NOTIUNI GENERALE DE

IMPLANTOLOGIE
 CUPRINS

I. SCURT ISTORIC

II. ANATOMIA APARATULUI DENTO-MAXILAR CORELATA CU CAMPUL PROTETIC

III. TIPURI DE ATROFIE OSOASA SI CLASIFICAREA ACESTORA IN IMPLANTOLOGIE

IV. DENSITATEA OSOASA SI IMPORTANTA EI IN IMPLANTOLOGIE

V. ETAPELE DE TRATAMENT IN IMPLANTOLOGIE

VI. INDICATII SI CONTRAINDICATII IN IMPLANTOLOGIE

VII. TERMINOLOGIA IN IMPLANTOLOGIE

VIII. MATERIALELE DIN CARE SE CONFECTIONEAZA IMPLANTELE

IX. OSTEOINTEGRAREA

X. TIMPII CHIRURGICALI DE INSERARE

XI. IMPLANTELE ENDOOSOASE

XII. IMPLANTELE SUBPERIOSTALE

XIII. ELEVATIA SINUSULUIMAXILAR IN IMPLANTOLOGIE

XIV. ACCIDENTELE SI COMPLICATIILE IMPLANTELOR DENTARE

XV. DISPENSARIZAREA PURTATORILOR DE IMPLANT

Scurt istoriscss
I.SCURT ISTORIC

Implantologia orala face parte din arsenalul terapeutic al stomatologiei moderne, astfel
incat stomatologia de astazi nu poate functiona fara aceasta frumoasa arta
În vederea unei retrospective ordonată, istoricii împart evoluţia
implantologiei în şase etape distincte:
1) perioada antică - de la începuturi până în anul 1000 e.n.
2) perioada medievală (1001-1799)
3) perioada fundamentării (1800-1910)
4) perioada premodernă (1910-1930)
5) perioada modernă (1931-1977)
6) implantologia orală contemporană (1978 - prezent)

Implantologia orală este un amestec de chirurgie dento-alveolară, protetică

şi gnatologie.
Moses Strock, Formigini, Pasqualini dar mai ales Leonard Linkow şi Per Ingvar
Branemark au adus un aport de credibilitate remarcabilă implanturilor dentare.
Concepţia de osteointegrare, regenerare tisulară dirijată, grefele osoase,
intervenţiile de sinus-lift au contribuit la extinderea indicaţiilor implanturilor dentare şi
la creşterea ratei succeselor. Implanturile dentare au penetrat în aproape toate ramurile
stomatologiei.

II. ANATOMIA APARATULUI DENTO-MAXILAR CORELATĂ CU CÂMPUL

PROTETIC PRIMITOR DE ÎMPLÂNTE

A. CONSIDERATII GENERALE
Implantele stomatologice sunt implante care exploatează cele trei
dimensiuni ale crestelor alveolare edentate, morfologia lor intemă şi externă cu
structuri ca:
- sinusul maxilar;
- cavitatea nazală;
- canalul mandibular;
- gaura mentoniera;
B. SUPORTUL OSOS MAXILAR

Zonele de importanţă majoră în implantologia orală, de pe suprafaţa

vestibulara a crestei alveolare osoase sunt:- spina nazală anterioară;
-stâlpul canin;
-stâlpul zigomatic;
-regiunea tuberozitară.
 Forţele ce apar în procesul masticaţiei vor fi transmise de la nivelul crestelor
alveolare ale maxilarului la baza oaselor maxilare şi bolta palatină de unde vor fi
preluate de cei trei stâlpi de rezistenţă: canin; zigomatic; pterigoidian.
Forţele se vor propaga de-a lungul acestor stâlpi dispersându-se apoi în
oasele craniene.
1. Regiunea incisivilor centrali şi laterali superiori
Incisivii superiori sunt plasaţi sub planşeul cavităţii nazale într-o structură
osoasă bogată în os spongios şi cu o corticală vestibulară subţire. In funcţie de
înălţimea crestei alveolare raportul apexurilor acestor dinţi cu planşeul foselor
nazale poate merge până la 1 cm si chiar mai mult. Un palat coborât are o creastă
alveolară cu o dimensiune vestibulo-palatinală favorabilă. In schimb când palatul
este înalt crestele alveolare sunt şi ele mai înalte însă cu dimensiuni mai mici
vestibulo orale.
Se ştie de asemenea că foarte frecvent incisivii superiori au porţiunile
anterioare ale alveolelor în contact direct cu corticala osului vestibular.
Raportul dintre înclinaţia alveolelor şi a crestelor alveolare, pe de o parte, şi
cea a planului vertical pe de altă parte, este de 16 grade pentru dinte şi 30 grade
pentru creasta alveolară edentată. Din aceste situaţii anatomice pot rezulta
următoarele aspecte clinice:
- apexul foarte aproape de planşeul foselor nazale când după extracţie
creasta alveolară edentată se poate micşora în înălţime şi mai mult;
- zona apicală a incisivilor superiori poate fi foarte aproape de corticala
vestibulară.
De subliniat ca inserţia implantelor în os se poate face în două moduri:
- imediat post-extracţional;
- după o perioadă de vindecare osoasă post-extracţională.
Cea de-a doua modalitate are mai multe avantaje ca:
- definirea formei anatomice a arcadei;
- evitarea montării implantelor într-un ţesut osos în suferinţă;
- dimensionarea corecta a lăcaşului pentru implant şi obţinerea de la
început a unei suprafeţe .de contact implant-os cât mai mare, cu o
stabilitate cât mai buna a implantului.
o Suprafata vestibulara a crestei alveolare in regiunea incisiva este in general usor
concava.
o In edentaţiile mai vechi, ţinând cont de resorbţia osoasă centripetă la maxilar,
centrele crestelor se vor afla într-o poziţie mai palatinală.
o Deci structura şi anatomia osoasă trebuie analizată încât să permită, este posibil,
ca pentru fiecare dinte lipsă şă se insere un implant care să aiba o suprafaţă egală
cel puţin cu rădăcinile dintelui pierdut.
o Oferta osoasă privind înălţimea crestei alveolare se măsoară de la nivelul crestei
până la planşeul foselor nazale în zona incisivă superioară.
o Limita în înălţime a crestei alveolare în implantul endoosos este de minim 10 mm.
o Lăţimea crestei alveolare se măsoară în sens vestibulo-oral în dreptu locului de
inserţie al implantului.
o Implantele şurub şi cilindru necesită o grosime alveolară de minim 5 mm iar
implantele lamă de minim 3 mm.
o Deoarece de obicei osul se lăţeşte spre bază, această dimensiune minimă creşte o
dată cu profunzimea osului.
o Montarea implantelor în regiunea incisivă superioară nu trebuie să afecteze canalul
naso-palatin care se va ocoli.
o Noţiunea de dimensiuni utile osoase defineşte acea masă de ţesut osos în care se
pot insera cu succes implantele.
o Ţinând cont că după extracţie în procesul de vindecare nivelul osului alveolar scade
cu aproximativ 2 mm, utilizarea implantelor imediat postextracţional impune inserţia
acestora cu 2 mm în profunzime de la nivelul cortical.

2. Regiunea caninilor superiori

Rădăcinile caninilor sunt incluse în zona inferioară a stâlpului osos canin,

acest dinte neavând în general contact radicular apical cu planşeul foselor
nazale sau sinusul maxilar.
Foarte rar, sinusul maxilar se poate extinde până în zona canină mai zona
disto-palatinală a rădăcinii.
Acelaşi lucru se poate întâmpla cu planşeul foselor nazale în regiunea
palatinală..Si în această zonă există un grad diferit de oblicitate a axului de
insertie a dintelui si crestei alveolare edentate in raport cu planul orizontal.
Deoarece regiunea restrictivă este inclusă la baza stâlpului canin în spate si
lateral de rădăcina caninului, există o abundenţă mare de os mai ales spongios,
favorabilă inserţiei unor implante de lungime şi diametru mare.

3. Regiunea primilor premolari superiori

Primul premolar, de regulă, nu este în contact cu podeaua sinusului

maxilar fiind însă în imediata apropiere a stâlpului canin.
Dacă dintele are o singură rădăcină partea vestibulară a alveolei -e se afla
în contact direct cu corticala vestibulară a crestei alveolare.De remarcat că
prezenţa unei singure rădăcini este destul de rară.
Dacă aşa cum de obicei se întâmplă, dintele are două rădăcini atunci cea
vestibulară va avea aceeaşi poziţie ca în cazul precedent, rădăcina palatinala
fiind în schimb separată de cea vestibulară prin interpoziţionarea de os spongios
în cantităţi mai mult sau mai puţin relevanteţ.
Creasta edentată în această regiune este sub planşeul sinusului maxilar in
proporţie de 30%, situaţie în care între marginea crestei.şi sinus există o mai
mare sau mai mică de ţesut osos spongios, decelabilă cel mai des radiologic.
4. Regiunea premolarilor secunzi superiori

In această regiune raportul apexului radicular cu planşeul sinusal este in

general mai strict, planşeul cavităţii sinusale devenind complet sau aproape
complet acoperişul rădăcinii acestui dinte.
Contactul apexului dintelui cu sinusul maxilar se poate afla în trei variante:
- sinusul puţin voluminos în care ţesutul osos între apex şi planşeul sinusal este
bine reprezentat;
- planşeul sinusal acoperă apexul, grosimea osului între cele două elemente
anatomice fiind realizată de corticala podelei sinusale;
- apexul dintelui este evidenţiat intrasinusal fiind acoperit doar de membrana
sinusului.
In urma extracţiei, planşeul sinusal devine complet sau aproap complet
acoperişul superior ai crestei alveolare edentate.

