaginoase ( floarea - soarelui, soia, in, rapiţa, susan). La noi în ţară se
utilizează seminţele de floarea-soarelui. Seminţele de floarea-
s o a r e l u i   d u p ă   r e c o l t a r e   s u n t transportate la fabricile de ulei unde are loc
recepţia cantitativă şi calititivă.

2.2. Recepţia canlitativă şi calitativă se realizează prin cântărirea autocamioanelor sau

vagoanelor încărcate cu seminţe
d e   f l o a r e a   s o a r e l u i   p e   c â n t a r   p o d   -   b a s c u l .   Î n t r e   c a n t i t a t e a cântărită şi
cea facturată se admite o diferenţă de până 11%. În caz contrar se face recântărirea în
prezenţa unui delegat neutru.
Recepţia calitativă se efectuează prin luarea de probe cu ajutorul sondei din mai multe
locuri ale mijlocului de transport. Se amestecă probele, se reduce cantitate prin metoda
sferturilor  până se ajunge la o probă omogenă de 2 kg. Jumăte din probă
e s t e   t r i m i s ă   p e n t r u   a n a l i z e l e   d e   l a b o r a t o r   ,   i a r   j u m ă t a t e   s e  păstrează în
recipient ermetic închise, pentru cazurile de litigiu.
Analizele de laborator constau în examinarea aspectului şi gustului
seminţelor, determinarea umidităţii, masa hectolitrică, determinarea conţinutului de
corpuri străine şi a conţinutului de grăsime. După standard conţinutul de corpuri străine
trebuie să fie max. 2% iar umiditate max. 9%. Daca aceşti indici de calitate diferă faţă de
standarde, recepţia se face la cantitatea utilă.

2.3. Curăţirea seminţelor

Seminţele oleaginoase conţin impurităţi care trebuiesc separate. Aceste impurităţi pot fi
grupate în:
* impurităţi metalice - cuie, şuruburi, alte bucăţi de metal ;
* impurităţi minerale - bucăţi de pământ, pietre, praf;
* impurităţi organice neoleaginoase - pleavă, paie ;
* impurităţi oleaginoase - seminţe seci, seminţe carbonizate, spărturi, seminţe din
alte sorturi decât cel recepţionat
Îndepărtarea acestor impurităţi se realizează în două etape :
 înainte de depozitare - precurăţire - când se elimină cea. 50% din impurităţile
iniţiale din loturile de seminţe neomogene, cu % ridicat de impurităţi şi pericol de
degradare;
 la trecerea în fabricaţie - postcurăţire - după care conţinutul remanent de
impurităţi este de 0,3 - 0,4%.
Există mai multe modalităţi de separare, în funcţie de felul impurităţilor, astfel:
1. separarea impurităţilor feroase - se bazează pe proprietăţile magnetice ale
acestora şi se realizează cu ajutorul magneţilor naturali sau a electromagneţilor
Această separare se execută înaintea tuturor operaţiilor din cadrul procesului
tehnologic în vederea evitării defectării utilajelor;
2. separarea pe baza diferenţei de mărime - operaţie asemănătoare celei din
industria morăritului - se bazează pe mişcarea (rectilinie-circulară sau vibratorie)
unui strat sau mai multor straturi de particule la suprafaţa unor site orizontale sau
înclinate- prevăzute cu perforaţii (site) prin care cad unele componente ale
amestecului. Utilajele folosite sunt asemănătoare celor din industria morăritului:
site cu mişcare rectilinie, circulară sau vibratorie;
3. separarea pe baza diferenţei de masă volumică - se efectuează cu ajutorul unui
curent de aer care trece peste amestecul de seminţe şi impurităţi antrenând
impurităţile mai uşoare decât seminţele. Separarea are loc la o viteză a curentului
de aer mai mare decât viteza de plutire. Curentul de aer poate fi ascendent (cel
mai des întâlnit) sau orizontal.
 Ca utilaje principale, în fabricile de ulei din ţară, se folosesc: vibroaspiratorul şi
precurăţitorul pentru precurăţirea seminţelor; postcurăţitorul şi tararul cu aspiraţie ce
funcţionează atât pe principiul diferenţei de mărime, cât şi a diferenţei vitezelor de
plutire; buratul, folosit pentru curăţirea seminţelor de in şi rapiţă şi precurăţirea
seminţelor de soia; separatori magnetici.
După curăţire, seminţele oleaginoase sunt supuse unui proces de uscare, în care se
îndepărtează cel puţin 4% din conţinutul de umiditate al seminţelor (de la 12-14% iniţial
se ajunge la 8-10% umiditate în final).Scopul uscării este de a evita fenomenele de
autoîncălzire şi autoaprindere, prin încetinirea proceselor chimice şi biochimice.
Temperatura de uscare este limitată în masa seminţelor la 60°C pentru a evita, în cazul
unor temperaturi mai ridicate, denaturarea termică a proteinelor şi degradarea calităţii
uleiului din seminţe.
Uscătoarele folosite la noi în ţară se bazează pe principiul uscării prin contact şi
convecţie, fiind de tip rotativ cu tambur orizontal, coloane verticale sau cu fascicole
tubulare, care pot lucra la presiune atmosferică sau sub vid, uscătoare în strat fluidizat-
uscătoare pneumatice.

2.4. Uscarea s e   r e a l i z e a z ă   î n a i n t e a   d e p o z i t ă r i i   p r i n condiţionarea seminţelor,

pentru ca la umidităţi mai mari de 9 -11% timpul de păstrare se reduce considerabil şi
sunt favorizate procesele de încolţire şi respiraţie.Uscarea se realizează în uscătoare
de diferite tipuri dintre c a r e   a m i n t i m   u s c ă t o r u l   c u   t a m b u r   r o t a t i v   s a u  
u s c ă t o r u l   c u coloana de tip Bühller, în care seminţele circulă în contracurentcu aerul
cald.

2.5. Depozitarea. Fabricile de ulei trebuie să deţină spaţii de depozitare care să

asigure o autonomie de funcţionare de minim 20 zile. Depozitele trebuie să fie
dotate cu linii de garare(pentru vagoane), căi de acces pentru autocamioane, instalaţii de
descărcare a mijloacelor de transport şi instalaţii de curăţire şi uscare a
seminţelor. Depozitele pot fi de mai multe tipuri: magaziile etajate care au fost
înlocuite cu silozuri celulare şi care la rândul lor pot fi de tip vechi caracterizate printr-un
număr mare de celule (16-32 ), fiecare având un volum de 200 - 400 m şi silozurile de tip
nou cu număr mic de celule (6 - 18), dar cu un volum mult mai
m a r e   d e   d e p o z i t a r e   2 5 0 0   -   3 5 0 0   m   3 ,   d a t o r i t ă   c o n s t r u c ţ i e i acestora pe
înălţimi mari. Operaţiile descrise până aici sunt operaţii pregătitoare în vederea
prelucrării materiei prime.

2.6. Descojirea

Coaja seminţelor oleaginoase constituie un material inert în procesul de prelucrare

