GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

DEPARTAMENTUL STUDII SUPERIOARE DE MASTER

CATEDRA ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

PROGRAM ADMINISTRARE PUBLICĂ

REFERAT

Tema: Petiţia şi formele ei

A elaborat:
Ghenadie Railean,
masterand an. I, grupa 121 MP,
învăţământ cu frecvenţă redusă

A verificat:
Natalia Chiper,
dr., conf. univ. interimar

CHIŞINĂU, 2021
 CUPRINS

1. Accesul la informaţie ............................................................................. 3

2. Petiţia şi formele ei ...................................................................................... 10

Bibliografie ............................................................................................ 15

2
 1. Accesul la informaţie
Accesul la informaţie constituie şi delimitează avantaje privind menţinerea democraţiei, iar
democraţia ar fi de neconceput fără accesul liber al publicului la informaţii. Lipsa transparenţei
în viaţa politică şi în actul de guvernare reprezintă unul dintre obstacolele cele mai greu de
depăşit către o societate democratică, în care cetăţenii să aibă încredere în oamenii politici şi în
guvernanţi. Dar informaţia nu reprezintă numai o necesitate pentru cetăţeni, ea este şi un element
esenţial al unei bune conduceri. Istoria mai veche sau mai recentă ne arată că o guvernare proastă
are nevoie de secrete pentru a putea rezista, dar şi realitatea că secretomania şi autoritarismul
guvernărilor duce, în mod inevitabil, la proliferarea abuzului, corupţiei şi ineficienţei şi, în final,
la falimentul regimurilor de acest tip.
Accesul neîngrădit al cetăţenilor la informaţia de interes public şi participarea lor la luarea
deciziilor sunt considerate două dintre premisele cele mai importante ale unei guvernări
democratice şi responsabile. Informaţia le permite cetăţenilor, pe de o parte, să aprecieze în
cunoştinţă de cauză acţiunile administraţiei, iar pe de altă parte, să participe în mod avizat la
dezbaterile şi la luarea deciziilor care îi privesc1. Accesul cetăţenilor la informaţie presupune:
- informarea cetăţenilor despre deciziile adoptate în sistemul administraţiei publice şi
motivele adoptării lor;
- furnizarea de informaţii despre activitatea autorităţilor administraţiei publice;
- asigurarea accesului cetăţenilor la actele şi procedura administrativă.
Actul principal ce reglementează problema care ne interesează, şi anume Legea privind
accesul la informaţie, are următoarele obiecte de reglementare:
- raporturile dintre furnizorii de informaţie şi persoana fizică şi/sau juridică în procesul de
asigurare şi realizare a dreptului de acces;
- principiile, căile, condiţiile şi modul de realizare a accesului la informaţiile oficiale;
- aspectele accesibilităţii informaţiei cu caracter personal şi protecţia acestuia;
- drepturile solicitanţilor informaţiei;
- obligaţiile furnizorilor de informaţie în procesul de asigurare a accesului la informaţiile
oficiale;
- modalitatea apărării dreptului de acces la informaţie.
Subiecţii legii în cauză sunt furnizorul şi solicitantul de informaţii. Furnizorii de informaţii
sunt persoanele oficiale, adică: autorităţile administraţiei publice centrale şi locale; instituţiile
publice centrale şi locale; persoanele fizice şi juridice care sunt abilitate cu gestionarea