5. Regiunea molarilor superiori

In această regiune sinusul maxilar reprezintă aproape întotdeauna

acoperişul apexurilor.De foarte multe ori vârful rădăcinilor molarilor 1 şi 2 se
evidenţiază în cavitatea sinusală sub mucoasa acestuia.
Deoarece rădăcinile molarilor sunt de obicei divergente spre apex,
acestea se află o cantitate de os spongios. Rădăcina palatinală a primului molar
are o direcţie către osul septal, ce separă cavitatea sinusală de cea nazală, ca
de altfel şi rădăcina palatinală a molarului doi care se află însă la o distanţă mult
mai mare.
Cea mai bună regiune în care folosim un volum osos convenabil, în
dreptul primilor doi molari este direcţia palatinală în dreptul rădăcinei mezio-
vestibulară, mai ales când implantul se va insera imediat postextracţional.
. După extracţia molarilor, înălţimea crestei alveolare va fi de cele mai
multe ori destui de mică iar aplicarea implantelor endoosoase nu este posibilă
fiind obligaţi să recurgem la implantul subperiostal.
Unica posibilitate de a găsi un volum osos convenabil în această me, este
în direcţia palatinală.In acest sens patrimoniul osos palatinal va deveni suportul
optim al implantului endoosos.
Când implantele se vor aplica imediat postextracţional, se va impune
obligatoriu:
extracţia radiculară cu respectarea integrităţii alveolare;
extracţia să nu fie făcută că urmare a unei patologii evidente parodontale sau
osteitice.
 III. MANDIBULA

Mandibula este osul mobil al aparatului dento-maxilar, formând maxilarul inferior re-
prezentat de corpul osului inandibular şi ramurile ascendente

Corpul mandibulei:

- prezintă o margine bazilară şi o margine superioară alveolară în care sunt

implantaţi dinţii au de asemenea o fata interna sau lingual si o fata externa sau
vestibulara.Faţa externă a mandibulei prezintă mătoarele repere anatomice linia oblică
externă ce pleacă de la velul protuberantei mentoniere, terminându-î în ramul
ascendent al mandibulei;

- anterior se află cei doi tuberculi ment li între care se situează protuberanţa mente
nieră lateral, în dreptul rădăcinii celui de doilea premolar sau între rădăcinile primuli şi al
doilea premolar, se află în gaura mentonieră pe unde ies elemente vasculo-nervoase
mentoniere din canalul mandibular.

- gaura mentonieră are poziţia variabilă şi în plan vertical în edentaţiile din zona
respectivă în funcţie de rezorbţia osoasă verticală ajungând până aproape de creastă.

- la cei cu arcadele dentare prezente, gaura mentonieră se află la nivelul apexului

premolaralui doi şi de foarte multe ori la 2 mm sub apex.

-tot la nivelul feţei anterioare se prezintă proeminenţele alveolare denumite „rugile

alveolare“.

- faţa internă a corpului mandibulei prezintă anterior şi paramedian fosetele

digastrice, deasupra cărora se află apofizele genii, câte două de o parte şi alta.Pe linie
mediană se află spina mentală mandibulară .Incepând din di'eptul celui de al doilea
premolar apare o linie osoasa ascendentă spic distal, care se numeşte linia oblică
internă sau melohiloidiană.

-pe linia oblică se însera muşchiul milohioidian, care delimitează superior şi anterior
fosele sublinguale, unde se afla glanda şi inferior şi posterior fosele submandibulara cu
glanda respectivă.

- marginea bazilară a mandibulei nu prezinta din punct de vedere anatomic

elemente pentru viitoarele implante, cel mai important lucru de reţinut fiind faptul că în
aceasta regiune osul are completamente o structura corticală.

- marginea superioară a osului mandibular prezinta la dentaţi procesele alveolare cu

dinţi cu tot.In regiunea premolarilor apare osul spongios, foarte fin exprimat în mod egal
între feţe osoase corticale ale mandibulei.Incepand cu primul molar distanţa rădăcinii de
compacta externă este deja de aproximativ 2 mm, pentru ca la molarii 2 şi 3 să creasca
progresiv până la 3-4 mm.
 De remarcat că linia milohiloidiană se află, de cele mai multe ori, deasupra
apexului rădăcinii molarului de minte. Aceste raporturi depind de :
- înălţimea corpului mandibulei
- lungimea rădăcinilor dentare
- distanţa antero-posterioară a crestelor alveolare, molarul de minte fiind plasat
cât mai marginal la arcadele mandibulare mari.

RAMUL ASCENDENT AL MANDIBULEI

Porneşte de la unghiul mandibulei , fiind format :

-la partea superioară - de apofiza coronoidă,
- condilul articular
- incizura sigmoidă,
-la inferior - marginea bazilară a gonionului.
Ramul ascendent prezintă o faţa internă şi una externă pe care se află
formaţiuni anatomice foarte importante mai ales în biomecanica aparatului
masticator şi deci a reconstrucţiei protetice post implant.

CANALUL MANDIBULAR

Incepe de la nivelul găurii mandibulare, continuă în jos şi înainte, apoi

orizontal şi înainte, paralel cu marginea bazilară, până la gaura mentonieră.

Dacă ramul orizontal mandibular dentat îl împărţim pe verticală în patru părţi

egale, canalul mandibular începând de sus în jos se poate afla în următoarele
situaţii procentuale: - în prima zona nu se află canalul mandibular;

-în zona imediat următoare, canalul mandibular se află în procent

de 17-18% jumătatea inferioară a zonei a doua şi prima jumătate
din zona a treia deţine canalul mandibular în procent de 40% ;

-în zona a treia canalul mandibular se află în procent de 39% ;

-în ultima zonă, cea de a patra, canalul mandibular se afla în

procent de 3-4%.

III. TIPURI DE ATROFIE OSOASA SI CLASIFICAREA ACESTORA IN

IMPLANTOLOGIE

Osul disponibil se defineste prin cantitatea de os in zona edentata, in care se va

introduce implantul . Aceasta se masoara in latime, inaltime, lungime, inclinare si
raportul coroana/corpul implantului.Ca regula generala, se mentin 2mm intre
implant si orice reper anatomic de vecinatate.
 CLASIFICAREA OSULUI DISPONIBIL

Subclasa A – os disponibil, abundent in toate dispozitiile.

-latime cel putin 5mm, inaltime >10mm, lungime MD>5mm.

-inclinarea nu depaseste 30”

- se indica inaltimea implantului mai >12mm.

Subclasa B – suficient os disponibil.

-latime 2,5- 5mm, inaltime de cel putin 10mm, lungime MD cel putin
15mm.

-inclinarea nu depaseste 20”

- se indica modificarea subclasei prin aditie de os, osteoplastie sau

inserare implante surub inguste.

Subclasa C – os deficient in una sau mai multe dimensiuni(latime, inaltime, lungime,

angulatie,raport coroana/implant)

-latime mai mica de 2,5mm, inaltime mai mica de 8mm.

-inclinare mai mare de 30grade

- se indica modificarea subclasei prin aditie de os, osteoplastie, implante

subperiostale si surub.

Subclasa D – atrofie severa , cel mai greu de tratat.

-se indica grefe de os autogen, iar dupa 6-8 luni

IV.DENSITATEA OSOASA SI IMPORTANTA EI IN IMPLANTOLOGIE

Implantele endoosoase asigură un prognostic bun în cazul fixării rigide.

S-a demonstrat existenţa unei interfeţe directe os-implant, în cazul diferitelor
împlânte endoosoase iar pentru fixarea rigidă sunt necesare trei condiţii:
-pregătirea atraumatică a osului;
-adaptarea strânsă a osului viabil la suprafaţa implantului biocompatibil;
-absenţa deplasărilor la nivelul interfeţei în perioada vindecării.
 Densitatea osoasă este unul dintre cei mai importanţi parametri la nivelul
patului implantului, pentru fixarea iniţială şi lipsa deplasărilor şi este cel mai puţin
controlabil de către medic. Densitatea osoasă poate fi estimată, în mare, prin
evaluarea tomografică.
Radiografiile convenţionale, folosind incidenţe RIO, panoramice sau
cefalometrie laterală, prezintă valoare diagnostică mai redusă.
Brănemark şi Zarb au citat patru categorii de os întâlnit la maxilare.
Categoria I reprezintă os compact omogen.
Categoria II are un strat gros de os compact, care înconjoară un miez de
os trabecular dens.
Categoria III are un strat subţire de os cortical, ce înconjoară osul
trabecular dens de rezistență favorabilă.
Categoria IV are un strat subţire de os cortical, ce înconjoară un miez
trabecular de densitate redusă.
Misch a definit patru grupe de densitate osoasă, care variază după
aspectul macroscopic, atât al osului cortical, cât şi al celui trabecular. Deseori
sunt semnificative regiunile maxilarelor cu densităţi osoase diferite. Protocolul
operator, planul de tratament şi perioada de solicitare progresivă sunt unice
pentru fiecare tip de densitate osoasă.
Osul poate fi clasificat în patru grupe de densitate după aspectul, său:
-os dens compact;
-os poros compact;
-os trabecular dens;
-os trabecular fin.
Componentele compacte poroasă şi densă sunt întâlnite pe suprafaţa
externă a osului şi includ coama crestei segmentului osos edentat. Osul
trabecular,gros şi fin, este întâlnit sub osul compact şi, uneori, pe suprafaţa
crestei edentate.
Restrictiile fiziologice sunt impuse implantologiei datorita osului, insa in
particular trebuie sa avem in vedere:
-organizarea osului;
-structura osului;
-irigarea vasculara si inervatia difeitelor reiuni ale maxilarelor;

-legatura topografica a dintilor maxilari cu cavitatea nazala si

sinusul maxilar.

Clasificarea zonelor potentiale pentru implantare:

Favorabile mandibula anterioară (între cele două găuri mentoniere);regiunea

mandibulară din apropierea dinţilor posteriori şi înainte, până există dentiţie
naturală. (Dacă sunt realizate implante, doar după câţiva Ia pierderea totală a
dinţilor, atunci regiunea mandibulară posterioară nu considerată o zonă
adecvată).
Condiţionat favorabile: -regiunea maxilară până la premolarii II.
Nefavorabile: -regiunea posterioară a maxilarului, incluzând tuberculul maxilar
retromolar. Din punct de vedere anatomo-structural, starea mucoasei
suprdaiacente acoperitoare joacă, de asemenea, un rol esenţial:
Favorabila: fibromucoasa keratinizată, ataşată, întinsă.
Nefavorabila: fibromucoasa mobilă, subţire.

