S1-Psihologia educației

Data……………….

FIȘA DE LUCRU 1
PROFESORUL: COMPETENȚĂ DIDACTICĂ ȘI MODEL UMAN

Obiectivul general al disciplinei

 Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecvată a fundamentelor psihologice ale actului
educaţional, a fenomenelor psihice implicate în mecanismele învăţării şcolare
Obiectivele specifice
a. Obiective cognitive
 Cunoașterea și înțelegerea unor modele cognitiv – informaţionale şi social – constructiviste în
domeniile predării şi învăţării;
 Cunoaşterea şi explicarea specificului învăţării la vârstele preşcolarităţii şi şcolarităţii
 Explicarea și caracterizarea conceptului de învăţare şi a mecanismele acesteia;
 Identificarea şi explicarea rolului proceselor psihice în învăţarea şcolară;
b. Obiective procedurale
 Utilizarea ordonată a conceptelor şi teoriilor învăţării;
 Utilizarea conceptelor specific, analiza şi intervenţia adecvată în situaţii şcolare concrete;
 Elaborarea unor strategii de prevenire şi diminuare a insuccesului şcolar
 Construirea unui punct de vedere personal privind propriile manifestări comportamentele şi ale
celorlalţi
c. Obiective atitudinale
 Respectarea normelor de deontologie profesională (a codului deontologic al profesorului)
fundamentate pe opţiuni valorice explicite, specifice specialistului în ştiinţele educaţiei;
 Cooperarea în echipe de lucru pentru rezolvarea diferitelor sarcini de învățare;
 Utilizarea unor metode specifice de elaborare a unui plan de dezvoltare personală și profesională
 Dezvoltarea unui comportament empatic şi a orientării helping

Evaluarea la nivelul disciplinei

 Examen scris-test 50%
 Portofoliu de evaluare: fișe de lucru, referate, eseuri, harţi conceptuale, evaluare orală- 50%

Sarcini de lucru:
1. Lecturați cu atenție și consemnați în jurnalul cu dublă intrare propria dumneavoastră
opine/comentariu/interogație.

Clarificări conceptuale Opinii personale/

EDUCÁŢIE, educaţii, s.f. Ansamblu de măsuri aplicate
în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării
însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi
ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societăţii
etc.; rezultatul acestei activităţi pedagogiceun; b ă
creştere, comportare civilizată în societate. ♢ Loc. vb. A
face educaţie cuiva = a educa pe cineva.
Comentarii/Aprofundări/Interogații
Eductia insemana a aplica niste masuri
sistemtice. A FACE EDUCATIE NU SE
REFERA NUMAI LA COPII SE REFERA
LA ADUTLI SI PRESA .
educaţiúne s.f.] – Din fr. éducation, lat.educatio,
-onis.  Sursa: DEX '98
EDUCÁŢIE s.f. Educare; influenţare sistematică şi  Ansamblu de măsuri aplicate în mod
conştientă a dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi
sistematic în vederea formării şi dezvoltării
fizice ale copiilor şi tineretului; totalitatea metodelor însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale
folosite în acest scop; (p. ext.) culturalizare, ridicare copiilor şi ale tineretului sau, p. ext., ale
metodică a nivelului ideologic, cultural, profesional; oamenilor, ale societăţii etc.; rezultatul
faptul de a dezvolta facultăţile morale, intelectuale şi acestei activităţi pedagogice; bună creştere,
fizice ale unui om, ale unui popor etc. ♢ Educaţie fizică = comportare civilizată în societate. ♢ Loc.
dezvoltare armonioasă a fizicului prin exerciţii vb. A face educaţie cuiva = a educa pe
gimnastice. [Gen. -iei, var. educaţiune s.f. / cf. cineva. ♢ Educaţie fizică = ansamblu de
fr. éducation, it.educazione, lat. educatio]. Sursa: DN măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării
fizice armonioase a oamenilor, întărirea
sănătăţii, formarea şi perfecţionarea
cunoştinţelor, priceperii şi deprinderilor de
mişcare necesare atât pentru muncă, cât şi
pentru activitatea sportivă.
Etimologie lb.latină: Etimologic, educația provine din limba latină
 educo-educare = a creşte, a hrăni, a forma, a unde își regăsește două rădăcini
instrui; semnificative:
 educatio = creştere, hrănire, formare; • educo-educare ce înseamnă a alimenta, a
îngriji și marchează funcția maternă a
 educo- ěducere = a scoate din, a ridica, a conduce educației (aceea de transformare a mediului
către… pentru a răspunde nevoilor omului – o
funcție ce stă la baza manifestării creative a
Termenul este întâlnit în limba franceză în secolul XVI. omului).
• educo-educere ce înseamnă a duce, a
conduce, evidențiind funcţia paternă a
educației (aceea de adaptare a sinelui pentru
a se potrivi mediului, în special celui social)
Acestea sunt cele două funcții esențiale și
complementare ale educației, ambele
necesare pentru devenirea umană
Educaţia este o acţiune conştientă, specific umană prin In mod interesant Burrhus Ftrederic Skinner
faptul că are un motiv voluntar – intenţia de a induce o sintetizeaza o definitie a educatie ,, Educatia
modificare la nivelul sistemului de personalitate al celui este ceea ce supravietuieste dupa ce tot ce a
educat - şi urmăreşte un scop bine definit – precizează fost invatat, a fost uitat.”si prin aceasta se
conţinutul sporului de cunoaştere (teoretică sau practică), rafera la faptul ca invatarea pe care o
a eficienţei acţionale şi/sau modificarea atitudinală ce dobandim mai ales la scoala constituie doar o
urmează a fi indus/e. mica parte din educatie deoarece a fi educat
inseamna ,,a fi om” si nu neaparat a fi savant
sau mare invatat
Educaţia este o formă de activitate umană, de mare Altfel spus, educatia este o desfasurare
complexitate alcătuită din ansamblul acţiunilor educative practica; ea rezulta din interactiunea unui
intreprinse în cadrul unei societăţi definite. subiect individual sau colectiv care o
initiaza stiind ce urmareste a obtine cu un
alt subiect individual sau colectiv, se
desfasoara intr-un context organizat si
produce anumite rezultate, in principal la
nivelul sistemului psiho-comportamental