1
Cioaric V. O sută de întrebări şi răspunsuri pentru o bună guvernare în Moldova. Ghidul alesului local. Chişinău:
Editura „Foxtrot", 2012, p. 32.
3
serviciilor publice şi culeg, selectează, posedă informaţii oficiale. Beneficiar poate fi orice
cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin, apatrid.
Prin informaţie oficială înţelegem orice informaţie aflată în posesia sau la dispoziţia
autorităţilor publice, care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate şi adoptate de
persoane oficiale sau care au fost puse la dispoziţia persoanelor oficiale. Beneficiarul are dreptul:
- Să ia cunoştinţă de informaţia oficială;
- Să solicite precizări;
- Să afle cine şi în ce scopuri utilizează sau a utilizat aceste informaţii;
- Să facă copii de pe ele.
Furnizorul este obligat:
- să asigure informarea activă, corectă şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes
public şi asupra problemelor de interes personal;
- să garanteze liberul acces la informaţie;
- să respecte limitările accesului la informaţie, prevăzute de legislaţie, în scopul protejării
informaţiei confidenţiale, vieţii private a persoanei şi securităţii naţionale;
- să respecte termenele de furnizare a informaţiei, prevăzute de lege;
- să dea publicităţii propriile acte adoptate în conformitate cu legea;
- să păstreze în termenele stabilite de lege, propriile acte, actele instituţiilor, ale căror
succesoare sunt, actele ce stabilesc statutul lor juridic;
- să asigure protejarea informaţiilor ce se află la dispoziţia sa de accesul, distrugerea sau
modificarea nesancţionate;
- să menţină informaţiile, documentele aflate la dispoziţia sa, în formă actualizată;
- să difuzeze de urgenţă pentru publicul larg informaţia care i-a devenit cunoscută în cadrul
propriei activităţi, dacă această informaţie: a) poate preîntâmpina sau diminua pericolul
pentru viaţa şi sănătatea oamenilor; b) poate preîntâmpina sau diminua pericolul
producerii unor prejudicii de orice natură; c) poate opri răspândirea informaţiei care nu
corespunde realităţii sau diminua consecinţele negative ale răspândirii acesteia; d)
comportă o deosebită importanţă socială.
Informaţia oficială poate fi prezentată din oficiu, la cerere verbală sau scrisă. Refuzul
furnizării de informaţie trebuie motivat, indicându-se în concret legea şi articolul acesteia.
Refuzul poate fi atacat. Solicitantul nu poate fi obligat să facă dovada unui interes personal în
informaţia respectivă. Este suficientă şi o simplă curiozitate.
Informaţiile oficiale vor fi puse la dispoziţia solicitanţilor în baza unei cereri scrise sau
verbale. Cererea scrisă va conţine: a) detalii suficiente şi concludente pentru identificarea