VI. INDICATIILE SI CONTRAINDICATIILE IMPLANTELOR ENDOOSOSAE

OSTEOINTEGRATE

IndicaţiI:
-deficienţele anatomice ce compromit sever sprijinul protezei şi subminează
semnificativ retenţia sau stabilitatea acesteia. Include atrofia osoasă, spaţiu
inadecvat pentru realizarea închiderii sublinguale, o poziţie anormală a limbii, o
creastă de o formă nefavorabilă, relaţii intermaxilare modificate, tonicitate redusă
a musculaturii orale, o toleranţă scăzută a ţesuturilor mucozale, prezenţa
parafancţiilor ce vor determina instabilitatea protezei, un număr şi o localizare a
dinţilor restanţi nefavorabile pentru o protezare fixă.
-deficienţe psihologice, la pacienţii care prezintă un prag de sensibilitate foarte
coborât, încât nu pot tolera disconfortul rezultat în urma solicitărilor forţelor
funcţionale normale asupra unei proteze bine adaptate şi pacienţii cu reflexe
active sau hiperactive de vomă.
-Incapacitatea psihologică de a purta o proteză mobilizabilă, chiar dacă e
prezentă o retenţie adecvată şi o stabilitate bună.
-pacienţii cu pretenţii fizionomice sau funcţionale care solicită un tratament pe
implante deoarece consideră că acest tratament reprezintă o încununare” a artei
stomatologice.

Contraindicaţii absolute - diabetul zaharat necompensat;

-tratamentul prelungit cu medicamente imunosupresoare;
-afecţiuni ale ţesutului conjunctiv (lupus eritematos difuz);
-discrazii sangvine şi coagulopatii (leucemie, hemofilie);
-tumori maligne regionale (orale şi periorale);
-abuzul de alcool sau de droguri;
-tulburări psihologice severe.
 Contraindicaţii sistemice relative :

-endocrinopatiile (diabet zaharat, insuficienţă hipofizară, insuficienţă

corticosuprarenală, hipo şi hipertiroidism, acromegalie, sindrom Cushing,
hipoparatiroidism, hiperparatiroidism);

-afecţiuni granulomatoase (granulomatoza Wegener, afecţiuni

granulomatoase cronice, tuberculoza, sarcoidoza, lepra);

-afecţiuni cardiovasculare (ateroscleroza, hipertensiunea arterială, hipo-

tensiunea ortoslatieă, afecţiuni ale aortei, afecţiuni vasculare periferice,
endocardite);,

-reacţii de hipersensibilitate (anafilaxia, urticaria, edemul angioneurotic,

hipersensibilitate la medicamente);

-afecţiuni dermatologice (pemfigus vulgar, lichen plan eroziv);

-afecţiuni osoase metabolice sau de altă natură (boala Hand-Schiiller-

Christian, granulomul eozinofil, boala Letterer-Siwe, boala Paget, displazia
fibroasă);

-discrazii sangvine şi afecţiuni hematologice (anemia megaloblastică, anemia

pernicioasă, limfoame, mielom multiplu);

-coagulopatii (trombocitopatii, trombocitopenii, boala von Willebrand, deficit

de factori de coagulare);

-afecţiuni ale ţesutului conjunctiv (lupus eritematos sistemic, lepra);

-boli cu imunodeficienţă (SIDA).

Afectiunile locale care impugn temporizarea realizarii interventiei chirurgicale pentru

inserarea implantului includ:

1.leziuni mucozale-cheilite,stomatite herpetice, candidoze orale, hiperplazia

gingivala;

2. leziuni osoase- resturi radiculare, dinti fracturati, chisturi;

3.diferite tipuri de tumori benign de parti moi sau osoase.

 VII. TERMINOLOGIA IN IMPLANTOLOGIE

Osul alveolar a fost definit ca osul maxilar sau mandibular care înconjoară şi
sprijină dinţii. O dată ce dintele este extras, osul restant este denumit creastă reziduală.
Totuşi, osul alveolar include zone de os aflate mult inferior de apex, în special în partea
anterioară a maxilarului şi a mandibulei. Termenul de os alveolar implantologie include:

- tot osul care se dezvoltă ca rezultat al formarii dinţilor;

- creasta reziduală care este adecvată sau dezvoltată pentru implantele
endoosoase;
- osul înconjurător, de sprijin, al implantelor endoosoase.

Osteointegrarea denotă cel puţin un anumit contact direct al osului cu suprafaţa

unui implant, la nivelul de mărire al microscopului optic. Procentul de contact direct os-
implant este variabil.

“Planta”, prin analogie ca notiune, luata din botanica, defineste un organism, o

fiinta vie care isi are radacinile in pamant, prin care se hraneste. Se naste, creste si se
inmulteste in pamant.Planta poate fi replantata (scoasa din locul ei si repusa in acelasi
loc) sau transplantata (plantata in alt loc).Isi va continua viata, cu conditia ca sistemul
radiculat (de absorbtie si circulatie) sa fie integral sau partial pastrat in conditii
asemanatoare.

Grefa (grefonul) este numai o parte a plantei, o parte a complexitatii tisulare care
nu mai are radacina proprie, continuandu-si viata (implantata) in corpul plantei gazda,
producandu-se o adaptare reciproca a metabolismului, formand un corp functional si
biologic.

Hemogrefe - implantarea in organismal uman a diferitelor tesuturi (glande, piele,

os) luate de la acelasi individ sau de la organisme umane diferite.

Heterogrefa - implantarea tesuturilor de origine animal la om.

Implante aloplastice - corpurile straine organice sau anorganice introduse in

organism .

Implant endoosos este un material aloplastic inserat chirurgical într-o creastă

osoasă reziduală. Prefixul endo ,în“, iar „osteo“ „os“.

Corpul este partea din implant desenată pentru a fi introdusă chirurgical în os. El se
poate extinde uşor deasupra coamei crestei reziduale. în momentul inserării, sau prima
etapă chirurgicală, în partea superioară a implantului se aşează un şurub de acoperire
pentru a împiedica invazia osului, părţilor moi sau detritusurilor în zona de conexiune a
bontului, în timpul vindecării.
 Bontul este partea implantului care serveşte pentru sprijinul şi/sau retenţia protezei
sau suprastructurii implantului. Scheletul metalic o suprastructură care se potriveşte la
bontul (sau bonturile) implantului şi asigură retenţia pentru proteză, cum ar fi bara
turnată care reţine o supraproteză. Sunt descrise trei categorii principale de bonturi, în
funcţie de metoda în care proteza sau suprastructura este retenţionată pe bont:

-un bont pentru şurub foloseşte un şurub pentru retenţia protezei sau a
suprastructurii;

- bont pentru ciment foloseşte ciment dentar pentru retenţia protezei sau a
suprastrutcurii;

-bont pentru anexare foloseşte un dispozitiv anex pentru a retenţiona o

proteză mobilă.Fiecare din cele trei tipuri de bonturi poate fi clasificat în
continuare în bont drept sau angulat, descriind relaţia axială dintre corpul
implantului şi bont.

Un analog este ceva similar cu altceva. Un implant analog este folosit în realizarea
modelului pentru a reproduce partea retentivă a corpului implantului sau bontului.După
ce supraamprenta este întărită, analogul corespunzător (corpul implantului bontului
pentru şurub sau altor părţi) este fixat la copia de transfer şi ansamblul este turnat în
ghips pentru a realiza supramodelul.

VIII. MATERIALELE DIN CARE SE CONFECTIONEAZA IMPLANTELE

Prin biocompatibilitate se intelege posibilitatea ca un organism viu sa tolereze, in

anumite limite, fara a determina aparitia unor reactii de aparare, un material strain de el,
inserat în intimitatea lui. Rateitschack şi Wolf au definit biocompatibilitatea astfel: “un
material este biocompatibil dacă la nivelul unui organism viu produce doar reactii dorite
sau tolerate” sau “un material cu o biocompatibilitate optima nu produce reacţii tisulare
nedorite”.

Există mai multe grade de compatibilitate insa “O biocompatibilitate absoluta este o

utopie” (Williams).

In timp ce prin anii ’70 se utilizau aliaje Co-Cr-Mo si tantalul ca materiale pentru
implanturile endoosoase, la ora actuala se prefera implanturile confectionate din titan
pur şi aliaje de titan.

1.Titanul

Titanul si aliajele sale au devenit in ultimul timp de neinlocuit în multe domenii

tehnice, si chiar si în medicina. Acest material a atras atentia lumii stomatologice prin
proprietatile sale deosebit de avantajoase: biocompatibilitate, conductibilitate termica
redusa, densitate scazuta, rezistenta la coroziune, pretul de cost fiind de patru ori mai
scazut decat al aurului.
 Proprietatile chimice ai biologice ale titanului sunt dictate de stratul superficial de
oxizi. Stratul de oxizi se formeaza spontan in mediu biologic, grosimea lui ajungand intr-
un minut la 100A, si creste pana la 2000A după o perioada mai mare de timpUna din
proprietatile care deosebesc titanul de celelalte metale care fac parte din sfera
biomaterialelor este stabilitatea fizico-chimica in timpul turnarii.

2.Ceramica aluminoasa

Implanturile endoosoase din ceramica aluminoasa (Frialit, Biolok, Bionit) au fost

primele realizari în domeniu. Ceramica pe baza de oxid de aluminiu se deosebeste
esential de metale. Astfel, implanturile din ceramica aluminoasa au o duritate extrem de
crescuta, care permite o eventuala prelucrare doar cu instrumente diamantate, sub jet
de apa, si o rezistenta la compresiune cu mult peste cea a implanturilor metalice.

3.Ceramica pe baza de ZrO2((TCS)

Implanturile TCS sunt tije din oxid de zirconiu ce pot fi incluse în categoria
implanturilor de stabilizare endoosoasa a dintilor parodontotici. Au o rezistenta
mecanica corespunzătoare si o biocompatibilitate recunoscuta. Tijele se insera
proximal, în raport cu dintii naturali.