datorită conţinutului redus în ulei (0,5 - 3%) şi un conţinut ridicat de celuloză ce este
nedorit în compoziţia şorturilor, impunându-se deci eliminarea ei ori de cate ori este
posibil acest proces.
În cursul procesului de descojire, coaja se îndepărtează numai parţial, deoarece prezenţa
unui anumit procent de coajă în materialul descojit este benefică în procesele de presare
şi extracţie.
Avantajele prelucrării seminţelor descojite sunt :
 * utilizare mai bună a capacităţii de prelucrare a instalaţiilor ;
* îmbunătăţirea calităţii şrotului datorită creşterii conţinutului de proteină ;
* reducerea uzurii utilajelor, în special a valţurilor şi a preselor.
Dezavantajele operaţiei de descojire sunt legate de :
* pierderi de ulei în miezul antrenat cu coaja;
* consum de energie şi manoperă în plus.
Descojirea seminţelor comportă două faze:
a) spargerea cu detaşarea cojii de miez ;
b) separarea cojilor din amestecul rezultat.
Spargerea şi detaşarea cojii pot fi obţinute prin :
 lovire - se aplică la descojirea seminţelor de floarea-soarelui şi la
degerminarea pe cale uscată a porumbului Se realizează în două moduri : prin lovirea
seminţe/or în repaus cu ajutorul unor palete sau prin proiectarea seminţelor către un
perete fix. De regulă, cele două procese se combină obţinându-se o eficacitate mai mare a
descojirii;
 tăiere - se realizează prin trecerea seminţelor printre două discuri rifluite,
care se rotesc în sens contrar şi a căror distanţă este reglabilă. Metoda se foloseşte la
descojirea seminţelor de bumbac;
 frecare - se efectuează cu ajutorul valţurilor prevăzute cu cilindrii rifluiţi sau
acoperiţi cu pastă abrazivă; metoda se aplică la descojirea seminţelor de soia şi la
decorticarea orezului ;
 strivire - se foloseşte la descojirea seminţelor de ricin şi îndepărtarea
tegumentului de pe boabele de arahide ; se realizează cu valţuri prevăzute cu cilindrii
acoperiţi cu un strat de cauciuc. Datorită turaţiei diferite, pe lângă forţele de presare, apar
şi forţe de frecare şi de forfecare.
După spargerea seminţelor rezultă un amestec de miezuri întregi şi sparte, de coji
întregi şi mărunţite, precum şi seminţe întregi, nedescojite.
Separarea cojilor din materialul descojit se efectuează prin doua metode :
* după diferenţa de mărime - realizată prin cernere pe site;
* după diferenţa de masă volumică - prin aspiraţia cu un curent de aer ascendent
produs de un ventilator.
Din procesul de separare rezultă două fracţiuni:
 miez industrial - 80 - 85% din greutatea seminţelor de floarea-soarelui
trecute la prelucrare - şi o cantitate de coajă (6 - 8%) păstrată din considerente
tehnologice ;
 coajă eliminată - în proporţie de 15- 20% din greutatea seminţelor trecute la
prelucrare, care conţine şi o cantitate foarte redusă de miez antrenat (~ 0,4 - l %).
Utilajele cele mai folosite la descojirea seminţelor de floarea-soarelui sunt toba de
spargere şi separatorul de coji.
Factorii ce influenţează gradul de spargere sunt :
* viteza cu care se repetă lovirea seminţelor - determinată de numărul de paiete şi
de viteza de rotaţie a axului tobei;
* distanţa dintre paiete şi ecranul de spargere;
* elasticitatea seminţelor - care depinde de umiditatea la care are loc procesul
de spargere.
 Pentru procesul de descojire umiditatea optimă a seminţelor de floarea-soarelui este de
6,5 - 7%.

2.7. Măcinarea materiilor prime oleaginoase

Măcinarea seminţelor oleaginoase este o operaţie importantă în procesul de pregătire

pentru extragerea uleiului, prin aceasta realizându-se o rupere a membranelor şi
destrămarea structurii oleoplasmei celulare care conţine ulei (70 - 80% celule destrămate
din total).
În afară de materiile prime oleaginoase mai sunt supuse măcinării brochenul rezultat de
la presare şi, dacă este necesar, şrotul rezultat la extracţie.
În urma măcinării, uleiul se elimină din canalele oleoplasmei sub formă de picături fine,
fiind reţinute la suprafaţa măcinăturii sau în capilarele acesteia.
În timpul măcinării, în afară de necesitatea distrugerii cât mai avansate a structurii
celulare, trebuie să se aibă în vedere şi alte aspecte tehnologice:
* uniformitatea măcinăturii, deoarece viteza proceselor de difuziune şi
conductibilitatea termică (în timpul prăjirii şi extracţiei) sunt invers proporţionale cu
dimensiunile particulelor;
* structura morfologică a seminţelor - seminţele cu coaja tare dau o măcinătură
mai neuniformă decât seminţele cu coajă moale ;
* compoziţia seminţelor (umiditate şi conţinut de ulei) - pe măsură ce umiditatea
şi conţinutul de ulei al seminţelor creşte operaţia de măcinare devine mai dificilă,
măcinătură rezultată fiind cleioasă, cu dificultăţi la presare şi extracţie şi cu procent mai
mare de pierderi de ulei in şrot.
Deoarece se supune măcinării diferite materiale oleaginoase, utilajele folosite pentru
această operaţie trebuie să fie alese corespunzător, pentru a obţine o măcinătură de
calitate. Utilajele folosite pentru măcinare sunt valţurile, concasorul şi morile cu ciocane.
Valţurile sunt utilaje în care materialul trece printre cilindrii aflaţi în mişcare de rotaţie
şi este mărunţit sub acţiunea forţelor de compresiune, de tăiere sau frecare. Cele mai
utilizate valţuri sunt :
 valţul cu 5 cilindrii (tăvălugi) suprapuşi ;
 valţul cu 2 perechi de tăvălugi aflaţi în serie ;
 valţul cu o pereche de tăvălugi (pentru boabe de soia).
Mărimea măcinăturii rezultate este determinată de distanţa dintre cilindrii măcinători
(care pot avea suprafaţă netedă sau rifluită şi sunt confecţionaţi din oţel turnat), această
distanţă putând fi reglată manual sau cu sisteme de reglare automată.
Procesul de măcinare la valţuri este influenţat de conţinutul de coajă în materialul supus
măcinării (conţinut >8% coajă conduce la o destrămare necorespunzătoare datorită
măririi distanţei dintre tăvălugi) şi se realizează în 3 etape:
* deformaţia elastică, care are loc până la apariţia primelor crăpături;
* deformaţia plastică, în care materialul se aplatizează şi se compactează:
* destrămarea materialului şi apariţia de celule sparte.
Condiţiile impuse ca materialul să fie măcinat corespunzător sunt:
 particulele materialului să poată fi antrenate de tăvălugi;
 crearea unei presiuni corespunzătoare la trecerea între tăvălugi.
În funcţie de tipul de tăvălug (rifluit sau neted) măcinarea are loc prin:
  tăierea materialului de către rifluri şi de presiunea ce se creează între cei doi
cilindri (cazul cilindrilor rifluiţi cu viteze diferite);
 comprimarea materialului - cilindri netezi cu viteze egale ;
 comprimare şi frecarea particulelor între ele - în cazul cilindrilor netezi cu
viteze diferite.
Boabele de ricin, datorită conţinutului ridicat în ulei, se supun doar unei striviri prin
trecerea prin valţuri cu o pereche de tăvălugi rifluiţi, având distanţa între ei cu l-2 mm
mai mică decât grosimea medie a boabelor.
În cazul cilindrilor rifluiţi, antrenarea particulelor este mult îmbunătăţită, prin
„prinderea” seminţelor oleaginoase de către rifluri, cu importanţă majoră fiind parametrii
riflurilor.
Valţurile se utilizează, îndeosebi, la măcinarea seminţelor oleaginoase.
Concasoarele utilizate la măcinarea brochenului sunt de două tipuri:
 concasoare cu cilindri cu dinţi;
 concasoare cu cilindri - cu dinţi;
- rifluiţi
Utilizarea concasoarelor la măcinarea brochenului conduce, în afară de obţinerea unui
brochen cu granulaţia necesară, la distrugerea structurii interioare secundare, fapt ce
permite eliberarea uleiului din aglomerările formate şi uşurarea extracţiei.
Morile cu ciocane, folosite în industria uleiului în special pentru măcinarea şrotului,
prezintă avantajul că sunt mai robuste, au gabarit mic şi productivitate mare, în
comparaţie cu concasoarele.
Dezavantajele acestora însă:
 reglarea atentă a distanţei dintre ciocane şi sita de cernere în funcţie de
umiditatea materialului;
 funcţionarea cu uzuri mari necesitând supraveghere atentă şi permanentă,
înlocuirea la timp a ciocanelor şi echilibrarea dinamică repetată,au condus la o utilizare
mai restrânsă.
În general, pentru a se obţine o măcinătură cu % ridicat de celule destrămate, seminţele
de floarea-soarelui, in şi cânepă, trebuiesc trecute de cel puţin 3 ori printre tăvălugi.
Pentru brochenul de floarea-soarelui destinat extracţiei se recomandă o trecere prin
concasor şi 2 treceri prin valţuri pentru a se obţine o suprafaţă specifică a măcinăturii de
1,1 - 1,6m2/Kg.