4
informaţiei solicitate (a unei părţi sau unor părţi ale acesteia); b) modalitatea acceptabilă de
primire a informaţiei solicitate; c) date de identificare ale solicitantului.
Cu excepţia cazurilor solicitării informaţiilor cu caracter personal, solicitantul poate să nu
indice în cerere datele sale de identificare. Cererea poate fi înaintată verbal în cazurile în care
este posibil răspunsul pozitiv, cu satisfacerea imediată a cererii de furnizare a informaţiei. în
cazul în care furnizorul intenţionează să refuze accesul la informaţia solicitată, el va informa
solicitantul despre aceasta şi despre posibilitatea depunerii unei cereri scrise. Elaborarea şi
furnizarea unor informaţii analitice, de sinteză sau inedite pot fi efectuate în baza unui contract
între solicitant şi furnizorul de informaţii, contra unei plăţi negociabile, dacă furnizorul va fi
disponibil şi în drept să realizeze o asemenea ofertă.
Modalităţile accesului la informaţiile oficiale sunt: a) audierea informaţiei pasibile de o
expunere verbală; b) examinarea documentului (unor părţi ale acestuia) la sediul instituţiei; c)
eliberarea copiei de pe documentul, informaţia solicitate (de pe unele părţi ale acestora); d)
eliberarea copiei traducerii documentului, informaţiei (unor părţi ale acestora) într-o altă limbă
decât cea a originalului, pentru o plată suplimentară; e) expedierea prin poştă (inclusiv poşta
electronică) a copiei de pe document, informaţie (de pe unele părţi ale acestora), copiei de pe
traducerea documentului, informaţiei într-o altă limbă, la cererea solicitantului, pentru o plată
respectivă.
Extrasele din registre, documente, informaţii (unele părţi ale acestora), în conformitate cu
cererea solicitantului, pot fi puse la dispoziţia persoanei date, într-o formă rezonabilă şi
acceptabilă pentru aceasta, spre a fi: a) examinate la sediul instituţiei; b) dactilografiate,
fotocopiate sau copiate într-o altă modalitate ce ar asigura integritatea originalului; c) înscrise pe
un purtător electronic, imprimate pe casete video, audio, alt purtător rezultat din progresul tehnic.
Cererile scrise cu privire la accesul la informaţie vor fi înregistrate în conformitate cu
legislaţia cu privire la registre şi petiţionare. Cererile respective vor fi examinate şi satisfăcute de
funcţionarii publici responsabili de furnizarea informaţiilor.
Informaţiile, documentele solicitate vor fi puse la dispoziţia solicitantului din momentul în
care vor fi disponibile pentru a fi furnizate, dar nu mai târziu de 15 zile lucrătoare de la data
înregistrării cererii de acces la informaţie. Termenul de furnizare a informaţiei, documentului
poate fi prelungit cu 5 zile lucrătoare de către conducătorul instituţiei publice dacă: a) cererea se
referă la un volum foarte mare de informaţii care necesită selectarea lor; b) sunt necesare
consultaţii suplimentare pentru a satisface cererea. Autorul cererii va fi informat despre orice
prelungire a termenului de furnizare a informaţiei şi despre motivele acesteia cu 5 zile înainte de
expirarea termenului iniţial. Pe de altă parte, furnizorul nu poate fi considerat în întârziere, dacă
aceasta se datorează faptei solicitantului (neprezentarea, neachitarea plăţii).
5
 Refuzul de a furniza o informaţie, un document oficial va fi făcut în scris, indicându-se
data întocmirii refuzului, numele persoanei responsabile, motivul refuzului, făcându-se în mod
obligatoriu trimitere la actul normativ (titlul, numărul, data adoptării, sursa publicaţiei oficiale),
pe care se bazează refuzul, precum şi procedura de recurs a refuzului, inclusiv termenul de
prescripţie2.
Pentru furnizarea informaţiilor oficiale pot fi percepute, în afara excepţiilor prevăzute de
lege, plăţi în mărimile şi conform procedurii stabilite de organele reprezentative, acestea fiind
vărsate în bugetul de stat. Mărimile plăţilor nu vor depăşi mărimile cheltuielilor suportate de
către furnizor pentru facerea copiilor, expedierea lor solicitantului şi/sau pentru traducerea, la
cererea solicitantului, a informaţiei, documentului. Totodată, autorităţile publice vor acorda
asistenţa şi sprijinul necesare solicitanţilor de informaţii. Asistenţa din partea furnizorului de
informaţii nu poate fi impusă sau condiţionată de plata unor taxe suplimentare.
Plăţile pentru furnizarea informaţiilor analitice, de sinteză sau inedite, executate la
comanda solicitantului, se vor stabili conform contractului dintre solicitant şi furnizorul de
informaţii. Vor fi puse, fără plată, la dispoziţia solicitanţilor, informaţiile oficiale care: ating
nemijlocit drepturile şi libertăţile solicitantului; sunt expuse oral; sunt solicitate pentru a fi
studiate la sediul instituţiei; prin faptul că au fost furnizate, contribuie la sporirea gradului de
transparenţă a activităţii instituţiei publice şi corespund intereselor societăţii.
Astfel, legea prevede proceduri speciale atât a solicitării de informaţii, cât şi a atacării
refuzurilor de a satisface aceste solicitări. Cu toate acestea, putem observa că, conform legii,
autorităţile publice sunt obligate doar să reacţioneze la solicitările de informaţii. Totuşi, este
necesar ca însuşi administraţia publică să ia măsuri concrete în vederea asigurării accesului la
informaţii în procesul de administrare, fără să aştepte solicitările cetăţenilor. Astfel de modalităţi
ar putea fi:
Diseminarea informaţiei fără cerere prealabilă. În acest sens, e necesar să menţionăm că
libertatea de informare presupune ca întregul proces de guvernare să poată face obiectul
monitorizării publice. Cel mai eficient mijloc de a realiza acest lucru este publicarea din oficiu a
informaţiilor de interes public şi larga lor răspândire. Drept exemplu de astfel de informaţii ne
pot servi: descrierea structurii, funcţiilor şi bugetului instituţiei publice, detalii despre toate
serviciile prestate, conţinutul tuturor deciziilor ce privesc publicul etc.
Desemnarea unei persoane responsabile cu procesarea cererilor de informaţii. în
majoritatea ţărilor, acest funcţionar este numit „ofiţer de informaţii”.