Ceramicile aluminoase şi cele pe baza de oxid de zirconiu produc osteogeneza de

contact, deci in jurul implantului se va depune os lamelar, rezistent din punct de vedere
mecanic.

IX. OSTEOINTEGRAREA

Osteointegrarea este definită ca fiind o conectare directă şi funcţională între osul viu
şi suprafaţa implantului care este supus unei solicitări.

Crearea şi menţinerea osteointegrării depinde de înţelegerea capacităţii de

vindecare tisulară, de refacere şi remodelare.

Premiza de bază pentru a stabili adevărul şi integrarea tisulară de durată a

protezelor nebiologice, cu risc minimal de reacţii adverse locale şi generale, constă în
înţelegerea detaliată a comportării răspunsului ţesuturilor moi şi dure, înalt diferenţiate,
în timpul preparării chirurgicale a patului osos receptor, dar şi a adaptării tisulare pe o
perioadă lungă la cerinţele funcţionale ale elementului de ancorare.

Există 3 tipuri de integrare tisulară:

1) Osteointegrarea – reprezintă modalitatea de integrare tisulară în care

primulţesut de la interfaţa implantară care preia sarcinile ocluzale este ţesutul osos;

2) Osteoconservarea - reprezintă modalitatea de integrare tisulară în careprimul

ţesut de la interfaţa implantară care preia sarcinile ocluzale este ligamentul
periimplantar, compus din fibre de colagen osteostimulatoare, care diminuează forţele
care se transmit la ţesutul osos înconjurător

3) Integrarea periostală - reprezintă modalitatea de integrare tisulară în careprimul

ţesut de la interfaţa implantară care preia sarcinile ocluzale este un stratde ţesut
colagenos dens, care constituie stratul extern al periostului. Acest strat reduce forţele ce
se transmit la corticala osului.

Criteriile de succes ale unui implant sunt:

1. Un implant izolat trebuie să fi imobil la testări clinice;

2. În jurul lui nu trebuie să apară pe radiografii retroalveolare zone

deradiotransparenţă;

3. Pierderile osoase pe an, după primul an de punere în funcţiune, trebuie să fie

sub 0,2mm;

4.Un implant nu trebuie să prezinte simptome persistente sau

ireversibileinfecţioase, dureroase, de parestezie, necroză sau efracţie a canalului
mandibular.

Osteointegrarea depinde de:- biocompatibilitatea materialului

- designul implantului

- textura suprafeţei

- tehnica chirurgicala

- condiţiile de încărcare

XI. IMPLANTELE ENDOOSOASE

Implantele endoososase sunt implante care se insera chirurgical intr-o creastă

alveolară cu scopul de a deveni suport protetic.Se prezintă sub diferite forme:

-implantul de transfixatie, care constă dintr-o tijă ce străbate longitudinal prin

camera pulpară şi canalul radicular, pătrunzând în anumită distanţă cu scopul stabilizării
dintelui cu o afectare a parodontiului marginal şi deci cu mobilitate.

-implante sub forma de rădăcină, ce se inseră în os, putând fi cu orificii sau cu

spire, uneori acoperite cu diferite biomateriale sub de ceramici sau oxizi ceramici.

Sunt trei tipuri de bază, după forma lor: - şurub

 -cilindru;
-implantul combinat; şurub-cilindru; cilindru-lamă;
-implante lamă care se inseră în os devenind suportul lucrărilor protetice,
având forme lamelare în modele, în funcţie de anatomia locală a osului alveolar.

Tipuri de implanturi dentare

Exista numeroase tipuri de implanturi dentare, fiecare dintre ele fiind
proiectate in functie de nevoile pacinetilor. Dupa o evaluare completa, medicul
stomatolog va recomanda tipurile de implanturi dentare pentru fiecare caz, tinand
cont de scopul procedurii si de starea tesuturilor parondontale a fiecarui pacient. 

Tipuri de implanturi dentare, dupa amplasare (localizare) 

Prima categorie a implanturilor dentare se baza pe modul in care acesta este
amplasat sau ancorat in maxilar. In plus, in functie de starea osului maxilar,
implantul dentar se poate realiza in os, pe os si prin osul maxilarului. 

1. Implantul dentar in osul maxilarului sau intraosos (endosteal ori

endosseous)
Implantul in osul maxilarului este cea mai comuna tehnica folosita in implanturile
dentare. Acestea sunt amplasate chirurgical direct in os pentru a inlocui radacina
a unuia sau a mai multor dinti lipsa, sustinand coroana, puntea sau proteza
dentara. In acest caz se pot folosi implanturi de diferite forme de radacina, de la
cele late la fome de placa, si inserate printr-o procedura sau doua. 

2. Implantul dentar pe osul maxilarului sau subperiostal 

Acest tip de implant se realizeaza prin plasarea unui cadru de metal plat pe
partea de sus a maxilarului, dar mai jos de tesutul gingival. Implantul dentar pe
os este folosit atunci cand nu exista o latime sau o inaltime suficienta in osul
maxilar. Maxilarul care are o dimensiune redusa nu poate sustine implantul in
os. 
Implantul dentar pe os este mai scump comparativ cu implantul in os, deoarece
trebuie facut la comanda pentru fiecare pacient in parte. Amplasarea acestui tip
de implant se va realiza printr-o "singura interventie chirurgicala" cu ajutorul
tehnicii moderne. In caz contrar, procedeul se va efectua in doua etape; unul
expune maxilarul la laser si trimite datele la laborator si apoi, inserarea
implantului. 

3. Implantul prin intermediul osului (transosseous) 

Acest tip de implant este foarte rar utilizat, datorita interventiei chirurgicale
extinse, anesteziei generale si spitalizarii. 
Implantul dentar prin intermediul osului s-a efectuat pe pacientii cu o structura
osoasa foarte limitata. 
Procedeul acestui tip de implant implica inserarea chirurgicala a doua tije
metalice, mai jos de barbie, prin osul maxilarului pana cand acestea se observa
in interiorul gurii. In astfel de caz, se poate atasa proteza dentara. 
Insa, odata cu folosirea grefelor de os de catre medicii stomatologi, astazi sunt
permise si alte alternative precum implantul in os sau pe os, nefiind necesar o
interventie chirurgicala extinsa. 
Medicul stomatolog va decide ce fel de implant va utiliza. Se va baza pe calitatea
osului maxilar si asupra coroanei, a puntei sau a protezei. 

Tipuri de implaturi dentare in os 

Este bine cunoscut ca implantul dentar se fileteaza in osul maxilarului, insa mai
exista mai mult de doua forme de inserare a implantului dentar. 

1. Implant dentar (forma de) radacina 

Implantul dentar cu forma de radacina este cel mai popular si cel mai comun in
randul tipurilor de implanturi. 
Implanturile tip radacina sunt de obicei conice sau la fel ca un surub, fiind
asemanatoare cu dintele natural. Sunt concepute a fi amplasate in interiorul
osului maxilar. 
Forma de radacina a implantului ofera si baza pentru restabilirea unuia, mai
multor sau a unei arcade de dinti; numai in cazul in care osul maxilar are latimea,
lungimea si structura adecvata. 
In acest caz, grefa osoasa este foarte frecventa utilizata. 

2. Implantul dentar (forma de) placa 

Acest tip de implant dentar este cunoscut ca un implant de forma unei lame si
este mai putin folosit. Este utilizat atunci cand osul maxilarului este prea ingust
pentru implantul de tip radacina si zona nu este adecvata pentru o grefa osoasa. 
Implantul in forma de placa este dintr-un metal patrat lung si plat cu una sau
doua colturi pe o parte. 
Implanturile in forma de placa sunt amplasate chirurgical in mod vertical in
maxilarul ingust si cu fata colturilor in gura, furnizand astfel o ancora pentru
restaurare. 

3. Implantul dentar cadru (Ramus) 

Implantul dentar cadru este un tip special de implant, de forma unei lame utilizata
in implantul intraosos, la pacientii care au suferit deteriorari osoase severe in
maxilarul inferior si care au probleme cu montarea protezei. 
Acest tip de implant consta intr-o bara metalica subtire care se extinde peste
maxilar si incorporat in osul maxilarului din partea din spate a gurii (aproape de
 molarii de minte) si in partea din fata a maxilarului, aproape de barbie. 
Implantul dentar cadru este utilizat pentru a asigura si proteza din maxilarul
inferior. 

Implantul dentar in functie de etapele procedurii 

O alta categorie comuna in cadrul implantelor dentare este dat de numarul de
etape chirurgicale efectuate pentru amplasarea implantului. 

a. Implantul dentar in doua etape 

Este cel mai comun tip de implant. In timpul primei faze, cea chirurgicala,
implantul este inserat in osul maxilarului astfel incat partea superioara sa fie la
nivelul osului. Gingiile sunt apoi cusute pentru a acoperi implantul definitiv. Se
astepata cateva luni pentru ca implantul sa se integreze in maxilar. 
In cea de-a doua faza, medicul dentist va face o mica incizie in tesutul gingival
pentru a expune si pentru "conecta" cu implantul dentar. Dupa ce s-au vindecat
gingiile, implantul este gata pentru restaurarea finala: o coroana, o punte sau o
proteza.

b. Implantul dentar intr-o singura etapa 

Acest tip de implant s-a dezvoltat in ultimii ani si ofera pacientilor o procedura in
timp mai scurt. Diferenta majora a acestui tip de implant este data in primul rand
de durata si de procedura finala. 
Un tip lung de implant este introdus in maxilarul superior, deoarece reprezinta o
suprafata mai mare de os. Tesutul gingival este cusut pana la capul implantului
dentar. Aceasta parte nu va fi acoperita, ramand expusa si vizibila. Astfel, dupa
vindecare nu este nevoie de o noua interventie chirurgicala, iar medicul
stomatolog va incepe procesul de restaurare imediat. 
Este asemanator cu mini implantul dentar.