2.8. Prăjirea materialului oleaginos

Prăjirea materialului oleaginos este operaţia de tratament hidrotermic aplicat într-un

timp limitat, sub amestecare continuă şi care se realizează fie înaintea presării măcinăturii
obţinute la valţuri, fie înainte de extracţie prin procedee continui, asupra brochenului
rezultat la presare sau a măcinăturii ce trece direct la extracţie (soia).
Scopul operaţiei este de a realiza:
 anumite transformări fizico-chimice ale componentelor măcinăturii ;
 modificări ale structurii particulelor în vederea obţinerii unui randament
maxim la presare;
 transformări chimice suplimentare ce îmbunătăţesc calitatea produselor finite
;
  dezodorizare parţială.
În cazul prăjirii înainte de extracţie se urmăreşte obţinerea plasticităţii corespunzătoare
unei prelucrări la valţurile de aplatizare în paiete fine, poroase şi stabile, care, la extracţie,
să nu se sfărâme şi să prezinte o structură favorabilă extracţiei cu dizolvanţi.
Măcinătura este un sistem dispers - în fază lichidă - compus din două faze :
* Faza lichidă, compusă din :
 faza grasă - uleiul - se găseşte la suprafaţa şi în capilarele particulelor sub
forma unor picături fine; o parte din uleiul conţinut de măcinătură (20 - 30%)
se găseşte „închis” în celulele care nu au fost destrămate la măcinare;
 faza apoasă - apa - este legată de gelul celular prin forţe de adsorbţie, mai
puternice decât forţele de suprafaţă ale câmpului molecular.
* Faza de gel, caracterizată prin :
 proprietatea particulelor de a se lipi, la o anumită umiditate :
 plasticitate;
 aglomerare la anumite presiuni exterioare.
Astfel, la presare, din celulele particulelor de măcinătură se separă cea mai mare parte
din ulei, în timp ce cantitatea de apă eliminată este neglijabilă.
Procesul de prăjire se realizează în două faze :
a) umectarea măcinăturii (cu pulverizare de apă şi injectare de abur saturat, sau
numai prin aburire) până la o umiditate optimă (în funcţie de sortul de seminţe); în
acelaşi timp, are ioc şi o creştere a temperaturii măcinăturii;
b) uscarea măcinăturii pentru atingerea parametrilor optimi de presare sau
extracţie (structură celulară, temperatură, umiditate).
Variaţia temperaturii şi umidităţii în cele două faze este redată în figura 64.

Fig. 64. Modificarea umidităţii si a temperaturii în cele două faze

ale procesului de prăjire

Umectarea măcinăturii - constă în îmbibarea cu apă a gelului celular, conducând astfel

la următoarele modificări ale caracteristicilor acestuia :
- modificarea plasticităţii ;
- aglomerare de particule ;
- modificări ale stării uleiului;
 -modificări chimice şi biochimice ale componentelor măcinăturii.
Viteza de umectare, care la începutul operaţiei este mare şi scade pe măsură ce gelul
celular se îmbibă cu apă, este influenţată favorabil de :
 gradul de mărunţire (ca urmare a distrugerii avansate a membranelor
celulare şi a măririi suprafeţei de contact);
 bună malaxare în timpul procesului.
Pe măsură ce gelul celular se îmbibă cu apă are loc, la început, separarea uleiului sub
forma unor picături foarte fine care, la o umiditate mai mare, se unesc formând o peliculă
continuă la suprafaţa particulelor.
Separarea uleiului are loc datorită următoarelor fenomene :
* cel de la suprafaţa particulelor - datorită umectării selective (moleculele de
apă sunt mai bine legate de particulele de măcinătură şi, deci, moleculele de ulei sunt
eliberate pentru a se lega apa);
* uleiul din capilarele particulelor - datorită presiunii exercitate asupra lui de
presiunea de îmbibare (prin îmbibarea cu apă a gelului celular, volumul acestuia creşte
presând asupra, uleiului aflat în capilare; sub acţiunea acestei presiuni, uleiul este împins
spre exterior).
Încălzirea şi uscarea măcinăturii produce modificări de natură fizică, chimică şi
biochimică asupra celor două faze, intensitatea acestor modificări fiind dependente de:
 modul de încălzire şi temperaturile utilizate ;
 umiditatea măcinăturii,
 viteza de evaporare a apei din măcinătură;
 durata procesului.
Modificările fazei lichide sunt:
• de natură fizică - scăderea vâscozităţii uleiului; scăderea tensiunii superficiale a
uleiului; evaporarea apei din măcinătură ;
• de natură chimică - oxidarea şi creşterea conţinutului de peroxizi – sunt neînsemnate,
datorită duratei scurte a procesului.
Modificările suferite de faza de gel în timpul încălzirii şi uscării măcinăturii sunt:
 de natură chimică - schimbarea structurii coloidale datorită denaturării
substanţelor proteice şi distrugerii structurii celulare Factorii ce influenţează
denaturarea termică sunt:
o umiditatea - cu cât este mai mare cu atât are loc o denaturare mai
pronunţată;
o viteza de evaporare a apei din măcinătură - scade odată cu umiditatea
măcinăturii

 de natură biochimică - creşterea activităţii enzimatice, care conduce la o

creştere a acidităţii libere a uleiului prin hidroliză enzimatică şi descompunerea
substanţelor proteice; în etapa a II-a, de prăjire, are loc scăderea şi încetarea
activităţii enzimatice. Se recomandă ca în faza I de umectare, îmbibarea cu apă a
materialului să se facă concomitent cu ridicarea rapidă a temperaturii până la 80 -
85°C, când activitatea enzimelor încetează ;
  de natură fizică - modificare mai pronunţată a plasticităţii măcinăturii, prin
atingerea valorii optime pentru presare (scade odată cu reducerea umidităţii şi
denaturarea substanţelor proteice).
Prăjirea înainte de extracţie se realizează numai în cazul în care brochenul necesită o
prelucrare plastică pe valţurile de aplatizare.
Nu se recomandă utilizarea unor temperaturi mai mari de 80 - 85°C, deoarece
denaturarea substanţelor proteice şi reducerea plasticităţii depăşesc limitele normale,
rezultând aşa-numita măcinătură supraprăjită.
Utilajele folosite pentru prăjire, în mod curent în industria uleiului, sunt de tipul
prăjitoarelor cilindrice, cu compartimente multietajate (2-6compartimente), prevăzute cu
fund şi manta dublă. Malaxarea măcinăturii în fiecare compartiment se asigură cu
ajutorul unor palete.
Trecerea măcinăturii dintr-un compartiment în altul se realizează cu ajutorul unui
dispozitiv cu clapetă rabatabilă, care asigură în acelaşi timp şi înălţimea stratului de
măcinătură la nivelul dorit în fiecare compartiment (200 - 300 mm). Durata prăjirii este
de circa 45 minute.

2.9. Presarea măcinăturii este operaţia prin care se separă uleiul din măcinătura pregătită
în mod corespunzător la măcinare şi prăjire.
Ca urmare a exercitării presiunii asupra măcinăturii, u l e i u l   e s t e  
e x p u l z a t d i n   c e l u l e l e   d e s c h i s e   ş i   d i n   c a p i l a r e l e măcinăturii. Odată cu
scurgerea uleiului are loc şi aglomerarea particulelor de măcinătură parţial degresate sub
forma unor turte. Procesul de extragere a uleiului din măcinătură se poate executa după
mai multe scheme de lucru şi anume:
a) presare + extracţie 
b) presare dublă + extracţie
c) dublă presare
d) extracţie directă
Schema de lucru cea mai des utilizată este presare + extracţie. La presare
rezultă uleiul brut de presă şi brokenul. Turtele 
( b r o k e n u l )   c a r e   r e z u l t ă   î n   u r m a   p r e s ă r i i   m a i   c o n ţ i n aproximativ 18 -
20% ulei, care urmează să fie recuperat prin extracţie.
Operaţia de presare se realizează cu ajutorul preselor  mecanice. O astfel de
presă este compusă din:
- batiul maşinii (suportul)
- motorul şi reductorul de acţionare
- şurubul elicoidal
- camera de presare
- conul de reglaj
- dispozitiv de colectare a uleiului
Funcţionarea presei: Măcinatura este alimentată prin pâlnie, la intrarea în
camera de presare este preluată de şurubul elicoidal acţionat de motoreductor.
Datorită mişcării şnecului măcinătura avansează până la inelul de presiune care
corespunde sfărşitului treptei I. Aici, intervine o stagnare a măcinăturii, se c r e e a z ă   o  
p r e s i u n e ş i   p e   m ă s u r a   c e   m ă c i n ă t u r a   a v a n s e a z ă , datorită micşorării diame
trului camerei de presare, a măririi diametrului corpului şurubului elicoidal şi a
micşorării distanţei d i n t r e   s p i r e   s e   c r e e a z ă   o   p r e s i u n e   m a r e ,   s c u r g e r e a
uleiului devenind abundentă în treapta II. În treapta III şi IV  deşi
presiunea este foarte mare de circa 250 kg / cm 2, intensitateas curgerii uleiului
prin sliţurile de scurgere este scăzută datorită micşorării conţinutului de ulei din 
măcinătură .
La o funcţionare normală a presei conţinutul de ulei din  b r o k e n n u t r e b u i e s ă
d e p ă ş e a s c ă 1 8 - 2 0 % . O b ţ i n e r e a u n u i randament optim la presare este în
funcţie de următorii factori:
-modul de alimentare al măcinăturii care trebuie să fieconstant;
-r e s p e c t a r e a   r e g i m u l u i   t e h n o l o g i c   d e   l a   p r ă j i r e a măcinăturii;
-presiunea creată în camera de presare;
-durata presării;
-viteza cu care se evacuează uleiul din camera de presare(în funcţie de vâscozitatea
uleiului)
-modul de întreţinere al presei.