2
Legea Republicii Moldova privind Codul de conduită a funcţionarului public nr. 25 din 22.02.2008. în: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 74-75 din 11.04.2008 cu modificările ulterioare, art. 19.

6
 Instruirea funcţionarilor în spiritul promovării transparenţei administrative. Astfel, e
absolut imperativ ca funcţionarii publici să înţeleagă principiile directoare, aspectele tehnice, dar
şi limitele transparenţei administrative.
Instaurarea de noi sisteme şi îmbunătăţirea sistemelor existente de gestionare a
informaţiilor şi documentelor. Aceasta pentru că conceptul de acces al publicului la informaţie
este incompatibil cu tergiversarea şi birocratismul. E necesar ca absolut toate informaţiile
solicitate să fie transmise operativ solicitanţilor.
Aducerea la cunoştinţa publicului a Legii privind accesul la informaţie. în acest sens, este
necesară o campanie naţională, condusă de organele supreme ale puterii de stat. Dar, pe lângă
aceasta, mai e necesar şi ca fiecare instituţie să-şi informeze publicul despre dreptul acestuia de a
solicita informaţii de interes public.
Prezentarea de rapoarte privind activitatea de informare. Un astfel de raport ar trebui
prezentat nu mai rar de o dată pe an. Acesta ar urma să conţină: numărul total de cereri primite şi
rezolvate (sau, după caz, rezolvate parţial sau respinse); trimiterile la actele normative în vigoare;
contestaţiile depuse de petiţionari; taxele încasate pentru eliberarea informaţiilor etc.
Simpla recunoaştere a dreptului la informaţie nu presupune deja automat respectarea lui.
Dimpotrivă, în practica administraţiei publice pot apărea nenumărate încălcări ale acestuia,
inclusiv: refuzul neîntemeiat de a primi şi înregistra cererea; refuzul de a asigura accesul liber şi
necondiţionat la registrele publice aflate la dispoziţia furnizorului de informaţii; depăşirea
termenelor şi nerespectarea procedurii de soluţionare a cererii de acces la informaţie;
neprezentarea fără temeiuri legale sau prezentarea necorespunzătoare a informaţiilor solicitate;
refuzul neîntemeiat, explicit sau tacit, de a prezenta informaţiile solicitate; atribuirea
neîntemeiată a informaţiei la categoria informaţiilor exceptate de la liberul acces; tăinuirea
ilegală a informaţiilor; distrugerea documentelor, informaţiilor - obiect al cererii de acces;
perceperea ilegală a plăţii pentru informaţiile ce urmează a fi puse la dispoziţia solicitanţilor
gratuit sau stabilirea unei plăţi nejustificat de mari pentru informaţiile furnizate la cerere;
cauzarea unor prejudicii materiale şi/sau morale prin acţiunile ilegale ale furnizorului de
informaţii.
În atare situaţii, sunt necesare şi unele măsuri legale de restabilire a accesului blocat la
informaţie. în statul nostru a fost stabilită o modalitate oficială de asigurare a dreptului la
informaţie şi a transparenţei administrative. Este vorba despre posibilitatea atacării refuzului de a
furniza informaţiile. Acest lucru poate fi făcut: prin intermediul înaintării unei reclamaţii
administrative organului care încalcă dreptul la informaţie sau prin intermediul instanţei de
judecată.