XII. IMPLANTELE SUBPERIOSTALE

Implantele subperiostale si/ sau intracorticale se aplică sub forma de

structuri scheletate pe corticala osoasa sau intracortical rezolvand problemele de
suport protetic în situaţiile anatomice în care nu se pot utiliza implantele
endoosoase.
Scheletul implantului clasic subperiostal este compus din:
- barele periferice care formeaza cadrul implantului;
- conectori principali si secundari;
- bonturi protetice , frecvent in numar de patru pe care se solidarizeaza
--suprastructura implantului, pe care apoi se ancoreaza proteza;
- suprastructura implantului.
 Zonele anatomice importante pentru utilizarea implantului subperiostal sunt la
maxilar :
suprafaţa palatină a crestei edentate, spina nazală anterioară, eminenţa canină,
apofiza zigomatică, proeminenţa malară, hamulusul pterigoidian, sinusul maxilar,
vestibulul nazal.
La mandibulă trebuie să se ţină seama de gaura mentonieră, zonele de
inserţie ale muşchilor milohioidieni, foarte importantă fiind zona interforaminală.

X. TIMPII CHIRURGICALI DE INSERARE A IMPLANTURILOR ENDOOSOASE

Procedeele chirurgicale de inserare a implanturilor endoosoase sunt

bazate pe studiile originale ale lui Branemark si a echipei sale puse la punct de
aproximativ patru decenii.
Indiferent de tipul de implant folosit, trebuie folosite aceleasi principii
chirurgicale atraumatice la inserarea implanturilor, valabile la toate sistemele de
implanturi.
Inserarea implanturilor de forma radiculara se desfaoara dupa timpi
chirurgicali bine stabiliti.
1.Pregatirea pacientului - pregatirea generala si la pregatirea locala care
consta în aseptizarea tegumentelor cu solutie alcoolica si cavitaiti orale cu solutie
de clorhexidin timp de 30 secunde, chiar inaintea inceperii actului chirurgical.

2.Anstezia – folosind corectivii vasoconstrictori in concentratie 1/100000 La

pacientii anxiosi unde durata si amploarea interventiei este mare, se poate apela la
sedare:

3. Designul lamboului, incizia si decolarea

Modalitatea de realizare a lambourilor in vederea inserarii implanturilor, variaza,

depinzand de localizare si obiective, doua tipuri de incizie fiind folosite: crestal si
paracrestal.

Incizia crestal se indica la implanturile de generatia I avand avantajul ca se

realizeaza pe o zona putin vascularizata si inervata, iar prin urmare sangerarea va fi
redusa, in timpul interventiei, durerea postoperatorie va fi minima, iar vindecarea mai
rapida. Incovenientul major este ca se situeaza peste bresa osoasa de inserarea a
implantului necesitand suturi atente si stranse, evitand invaginarea in profunzime a
stratului superficial al mucoasei gingivale.

Incizia pe versantul palatinal al crestei alveolare, se indica la implanturile de

generatia a-II-a si când se urmareste realizarea unei grefe osoase. Are avantajul ca
permite acoperirea implantului cu un periost intact, evitand expunerea grefei, dar are
dezavantajul sangerarii mari cu dureri si hematoame posibile postoperatorii.
 In realizarea inciziilor se vor respecta urmatoarele reguli:

1. Se vor folosi numai bisturie ascutite, schimbate frecvent;

2. Pentru chirurgia implantara se prefera bisturiele nr 15. Incizia pe creasta se face

la nivelul liniei alba localizata pe mijlocul crestei, ce rezulta prin cicatrizarea
postextractionala, o zona avasculara (exista cercetari care au demonstrat ca nu exista
anastomoze intre capilarele vestibulare si cele orale de la nivelul crestei alveolare);

3. Bisturiul trebuie apasat ferm pe os pentru a evita repetarea inciziei. Daca incizia
nu se face corect, decolarea periostului este dificila cu sfasieri ale tesutului urmate de
durere, edem crescut postoperator, revascularizare dificila si vindecare intarziata. Daca
creasta osoasa este foarte ascutita trebuie evitate deraparile bisturiului;

4. Inciziile trebuie extinse adecvat; anterior cu cel putin un dinte iar posterior pana
la tuberozitate sau retromolar. Aceasta intindere a inciziei elimina necesitatea unor
incizii verticale de degajare care sunt urmate de durere, edem cescut si vindecare
întarziata. Cand este necesara o expunere mai larga a plagii inciziile verticale, trebuie
sa fie oblice, divergente apical, pentru a obtine un lambou trapezoidal cu baza mica la
nivelul dintilor. Incizia trebuie sa includa toata papila deoarece sectionarea papilei face
suturatia dificila si impiedica o vindecare corespunzatoare. Decolarea gingiei fixe si a
papilei trebuie realizate cu decolatoare mai mici, mai fine;

5. Este necesar folosirea bisturiului nr. 12, care prin curbura sa permite extensia
inciziei la dintele urmator prin sulcusul dentar, facand si decolarea mai usoara;

6. Incizia trebuie planificata pe modelele de studiu. Inciziile mici si incorect plasate

pot fi o cauza a esecului actului chirurgical, astfel incat se prefera inciziile mai mari, care
se vindeca mai usor. Accesul mai bun la aria de interventie contribuie la un act
chirurgical mai precis, departarea tesuturilor se face mai delicat determinand tesutul sa
raspunda mai bine la trauma chirurgicala;

7. Incizia la nivelul zonei frontale. Papilele de la nivelul dintilor adiacenti si bresei

pot fi clasificate astfel: a. papila are o inaltime acceptabila la nivelul zonei edentate;

b. papila are o inalatime mai putin acceptabila;

c. o papila are inalatime acceptabila, iar cealalta este redusa si necesita

augmentare.

Când papila are o înaltime acceptabila, ”incizia de salvare a papilei” trebuie

facuta adiacent fiecarui dinte vecin, inciziile verticale de pe fata vestibulara incepand la
1 mm sub jonctiunea mucogingivala, in mucoasa keratinizata. Aceste incizii merg mai
departe pe creasta, lasand 1-1,5 mm de papila, pana pe fata palatinala a zonei
edentate. Inciziile verticale nu sunt mai largi la baza decat la nivelul crestei, pentru a
permite lamboului vestibular sa alunece deasupra implantului fara sa lase spatii libere,
realizand o inchidere primara.

Cand papila este redusa trebuie realizate, “incizii verticale de degajare“ de-a lungul
dintilor adiacenti, pornind la 1 mm sub linia mucogingivala sau din sulcus, astfel incat
papila devine parte a lamboului vestibular.

Incizia palatinala este oblica, permitand o grosime mai mare a lamboului si o

elevare mai buna a a tesutului interproximal, pentru a cresterea in latimea a papilei.
Uneori se impune chiar si recoltarea de tesut conjunctiv si plasarea lui la nivelul papilei.
O alta varianta in aceasta situatie consta in doua incizii vertical oblice, care incep la
jonctiunea fetei disto-vestibulare a dintilor adiacenti edentatiei, cu fata distala a acestor
dinti si continuate pana in mucoasa mobila, prezervand papilele dintilor vecini;

8. Decolarea lamboului mucoperiostic trebuie facut fara sfasierea tesuturilor si a

periostului folosind decolatoare ascutite cu care se insinueaza la nivel corticalei osoase
sub lambou. Decolatoarele trebuie verificate astfel incat sa taie ca si cum ar fi noi;

9. Pentru a evita sectionarea nervului mentonier sau a nervului nazopalatin la

decolarea lamboului, se foloseste un burete steril de 2x2 cm, care se aseaza in fata
decolatorului si se impinge pentru a separa lamboul de os si a realiza decolarea fara
riscul sectionarii acestor nervi;

10. Dupa realizarea decolarii lambourile trebuie tratate cu gentilete:

a. se umezesc cu ser fiziologic steril;

b. departatoarele nu trebuie sa fie ascutite sau sa tractioneze brutal lamboul,

deoarece, in acest fel creste edemul postoperator;

c. autoretractia marginilor lambourilor este o alternativa mai buna.Marginile

vestibulare pot fi suturate la mucoasa jugala, marginile orale se fixeaza cu fire de sutur
la dintii de partea opusa sau ambele margini se indeparteaza sub greutatea unei pense;

11. Aspiratia chirurgicala joaca un rol important in evolutia postoperatorie a plagii.

Daca este agresiv sfasie tesuturile, distruge vasele mici de sânge si atrage
microorganismele aflate în aerosolii din jurul plagii direct in plaga, favorizand infectia ei.
Se recomanda folosirea aspiratorului in plaga doar strict cand si cat este nevoie,
preferand compresele din tifon.

4. Forajul osului alveolar Etapele forajului osului alveolar sunt:

1. Pregtirea osului corical

 Dupa decolarea lamboului mucoperiostic se vor indeparta toate tesuturile moi
reziduale de pe suprafata osului, iar apoi se va netezi suprafata osului indepartand
exostozele, marginile ascutite, denivelarile accentuate. In cazul unor creste ascutite cu
o în latime suficient se poate realiza osteoplastia pentru a recontura osul si a obtine o
forma adecvata inserarii implanturilor. Daca in latime osui este mai mic de 10 mm,
creasta ascutita trebuie pastrata. Aceeasi atitudine conservativa este necesara cand
corticala osoasa este subtire, situatie întalnita la maxilar, si mai ales in zona
posterioara. Pentru a realiza osteoplastia se foloseste o freza globulara sau
instrumente de mana care permit recoltarea osului.

2. Trepanarea corticalei osoase - se face cu freze globulare care este bine sa fie
pe marimi. Astfel cu o freza globulara mica se marcheaza pozitia viitorului implant prin
introducerea ei in tunelul realizat in sablonul chirurgical. Dupa ce s-a marcat pozitia
implantului, sablonul se indeparteaza si apoi se verifica pozitia implantului in sens
mezio-distal si vestibulo-oral, putandu-se face mici modificari. Fiecare pozitie însemnata
se prepara cu freza nr. 1 la o adancime de 1-2 mm trepanand astfel: trepanarea
corticalei osoase se face prin irigare cu ser fiziologic steril si rece, orientat catre punctul
in care instrumentarul rotativ abordeaza osul, la 2000 de rotatii pe minut=rpm.