2.10. Extracţia este operaţia prin care dintr-un amestec de mai multe substanţe se
separă unul sau mai mulţi componenţi prin solubilizarea acestora într-un denumit
dizolvant (solvent).
ULEI + SOLVENT = MISCELĂ
U l e i u l   î m p r e u n ă   c u   s o l v e n t u l   f o r m e a z ă   o   s o l u ţ i e denumită
miscelă, care se prelucrează apoi prin distilare în vederea separării uleiului şi a
recuperării solventului. Trecerea uleiului din măcinătură în soluţie (miscelă)
se  b a z e a z ă   p e   p r o c e d e u l   d e   d i f u z i u n e   c a r e   e s t e   i n f l u e n ţ a t   d e umiditatea
şi structura măcinăturii, precum şi de temperatura şi
v i t e z a   d e   s c u r g e r e   a   s o l v e n t u l u i . C a   s o l v e n ţ i   s e   f o l o s e s c   î n  primul rând
benzenul, apoi eterul, clorura, tetra clorura şi sulfura de carbon. Procesul de extracţie
cuprinde mai multe faze:
- pregătirea materialului (brokenului) pentru extracţie
- extracţia propriu-zisă
- distilarea miscelei
- recuperarea solventului din şrot, care în cazul soiei, are loc simultan
tratamentul termic în special al şrotului.

2.10.1. Pregătirea materialului pentru extracţie

Prepararea brokenului pentru extracţie se face în trei faze:
- măcinarea brokenului
- tratamentul hidrotermic al măcinăturii
- aplatisarea măcinăturii
Măcinarea brokenului are loc în două etape:
a)măcinarea  grosieră a   b r o k e n u l u i   c u   a j u t o r u l concasorului;
b)măcinarea  fină  prin trecerea măcinăturii printre t ă v ă l u g i i   r i f l u i ţ i   a i  
valţului aducându-se materialul la dimensiunile corespunzătoare
procesului de extracţie. Tratamentul hidrotermic al măcinăturii are loc într-
un prăjitor cu compartimente în care măcinătura se umectează până la 7,5 - 8,5%
umiditate, se încălzeşte la temperatura de 80 - 85 ° C . S c o p u l
a c e s t e i   o p e r a ţ i i e s t e d e a   d a c o n d i ţ i i l e p e n t r u obţinerea măcinăturii sub
formă de paiete.
Aplatisarea măcinăturii sub formă de paiete 0,2 - 0,4mm, considerându-se că aceasta
este forma cea mai potrivită pentru procesul de extracţie; se realizează cu valţuri cu
tăvălugi netezi (tăvălugi de aplatisare).

2.10.2. Extracţia propriu – zisă se realizează în instalaţiicu funcţionare discontinuă sau

în instalaţii cu funcţionare în flux continuu.
A v a n t a j u l   i n s t a l a ţ i e i   c u   f u n c ţ i o n a r e   î n   f l u x   c o n t i n u u consta în:
- productivitate ridicată;
-siguranţa mărită în exploatare;.
-reducerea pierderilor de ulei în şrot şi a pierderilor de  benzină.
Instalaţiile cu funcţionare în flux continuu funcţionează   p e   p r i n c i p i u l  
c i r c u l a ţ i e i   î n   c o n t r a c u r e n t   a   m ă c i n ă t u r i i   c u solventul. În urma extracţiei are
loc difuziunea uleiului rezultând miscela şi şrotul.

2.10.3. Distilarea miscelei

Pentru obţinerea uleiului este necesar ca din miscelă să se separe uleiul; în
acest sens se recurge la operaţia de distilare a miscelei în instalaţii de distilare unde prin
încălziri şi concentrăr iîn trepte ale miscelei solventul se transformă în vapori.

2.10.4. Recuperarea solventului din şrot

După extracţie, în şrot mai rămâne aproximativ 35 – 50 % s o l v e n t   c a r e   t r e b u i e  
r e c u p e r a t . R e c u p e r a r e a   s o l v e n t u l u i   s e realizează în toaster (prăjitor) prevăzut
cu manta dublă prin care circulă abur, încălzirea şrotului realizându-se indirect cât şi prin
tratare directă cu abur.
R e g i m u l   t e r m i c   t r e b u i e   s ă   e v i t e   d e n a t u r a r e a   p r e a avansată a
proteinelor şi să respecte normele de securitate a muncii. În acest scop
temperatura aburului trebuie să fie mai mica de 180°C, iar temperatura şrotului mai
mică de 105°C. În urma desolventizării, şrotul pentru a putea fi furajer trebuie
să conţină maxim 0,1% solvent şi o umiditate de 8 - 8,5%.
Condensarea şi separarea dizolvantului
Vaporii de solvent şi de apă proveniţi de la distilarea miscelei şi de la încălzirea
şrotului în toaster se supun operaţiei de condensare, iar amestecul de apă şi solvent
rezultat în urma c o n d e n s ă r i i   s e   s e p a r ă   p e   b a z a   d i f e r e n ţ e i   d e   d e n s i t a t e
dintre componente: apă şi solvent.
Pentru condensarea vaporilor de dizolvant şi apă se folosesc
condensatoare, iar pentru separarea apei de solvent se folosesc separatoare.
Aerul care circulă prin instalaţia de extracţie întotdeauna va avea un anumit
conţinut de vapori de solvent care trebuie recuperaţi înainte de evacuarea lui în
atmosferă, atât din raţiuni economice cât şi din raţiuni de poluare ale mediului.
În acest scop se folosesc instalaţii denumite deflegmatoare

3. RAFINAREA ULEIURILOR VEGETALE

 Pentru asigurarea calităţii uleiurilor şi a aspectului comercial cerut de consumatori,
uleiul brut este supus unui complex de operaţii, grupat sub numele de rafinare.
Scopul acestor operaţii este de a ameliora o serie de proprietăţi, cum sunt: aciditatea
liberă, culoarea, gustul şi mirosul, transparenţa, conservabilitatea, prin eliminarea
substanţelor nedorite (mucilagii, acizi graşi liberi, pigmenţi coloranţi, substanţe
mirositoare, ceruri) ce afectează nefavorabil stabilitatea uleiurilor în timpul depozitării.
Fiecare operaţie de rafinare are ca efect principal eliminarea unei grupe din substanţele de
însoţire (tabelul 25).
Tabelul 25
Gruparea metodelor de rafinare după efectul principal al procesului
(după Boeru, Gh.)
Efectul principal urmărit Denumirea uzuală a metodei Alte denumiri
Eliminarea suspensiilor mecanice Purificarea mecanica prin
şi parţial a substanţelor dizolvate decantare, filtrare sau
coloidal centrifugare

Eliminarea mucilagiilor Dezmucilaginare Delecitinizare

Degumare
Eliminarea acizilor graşi liberi: Neutralizare Rafinare chimică
 prin formarea săpunurilor Neutralizare prin distilare (caustică)
alcaline Neutralizare prin esterificare Rafinare fizică
 prin antrenare cu vapori de Rafinare cu solvenţi selectivi (realizează şi
apă sub vid dezodorizarea)
 - prin combinarea acizilor Extracţie cu solvenţi
graşi cu glicerina selectivi
 - prin fracţionare cu solvenţi
selectivi
Eliminarea pigmenţilor coloranţi Decolorare Albire