7
 În cazul reclamaţiei administrative, cetăţeanul trebuie să indice atât informaţiile solicitate,
cât şi argumentele conform cărora a fost încălcată dreptul său la informaţie. La rândul său,
răspunsul afirmativ al autorităţii publice locale la reclamaţia administrativă va include, în mod
obligatoriu, pe lângă informaţiile solicitate, şi sancţiunile disciplinare aplicate faţă de persoana
vinovată de încălcarea principiului transparenţei. în cazul sesizării instanţei de judecată, pe lângă
posibilitatea obligării autorităţii publice locale sau centrale la furnizarea informaţiilor solicitate,
legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea impunerii autorităţii publice la plata unor despăgubiri
morale şi/sau materiale.
Putem consulta în acest sens şi prevederile Convenţiei de la Arhus, la care Republica
Moldova este parte. Art. 9, alin. (1) al acesteia prevede: „Părţile în cadrul legislaţiei naţionale
asigură, fiecărei persoane ce consideră, că cererea ei privind accesul la informaţie, nu este
examinată, este respinsă nelegitim, fie parţial sau complet, nu este satisfăcută în mod adecvat sau
dacă faţă de această cerere a fost manifestată o atitudine care nu corespunde prevederilor legii, să
aibă acces la procedura dezbaterii deciziei acţionate în judecată sau de o altă autoritate,
independentă şi nepărtinitoare, constituită în conformitate cu legea”.
În ceea ce priveşte aplicarea practică a accesului la informaţie, nu putem vorbi despre
mari succese în domeniu. Cauzele acestei situaţii, fiind multiple şi complexe, pot constitui
subiect de dezbatere şi analiză filozofică şi sociologică: legea nu este cunoscută, populaţia este
pasivă, populaţia nu are îndrăzneala de a pretinde realizarea drepturilor sale, cultul secretului
(element cultivat atât de către funcţionarii publici: cei care se duc la serviciu nu cu conştiinţa că
trebuie să ofere informaţia, ci cu ideea că trebuie să o păzească, cât şi de cetăţenii simpli: cei care
au conştiinţa penetrată adânc de ideea că secretul este un fenomen benefic, absolut necesar
pentru protejarea statului şi a societăţii).
Informarea publicului cu privire la drepturile sale şi promovarea unei culturi de
transparenţă guvernamentală sunt esenţiale pentru atingerea scopurilor legislaţiei privind
libertatea de informare. într-adevăr, experienţa multor ţări dovedeşte că un corp de funcţionari
publici recalcitranţi poate submina fie şi cea mai progresistă legislaţie. Prin urmare, activităţile
de promovare reprezintă o componentă esenţială a unui regim bazat pe libertatea de informare.
Activităţile specifice în acest domeniu vor diferi de la o ţară la alta, în funcţie de diverşi factori,
precum modul de organizare al corpului de funcţionari publici, principalele restrângeri ale liberei
circulaţii a informaţiilor, nivelul de cultură generală şi măsura în care publicul este conştient de
existenţa acestor informaţii. Legea trebuie să prevadă acordarea unei atenţii sporite şi a
resurselor adecvate pentru promovarea scopurilor legislaţiei.
Avantajele participării cetăţenilor la luarea deciziilor sunt multiple şi se regăsesc în
următoarele aspecte:
8
 - promovează şi apără democraţia, deoarece ea presupune repartizarea în mod real a
puterii;
- autorizează cetăţenii să repună în discuţie, să respingă sau să critice revendicări care nu
au justificare;
- permite influenţarea de către cetăţeni a politicilor pentru a se promova interesul public şi