3. Frezajul intial sau de ghidaj

In functie de anatomia osului si topografia osului opus, se va alege directia

preliminara de frezaj tinand cont de anatomia osului pentru a nu trepana corticala
vestibulara superioara de forma concava sau corticala linguala de la nivelul depresiunii
date de glanda sublinguala. Adancimea de foraj stabilit pe baza examenului radiologic,
se poate ajusta în momentul inserarii implantului si se apreciaza dupa marcajele frezei
sau este prestabilita prin stopere.

Diametrul frezei folosite este de 2 mm, forajul realizandu-se fara a exercita presiuni
exgerate asupra osului (presiunea trebuie sa fie intermitenta), cu racire abundenta cu
ser fiziologic bine racit, miscand freza in sus si in jos pentru ca serul fiziologic sa ajunga
la muchia taietoare si la orificiul frezelor cu racire interna si sa poata indeparta osul
frezat. In momentul realizarii forajului initial, se produce cea mai mare cantitate de
caldura si de aceea este foarte important de stiut ca o crestere a temperaturii la nivelul
osului la 47 grade Celsius timp de 1 minut, va necroza osul si va compromite
osteointegrarea .

Viteza de forare va fi de 800-1000 rpm si se va tine intotdeauna cont de faptul ca

viteza de forare trebuie sa scada cu cresterea diametrului frezei. Folosirea frezelor cu
racire interna este folositoare atat timp cat se reuseste mentinerea deschisa a orificiului
lor.

4. Frezajul intermediar - se realizeaza din aproape în aproape, diametrul dorit al

lacasului osos in care se va insera implantul; este mai usor de realizat decat frezajul de
ghidaj. Diametrul frezei/frezelor folosite variaza de la un sistem la altul, dar in principiu
au diametrul aproximativ de 2,8 mm, iar turatia trebuie sa fie 500-800 rpm.
 Modalitatea de realizare a frezajului intermediar depinde si de calitatea osului; astfel
daca in osul D1 frezele au un diametru crescator cu o diferenta de 0,75 mm intre ele, la
osul D3 frezajul intermediar este de multe ori frezajul final. Turatia recomandat\ pentru
freza finala este 200-500 rpm cu atat mai mic cu cat are diametrul mai mare; diametrul
frezei finale este diametrul implantului, minus spirele care vor realiza autoforarea.
Frezajul intermediar permite corectarea directiei frezei in cazul in care aceasta este
gresita. In osul D1 frezajul cu ultima freza se poate face de 2 ori, datorita densitaii mari
a osului si a faptului ca diametrul ultimei freze este mai mic ca dimensiunile spirei decat
cel al implantului, in timp ce la osul D3/D4 ultima freza este o freza intermediara. In osul
D3 si D4 pentru a creste stabilitatea initiala si sansele de osteointegrare se recomanda
angajarea tabliilor corticale opuse (podeaua sinusului maxilar sau a foselor nazale), sau
ale versantilor laterali ai crestei alveolare la maxilarul posterior prin folosirea unor
implanturi cu diametru mare.

5. Tarodajul - se realizeaza la osul cu densitate mare D1 sau D2 manual sau la

turatii extrem de mici 15-20 rpm cu racire intensa cu ser fiziologic. Tarodul este
prevazut cu santuri longitudinale de descarcare a osului si are spirele egale cu cele ale
implantului.

Reguli de realizare a tarodajului:

a. Se face continuu, fara a scoate tarodul dupa o anumita distanta, deoarece astfel
se compromite filetul deja realizat;

b. Tarodul se introduce cu o presiune usoara in directia corecta si dupa primele

spire filetate se insurubeaza fara presiune, tarodul avansand usor;

c. Daca densitatea osoasa este mare se va taroda pana la capat, iar daca este mai
mica ne vom opri la 1-2 mm de fundul alveolei.

5. Inserarea implantului

Inserarea implantului se realizeaza dupa finalizarea frezajului si a tarodajului acolo

unde este cazul; se scoate din ambalajul steril, existand trei posibilitati de insurubare:

a. manual, atat cat se poate, dupa care se continua cu cheia clichet;

b. cu cheia clichet;

c. cu piesa de mana.

Caracteristici ale inserarii implanturilor:

a. in osul D1si D2 implantul poate fi indepartat si reinserat, iar in osul D3 si D4 nu;

 b. in osul D1 implantul nu trebuie filetat pana la profunzimea finala a osteotomiei,
deoarece aceasta determina numeroase microfracturi de-a lungul interfetei implantului.
Odata ce implantul este filetat in pozitia finala, trebuie defiletat ½ tur , pentru a ne
asigura ca nu exista solicitari reziduale, de-a lungul intefetei osoase.Aceasta etapa este
folosita doar in osul D1 unde poate sa rezulte o presiune prea mare la interfata si in
cazul unei singure rotatii in exces, iar pentru siguranta se impune folosirea unor chei cu
clichet dinamometrice;

c. in osul D3 se recomanda filetarea implantului cu piesa de mana pentru a reduce

riscul supradimensionarii osteotomiei printr-o inserare eliptica a implantului care poate
apare la filetarea cu mana;

d. cand osul nu sangereaza se introduce pe fundul alveolei un ac de titan pentru a

stimula sangerarea care este foarte benefica pentru vinecarea interfetei os-implant.

Dupa introducerea implantului in os acesta se acopera cu surubul de acoperire care

se scoate din ambalajul steril cu o cheie inbus si care permite (la trusele de calitate!)
manevrarea fara a se desprinde din cheie.Surubul de acoperire are rolul de a obstrua
interiorul implantului impiedicand patrunderea florei microbiene si a tesutului
gingival.Din ratiuni protetice, uneori implantul nu se introduce in os pana la nivelul
platoului sau si astfel surubul de acoperire tensioneaza mucoasa cu riscul producerii
unor dehiscente postoperatorii. In aceste situatii se renunta la aplicarea surubului de
acoperire, si cavitatea interna a implantului se protejeaza cu o pasta de anibiotice.

XIII. ELEVATIA SINUSULUI MAXILAR IN IMPLANTOLOGIE

Tehnica elevaţiei podelei sinusului maxilar“sinuslifting”.Regiunea posterioară a

maxilarului edentat în foarte multe situaţii a creatdificultăţi majore în restaurarea
protetică, aceasta fiind mai greu de abordat decât orice altă regiune a maxilarului sau
mandibulei. O data cu pierderea dinţilor posteriori maxilari (1.5, 1.6, 1.7, 1.8, respectiv
2.5, 2.6, 2.7, 2.8) începe o continuă schimbare a crestei alveolare de la acest nivel şi a
configuraţiei sinusului adiacent.Osul alveolar rămas post-extracţional la acest nivel se
atrofiază cu o rată procentuală mult mai mare faţă de osul alveolar din celelalte regiuni,
creasta alveolară fiind supusă unor procese de resorbţie continuă, atât însens vertical,
cât şi vestibulo-oral.

Acest lucru se datorează:

-densităţii osoase scăzute la acest nivel cu trabecule foarte mari
–os spongios
-presiunilor masticatorii mari la care este supusă
această regiune, fierestaurată cu proteze parţiale sau totale, fie prin masticaţie
neprotezată,mucoasa de la acest nivel fiind frecvent supusă unor procese de fibrozare
-presiunii induse asupra podelei sinusale de către aerul din sinusurile
maxilare (pneumatizare).
 Concomitent cu pierderea dinţilor mai sus menţionaţi sinusurile maxilarese modifică
dimensional prin pneumatizare, în pereţii osoşi ce circumscriu această cavitate fiind
sesizaţi radiologic pereţi septali, iar structura podelei sinusale devine mai densă
(decelabilă radiologic şi CT), acest lucru datorându-se dispariţiei funcţiei de suport pe
care o exercită rădăcinile dinţilor pierduţi la acestnivel, cât şi a stimulului exercitat de
rădăcini asupra osului alveolar in timpul masticaţie i prin intermediul ligamentelor dento-
alveolare.În decursul timpului au fost descries multe tehnici, ajungându-se actualmente
ca o consecinţă a obţinerii unui instrumentar adecvat, a unor materiale de augmentare
pretabile acestui scop şi a unor cercetări laborioase să fie descrise tehnici care să
faciliteze obţinerea acestui deziderat de elevaţie şi augmentare a sinusurilor maxilare
într-un timp scurt pentru implantolog şi suferinţă redusă pentru pacient.
Sunt descrise doua tehnici:

–directă prin realizarea unei ferestre prin care se decolează şi se ridicămucoasa

sinusală .

- indirectă (moderna) prin alveolotomia în creasta alveolară ,fracturareaşi

împingerea podelei sinusale împreună cu mucoasa sinusală adiacentă ,urmată de
introducerea prin aceasta a materialului de augmentare, obţinândastfel o înălţare a
crestei alveolare cu aproximativ 2-3 mm. Această tehnică fiind pretabilă numai acolo
unde creasta alveolară are o înălţime vertical de aproximativ 6-8 mm si o grosime de
10-12 mm.

Repoziţionarea nervului alveolar inferior

Cazurile care necesită repoziţionarea nervului alveolar inferior sunt destul de rare.În
implantologia orală, repoziţionarea nervului alveolar inferior serealizează pentru mărirea
volumului osului disponibil pentru inserarea de implanturi endoosoase, sau în cazul
implanturilor subperiostale, pentru apermite un design mai bun.Această metodă
chirurgicală este foarte traumatizantă pentru pacient, şi prin urmare se foloseşte în
puţine situaţii. Deasemenea, această metodă are o serie de factori limitanţi, cum ar fi:
-este o tehnică chirurgicală dificilă, care necesită
experienţă în chirurgiaorală -această procedură ar trebui
realizată doar de implantologii cu îndelungatăexperienţă clinică, cunoştinţe temeinice de
anatomie şi care ar avea posibilitatea de a trata orice complicaţie apărută în timpul
operaţiei sau postoperator-există un risc crescut de lezare a nervului alveolar inferior.