Eliminarea substanţelor odorante Dezodorizare

prin injecţie de abur sub vid

Eliminarea cerurilor şi a Winterizare Deceruire,

gliceridelor cu punct de topire Destearinizare,
ridicat demargarinizare

Principalele operaţii cuprinse în schema de rafinare a uleiurilor vegetale sunt:

dezmucilaginarea, neutralizarea, uscarea, decolorarea, winterizarea, dezodorizarea şi
polisarea.
3.1. Dezmucilaginarea, degumarea uleiurilor vegetale
 Uleiul brut, parţial purificat, conţine substanţe mucilaginoase şi alte impurităţi aflate
sub formă coloidală, în suspensie sau dizolvate. Mucilagiile conţin fosfatide,
albuminoide, hidraţi de carbon ş.a.
În rezervoarele de depozitare a uleiului, la o temperatură critică ce depinde de metoda
de obţinere a uleiului, are loc separarea mucilagiilor spontan prin autohidratare cu
umiditatea din aer. Temperatura critică pentru uleiul de floarea soarelui este 7°C, iar
pentru cel de extracţie 21,5°C.
Această precipitare a mucilagiilor este reversibilă, având loc o redispersare dar la o
temperatura mai mare decât temperatura de separare. Astfel, mucilagiile separate prin
răcire la 10-20°C se dispersează la 47-50°C. Temperatura de dispersare depinde de
conţinutul în umiditate şi se poate ridica chiar peste 100°C.
Eliminarea mucilagiilor este necesară din următoarele motive:
- stabilizează emulsiile în timpul neutralizării alcaline determinând creşterea
pierderilor de ulei în soapstock;
- servesc la obţinerea lecitinei folosită ca. emulgator (la fabricarea
ciocolatei, pâinii etc.) şi la creşterea valorii nutritive a produselor alimentare ;
- se utilizează ca metodă independentă pentru rafinarea uleiurilor necesare
producţiei de lacuri şi uleiuri sicative ;
- pentru purificarea uleiurilor înainte de scindare sau hidrogenare.
Dezmucilaginarea este o operaţie dificilă în procesul de rafinare a uleiurilor, existând
mai multe metode de îndepărtare a mucilagiilor, astfel :
- metode fizico-chimice (hidratarea, tratamentul cu absorbanţi) ;
- metode fizice - tratament termic ;
- metode chimice - tratament cu acid sulfuric, clorhidric sau alcalin.
Cele mai utilizate metode sunt hidratarea şi rafinarea acidă.
Hidratarea mucilagiilor are loc în prezenţa apei la cald, când albuminoidele,
fosfolipidele şi complecşii acestora precipită în flocoane, pierzându-şi
solubilitatea în ulei; aceste flocoane pot fi separate ulterior prin sedimentare sau
centrifugare
Eficacitatea procesului de hidratare a mucilagiilor depinde de o serie de factori, cum
sunt : natura şi cantitatea agentului de hidratare, temperatura de lucru, mărimea suprafeţei
de contact şi modul de separare a mucilagiilor.
Pentru hidratarea continuă a uleiurilor se folosesc 2 procedee :
• procedeul de hidratare Sharples; instalaţia de bază cuprinde : rezervorul de amestec
ulei-apă, aparatul de hidratare, separatoare centrifugale pentru separarea mucilagiilor
din ulei, filtre pentru ulei, preîncălzitor tip „ţeavă în ţeavă”. Procesul are loc la 45-
50°C pentru ulei de floarea-soarelui şi 70°C pentru alte uleiuri, sub agitare continuă,
timp de 22 minute (20-25 min) şi în prezenţa a 2-3% apă cu temperatura egală cu a
uleiului ;
• procedeul de hidratare Alfa De Laval, a cărui instalaţie de bază cuprinde schimbătorul
de căldură cu plăci, aparatul de hidratare şi separatorul centrifugal cu talere. Procesul
are loc la 60-70°C (pentru uleiuri comestibile) sub amestecare continuă şi cu 1-3%
condensat fierbinte. După centrifugare, uleiul delecitinizat trebuie să aibă temperatura
de 65-70°C şi o presiune la ieşirea din separator de 2-3 daN/cm . Concentratul de
mucilagii separate la hidratare trebuie să respecte un raport ulei-fosfatide de 1:1.
 Dezmucilaginarea prin tratament acid are drept scop completarea procesului de
hidratare pentru a elimina fosfatidele nehidratabile, în acest scop folosindu-se acidul
fosforic sau acidul citric ce transformă fosfatidele în săruri solubile în mediu alcalin. De
aceea, în practică, după dezmucilaginarea acidă urmează operaţia de neutralizare
alcalină. Tratamentul acid se practică independent (fără hidratare preliminară), în cazul
anumitor uleiuri :
 cu acid sulfuric concentrat pentru uleiul de rapiţă destinat hidrogenării sau
utilizării ca ulei lampant;
 cu acid fosforic la uleiul de in pentru utilizări tehnice speciale.
Dezmucilaginarea cu acid citric se face cu o soluţie apoasă 10-20%, introdusă în
proporţie de 1-2% faţă de uleiul brut Temperatura de lucru depinde de natura uleiului (70
- 90°C).
Tratamentul cu acid fosforic se aplică uleiurilor comestibile (la uleiul de floarea-
soarelui pentru loturile închise la culoare), realizându-se cu o soluţie de 75-85% ce se
introduce în proporţie de 0,05-2% faţă de ulei, sub agitare la temperatura de 70-90 °C, în
funcţie de tipul instalaţiei folosite.
Tratamentul acid urmează unei etape de dezmucilaginare prin hidratare, în care
conţinutul de fosfatide a fost redus de la 3,2-3,5% până la 0,15-0,27%
Prin tratamentul acid conţinutul în fosfatide scade până la 0,05-0,09% iar conţinutul de
fier de la 1,12 mg/Kg la 0,55 mg/Kg.

3.2. Neutralizarea acidităţii libere a uleiurilor vegetale

Uleiurile brute fabricate la noi în ţară au o aciditate liberă cuprinsă între 1-4% datorată
prezenţei acizilor graşi liberi. Una din cauzele ce conduc la apariţia acestora în ulei este
scindarea trigliceridelor, care poate avea loc :
 în timpul depozitării seminţelor oleaginoase ;
 în uleiul brut datorită prezenţei urmelor de apă şi condiţiilor de depozitare
necorespunzătoare.
Pentru obţinerea de uleiuri comestibile este necesar ca aciditatea liberă să fie eliminată.
Există diferite metode de îndepărtare a acidităţii libere :
 neutralizarea alcalină :
 neutralizarea prin distilare ;
 neutralizare prin esterificare - nerecomandată în cazul uleiurilor vegetale
comestibile.
Cea mai utilizată metodă este neutralizarea alcalină, care cuprinde etapele :
* tratamentul cu alcalii (neutralizarea propriu-zisă);
* separarea soapstockului format;
* spălarea uleiului pentru eliminarea urmelor de săpun.
Ca agenţi de neutralizare se utilizează în principal Na OH şi mai puţin Na2CO3.
Efectele tratamentului alcalin sunt:
 adsorbţia cantitativă a impurităţilor la suprafaţa peliculei de săpun ;
 eliminarea mucilagiilor şi acizilor graşi ;
 eliminarea parţială a pigmenţilor coloranţi.
 Neutralizarea continuă se efectuează în instalaţii care, din punct de vedere tehnologic,
se pot grupa astfel :
 instalaţii în care amestecarea uleiului cu soluţia alcalină se realizează în
aparate sub agitare (procedeele Sharples şi Alfa De Laval);
 instalaţii în care reacţia de neutralizare are loc în fază de aerosoli, uleiul şi
leşia fiind fin pulverizate (procedeul Fash).
Separarea soapstockului are loc prin centrifugare în ambele cazuri. Uleiul neutralizat
este trecut la spălare, care se realizează cu apă de condens sau apă dedurizată. Folosirea
apei cu duritate ridicata (peste 5° germane) conduce la creşterea conţinutului de săpun în
uleiul rafinat (se formează săpun de calciu în ulei).
Temperatura uleiului în faza de spălare trebuie menţinută la 85-90°C.
Regimul de lucru (temperatura, concentraţia şi excesul soluţiei alcaline, durata
tratamentului) se stabileşte în funcţie de felul uleiului şi de aciditatea liberă a acestuia.
Temperatura optimă este de 70-90°C, iar concentraţia soluţiei de NaOH (sodă caustică
sau leşie), variază în funcţie de aciditatea liberă a uleiului:
 o aciditate < 1% - sol. de NaOH cu concentraţie 6-12° Be ;
 aciditate liberă între 1-5% - sol. 20° Be ;
 aciditate liberă > 5% - sol. 20-30° Be.
După neutralizare, produsele finite rezultate trebuie să aibă următoarele caracteristici:
 ulei neutralizat :aspect limpede, aciditate liberă max. 0,08 mg KOH/g, săpun
max. 0,05%;
 soapstock : conţinutul în grăsimi totale 15-25%, iar raportul ulei/ac. graşi=
1:2,5.