nu interese restrânse, de grup sau izolate;
- permite cunoaşterea adevăratelor şi celor mai urgente nevoi şi aşteptări legitime, a
diversităţii opiniilor (chiar şi a celor defavorizaţi), valorificând experienţe diverse şi
informaţii ce s-ar putea dovedi esenţiale în adoptarea deciziilor publice; promovează şi
consolidează parteneriatul între societatea civilă şi administraţia publică.
Astfel, participarea permite colectivităţii să deţină control asupra activităţii
administratorilor treburilor publice şi favorizează o gestiune publică mai suplă, furnizând un
feed-back constant, ceea ce permite administraţiei identificarea sistematică a rezultatelor
obţinute, a lacunelor şi a rezultatelor neaşteptate, favorabile sau nu, precum şi a problemelor
cheie. Totodată, pot fi delimitate şi unele dezavantaje ale participării, care formează un procent
de risc, şi anume: participarea poate să constituie o frână în procesul de elaborare a deciziilor. în
situaţia obţinerii unor cantităţi enorme de informaţii din partea membrilor colectivităţii,
identificarea şi gruparea preferinţelor exprimate se poate dovedi a fi un proces extrem de
complicat. Gruparea opiniilor membrilor colectivităţii presupune, în primul rând, crearea
oportunităţilor pentru ca aceştia să-şi exprime preferinţele. Apoi, aceste informaţii trebuie să fie
corect înţelese, fapt ce supune administraţia unui efort suplimentar şi de durată; există
posibilitatea ca cetăţenii să nu înţeleagă imediat subiectul discuţiei, ceea ce va obliga
administraţia la proiectarea unor modalităţi speciale de furnizare a informaţiilor (spre exemplu,
în cazul informaţiilor complexe, etapizat); este posibil ca cetăţenii de rând să nu aibă opinii
precise asupra chestiunilor de politică ce i-ar viza (de exemplu, pentru că nu este un domeniu
accesibil acestora datorită gradului de cultură mai redus).
De aici şi până la formarea unor opinii conflictuale este doar un pas şi această stare de fapt
obligă administraţia la efortul de conciliere. De aceea ar fi oportună identificarea soluţiilor care
să evite apariţia unor asemenea situaţii. O modalitate ar putea fi asigurarea reprezentativităţii
opiniilor, iar faţă de această necesitate apare dificultatea de a provoca şi implica acele persoane
sau grupări de persoane interesate a participa, dar care sunt împiedicate să se implice din cauze
diverse (vârstă, acces limitat la sursele de informaţii etc.).
Este necesar de avut în vedere şi ipoteza în care indivizii, fără a se afla sub influenţa unor
asemenea constrângeri, nu doresc să participe (participarea cetăţenilor nu este o obligaţie, ci o
oportunitate).
9
 Nu trebuie neglijat nici aspectul financiar, procesul participativ solicitând efortul
suplimentar al bugetelor publice. în situaţia în care culegerea, prelucrarea şi valorificarea
informaţiilor nu se desfăşoară corect, având în vedere toate situaţiile care ar putea distorsiona
reprezentarea reală a intereselor şi opţiunilor publice sau folosind metode sau procedee
necorespunzătoare, această cheltuială s-ar putea dovedi chiar inutilă.
Cât priveşte autorităţile administraţiei publice care au datoria de a asigura cadrul favorizant
practicilor participative, cel puţin două probleme sunt abordate: împovărarea sferei de atribuţii a
acestora şi, în timp, favorizarea diminuării capacităţilor creative de decizie ale acestora şi a
iniţiativei.
2. Petiţia şi formele ei