Ştefan Bârsănescu (1935): Educaţia este activitatea
conştientă de a-l influenţa pe om printr-o triplă acţiune:
de îngrijire, de îndrumare şi de cultivare, în direcţia
creării valorilor culturale şi a sensibilizării individului
faţă de acestea.
Pedagogul francez G. Mialaret (1993) argumentează
„extinderea actuală a noţiunii de educaţie”, care
reprezintă simultan:
a) o activitate organizată instituţional conform unor
finalităţi educative;
b) un produs al activităţii, determinabil şi adaptabil la
cerinţele societăţii;
c) un proces, angajat între mai multe fiinţe umane, aflate
în diferite relaţii de comunicare şi de modelare reciprocă.
Ioan Cerghit (1988, pp. 13-16) identifică următoarele
posibile perspective de înţelegere a acesteia:
a. educaţia ca proces (acţiunea de transformare în sens
pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane, în perspectiva
unor finalităţi explicit formulate);
b. educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei
individului spre stadiul de persoană formată, autonomă şi
responsabilă);
c. educaţia ca acţiune socială (activitatea planificată ce
se desfăşoară pe baza unui proiect social, care comportă
un model de personalitate);
d. educaţia ca interrelaţie umană (efort comun şi
conştient între cei doi actori - educatorul şi educatul);
e. educaţia ca ansamblu de influenţe (acţiuni deliberate
sau în afara unei voinţe deliberate, explicite sau implicite,
sistematice sau neorganizate, care, într-un fel sau altul,
contribuie la formarea omului ca om).
Educaţia reprezintă activitatea psihosocială proiectată la
nivelul unor finalităţi pedagogice, vizează realizarea
funcţiei de formare-dezvoltare permanentă a pedagogice sau stiintelor educatiei) care
personalităţii umane prin intermediul unei acţiuni
al celui educat
A te educa este un act voluntar, volitiv şi
conştient, astfel că omul prin procesul
cognitiv ( de a învăţa), îşi însuşeşte anumite
principii şi de asemenea valori, adică
evoluează. Evoluează de la stadiul "natural"
la cel de creator. Lucian Blaga susţinea că
omul este creator de cultură, întreaga
existenţă a acestuia aflându-se în mister şi
menită spre a-l revela. Ce-i drept,
cunoaşterea este principala cauză a existenţei
noastre.
De asemenea, educaţia are şi caracter
orientativ, având în vedere că în perioada
copilăriei suntem îndrumaţi de persoane
adulte, spre a ne putea defini ca şi indivizi.
Şi nu în ultimul rând, prin educaţie, ne
dezvoltăm mai întâi pe noi înşine (acţiunea
de îngrijire) şi mai apoi pe ceilalţi
Procesul de educaţie este unul complex şi nu
oricine este interesat să facă educaţie. De la
indivizi până la instituţii, desfăşurarea
procesului de muncă este în acord cu
desfăşurarea procesului de educaţie. Relaţiile
sociale, relaţiile profesionale, cât şi cele
interumane au la bază educaţia, instruirea,
formarea indivizilor în planul comunităţii în
care vieţuiesc.
Încă de mic, copilul trebuie să cunoască
anumite reguli de conduiă, norme ale
moralităţii şi comportamentului uman.
Pentru formarea sa, acesta nu trebuie să evite
contactul cu răul, dimpotrivă, să lupte contra
acestuia, să-l cunoască şi să devină capabil
de a-l învinge. De fapt, scopul educaţiei este
acela de a-l pregăti pentru o viaţă completă.
Educaţia aparţine cunoaşterii, dar este şi un
gest de generozitate şi de sacrificiu. Nu
oricine deţine calitatea de-a fi educator. Din 
comoditate, din confort, din dezinteres, aceşti
făuritori de spirite, pot fi însă distrugători.
Indiferenţa poate naşte ,,monştri” . Astfel,
răul poate fi încurajat şi prin tolerare. Gradul
ridicat de civilizaţie, de cultură, de conduită
converg înspre o educaţie reuşită.
Educatia reprezinta obiectul de
studiu specific pedagogiei (stiintelor
vizeaza activitatea de formare-dezvoltare a
pedagogice structurată la nivelul corelaţiei subiect /
educator – obiect /educat, desfăşurată într-un câmp
pedagogic deschis. (Sorin Cristea)
Ioan Nicola (1994, p.21) : “educaţia este o activitate
socială complexă care se realizează printr-un lanţ
nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic
şi organizat, în fiecare moment un subiect – individual
sau colectiv – acţionând asupra unui obiect – individual
sau colectiv-, în vederea transformării acestuia din urmă
într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare
atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de
perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual.
 Educaţia reprezintă ansamblul activităţilor şi
influenţelor pozitive, pe termen lung, care implică
fiinţa umană ca factor al propriei sale deveniri:
 Educaţia proiectează dezvoltarea psihică şi asigură
condiţiile realizării acestei proiectări;
 Educaţia este cea care asigură legătura între
potenţialităţile de dezvoltare (date de ereditate) şi
oferta de condiţii şi oportunităţi a mediului, selectând
atât însuşirile determinate genetic, cât şi
componentele de mediu care corespund obiectivelor
educaţionale.
 Acţiunea educativă trebuie să armonizeze datele
oferite de ereditate şi mediu, în mod creator şi adaptat
fiecărui individ (sau grup de indivizi). Aceasta
deoarece ceea ce s-a dovedit, într-un moment sau
pentru un individ, benefic, poate fi dăunător într-un
alt moment sau pentru un alt individ.
 Deoarece dezvoltarea este un proces cu legităţi
interne proprii, educaţia nu trebuie să exercite o
presiune exterioară, coercitivă, asupra individului.
personalitatii umane, realizabila prin
corelatia educator - educat, într-un context
deschis.
Pedagogia studiaza dimensiunea profunda a
educatiei care
vizeaza functionalitatea si structura specific
a a activitatii de formare-dezvoltare a
personalitatii proiectata si realizata la nivelul
corelatiei
dintre subiectul si obiectul educatiei,
dintre cel care educa si cel care este educat.
Avem în vedere functiile generale ale
educatiei - în raport de care sunt
propuse finalitatile educatiei - si structura
generala a educatiei care se regaseste, în
mod obiectiv la nivelul oricarei actiuni cu
finalitate pedagogica (numita si actiune
educationala).
Educația asigură devenirea omului ca
persoană independentă, liberă, responsabilă
și spiritual-creativă.
Prin educație omul își dobândește capacitatea
de a anticipa consecințele actelor proprii
pentru a și le putea asuma în mod liber și
conștient.
De aceea, în educație, adulții educatori
trebuie să-și asume întreaga responsabilitate
a creșterii și educării copilului pe care să i-o
redea treptat pe măsură ce el devine
independent.
Acțiunea educativă trebuie să armonizeze
datele oferite de creditate și de mediu,în
modul creator și adaptat fiecărui individ (sau
grup de indivizi). Aceasta deoarece ceea ce
s-a dovedit, într-un moment sau pentru un
individ, benefic, poate fi dăunător într-un alt
moment sau pentru un alt individ.
 Educaţia trebuie să fie stimulativă, în sensul că
demersurile sale trebuie să fie cu un pas înainte a ceea
ce poate, a ceea ce se vrea şi a ceea ce ştie individul,
astfel încât să vină în întâmpinarea nevoilor şi
cerinţelor individului (evitându-se suprasolicitarea
sau subsolicitarea).
 Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi
mediul) şi nu poate avea puteri nelimitate (nu poate
compensa în totalitate o ereditate afectată şi nici un
mediu total defavorabil).
 Într-o anumită măsură educaţia poate accelera
dezvoltarea psihică prin varietatea experienţelor de
învăţare care-şi propun reducerea decalajului între
capacităţile prezente ale individului şi un nivel
superior al acestora.
Dezvoltarea psihică
 perfecţionarea structurilor deja existente,
constituirea de conduite şi atitudini noi, ca
instrumente de adaptare din ce în ce mai
complexe şi ca formare de modalităţi de
satisfacere a trebuinţelor şi formare de noi
trebuinţe şi mijloace de a le satisface. (U.
Şchiopu, 1997).
Dezvoltarea psihică
 procesul de formare a unor seturi de procese,
însuşiri şi dimensiuni psihice şi, totodată,
procesul de însuşire şi restructurare continuă a
acestora.
FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE: ereditatea,
mediul şi educaţia
Dezvoltarea psihica este procesul de formare
si restructurare continua a Insusirilor,
proceselor si structurilor psiho-
comportamentale. Acest proces se realizeaza
prin valorificarea subiectiva a experientei
social istorice, In scopul asigurarii
posibilitatilor de adaptare ale organismului.
Dezvoltarea psihica se realizeaza In mod
corelat cu cea biologica, dar nu In mod
simultan. Aproximativ In jurul varstei de 15
ani dezvoltarea biologica Inceteaza, nu Insa
si dezvoltarea psihica. In perioadele timpurii,
dezvoltarea psihica este dependenta ca ritm,
viteza, limite cronologice de cea
biologica. In perioadele tineretii si
maturitatii, dezvoltarea psihica capata o
relativa independenta, ea intra sub incidenta
dimensiuni lor vietii socio-culturale.
 Ereditatea este proprietatea fiinţelor vii de
a transmite urmaşilor caracterele dobândite
de-a lungul filogenezei.
Se transmit ereditar:
 a. particularităţi de statură şi greutate;
 b. caracteristici structurale şi funcţionale ale
diverselor organe;
 c. specificul structural şi funcţional al
sistemului nervos şi al organelor de simţ;
d. particularităţi ale biochimismului sanguin;
e. aspecte fizionomice caracteristice (forma
feţei, calitatea tenului, culoarea ochilor şi a
părului, etc.)
Ereditatea este un factori necesar pentru
dezvoltarea psihică pentru că ea asigură baza
 organică a fiecărui fenomen sufletesc.
 