3.3. Uscarea uleiului

După spălare, în uleiurile neutralizate cu alcalii rămâne un conţinut de 0,5% apă, care
trebuie îndepărtat.
Eliminarea apei se realizează prin operaţia de uscare a uleiului, prin aceasta evitându-se
fenomenele nedorite ce au loc în prezenţa apei (hidroliza grăsimilor şi creşterea acidităţii
libere, scăderea puterii de decolorare a adsorbanţilor folosiţi ulterior).
Procedeele de uscare a uleiului pot fi realizate discontinuu sau în flux continuu, sub
vid, cu agitare mecanică.
Regimul de lucru depinde de tipul de procedeu aplicat:
- procedeul discontinuu : t = 90-95 °C/τ =60-90 min/şarja ;
- conţinut de apă şi substanţe volatile la sfârşitul procesului = max 0,2% ;
- procedeul continuu : t = 85-90 °C/p = 10-30 mm Hg;
- conţinut max. de apă al uleiului uscat =0,05%.

3.4. Decolorarea (albirea) uleiurilor

Pigmenţii coloranţi sunt substanţe de însoţire a gliceridelor ce conferă culoare uleiurilor

vegetale. Pigmenţii pot fi clasificaţi în două grupe :
* pigmenţi naturali : clorofila (verde); carotina (roşie); xantofila (galbenă);
 * pigmenţi secundari: substanţe complexe melano-fosfatidice - se formează în
brochen şi în uleiul obţinut din micele distilate la temperaturi ridicate.
O parte din aceste substanţe colorante sunt parţial îndepărtate în procesele anterioare -
dezmucilaginarea acidă şi neutralizare.
În practică, decolorarea uleiurilor poate fi efectuată prin două procedee :
- decolorarea fizică - realizată prin adsorbţia pigmenţilor pe pământ sau
cărbune decolorant;
- decolorare chimică - realizată printr-o reacţie chimică ce modifică grupele
cromogene ale pigmenţilor; nu se aplică uleiurilor comestibile, ci numai uleiurilor
şi grăsimilor tehnice puternic pigmentate.
Odată cu decolorarea, ca efect secundar are loc şi eliminarea mai avansată a
mucilagiilor, substanţelor proteice precum şi a altor substanţe de însoţire a materiilor
grase (resturi de săpun din uleiurile neutralitate alcalin, urme de catalizator din uleiurile
hidrogenate).
Decolorarea prin adsorbţie constă din introducerea sub agitare a pământului decolorant
în uleiul neutralizat şi uscat sub vid, menţinere şi separarea adsorbantului din uleiul
decolorat. Aceste operaţii pot fi realizate în instalaţii cu funcţionare continuă sau
discontinuă.
Decolorarea, în general, este un fenomen complex în cadrul căruia adsorbţiei fizice i se
suprapune chemosorbţia, precum şi efecte secundare de natură termică şi oxidativă.
Factorii ce influenţează procesul de decolorare prin adsorbţie sunt –
• • caracteristicile adsorbantului Adsorbantul reţine preferenţial substanţele colorante
până la o anumită limită - volum de adsorbţie - peste care adsorbţia nu mai are loc. De
aceea, în practică, se urmăreşte utilizarea unor agenţi decoloranţi ce au activitate
specifică mare.
• caracteristicile materiei prime - felul uleiului, natura şi concentraţia pigmenţilor,
starea de oxidare, prezenţa acizilor graşi liberi şi a urmelor de săpun influenţează
randamentul procesului de decolorare ;
• condiţiile de lucru - temperatura optimă pentru decolorarea uleiurilor comestibile este
de 85 -90°C la o presiune absolută de max. 60 mm Hg. Durata de menţinere a
contactului dintre agentul decolorant şi ulei este de 15-20min la decolorarea în flux
discontinuu şi câteva minute la decolorarea în flux continuu. La depăşirea timpului de
contact poate apărea fenomenul de reversiune a culorii.
Cea mai utilizată instalaţie de decolorare în industria uleiului este instalaţia De Smet.

3.5. Vinterizarea uleiurilor

În uleiul brut, ca substanţe de însoţire se găsesc şi ceruri, al căror conţinut depinde de

efectul decojirii şi separarea din miez a pieliţelor.
Cerurile se dizolvă cu solvenţi, trec în ulei iar operaţiile de rafinare anterioare nu au
efect semnificativ asupra lor.
Vinterizarea, numită şi deceruire, constă în cristalizarea cerurilor şi a digliceridelor
solide, urmată de o separare a acestora de ulei prin filtrare.
Efectul cristalizării este mărit dacă temperatura de cristalizare şi filtrare a cerurilor se
apropie de 0°C.
 Pentru a avea loc o cristalizare rapidă, în ulei se introduc germeni de cristalizare -
Kieselgur sub formă de praf fin - pe care se aglomerează microcristale de gliceride şi
ceruri, obţinându-se astfel cristale de dimensiuni mai mari.
Cristalizarea poate avea loc şi spontan, iar durata procesului poate varia între câteva ore
şi 38-72 ore La răcirea rapidă a uleiului se obţin cristale mici greu de separat prin filtrare.
De aceea, se preferă răcirea progresivă, de durată, sau introducerea de germeni de
cristalizare, care să conducă la formarea cristalelor de dimensiuni mari, uşor separabile la
filtrare.
În cazul folosirii Kieselgurului, vinterizarea se face înaintea dezodorizării, deoarece
acesta imprimă un gust străin care poate fi îndepărtat la dezodorizare.
La filtrare, Kieselgurul formează un strat filtrant cu capacitate de filtrare un timp mai
îndelungat. În acest scop, se mai adaugă în ulei şi alte substanţe ca azbest, celuloză ,
amestecul azbest-celuloză fiind denumit în practică cristal -theorit.
Deoarece la scăderea temperaturii vâscozitatea uleiului creşte, îngreunând astfel
separarea prin filtrare a cerurilor şi gliceridelor solide, procesul de deceruire în instalaţii
cu funcţionare continuă are loc astfel:
 prerăcirea uleiului la 20-22°C, urmată de o răcire la 5-7°C ;
 introducere de germeni de cristalizare (Kieselgur) cu amestecare continuă
timp de 4 ore ;
 încălzire bruscă la 12-16°C;
 filtrare.
Au fost puse la punct şi procedee de winterizare a uleiului adus sub formă de miscelă
cu solvenţi.
Cerurile şi stearinele separate din ulei constituie un subprodus de rafinare.

3.6. Dezodorizarea uleiurilor

Dezodorizarea - ultima operaţie din procesul complex al rafinării - constituie faza