Manevrele chirurgicale pot produce deficite nervoase postoperatorii-fiecare pacient

trebuie avertizat despre posibilitatea apariţiei unor deficite nervoase, cum ar fi anestezii,
parestezii sau hiperestezii- fractura mandibulei poate reprezenta de asemenea un risc,
mai ales la pacienţii cu un grad accentuat de atrofie osoasă.În cazul implanturilor
endoosoase, neoalveola trebuie să treacă fie lingual, fie vestibular de nervul alveolar
inferior. În aceste cazuri, nervul este abordat dinspre vestibular, şi este fie împins către
lingual, fie tracţionat către vestibular.

XIV. ACCIDENTELE SI COMPLICATIILE IMPLANTELOR DENTARE

 Ca în orice specialitate chirurgicală, în implantologie se întâlnesc şi eşecurL Este
vorba fie de accidente intraoperatorii, fie de complicaţii postoperatorii, eşecuri care îşi
pot pune amprenta asupra psihicului pacientului, deoarece acesta nu va beneficia, din
păcate, de o rezolvare, de o echilibrare a aparatului dento-maxilar.

Eşecurile însă pot influenţa negativ şi psihicul practicianului.astfel putem întâlni:

a..Accidente (incidente) intraoperatorii.

b..Complicaţii apărute în perioada de osteointegrare.

c..Accidente ce apar la montarea bontului protetic sau a suprastructurii protetice.

d.. Complicaţii tardive.

a. Accidente intraoperatorii

1. Hemoragia - Poate fi:capilară, din vasele situate în mucoasă sau periost; este o
hemoragie controlabilă, care, de cele mai multe ori, nu ridică probleme;

arterială sau venoasă prin lezarea, în timpul forării osului, a vaselor alveolare
inferioare sau mentoniere (vasele mentoniere se pot leza şi în timpul inciziei sau
decolării lamboului vestibular dacă nu se lucrează cu atentie).

Se pot leza artera palatină, în decolările pentru implantele subperiostale maxilare,

artera incisivă, ca şi plexul venos pterigoidian, atunci când există o atrofie marcată a
crestei alveolare maxilare, respectiv a tuberozităţii şi se urmăreşte o mai bună ancorare
a implantului subperiostal cu o bară pe faţa posterioară a tuberozităţii.

2. Lezarea fibrelor şi trunchiurilor nervoase - în timpul decolării lambourilor de

mucoasă sau a forării osului se pot secţiona sau comprima nervul alveolar inferior,
mentonier, nazo-palatin şi mai rai', nervul lingual.

3. Deschiderea sinusului maxilar şi a foselor nazale - Accidentul se poate

produce atunci când nu se coroborează datele anatomice, clincie şi radiografice.

4. Lezarea dinţilor vecini - se poate produce atunci când direcţia frezei de forare
nu este paralelă cu dinţii vecini, în cazul implantelor şurub, sau atunci când şanţul
pentru implantul lamă nu se opreşte la câţiva milimetri de dinţii vecini. Dinţii vecini
implantului pot fi lezaţi în timpul introducerii unui implant şurub sau în timpul baterii
implantului lamă, în special pe umărul acestuia.

5. Fractura peretelui alveolar - aceasta se poate produce în timpul înşurubării

implantului, când grosimea de os vestibular sau lingual rămas după forare, este foarte
mică. Accidentul se produce în cazul în care dimensiunea transversală a crestei
alveolare este mică şi nu s-a ales un implant corespunzător ca diametru.
 Peretele alveolar se poate fractura şi în cazul introducerii implantului tip lamă, în
momentul baterii acestuia, dacă nu a fost introdus în axul crestei şi la egală distanţă de
cele două corticale (vestibulară şi orală).

6. Implantare inadecvată - se referă la înşurubarea insuficientă a implantului sau,

dimpotrivă, excesivă a acestuia, ca şi la implantarea în vecinătatea unor formaţiuni
osoase (osteoame, odontoame, tumori chistice) sau a unor corpi străini (implante mal
vechi rupte în os, plăci de osteosinteză şi şuruburile acestora, rămase în os după
tratamentul unor fracturi anterioare etc.).

7. Acoperirea necorespunzătoare cu mucoasă - implantului este un alt neajuns.

Aceasta se datorează adaptării defectuoase a lamboului şi suturii necorespunzătoare,
apariţiei granulomului de fir ca şi ulceraţiilor de decubit produse de proteza provizorie pe
care o poartă pacientul.

8. Ruperea implantului în timpul inserării Se datorează unor greşeli de tehnică

operatorie, cum ar fi: locaş cu diametru mai mic decât cel al implantului, absenţa
tarodării, nedozarea forţei de înşurubare cu cheia.

II. Accidente după perioada de osteointegrare

a. Accidente la montarea bontului protetic

Dificultăţi în descoperirea şurubului (operculului) de vindecare.

Se datoresc :-unor greşeli de identificare;

- necoroborării datelor clinice cu cele radiografice;

- îngropării excesive a implantului şi acoperirii acestuia cu os de
neoformaţie.
- imposibilitatea montării bontului protetic datorită:
- mobilităţii implantului prin lipsa integrării osoase;
- incongruenţei bont-implant;
- fracturării părţii filetate a bontului protetic;
- alterării filetului din capul implantului în timpul manevrelor de introducere
în os.

Ca în orice specialitate chirurgicală, în implantologie se întâlnesc şi eşecurL Este

vorba fie de accidente intraoperatorii, fie de complicaţii postoperatorii, eşecuri care îşi
pot pune amprenta asupra psihicului pacientului, deoarece acesta nu va beneficia, din
păcate, de o rezolvare, de o echilibrare a aparatului dento-maxilar. Eşecurile însă pot
influenţa negativ şi psihicul practicianului.

b. Accidente ce apar la montarea suprastructurii protetice

Dificultăţi la montare prin lipsă de paralelism.

 Fractura şurubului de fixare.

Fractura bontului protetic.

IV. Complicaţii apărute în perioada de osteointegrare

Aceste complicaţii apar în perioada de vindecare primară sau mai tardiv,

împiedicând osteointegrarea.

Hemoragii sau hematoame postoperatorii

Pot apărea în urma lezării unor vase importante, când nu se face o hemostază
corectă, sau a unor discrazii sangvine la bolnavi insuficient investigaţi.

Apariţia hematoamelor măreşte riscul de suprainfectare şi, ca urmare a acestuia,

expulzarea implantului prin fenomene de osteită-osteomielită.

Expunerea implantului prin dehiscenţa mucoasei datorită:

adaptării defectuoase a lamboului;

edemului postoperator prelungit;

tracţionării lamboului de musculatură din vecinătate;

leziunilor de decubit sub proteza provizorie.

Infecţii (supuraţii) loco regionale-Se produc prin nerespectarea regulilor de

asepsie-antisepsie precum şft urma necrozării osului prin foraj, la viteze mari şi
fără răcire.
Eliminarea precoce a implantului prin:
-necroză;
-infecţie a osului alveolar.
Pierderea iniţială a funcţiei de ancorare (nu se realizează int< implantului în os).
Aceasta se observă la examenul clinic, în timpul încercării de montare bontului
când se constată mobilitate datorită:
unei tehnici chirurgicale greşite;
suprasolicitării protetice în perioada de osteointegrare.
Persistenţa afectării nervoase
Se produce o hipoestezie sau anestezie pe teritoriul nervului afectaL prin lezarea
acestuia, în timpul preparării patului pentru implant, sau persistai; senzaţia
dureroasă, atunci când implantul vine în contact cu un trunchi nervos»
IV. Complicaţii tardive
X. Expunerea implantului în cavitatea bucală prin:
 resorbţie osoasă: prin infecţii cronice;
detaşări de periost: prin suprasarcină (suprasolicitare).
Filetul expus al implantului sau umărul, în cazul unui implant lamă, datorită
pierderii osoase marginale orizontale, poate provoca ulceraţii traumatice ale
părţilor moi, în special dacă mucoasa neataşată este sensibilă la tracţiunea
muşchiului adiacent. Prezenţa asociată a plăcii în adâncimea implantului poate
cauza o inflamaţie cronică. Această complicaţie nu trebuie omisă şi trebuie
prevenită prin introducerea implantelor suficient de profund şl prin procedee de
igienă orală adecvată.
Tratamentul constă în luarea unor măsuri convenţionale parodontale de a crca
gingie ataşată, cum ar fi grefele de mucoasă liberă, de tegument sau vestibulopl
astia.
2. Mobilizarea implantului

Pierderea funcţiei de ancoraj, de obicei, nu este asociată cu vreun simptom

subiectiv sau clinic, dar este relevată prin examinările radiografice ca o arie de
transparenţă periimplantară. Motivul acestei complicaţii poatee fi un simptom tardiv al
brutalizării chirurgicale a ţesuturilor gazdă sau indicarea unei solicitări traumatice
consecutive unei punţi necorespunzătoare sau impropriu realizate. Acest lucru conduce
obligatoriu la îndepărtarea implantului. în general, la pierdere consecutivă a unui singur
implant, pacientul poate purta puntea în continuare pe implantele rămase,

Gingivite, hiperplazii gingivale, infecţii perimaxilare de retenţie

Gingivita indusă de placa marginală trebuie tratată prin mijloace de igienă orală.
Accesul la conectori trebuie verificat şi ajustat dacă este necesar Pe implantele bine
controlate, autori reputaţi dau o rată de 80% din stâlpi, ca fiind înconjuraţi de o gingie
sănătoasă din punct de vedere clinic.

Hiperplazia gingivală poate fi cauzată de alegerea stâlpilor conectori prea scurţi

sau de omiterea capelor de vindecare sau a pansamentului chirurgical în timpul
primelor săptămâni după conectarea stâlpilor.

Fistulele - neetanşeitatea unui şurub al stâlpului conector, asociată cu mobilitatea

cilindrului conector poate determina formarea de ţesut de granulaţie la joncţiunea
implant-stâlp conector.

Penetrarea microorganismelor în spaţiul capilar din jurul şurubului stâlpului conector

mobil va produce o infecţie în ţesutul de granulaţie de la nivelul joncţiunii implant-stâlp
conector. Aceasta se poate apoi propaga spre mucoasă, apărând fistule.