Mediul este totalitatea influenţelor naturale
şi sociale, fizice şi spirituale, directe şi
indirecte, organizate şi neorganizate,
voluntare şi involuntare, care constituie
cadrul în care se naşte, trăieşte şi se dezvoltă
fiinţa umană.

Educaţia este cel de-al treilea factor

fundamental al dezvoltării psihice, pe care
cei mai mulţi cercetători îl consideră cel mai
important.
Educaţia este ansamblul de acţiuni şi
activităţi care integrează fiinţa umană ca pe
un factor activ, se desfăşoară sistematic,
unitar, organizat, având un conţinut cu
necesitate definit de societate, uzând de
procedee, metode, mijloace adecvate, şi fiind
condusă de factori competenţi special
calificaţi.

Dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, Este de remarcat faptul că

având următoarele particularităţi:  dezvoltarea psihică
 se sprijină pe ereditate  a omului nu este uniformă
 foloseşte datele oferite de mediu şi este dirijată de , liniară unidimensională ci lurimodal,
discontinuă, contradictorie
educaţie;
şi polimorfă. Aceasta depinde decondiţiile
 se desfăşoară în contextul activităţii proprii de interne
învăţare, fiind impulsionată de motivaţie; şi externe, de contextele spaţio-temporale, de
 este deplină în condiţiile interacţiunii optime între cei activitatea
trei factori, respectiv atunci când există o şi relaţile persoaneicu mediul social.
corespondenţă în timp între desfăşurarea programului IDezvoltarea se realizează
 fazic, etapizat
ereditar şi cantitatea şi calitatea influenţelor externe;
şi stadial, ca urmare a interacţ
 are o traiectorie ascendentă din punct de vedere iuniidintre ereditate, mediu
calitativ, non-lineară şi imprevizibilă; şi educaţie, factori integraţi
 este individuală în sensul că prezintă numeroase şi coordonaţi de activitatea eului persoanei.
aspecte de diferenţiere, dincolo de legile general-
umane de dezvoltare;
 este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă
într-o anumită zonă va avea efecte asupra întregii
dezvoltări;
 este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieţii
se corelează cu schimbări cantitative şi calitative
specifice.
 2. Care este modelul tău de profesor? Creează un eseu cu titlul Profesorul –competență didactică
și model uman