tehnologică prin care se elimină substanţele care imprimă uleiurilor miros şi gust
neplăcut, provenite atât din materia primă ca substanţe de însoţire a gliceridelor, cât şi din
transformările chimice care au loc pe parcursul procesului de depozitare şi prelucrare.
Dezodorizarea are loc şi ca efect secundar al altor operaţii de rafinare cum ar fi:
- adsorbţia de către săpun (la neutralizare alcalină) a unei părţi a acestor substanţe ;
- în procesul de decolorare la utilizarea amestecurilor de agenţi decoloranţi care
conţin cărbune.
Prin dezodorizare, efectuată mai ales în cazul uleiurilor comestibile şi a grăsimilor
vegetale obţinute prin hidrogenare destinate consumului alimentar, uleiurile nu se mai pot
deosebi între ele pe baza gustului şi mirosului, respectiv se depersonalizează.
Operaţia de dezodorizare se realizează combinând efectul a trei parametri tehnologici :
temperatură, presiune şi antrenarea cu vapori de apă.
Distilatul obţinut la antrenarea cu vapori conţine un amestec de substanţe format din:
 substanţe volatile la presiune şi temperatură ambiantă, de regulă
hidrosolubile, responsabile de mirosul uleiului;
 substanţe nevolatile la presiune şi temperatură ambiantă şi insolubile în
apă formate din :
 o substanţe saponificabiie (ac. graşi liberi, trigliceride, ceruri şi esteri
metilici);
o substanţe nesaponificabile (hidrocarburi parafinice, olefinice şi
poliolefinice, steroli liberi şi esterificaţi, tocoferoli liberi şi esterificaţi,
alcooli triterpenici şi alcooli graşi) ;
o produse de oxidare :
 ulei antrenat în proporţie de 1:1 faţă de acizi graşi plus substanţe
nesaponificabile antrenate.
Eliminarea eficientă a substanţelor care imprimă gustul şi mirosul uleiurilor şi
grăsimilor se face prin antrenare cu abur la presiune redusă şi temperatură relativ înaltă
(185-220°C pentru uleiuri vegetale şi 220-230°C pentru cele solidificate).
O reuşită bună în procesul de vaporizare se obţine prin asigurarea unei distribuţii cât mai
uniforme şi în cantităţi mici a aburului direct injectat în uleiul vegetal, având o
temperatură cu 30-50°C peste temperatura uleiului.
Aburul de antrenare nu trebuie să conţină gaze (în special oxigen) iar cantitatea de abur
pentru antrenare depinde de o serie de factori cum ar fi: cantitatea de ulei supus
dezodorizării, temperatura, vidul, felul compuşilor volatili, tensiunea de vapori a acestora
etc.
Procesul de dezodorizare se realizează în instalaţii discontinue şi continue.
În instalaţii discontinui, operaţia durează 5-7 h iar parametrii de lucru sunt :
temperatura uleiului 175-185°C, presiunea 5-30 mm col Hg.
Procedeele continui utilizează utilaje legate în flux, cu excepţia situaţiilor de
nesincronizare a debitelor, când pot fi introduse rezervoare intermediare.
Secţiile de rafinare continuă folosesc liniile procedeelor Sharples sau Alfa-
Laval pentru dezmucilaginare-neutralizare, cuplate cu instalaţii De Smet pentru
decolorare-vinterizare-dezodorizare.
Rafinarea discontinuă este aplicabilă în liniile cu capacităţi mici (sub 50t /24 h) şi
cu schimbări frecvente ale sortimentelor de ulei.

4. POLUAREA APEI

Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o
problemă actuală cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra populaţiei. Prin
poluarea apei, se înţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale
apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane şi care face ca apele să devină
improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte
de a interveni alterarea. Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, în
funcţie de natura şi concentraţia substanţelor impurificatoare. Rezolvarea acestor
probleme ridicate de poluarea apei se realizează prin tratare, prin care se asigură
condiţiile necesare pentru consum.
Poluarea apelor poate fi naturală sau artificială. Poluarea naturală se datorează
surselor de poluare naturale şi se produce în urma interacţiei apei cu atmosfera, când are
loc o dizolvare a gazelor existente în aceasta, cu litosfera, când se produce dizolvarea
rocilor solubile şi cu organismele vii din apă. Poluarea artificială se datorează surselor de
ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc.
 Se poate vorbi şi despre poluare controlată şi necontrolată. Poluarea controlată
(organizată) se referă la poluarea datorată apelor uzate transportate prin reţeaua de
canalizare şi evacuate în anumite puncte stabilite prin proiecte. Poluarea necontrolată
(neorganizată) provine din surse de poluare care ajung în emisari pe cale naturală, de cele
mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite pentru a
defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de poluare
cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de canalizare la staţia de epurare sau
direct în receptor. Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a dereglării unor
procese industriale, când cantităţi mari (anormale) de substanţe nocive ajung în reţeaua
de canalizare sau, ca urmare a defectării unor obiective din staţia de preepurare sau
epurare.
Se mai poate vorbi şi despre poluare primară şi secundară. Poluarea primară apare, de
exemplu, în urma depunerii substanţelor în suspensie din apele uzate, evacuate într-un
receptor, pe patul acesteia. Poluarea secundară apare, de exemplu, imediat ce gazele
rezultate în urma fermentării
materiilor organice depuse din substanţele în suspensie antrenează restul de suspensii şi le
aduce la suprafaţa apei, de unde sunt apoi transportate în aval de curentul de apă.

5. APELE UZATE DIN INDUSTRIA ULEIURILOR VEGETALE

Industria alimentară, cu apele sale uzate cu o mare încărcare organica, conţinând uleiuri,
grăsimi şi alte substanţe nocive, reprezintă una dintre importantele surse de poluare a
apelor, datorită în special numărului mare de unităţi industriale, cu tendinţă de creştere
continuă, şi deci a debitelor de ape uzate din ce în ce mai mari care se evacuează în apele
de suprafaţă.
O altă problemă care se pune în legătură cu măsurile de adoptat în vederea protecţiei
calităţii apelor se referă la amplasamentul staţiilor de epurare. În unele ţări se consideră
că tratarea apelor uzate în întreprinderea care le produce şi unde se cunosc foarte bine
caracteristicile lor calitative, este din punct de vedere tehnic mai puţin dificil de realizat şi
în consecinţă mai puţin costisitoare decât epurarea într-un alt loc a unor mari cantităţi
întrunite de ape uzate. Acest principiu nu este încă aplicat peste tot în Europa. Dar sunt
numeroase ţările, printre care şi ţara noastră, care încurajează întreprinderile industriale şi
aglomeraţiile urbane sa-şi epureze în comun apele uzate. În acest sens apele uzate din
industria alimentară se pot epura în general cu rezultate bune, împreună cu apele uzate
orăşeneşti.
Apele uzate conţinând substanţe nocive pentru canalizările din tuburi de beton sunt
întotdeauna de luat în considerare atunci când este vorba de ape provenite de la fabrici
din industria alimentară.
În majoritatea ţărilor, ca şi în ţara noastră, au fost emise normative care reglementeayă
descărcarea apelor uzate industriale, inclusiv a celor din industria alimentară în reţeaua de
canalizare. În aceste normative se interzice în general deversarea uleiurilor şi grăsimilor,
a materiilor solide ce pot duce la înnisipare, înnămolire sau la înfundarea canalelor.
Influenţa uleiurilor şi grăsimilor. Apele uzate de la întreprinderile industriei
alimentare, care conţin uleiuri şi grăsimi, se depun pe pereţii canalelor, prin aceasta
micşorând secţiunea de scurgere şi producând astfel treptat înfundarea acestora ,
înfundare ce este greu de îndepartat. Apele uzate conţinând uleiuri şi grăsimi fac foarte
dificilă epurarea lor ulterioară. Astfel de materii trebuie în prealabil separate prin
separatoare de uleiuri şi grăsimi şi pe cât posibil reântrebuinţate în întreprindere.
Recuperarea grăsimilor şi uleiurilor trebuie să se facă chiar în întreprindere, din
considerente economice, deoarece în cele mai multe cazuri revalorificarea lor acoperă o
parte ridicată din costul exploatării separatoarelor.
Aproape toate separatoarele se bazează pe principiul că uleiul sau grăsimea, mai uşoare
decât apa, trebuie să se ridice la suprafaţa apei; de acolo vor fi colectate cu uşurinţă într-
un rezervor, permiţând astfel regenerarea lor într-o instalaţie de rafinare.
Separatoarele trebuie să poată înmagazina circa 40 l substanţe plutitoare pentru fiecare
1 l/ sec. Debit afluent, efectul de separare fiind în acest caz de circa 90%.
Influenţa evacuării apelor uzate din industria alimentară asupra receptorilor
(apele de suprafaţă)
Apele uzate din industria alimentară prin conţinutul ridicat de materii organice
constituie o excelentă bază nutritivă pentru toate bacteriile ce se găsesc în apele uzate şi
în consecinţă favorizează dezvoltarea acestora în receptor şi prin aceasta pot constitui
factori negativi pentru sănătatea oamenilor şi animalelor.
Ştrandurile naturale pot fi de asemena puternic afectate de apele uzate industriale. În
primul rând sunt de menţionat apele uzate cu uleiuri şi grăsimi, care dau un aspect total
inestetic râului. Aceste substanţe răspândite într-un strat subţire pe suprafaţa apei, reţin
materiile în suspensie din aer, constituind o spumă cu aspect neplăcut. Pelicula fină de
uleiuri şi grăsimi împiedică totodată preluarea oxigenului din aer, influenţând astfel
capacitatea de autoepurare a râului.
Influenţa asupra faunei piscicole
Literatura ce se ocupă cu toxicitatea apelor uzate industriale şi cu acţiunea pe care o au
diverse substanţe din aceste ape asupra peştilor este variată.
Trebuie subliniate marile dificultăţi pe care le provoacă poluarea cu uleiuri a unui
receptor. În acest caz peştii nu numai că prind un miros urât, dar răspîndirea uleiurilor pe
suprafaţa apei împiedică pătrunderea oxigenului din aer şi trasferul lui către apa râului,
producându-se în acest fel o micşorare a posibilităţilor de hrană a peştilor şi prin aceasta
distrugerea vieţii acvatice din râu.
În industria uleiurilor apa este utilizata în:
-  procesele tehnologice de umectare a macinaturii, de preparare a reactivilor de
neutralizare, de antrenare cu vapori de apa etc.;
- igienizarea utilajelor, spatiilor de fabricatie si a anexelor;
- scopuri sanitare.
Apa folosita în industria uleiurilor trebuie sa corespunda standardului de calitate al apei
potabile. Se va avea în vedere ca fierul, manganul si cuprul din apa catalizeaza oxidarea
grasimii.
Necesarul de apa este de 6-10 m3/t uleiuri si grasimi.

