Ionică-Dan Alimpescu

PILDA LUCRĂTORILOR CELOR RĂI

Predică la DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII

[ÎNCHINĂCIUNEA]

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

[MOTTO]

„Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va
sătura pământul” (Psalmi, 103:14).

[FORMULA DE ADRESARE]

Iubiți credincioși și credincioase,

[INTRODUCERE]

Iată că, în ziua de astăzi, Sfântul Evanghelist Matei ne aduce în față o parabolă al cărei
conținut este cel puțin înfricoșător, la care ne îndeamnă să contemplăm și, din care, să luăm
exemplu fiecare dintre noi. anume Pilda lucrătorilor celor răi.

Evanghelia de astăzi ne istorisește despre un anume Stăpân, care a sădit vie, a îngrădit-
o pe aceasta și a pus în mijlocul ei toate cele de trebuință pentru îngrijirea și rodnicia ei. Apoi,
acesta a dat-o în grija unor lucrători, el plecând departe. Apropiindu-se vremea recoltei,
Stăpânul și-a trimis slujitorii să ceară partea de recoltă ce i se cuvenea. Însă, lucrătorii i-au
prigonit și au ucis pe trimișii stăpânului, chiar pe fiul lui. Stăpânul s-a supărat și a dat via sa
altor lucrători, care să-i aducă roadele la vremea potrivită.
Această parabolă, iubiți credincioși, are un dublu sens. Pe de o parte, există înțelesul istoric:
noi, creștinii, suntem lucrătorii care am preluat via de la vechiul Israel, care a ucis pe Proorocii
și L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Această vie este Biserica, „Noul Israel” sau Împărăția
harului mântuitor; Stăpânul nostru Hristos a plecat la cer de unde va reveni să ceară roadele
credinței noastre concretizate în fapte creștinești. Pe de altă parte, putem observa și un înțeles
alegoric al istorisirii: Stăpânul este Dumnezeu, cel ce pe toate le-a făcut, care a dat pământul
oamenilor spre stăpânire, nicidecum spre posesie; omul este lucrătorul, care se trufește, cuprins
fiind de lăcomie, ajungând a se crede el însuși stăpân.

[TRATAREA]

În ceea ce privește ambele înțelesuri amintite mai înainte, cuvintele lui Iisus sunt atât de
semnificative, încât nu lasă niciun loc de interpretare diferită, oricât ar încerca cineva aceasta.

Firește, stăpânul viei din parabolă este însuși Dumnezeu care a creat „din nimic” toate
și „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Faptele Apostolilor 16:26). Același Dumnezeu
a deosebit din toate neamurile pe poporul israelitean și după ce l-a copleșit cu binefaceri,
salvându-l de atâtea și de atâtea neamuri, eliberându-l din sclavia egipteană de 400 de ani, l-a
pregătit să devină poporul ales al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, l-a rânduit să lucreze via Sa,
pentru a da roade bune împărăției cerurilor.

Însă, după cum vedem în sfânta istorie a Vechiului Testament, același popor, refractar,
s-a dovedit atât de nemulțumitor și de nerușinat, încât nu doar că a respins toate prilejurile pe
care i le trimitea Dumnezeu, ci i-a și ucis pe înșiși proorocii Săi. Cele mai alese și elevate spirite
pe care le trimitea Pronia lui Dumnezeu umanității prin Israel.

Au ajuns desigur într-un asemenea punct de decădere, încât au călcat „bariera” de

securitate a Legii Mozaice și în sfârșit au ajuns să treacă la crima crimelor. L-au ucis pe însuși
fiul stăpânului casei: „Iar lucrătorii, văzând pe fiul, au zis în ei înșiși: Acesta este moștenitorul.
Veniți să-l omorâm pe el și să avem noi moștenirea lui” (Matei 21:38).

*
 Deși semantica parabolei face legătură directă la poporul israelian, din ea putem extrage
și o sumă de învățături practice, dar putem și reflecta asupra creației lui Dumnezeu, prin alegoria
viei despre care ne vorbește evanghelistul.

În primul rând, având deja stabilit faptul că Dumnezeu este Stăpânul, ni se relatează
faptul că a sădit vie. Această vie o putem interpreta ca fiind pământul cu toate cele prezente pe
el. Mai mult, „a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor”
(Matei 21:38). Cu alte cuvinte, Stăpânul a dat muncitorilor toate cele de trebuință lor, spre a
aduce roade: a protejat-o cu gard („Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce
să acopere pământul.” – Psalmi, 103:10), a gătit unelte pentru ca lucrătorii să stoarcă strugurii
și a înălțat un turn, pentru ca aceștia să poată, deodată, cuprinde cu privirea toată via (cu alte
cuvinte, le-a făcut cunoscută lumea, în întregimea ei).

Cunoaștem aceste practici și în vremurile de acum, prezente, mai ales, în zonele rurale,
la țară. În zilele noastre, pe zi ce trece, tot mai puțini oameni, proprietari de terenuri, se mai
învrednicesc cu agricultura. Astfel, ei preferă metoda datului în parte, a arendei unor alți
lucrători. Acordul este unul benefic, pentru ambele părți, dar și pentru pământul despre care
vorbim: lucrătorul muncește tarlaua, proprietarul câștigă parte din roadele recoltei și terenul nu
stă degeaba, nici nu se umple de buruieni (fapt care, în câțiva ani de neexploatare i-ar fi adus
solului un grad mai mare de infertilitate). În același timp, deși la nivel teoretic acest lucru este
benefic, regăsim trista realitate din parabola Sfântului Evanghelist și în viețile noastre. Vorba
proverbului popular: „Întinde-i omului un deget și îți va lua toată mâna”. Omul din ce are mai
mult, cu atât mai mult dorește și se istovește să dobândească pe pământ, pentru ca, în final, să
nu se poată folosi de acestea.

Alt punct extrem de important în pilda aceasta, este redat de plecarea Stăpânului, după
ce le încredințează via, lucrătorilor. Vedem, așadar, iubiți credincioși, câtă libertate a rânduit
el omului. El este liber să îngrijească podgoria oricum dorește, singura condiție fiind să dea
Stăpânului partea sa din recoltă, la vreme.

*
 În ultimul rând, trebuie să ne oprim asupra naturii muncii viticole. Foarte posibil ca unii
dintre dumneavoastră, mai ales cei ce locuiesc în părți rurale, să aibă în grădină sau pe lângă
casă, vie. Așadar, cunoaștem cât de grea este munca de această natură și câtă grijă este necesară,
pe parcursul anului, pentru ca vița să dea rod bun. Ea trebuie săpată primăvara devreme, trebuie
curățată de uscături, săpată iarăși primăvara târziu, curățată de vlăstarii ce nu dau rod, apoi
toamna trebuie culeși strugurii, zdrobiți și storși, mustul pus în damigene, toama târziu trebuie
curățată din nou de uscături, urmând ca rodul său, anume vinul, „să veselească inima omului”
(Psalmi, 103:16) abia undeva la sfârșitul anului, calitatea acestuia fiind determinată de modul
în care a fost păstrat, de la depozitare până atunci.

[CONCLUZIE]

„Împărăția lui Dumnezeu se va da neamului care va face roadele ei” (Matei, 21:43). Iată,
iubiți credincioși, ce învățătură complexă este condensată în această parabolă scurtă. Să ne ajute
Bunul Dumnezeu să nu ne asemănăm lucrătorilor celor răi, ci să ne dăruiască har, pentru a putea
să ne bucurăm de roadele duhovnicești ale lucrării noastre pe pământ întru Slava Lui, Amin!