Profilul profesorului ideal în viziunea mea

Profesorul are un rol crucial în viaţa elevilor. Atît abilităţile profesorale cît
şi însuşirile de personalitate au repercusiuni profunde în inima elevilor, provocând
reverberaţii încă mulţi ani după terminarea studiilor.
Prin felul său de a fi ori de a nu fi, prin comportamente şi atitudini, profesorul
apropie ori îndepărtează copiii: motivează, pedepseşte, povăţuieşte, blamează,
încurajează etc. 
Profesorul este situat intr-un sistem de relaţii ce depăşesc incinta şcolii incluzând
părinţii elevilor, şi în general, membrii grupului social în mijlocul căruia traieste şi
munceşte, el este obligat să răspundă şi solicitărilor acestora, adesea, trebuind să vină
chiar în întampinarea lor.
Profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică
nu doar cunoştinţe şi competenţe, ci şi atitudini, valori, într-un cuvânt o conştiinţă
profesională. Cadrul didactic nu este doar un agent, care se supune unui sistem de
norme, ci şi un actor, care se investeşte în ceea ce face, conferă semnificaţii, trăieşte
activitatea cu elevii, cu un indice de intervenţie personală importantă.
Pentru ca actul educativ să fie eficient şi în acelaşi timp plăcut, inegalitatea dintre
profesor şi elev trebuie depăşită. Elevul vrea să
găsească în profesorul său un sprijin într-o situaţie oficială şi nu în primul rând un
specialist cu competenţă specifică într-un domeniu ştiinţific sau altul. El are nevoie de
cooperarea profesorului, deşi relaţia profesor-elev rămâne de esenţă
conflictuală deoarece poartă în sine înainte de toate conflictul promotor al oamenilor
în înfruntările dintre generaţii. Cerinţa unei relaţii pedagogice de parteneriat se poate
construi numai pe baza respectării unei condiţii fundamentale şi anume cunoaşterea
personalităţii elevului. Raportarea profesorului la elev presupune din partea celui
dintâi înţelegerea unui ansamblu de idei. În primul rând, unicitatea sufletului copilului
şi tânărului din care decurge concluzia că “în materie de educaţie fiecare
tânăr constituie un caz particular”. De asemenea, trebuie respectată inductibilitatea
copilului la adult, ca şi faptul că adolescenţa şi copilăria sunt “momente” ale vieţii.
Profesorul îndeplineşte, în şcoală, funcţii cum ar fi organizator al procesului de
învăţământ, educatori, partener al educaţiei sau membru al corpului profesoral, al
procesului de învăţământ.
Ca organizator al învăţării, un professor bun îmbină aspectele obiectiv-logice ale
transmiterii cunoştinţelor cu aspectele psihologice. Este, deci preocupat atât de
aplicarea principiilor didactice, a teoriei instruirii în transmiterea conţinutului
învăţământului, cât si de implicaţiile psihologice ale actului transmiterii: psihologia
evoluţiei copilului, psihologia învăţării, strategiile comunicării.
Profesorul nu ar trebui să fie doar un transmiţător de informaţii care se rezumă la
a da indicaţii elevilor în privinţa modului de învăţare şi a materialelor pe care trebuie să
le înveţe,ci şi un antrenor care prin întrebări analitice stimulând gândirea elevilor,
creează premise pentru ca aceştia, prin aflarea independentă a răspunsurilor, să
ajungă la o mai bună înţelegere a problemelor.
 Exercitarea funcţiei de educator este dependentă de concepţia care stă la baza
semnificaţiei care se acordă şcolii şi organizăriei, de felul în care profesorul îşi înţelege
misiunea, de totalitatea sarcinilor cuprinse în funcţia de profesor şi
nu în ultimul rând, de atitudinile părinţilor. Funcţia didactică a profesorului se exprimă
prin îndeplinirea statutului de model, partener, sfătuitor. Ea se îndeplineşte prin crearea
unei atmosphere generale de securitate şi încredere în clasă, prin încurajarea succeselor
fiecărui elev, prin crearea unui flux de simpatie între profesor şi elevi.
”A educa” înseamnă a-ţi desfăşura activitatea sub semnul unor categorii morale
determinându-i pe elevi să ia distanţă critic faţă de atitudinile şi performanţele proprii,
dezvoltându-le aptitudinea de a stabili contacte pozitive şi de a analiza critic propriile
prejudecăţi.
Conceptul de partener al educaţiei se referă la raporturile profesorului cu alţi
factori educativi, îndeosebi cu părinţii şi la concepţia conform căreia profesorii şi
elevii formează împreună o comunitate şcolară. Şcoala este a doua instanţă
de socializare, după familie, iar profesorul trebuie să colaboreze cu toţi factorii
educativi, să armonizeze educaţia formală cu cea nonformală şi informală. El poate
juca rolul de consultant al părinţilor, împarte răspunderea formării copiilor cu familia.
Un profesor ideal ar trebui să aibă următoarele competenţele specifice profesiei
didactice: Competenţe metodologice ( să utilizeze adecvat conceptele şi teoriile din
ştiinţele educaţiei, să utilizeze adecvat conceptele şi teoriile din ştiinţele educaţiei, Să
aplice concepte şi teorii moderne privind formarea capacităţilor de cunoaştere, să
proiecteze conţinuturile instructiv-educative, să organizeze adecvat activităţile didactice
în funcţie de tipul de lecţie dominant, să utilizeze metode şi strategii de predare
adecvate particularităţilor individuale sau de grup, scopului şi tipului lecţiei, să utilizeze
optim factorii spaţiotemporali în vederea eficientizării procesului instructiv –
educativ ), Competenţe de comunicare şi relaţionare (să stăpânească concepte şi teorii
moderne de comunicare: orizontală si verticală; complexă totală; multiplă; diversificată
şi specifică, să manifeste comportament empatic, să acceseze diverse surse de
informare în scopul documentării), Competenţe de evaluare a elevilor (să utilizeze
strategii adecvate de evaluare individuală sau de grup, să elaboreze instrumente de
evaluare în funcţie de scop şi particularităţile individuale sau de grup, să utilizeze
metode specifice gândirii critice), Competenţe psiho-sociale (să formeze capacităţi de
adaptare rapidă la schimbările de natură socială, să valorifice metode şi tehnici de
cunoaştere şi activizare a elevilor, să se implice în elaborarea si derularea în şcoli a
proiectelor de cooperare internaţională, să elaboreze strategii eficiente ale
parteneriatului şcoală – familie, să organizeze şi să administreze mediului de învăţare în
colaborare cu Comitetul de părinţi al clasei, să colaboreze cu părinţii în scopul realizării
unui autentic parteneriat în educaţie), Competenţe tehnice si tehnologice (să utilizeze
calculatorul în procesul instructiv – educativ, să exerseze schemele de acţiune în
vederea dobândirii / perfecţionării deprinderilor practice, să aplice strategiile didactice