6. SUBPRODUSE ŞI DEŞEURI

În procesul de obţinere şi prelucrare a uleiurilor vegetale rezultă o serie de subproduse

şi deşeuri, care se utilizează astăzi pe scară mare. Valorificarea complexă a întregii game
de subproduse şi deşeuri are ca urmare o sensibilă reducere a preţului de cost al uleiului
finit şi măreşte rentabilitatea întreprinderilor din ramura industriei de uleiuri vegetale. În
plus cantităţi importante de subproduse şi produse de valorificare a deşeurilor sunt livrate
la export (de exemplu şroturi şi furfurol).

1. Cojile de floarea-soarelui
Utilizarea ca combustibil. Valorificarea cojilor separate la decojirea seminţelor de
floarea-soarelui se face, în aproape toate fabricile de ulei, sub formă de combustibil
pentru centrala termică.
Vehicularea cojii se execută pneumatic până la buncărul de stocare al centralei termice,
de unde se alimentează focarul.
Puterea calorică a cojilor de floarea-soarelui este aproape egală cu aceea a lemnului,
variind între limitele 3000-4000 kcal/kg.
Din cenuşa rezultată se poate recupera carbonatul de potasiu.
Utilizarea cojilor pentru fabricarea furfurolului. Datorită conţinutului în pentozani,
cojile de floarea-soarelui se supun unui proces de chimizare în două faze: hidroliza
pentozanilor în pentoze, urmată de deshidratare şi ciclizare rezultând o aldehidă din seria
furanului. Reacţia chimică are loc în prezenţa acidului sulfuric şi la temperatură ridicată.
Pe măsură ce se formează, furfurolul, împreună cu produşii secundari ai reacţiei, este
antrenat cu vapori de apă. Dpă condenare, apele furfurolice se fracţionează prin distilare.
După distilare, separare prin decantare, neutralizare şi deshidratare într-o coloană sub
vid se obţine furfurolul uscat.
Furfurolul este utilizat ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor minerale, precum şi în
industria chimică la sinteza unor mase plastice, substanţe pesticide şi dezinfectante.
2. Şroturile
Sroturile sunt subprodusele cele mai importante ale industriei uleiurilor vegetale.
In ce priveste compozitia calitativa a sroturilor ele contin totdeauna aceleasi component
principale si anume : proteine, glucide, ulei, apa,celuloza si saruri minerale.
Sroturile se folosesc in zootehnie ca unul din componentele de baza ale furajelor
concentrate pentru hrana animalelor. Unele sroturi contin substante cu caracter toxic sau
cu gust neplacut ceea ce impune ca la desolventizare si toastare sa se faca un tratament
hidrotermic suplimentar.
3. Soapstockul
Soapstockul rezultă la neutralizarea alcalină a uleiului şi conţine pe lângă săpun, ulei
neutral, mucilagii, substanţe colorante, apă, electroliţi şi mici cantităţi de glicerină.
Conţinutul în grăsimea totală este de 15-35%. În scopul valorificării soapstockului se
practică scindarea cu acid sulfuric, în urma căreia rezultă acizi graşi ce se utilizează în
principal la fabricarea săpunului.
4. Pământul decolorant
În cursul procesului de filtrare pământul decolorant reţine 30-40% ulei. Acest ulei se
recuperează prin extracţie cu dizolvanţi. La fabricile moderne extracţia are loc chiar în
filtrele aluvionare, iar miscela este distilată într-o instalaţie proprie din care rezultă în
final uleiuri tehnice. Pământul uzat dezbenzinat este evacuat din instalaţie.
5. Kiselgurul de la vinterizarea uleiului
După filtrare, în turtele din filtrul aluvionar se mai găseşte 60-65% sediment gras.
Extragerea fazei grase se face cu benzină, iar dezbenzinarea kiselgurului se face prin
spălare cu ulei vinterizat care este recirculat după trecerea printr-un evaporator de
solvent. Kiselgurul astfel regenerat este reutilizat în amestec cu kiselgur proaspăt.
Faza grasă separată din turtele de filtrare conţine: ceruri, trigliceride solide şi ulei şi
poartă numele impropriu de stearină. Acest subprodus se utilizează după rafinare la
fabricarea margarinei sau ca atare la fabricarea săpunuli.
6. Oxigenul
Oxigenul rezultat la electroliză este colectat în gazometru şi apoi comprimat la 150
daN/cm2 în butelii din oţel fiind utilizat în special pentru sudura autogenă (oxigen tehnic
cu conţinut de min. 99% vol. O2). Operaţia se efectuează în spaţii special amenajate şi
potrivit unor norme de protecţia muncii specifice.

Reciclarea deşeurilor de ulei vegetal

Uleiul vegetal uzat este un deşeu care provine din uleiul de seminţe vegetale.
Temperatura la care este supus uleiul modifică structura, se oxidează şi absoarbe
substanţe periculoase derivate de la carbonizarea resturilor alimentare.Substanţa are aspet
fluid, vâscos şi dens de culoare galbenă, închisă-rânced din care a pierdut
toată originalitatea, puritatea şi genuitatea. Uleiurile vegetale uzate se transformă într-un
deşeu special care poluează solul.Uleiul ajuns în subsolul pământului poate polua apa
potabilă. Este impresionant că un litru de ulei uzat este suficient să acopere o suprafaţă de o mie de
metri pătraţi. Uleiul vegetal uzat este un deşeu special care poate fi reciclat. Produsul finit şi
tratat reprezintă o materie primă după procesul de reciclare fiind folosit ca baza pentru
numeroase produse.
Cele mai recente cercetari in domeniul biodieselului s-au concentrat pe utilizarea
uleiurilor vegetale din seminte de floarea soarelui, rapita, soia si palmier.
Pentru a transforma uleiurile in materiale utile se utilizeaza tehnica detransesterificare.
Uleiul reactioneaza cu alcooli cu mase moleculare mici, in mod curentmetanolul, in
prezenta unui catalizator, cu formarea unui ester al acidului gras si glicerol
Esterul este ulterior separat din glicerol si utilizat ca biodiesel, glicerolul fiind utilizatca
materie prima pentru producerea de chimicale fine. Desi chimismul este simplu, pentru
aface biodieselul viabil comercial procesul trebuie sa opereze cat mai economic posibil,
ceea ce inseamna viteza mare de reactie, reactie completa si separare eficienta a
produsului dereactie.Ca si catalizatori se pot utiliza fie catalizatori alcalini, fie acizi dar la
nivel industrial sunt preferati catalizatorii alcalini, precum hidroxidul de sodiu sau potasiu
(circa 0.2%)datorita vitezei mare de reactie. Biodieselul se utilizeaza drept carburant
pentru motoare cu aprindere prin combustie sau compresie, pentru centralele termice cu
combustibil lichid, etc. Este perfect miscibil cumotorina din petrol si poate fi utilizat
singur sau in combinatie cu aceasta in orice proportii.
Uleiul vegetal pur poate fi folosit ca si combustibil la vehicole doar dupa ce acestea au
fost supuse modificarilor necesare. In general acesta este folosit pentru tractoarele din
cadrul fermelor sau in cazul mijloacelor de transport in comun.
 BIBLIOGRAFIE
GHEORGHE BOERU, DUMITRU PUZDREA, Tehnologia uleiurilor vegetale,
Editura Tehnică, Bucureşti
ION TEODORESCU, RADU ANTONIU, Evacuarea şi epurarea apelor uzate din
industria alimentară, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979
M. SINGER, D. PUZDREA, Tehnologia uleiurilor vegetale şi a furfurolului, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963
www.scribd.com/ Reciclarea deşeurilor de ulei vegetal
www.scribd.com/ Apa în industria alimentară