Tratamentul acestor fistule trebuie să înceapă cu etanşeizarea şurubului conector;

oricum întregul stâlp conector trebuie întâi îndepărtat şi sterilizat, iar ţesutul de
granulaţie se impune a fi excizat, ca şi traiectul fistulei.
 La replasarea stâlpului conector trebuie verificată cu atenţie sigilarea adecvată a
inelului de silicon, dacă implantul este prevăzut cu acest dispozitiv.

Fractura şurubului conector

Este, de obicei, asimptomatică şi, rareori, evidentă la examinarea radiografîcă. De

cele mai multe ori aceste fracturi se observă când este îndepărtată puntea. Marea
majoritate a autorilor dau o incidenţă de 3% a acestei complicaţii.

5.Fractura implantului

Sunt frecvente la puntile incorrect concepute.

6. Patologia preimplant

Este constituita din modificarile patologice in tesuturile aflate in contact cu

implantele dentare.

Gingivita periimplantita-dezv.unui process inflamator care este limitat la partile moi

preimplant.

Periimplantita- resorbtia osoasa progresiva preimplant asociata unei patologii

inflamatorii a partilor moi.

XV.DISPENSARIZAREA PURTATORILOR DE IMPLANT

Succesul tratamentului edentaţiilor prin implanturi orale depinde în mare măsură de

capacitatea pacientului de a înţelege necesitatea îngrijirii zilnice a pieseiprotetice şi a
ţesuturilor înconjurătoare.

Dinte natural vs. implant: asemănări şi deosebiri

Ţesuturile moi şi dure din jurul unui implant integrat tisular prezintă o serie de
asemănări cu parodonţiul dintelui natural.

La dentiţia naturală, epiteliul joncţional oferă o sigilare la baza şanţului gingival, care

împiedică penetrarea sistemului de susţinere al dintelui de către substanţe chimice şi
bacteriene.

Dacă acest sigiliu este rupt ca urmare a unui proces inflamator sau dacă fibrele
conjunctive apical de epiteliu sunt lizate sau rupte, epiteliul migrează rapid îndirecţie
apicală, formând o pungă parodontală prin separarea ţesutului moale desuprafaţa
radiculară.

Ligamentul periimplantar este o structură fragilă şidestul de greu de obţinut şi mai

ales de menţinut.
 Dacă ţesuturile moi nu au o ataşare fermă la suprafaţa bontului protetic, iar
pacientul nu se igienizează zilnicacasă, se poate produce o inflamaţie locală, ce are ca
urmare formarea unei pungi şi pierderea osoasă în jurul implantului.

Actualmente periimplantită,descrisă ca un proces infecţios ce afectează ţesuturile

moi şi dure, cauzat de microorganisme patogene gram-negative.

Putem afirma că periimplantita este echivalentă cu periodontita:

1.La dinţii sau implanturile cu pungi de 3-4 mm a fost identificată o

activitateenzimatică mai intensă decât în cazul pungilor de 1-2 mm

2. Pungile de 3-4 mm prezintă mai multe tulpini microbiene patogene decât cele de
1-2 mm. La pacienţii protezaţi exclusiv pe implanturi nu au fost identificate spirochete,
comparativ cu 1,8% în cazul implanturilor intercalate cu dinţinaturali şi cu 2,5% la dinţii
naturali.

Efectul plăcii bacteriene asupra implanturilor

Dacă periodontita este echivalentă cu periimplantita, atunci şi placabacteriană este

aceeaşi la suprafaţa unui implant ca şi la suprafaţa unui dinte?

Răspunsul inflamator în jurul unuiimplant este similar cu răspunsul inflamator în

jurul unui dinte natural, iar prezenţa ţesutului keratinizat la nivelul ligamentului
periimplantar ajută lamenţinerea integrităţii tisulare, deoarece joncţiunile
hemidesmozomale dintre celulele epiteliale şi suprafaţa metalică nu sunt la fel de
rezistente la ataculbacterian, iar keratina acţionează ca un sigiliu în acest caz.

O altă modalitate de prevenire a inflamaţiilor periimplantare o reprezintă folosirea de

antibiotice locale, cum ar fi tetraciclina.

Întreţinerea unui implant: la fel ca a dintelui natural?

Thomson-Neal a evaluat efectele diferitelor metode profilactice pe diferite suprafeţe

de implanturi, cum ar fi suprafaţa de titan pur, aliaj de titan (Ti6 Al4V), şi titan acoperit
de hidroxiapatită.

Rezultatele au arătat că metalele sau instrumentele ultrasonice zgârie suprafaţa

implantului în mod aleator, în timp cesubstanţele antimicrobiene şi periile manuale sau
rotative produc schimbări foarte mici în suprafaţa implantului.

Rapley a demonstrat că periile interdentare, ghearele de detartraj din material

plastic sau periile de cauciuc lasă o suprafaţă netedă, în timp ce suprafaţa implantului
este deteriorată de instrumentele demână metalice sau ultrasonice.
 Pentru a asigura sănătatea ţesuturilor periimplantare, medicul trebuie să realizeze
următoarele deziderate:

1.să inhibe formarea plăcii bacteriene

2.să împiedice colonizarea timpurie cu bacterii a suprafeţei implantului

3.să elimine toată placa bacteriană existentă

4.să modifice componenţa plăcii bacteriene, de la microorganisme patogene la

nepatogene.

Atribuţiile pacientului:

1.pacientul trebuie să aibă o eficienţă de minim 85% în controlarea plăcii bacteriene

2.trebuie să folosească perii de mână sau rotative, înmuiate in clorhexidină

3.trebuie să folosească aţă dentară, fire sau benzi înmuiate în clorhexidină

4.dacă pacientul are obturaţii fizionomice din materiale compozite pe dinţiinaturali,

în loc să clătească gura cu clorhexidină va folosi beţişoarecosmetice înmuiate în
clorhexidină cu care va badijona porţiunea cervicalăa implantului şi joncţiunea cu
ţesuturile moi

Notă: pacientul va realiza igienizarea cel puţin o dată pe zi, de preferinţă seara
înainte de culcare.

Atribuţiile igienistului:

1.să verifice eficienţa controlului formării plăcii bacteriene, având drept scop un
procent de 85%.

2.să verifice existenţa modificărilor inflamatorii (sângerări, colecţii purulente,edeme).

3.dacă survin modificări patologice, igienistul va măsura adâncimea pungii cu o

sondă de plastic

4.să realizeze detartraj numai supragingival (sau foarte puţin subgingival)folosind

anse de detartraj din material plastic.

5.să observe eventualele descimentări sau deşurubări ale piesei protetice.

6. în toate situaţiile enumerate mai sus, asistenta igienistă va încunoştinţamedicul,

care va decide dacă se impune intervenţia sa sau nu.
 Atribuţiile medicului

1.medicul are obligaţia să cheme la control pacientul la fiecare 3-6 luni(intervalul

este în funcţie de gradul de igienă orală a pacientului)

2.trebuie să verifice eficienţa controlului plăcii bacteriene, menţinând-opeste 85%.

3.trebuie să realizeze radiografii la fiecare 18-24 luni pentru a monitoriza

schimbările în relieful osos

4.dacă suprastructura este mobilizabilă, medicul trebuie să o îndepărteze şisă o

igienizeze în soluţie ultrasonică la fiecare 18-24 luni.

5.dacă trebuie intervenit la nivelul unui implant, în cazul apariţiei uneiperiimplantite,

medicul îl va degranula, detoxifia şi va augmenta defectul osos.

6.un implant “reparat” va fi repus în funcţie după 10-12 săptămâni de aşteptare.

Fiecare procedură chirurgicală va fi documentată prinradiografii şi imagini.

7. medicul va impune pacientului prin angajament scris prezentarea la controalele

periodice şi îl va atenţiona asupra delimitării de oriceresponsabilitate în situaţia în care
pacientul nu se va prezenta la control.

In concluzie, principalele cauze ale periimplantitelor sunt:

1. Pacientul nu s-a igienizat correct.

2. Unele zone nu au fost suficient de accesibile pentru ca

pacientul sărealizeze o igienizare corespunzătoare

3. Bontul protetic nu a fost montat corect.

4.In jurul implantului a existat o zonă prea mare de ţesut nekeratinizat, care s-a
transformat într-o pungă

5.Nu au fost respectate regulile de protezare (mai cu seamă relaţia piesei protetice
cu gingia la nivel cervical).

Tot timpul trebuie să ţinem seama de faptul că pacientul purtător deimplanturi

trebuie considerat un pacient parodontopat, iar  parodontopatia este echivalentă cu
periimplantita!netedă, în timp ce suprafaţa implantului este deteriorată de instrumentele
demână metalice sau ultrasonice.Pentru a asigura sănătatea ţesuturilor periimplantare,
medicul trebuie sărealizeze următoarele deziderate:

1.să inhibe formarea plăcii bacteriene

 2.să împiedice colonizarea timpurie cu bacterii a suprafeţei implantului

3.să elimine toată placa bacteriană existentă

4.să modifice componenţa plăcii bacteriene, de la microorganisme patogene la

nepatogene

Folosirea substanţelor antimicrobiene pentru a asigura o stare de

sănătate optimă la joncţiunea gingie.

REFERINTE BIBLIOGRAFICE
1. “Tratat de implantologie orala”, N. Ganuta, A. Bucur, A. Ganuta,
Editura National

2. “Implantologie orala”, M. Augustin, Editura Sylvi , 2000;

3. “Implantele endoosoase osteointegrate in stomatologie”, M. Augustin

M.Carabela, I.Olteanu, D.Iorgulescu, Editura Sylvi 1995;

4. “Chirurgie orala si maxilo-faciala”, editia II, Corneliu Burlibasa, Editura

Medicala, 2001;

5. “Implante aloplastice endoosoase dentare”, Ovidiu Margineanu,

Editura medicala, Bucuresti, 1984;

6. “Curs practice de implantologie orala”, Cristian Ratiu, Diana Osvat,

Cosmin Costea, Sanda Casian, Editura Universitatii din Oradea,
2010.