de utilizare eficientă a mijloacelor / auxiliarelor didactice in procesul de învăţămant),
Competenţe de management al carierei (să utilizeze metode şi tehnici de autocontrol
psihocomportamental, să adopte de conduite eficiente pentru depăşirea „situaţiilor de
criză”, să aibă deschidere faţă de tendinţe inovatoare necesare dezvoltării profesionale,
să asimileze cunoştinţe de tip organizaţional).
 De asemenea, un porfesor bun dupa parerea mea trebuie să stabilească cu claritate
obiectivele pe care urmează să le realizeze elevii. Aceasta presupune ca profesorul să
posede, de exemplu, competenţa de a identifica obiectivele educative de atins, prin
luarea în consideraţie a caracteristicilor elevilor săi şi a aşteptărilor comunităţii sociale,
de a operaţionaliza obiectivele alese spre a fi propuse elevilor, de a utiliza diferite
tehnici de analiză a sarcinilor de învăţare implicate în realizarea fiecărui obiectiv
selecţionat.
Profesorul ideal ar trebui să le prezinte elevilor care sunt cele mai înalte
performanţe, în anumite limite rezonabile, la care se aşteaptă ca ei să se ridice în
realizarea diferitelor activităţi care le sunt propuse, identifică şi concepe activităţi de
învăţare care sunt relevante pentru contextele reale de viaţă cotidiană a elevilor.
Totodată, profesorul ideal manifestă preocuparea de a se adapta la diversitatea
elevilor prin selecţionarea unor strategii de instruire şi a unor materiale de învăţare care
sunt adecvate vârstei, pregătirii anterioare, valorilor culturale şi nevoilor individuale de
educaţie ale elevilor, creează şi menţine în sala de clasă un climat de lucru care
favorizează învăţarea, motivaţia intrinsecă a învăţării şi dorinţa de a realiza sarcinile de
lucru propuse; acesta presupune o serie de competenţe de management al clasei,
începând cu cele legate de aranjarea mediului fizic al clasei, astfel încât să se
înlesnească interacţiunea dintre profesori şi elevi, stabilirea împreună cu elevii a unor
limite rezonabile în care trebuie să se înscrie comportamentul fiecăruia şi terminând cu
cele legate de crearea unei atmosfere de lucru, destinse, încurajarea preocupării elevilor
de a se autocontrola continuu şi competenţele de tratare corespunzătoare a
manifestărilor de indisciplină.
Profesorii ar trebui să încurajeze interacţiunea socială a elevilor în discutarea şi
realizarea diverselor activităţi de învăţare legate de tema supusă studiului; ar trebui să le
ofere elevilor o structură de lucru de natură să ghideze activitatea de învăţare a elevilor
şi comportamentul lor în timpul lecţiei; să înlesnească elevilor prelucrarea/procesarea
intelectuală a informaţiilor punându-i în situaţia de a desfăşura activităţi care implică
procese cognitiv ce îi vor ajuta să înveţe şi să-şi reamintească informaţia. De exemplu,
evidenţierea legăturilor logice dintre anumite informaţii, solicitarea elevilor în a realiza
extrapolări sau în a stabili implicaţii posibile ale unui fapt constatat, încurajarea
exprimării în maniere diverse – grafice, simbolice, semantice;
Pentru o bună prestaţie profesională, cadrul didactic are nevoie să aibă încredere în
sine şi în competenţele sale profesionale, să stăpânească modalităţi de rezolvare a
situaţiilor critice, tensionale sau conflictuale, să fie capabil să gestioneze situaţiile tipice
şi să poată dezvolta soluţii pentru cele atipice, toate acestea şi multe altele îi sunt
indispensabile muncii cadrului didactic.
Din acest motiv un profesor trebuie să fie devotat elevilor şi învăţării acestora. Un
profesor bun trebuie să plece de la ideea că toţi elevii pot cu adevărat învăţa. Mai mult
decât atât, ei chiar trebuie să pună în practică acest principiu. Profesorului desăvârşit îi
place să lucreze cu tinerii şi se pricepe să înpărtăşească cunoştinţele lui tuturor elevilor,
chiar dacă aceştia sunt foarte diferiţi prin trăsăturile şi talentele lor. Succesul este
garantat de încrederea profesorului în demnitatea şi valoarea oricărei fiinţe umane şi în
potenţialul care există în fiecare. Având în vedere că nu lucrează doar cu un singur elev, ei
trebuie să ia în considerare faptul că elevii sunt diferiţi, iar diferenţele dintre ei influenţează
învăţarea. Pentru a lua în seamă particularităţile individuale, profesorii trebuie să îşi
 cunoască foarte bine elevii. Tipul acesta de înţelegere nu este lipsit de importanţă,
deoarece profesorul trebuie să îl folosească constant pentru a-şi modela metodele de
predare.
Un profesor bun învaţă din experienţă, învaţă atunci când îi ascultă pe elevi, când
îi observă lucrând. Lucrurile pe care le află depre elevi în timpul procesului de educaţie
devine automat parte a competenţelor lui didactice.
Pentru a servi mai bine interesele elevilor, un bun profesor este foarte atent ca toţi
elevii să beneficieze de aceaşi grijă din partea lui şi să nu lase ca presupusele sau
realurile lor handicapuri sau incapacităţi, diferenţele individuale, contextele culturale sau
sociale diferite din care provin aceştia, să influenţeze relaţiile dintre el şi elev.
Profesorii trebuie să fie atenţi şi interesaţi şi despre ce cred elevii despre ei înşişi,
de motivaţiile lor, de efectele învăţării asupra relaţiilor lor cu grupul de prieteni, dar şi de
dezvoltarea caraterului lor, de aspiraţiile şi calităţile lor.
Toate aceste competenţe necesare unui profesor vor influenţa performanţele
elevilor, modul lor de raportare la procesul de învăţare, precum şi dragostea sau averiunea
lor faţă de şcoală. Un profesor bun trebuie să aiba raspuns la orice întrebare ( legata de
lecţie).
Profesorul trebuie să-i arate elevului că absolut tot în lume poate fi pus în
discutie.
Profesorul trebuie să fie un model pentru toţi elevii şi să respecte intimitatea şi
confidenţialitatea unor informaţii cu privire la viaţa personală a elevului.
Profesorul trebuie să le facă elevilor cunoscute diferitele obiective ce urmează a fi
întinse în activitatea lor.
Profesorul trebuie să formeze pe elev pentru societatea în care s-a nascut şi în
care se dezvoltă, deoarece valorile spirituale nu se creează decât în societate şi pentru
societate, trebuie să înveţe elevul cum să înveţe, trebuie să-l facă să aibă încredere în el,
în opţiunile lui să poată să se exprime liber fără inhibiţii.
Rolul profesorului este acela de a-l ajuta pe elev să dobândească în şcoală
un sintem de valori.
 Procesul de structurare şi cristalizare a sistemului de valori, specific copilului, se
află în legătură cu relaţia dintre acesta şi părinte.

3. Dezbatere în cadrul seminarului pe 3 grupuri de discuții:

Cunoştinţe şi abilităţi psihologice necesare în pregătirea unui profesor

 Sa intelega manifestarile copiilor pe care ii educa
 Sa se orineteze catre ontestitate
 Sa dea dovada de exigenta si severitatea adecvata contextului educational
 Sa evalueze si sa noteze corect
 Sa fie drept in acordadre recompenselor si a pedepselor
 Sa evite sa accenuteze sentimentul de esec sau de vinovatie
 Sa-i sprigine din punct de vedere moral pe educatie
 Sa selecteze strategii de invatare
 Sa satbilesca obictivele operatinale
 Capacitatea de cunosterea a particularitatilor de varsta ale educatilor
 Abilitatea de comunicare flurenta cu educatii
 Abilitatea de a proiecta si impementa activitati instrctiv-educative intrun timp optim
 Abilitatea de a-i pregati pe educati pentru auto-instruire si autoeducatie

4. Explicați relaţia dintre aptitudinea, competenţa şi tactul pedagogic.

Aptitudinea pedagogica este considerata unul dintre principalii factori de succes in procesul
instructiv-educativ. Definitiile date acesteia sunt destul de numeroase. Stroe Marcus (1987, p. 32)
o considera „o particularitate individuala care surprinde si transpune in practica modalitatea
optima, conform particularitatilor elevilor, de transmitere a cunostintelor si de formare a
intereselor de cunoastere, a intregii personalitati a elevului'. Pentru A. Chircev ea este „un
ansamblu de insusiri ale personalitatii educatorului, care-i permit sa obtina maximum de rezultate
in orice imprejurare, in orice clasa'.
Aptitudinea pedagogica este o sinteza de factori innascuti si dobanditi. Ea confera o mare
flexibilitate comportamentului didactic, favorizand o adaptare rapida si usoara la cerintele unei
situatii educative.
Competenta psihopedagogica este asigurata de ansamblul capacitatilor necesare pentru
„construirea' diferitelor componente ale personalitatii elevilor si cuprinde: capacitatea de a
determina gradul de dificultate al materialului de invatare pentru elevi, capacitatea de a face
materialul de invatare accesibil prin gasirea celor mai adecvate metode si mijloace, capacitatea de
a intelege elevul, de a patrunde in lumea sa interioara, creativitatea in munca psihopedagogica si
capacitatea de a crea noi modele de influentare instructiv-educativa, in functie de cerintele
fiecarei situatii educationale. Competenta psihosociala cuprinde ansamblul de capacitati necesare
optimizarii relatiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a
stabili usor si adecvat relatii cu ceilalti, capacitatea de a influenta grupul de elevi, precum si
indivizii izolati, capacitatea de a comunica usor si eficient cu elevii, capacitatea de a utiliza
adecvat puterea si autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere.
In aceeasi arie de preocupari privind determinarea acelor calitati ale profesorului care pot
influenta si modela personalitatea elevului se inscrie si cercetarea lui Josef Stefanovic (1979)
asupra tactului pedagogic. Autorul este de parere ca tactul pedagogic sau lipsa de tact apar numai
pe fundalul interactiunii profesor-elev. De aceea, tactul pedagogic se defineste ca fiind „gradul
calitativ al interactiunii sociale dintre profesor si elev, caz in care criteriile acestei calitati ar fi
urmatoarele: a) gradul de adecvare a comportamentului profesorului fata de fiecare elev; b)
gradul motivatiei pozitive a rezultatelor la invatatura si a comportamentului elevului;.c) gradul de
dezvoltare a personalitatii elevului; d) gradul de respectare a particularitatilor psihice ale elevului
si asigurarea unui climat psihic optim al activitatii instructiv-educative; e) rezultatele obtinute in
atingerea obiectivelor propuse in activitatea instructiv--educativa' (Stefanovic, 1979, p. 13).
Interesant este faptul ca cercetarea pe care Stefanovic a desfasurat-o cu scopul de a detalia
continutul notiunii de tact pedagogic, respectiv de lipsa de tact, s-a facut atat in randul
profesorilor, cat si al elevilor, si s-au pus apoi fata in fata punctele de vedere obtinute. Astfel, in
opinia profesorilor, tactul pedagogic se exprima in: capacitatea de a intelege elevul, respectarea
personalitatii elevului, stapanire de sine, calm, echilibru, aprecierea corecta si obiectiva a elevilor,
principialitatea si consecventa in aplicarea normelor pedagogice, nivelul profesional
corespunzator, constiinciozitate, perseverenta, spirit de raspundere in activitatea pedagogica.
 in ceea ce priveste opiniile elevilor privind caracteristicile tactului pedagogic, ele sunt parca mai
nuantate, mai bogate in continut, mai legate de situatiile educationale concrete. Acest rezultat
provine si din metodele de investigare folosite de Stefanovic. in timp ce profesorilor li s-au
adresat chestionare, elevilor li s-a cerut sa descrie liber tactul si lipsa de tact, pornind de la diferite
situatii, intamplari in care au fost implicati. Pentru elevi, tactul pedagogic este conditionat de:
atitudinea corecta a profesorului fata de elev, respectarea trasaturilor individuale ale elevului,
capacitatea de a-l motiva pe elev pentru activitatea de invatare (modul de distribuire a
recompenselor si pedepselor, incurajarea elevilor in caz de esec, intarirea increderii in sine a
elevului, starnirea interesului pentru obiectul de studiu), calitatile profesionale
(nivelul profesional ridicat, indeplinirea cu constiinciozitate a obligatiilor didactice, aprecierea
corecta si obiectiva a elevilor), calitatile personale (caracter integru, discretie, stapanire de sine,
echilibru, rabdare, politete).
Din compararea celor doua puncte de vedere rezulta ca, pentru profesori, tactul pedagogic este
conditionat, in primul rand, de calitatile personale ale profesorului, in timp ce elevii pun pe
primul plan relatiile bune, corecte existente intre ei si profesor. Analiza caracteristicilor tactului
pedagogic arata ca dezvoltarea lui, la fel ca a oricarei aptitudini sau calitati profesionale depinde,
pe de o parte, de predispozitiile innascute (intuitie, empatie), iar pe de alta parte, de anumiti
factori cum ar fi cunostintele si experienta dobandite sau autoeducatia. A da dovada de tact
pedagogic presupune multa inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivaleaza cu un autentic act de
creatie.

REZUMAT LA CARTEA ELENA STANESCU “Psihologia Educatiei” Pag 39-50

Stadiul inteligenţei preoperatorii este cel mai intens studiat de Piaget. Pentru acest stadiu sunt
definitorii două substadii care dau seama de progresele înregistrate în evoluţia
copilului: substadiul
gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani) şi substadiul gândirii intuitive (4-7 ani).

Substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale apare la sfârşitul perioadei senzorio-motorii,

când se
instalează o funcţie fundamentală pentru evoluţia conduitelor ulterioare, funcţie care constă în
posibilitatea de a reprezenta un lucru (un „semnificat" oarecare) cu ajutorul unui „semnificam"
diferenţiat care nu serveşte decât pentru această.reprezentare. Această funcţie generatoare a
reprezentării este denumită, în general, funcţie simbolică, iar lingviştii o numesc funcţie
semiotică.
Copilul poate să-şi reprezinte mental obiecte sau evenimente absente cu ajutorul simbolurilor.
Această
posibilitate de a-şi reprezenta simbolic lucrurile este regăsită în următoarele cinci conduite, care
apar
aproape simultan: imitaţia amânată (care se realizează în absenţa modelului), jocul simbolic sau
jocul
de ficţiune, desenul, imaginea mentală (ce apare ca o imitaţie interiorizată) şi, mai ales, limbajul,
care
permite evocarea verbală a unor evenimente. Se constată că patru dintre cele cinci forme de
conduită
se bazează pe imitaţie, care constituie o prefigurare a reprezentării. O putem considera un fel de
reprezentare în acţiune.
De la apariţia limbajului şi până la patru ani, Jean Piaget distinge o primă perioadă de dezvoltare
a
gândirii, pe care o numeşte perioada inteligenţei preconceptuale, care se caracterizează prin
existenţa
preconceptelor, iar în planul raţionamentului în formare, prin transducţie sau raţionament
preconceptual. „Preconceptele sunt noţiunile legate de copil de primele semne verbale, a căror
folosire
o capătă. Particularitatea acestor scheme constă în faptul că ele rămân la jumătatea drumului,
între
generalitatea conceptului şi individualitatea elementelor care îl compun, fără a o atinge nici pe
una,
nici pe cealaltă" . Raţionamentul care leagă asemenea preconcepte a fost numit
transductiv. El se constituie ca un raţionament primitiv care nu leagă elementele componente
prin
deducţie, ci prin analogii imediate.
Substadiul gândirii intuitive este cel în care asistăm la coordonarea treptată a raporturilor
reprezentative, deci la o conceptualizare în creştere. Ea va conduce copilul de la faza simbolică
sau
preconceptuală până în pragul operaţiilor. însă, această inteligenţă rămâne în mod constant
prelogică,
deoarece ea mai substituie încă operaţiile nedesăvârşite printr-o formă semisimbolică de gândire,
care
este raţionamentul intuitiv. Controlul judecăţilor se face prin intermediul „reglărilor intuitive", j
După Piaget, principalele limitări ale gândirii în perioada preoperatorie sunt:
• egocentrismul, care se referă la incapacitatea copilului de a vedea lucrurile din punctul de
vedere al
celuilalt, el rămânând prizonierul propriei perspective;
• centrarea, ce implică orientarea către o singură trăsătură a situaţiei şi ignorarea celorlalte,
indiferent de relevanţa lor;
• amestecul realului cu imaginarul;
• ireversibilitatea, care exprimă inabilitatea copilului din stadiul preoperaţional de a face operaţii
mentale reversibile.
Reversibilitatea este considerată de Piaget principala caracteristică a gândirii umane şi exprimă
capacitatea de a executa mental aceeaşi acţiune în două sensuri. în această perioadă (2-7/8 ani),
copilul
nu este capabil de reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de percepţiile immediate

Stadiu de dezvlotare Caracteristici principale

Stadiul inteligenței senzoriomotori(0-2ani)  Inteligența își are originea în acțiunea
efectivă a copilului cu obiectele
 (inteligență pur practică), acțiunea
fiind forma primară a gândirii la un
copil.
 principalul instrument psihic al
adaptării la realitate al copilului este
schema senzorio-motorie. Inițial,
acțiunea este modelul de rezolvare al
problemelor de adaptare.
 Inteligența/gândirea începe să se
manifeste în conduită la sfârșitul
primului an și are la bază mobilizarea
și coordonarea schemelor senzorio-
motorii până la găsirea alternativei
eficiente.a patra caracteristică
 orientarea în ambianță devine din ce
în ce mai obiectivă, copilul ajungând
să-și subordoneze mijloacele
scopurilor și să recurgă la noi
mijloace.
 spre sfârșitul celui de al 2-lea an de
viață începe formarea reprezentărilor.
 combinarea mintală a schemelor de
acțiune conduce treptat desprinderea
inteligenței de acțiune.
 soluțiile problemelor de adaptare
încep să fie găsite mintal
 Acțiunea devine treptat mijloc de
verificare pentru soluțiile găsite în
minte.
 Gândirea simbolică (stimultă de
capcitatea de repreventarea
mentală)începe să se dezvolte în
cadrul jocului simbloic
 Curiozitatea iîl face pe copil să
exporeve tot ceec ce-l înconjoră și să
exprminteze divere
 În această perioadă se face trecerea de
la reacţii primare care vizează
propriul corp la reacţii secundare
(aplicate obiectelor exterioare) şi apoi
 la constituirea schemelor de acţiune
mai largă, aplicate obiectelor
exterioare. Astfel orientarea în
ambianţă devine mai obiectivă,
copilul subordonând mijloacele
scopurilore acținuii

Stadiul preoprațional (2-7ani)  Apare posibilitatea de interiorizare a

acțiunilor practice, ca urmare a
dezvoltării limbajului. Copilul poate
transpune prin cuvinte acțiunile realiz
operațiile mintale propriu zise nu sunt
încă formate, acțiunile mintale nefiind
încă reversibile, ci orientate doar într-
un singur sens. ate efectiv.
 operațiile mintale propriu zise nu sunt
încă formate, acțiunile mintale nefiind
încă reversibile, ci orientate doar într-
un singur sens.
 gândirea preoperațională (gândire în
imagini) este o gândire pre-conceptuală,
dominată de situația concretă, care
operează încă cu reprezentări și nu cu
noțiuni propriu-zise.
 gândirea preșcolarului este o gândire
egocentrică, împiedicându-l să distingă
corect între realitatea externă și cea
internă, cu o tendință pronunțată de a
raporta totul la propriul eu.
 mposibilitatea surprinderii invarianției
datorită ireversibilității perceptive.
 a șasea caracteristică
 se constituie operațiile de scriere și cele de
clasifica
 spre finalul perioadei, apare conceptul de
număr, prin asocierea cantității la număr.
 În stadiul preconceptul (2-4ani)se dezvlotă
limbajul fiind achizițonate în jur de 2000
de cuvinte .
 În substadiul (4-7 ani) aspectele imaturități
gândirii preopreținale sunt:
 Egocetrismul (credița copilului că nu pot
exista puncte de vedere deferite de ale
 sale )
 Centrarea
 Absența conservării
 Unidirecționlitatea (imbosibilitatea de a
reface un traseu metal în sensul invers)
 Transductivitatea
 Animism (credința că toate obiectele sunt
însufețite )
 reprezintă un salt substanţial în
dezvoltarea cognitivă datorită
dezvoltării limbajului, care permite
trecerea de la percepţii la reprezentări
prin substituirea unei acţiuni motorii cu
acte simbolice; gândirea r ămâne
egocentric ă şi legată de concret.

Stadiul operațiilor concrete (1-12)  operațiile gândirii sunt numite operații

concrete, ele realizându-se doar în prezența
obiectelor sau a reprezentărilor acestora.
 apare fenomenul de invarianță manifestat
prin achiziția conservărilor: cantității și
lungimilor (7-8 ani), greutății (9 ani) și
volumului (11-12 ani)
 acțiunile mentale devin reversibile; are loc
achiziția reversibilității prin inversiune și a
celei prin compensare
 putere de deducție imediată: poate efectua
raționamente de timpul "dacă...atunci" cu
condiția să se sprijine pe obiecte concrete
sau exemple.
 perațiile gândirii se grupează în sisteme
care constituie începutul aparatului logic al
gândirii.
 prezența raționamentului progresiv: de la
cauză la efect, de la condiții la consecințe
 nu se poate inventaria alternative multiple,
posibile la o problemă sau situație
 se caracterizează prin posibilitatea
conceptualizărilor şi coordonărilor de
concepte; se dezvoltă noi abilităţi ce
include acţiuni reversibile (capacitatea
de efectuare în sensinvers a drumului
 de la o operaţie la alta; se realizează
surprinderea invarianţei (adică a ceea
ce este constant şi identic în lucruri) iar
rezolvarea de probleme este mai puţin
restricţionată de egocentrism.
 Conștintizarea invarației – conervarea
masei, greutații, volumului.
 Sunt întelese concepte abstracte porinind
de la exmple intuitive
 Operații de seriere , clasificarea
tranzitivitatea , asciativitatea.