O mulţime de oameni se întreabă ce este de fapt o petiţie. O petiţie este un document

redactat oficial prezentat unui oficial al guvernului de către un cetăţean sau un grup de cetăţeni.
Scrierea unei petiţii este un mod de a responsabiliza o persoana sau un grup de oameni pentru a
obţine de la funcţionari ceva care este considerat important sau necesar.
Avându-şi originile în sistemul de guvernare englez, multe ţări au adoptat petiţia ca o
modalitate de a permite cetăţenilor obişnuiţi să ia parte la modelarea comunităţile şi ţările lor,
prin unirea forţelor cu scopul de a dezbate o problemă comună.
Petiţia îşi are originea în legislaţia engleză şi a fost implementată încă din perioada
coloniala. În timpul creării Constituţiei Statelor Unite ale Americii şi a Declaraţiei de Drepturi,
oficialii s-au asigurat ca cetăţenii să primească drepturile de a porni şi organiza petiţii.
Tipuri de petiţii. Petiţiile au numeroase utilizări şi pot fi de mai multe tipuri. De exemplu,
în unele ţări, petiţiile sunt utilizate pentru a propune iniţiative pentru un buletin de vot. De
asemenea, mai există petiţii utilizate pentru a produce schimbări în situaţii politice, cum ar fi
abrogarea sau revocarea unei legi. Petiţiile orientate către scopurile comunităţii se focusează mai
mult pe problemele de zi cu zi. Odată cu avântul Internet-ului, petiţiile electronice au devenit
deja comune. Activiştii pot primi susţinere pentru cauzele lor prin trimiterea unei petiţii prin e-
mail, către lista de prieteni sau pe Facebook.com, oricui poate citi şi da mai departe mesajul de
susţinere.
Este important de ştiut că toate petiţiile trebuie să respecte legile unei ţări. Angajarea unui
avocat ar putea fi soluţia ideală pentru evitarea problemelor ulterioare. De asemenea, este
important de amintit că, în multe cazuri, există un număr minim de semnături care trebuie strânse
astfel ca petiţia să fie acceptată şi validată.
Importanta unei petiţii în calitate de instrument pentru exprimarea opiniei publice şi
redarea vocii cetăţenilor de rând nu trebuie subestimată. Semnarea unei petiţii este una din
10
modalităţile prin care oricine, în orice moment, poate să-şi spună părerea despre un aspect al
societăţii care merită a fi studiat, schimbat sau îmbunătăţit.
Indiferent care ar fi problema, prin crearea unui document legal şi oficial şi prin cererea
ajutorului, orice individ sau grup de oameni are capacitatea să genereze schimbare în
comunitatea sau ţara sa.
Cererea personală (Petiţia). Cererea personală este scrisoarea prin care o persoană fizică,
în calitate de cetăţean sau salariat, solicită din partea unităţii unde lucrează sau din partea
instituţiilor şi organelor de stat, care execută servicii publice anumite drepturi prevăzute de lege.
Cererea personală se mai numeşte petiţie, cel care o adresează - petiţionar, iar dreptul
prevăzut de lege - drept de petiţionare.
Legea cu privire la petiţionare determină modalitatea de examinare a petiţiilor cetăţenilor
Republicii Moldova, adresate organelor de stat, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, în
scopul asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor lor legitime, dar nu se extinde asupra
modului de examinare a petiţiilor, prevăzut de legislaţia de procedură penală, de procedură
civilă, cu privire la contravenţiile administrative, precum şi de legislaţia muncii, nici asupra
modului de examinare a cererilor privind încălcările drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale
omului ce se reglementează de legislaţia cu privire la avocaţii parlamentari.
Prin petiţie, se înţelege orice cerere, reclamaţie, propunere, sesizare, adresată organelor
de resort, inclusiv cererea prealabilă prin care se contestă un act administrativ sau
nesoluţionarea în termenul stabilit de lege a unei cereri. Petiţia se depune în scris în limba de
stat sau într-o altă limbă în conformitate cu Legea nr. 3465-XI din 01.09.89 cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (publicată în Veştile nr. 9/217,
1989). Petiţiile trebuie să fie semnate de autor, indicându-se numele, prenumele şi domiciliul.
Petiţiile se adresează organelor sau persoanelor oficiale, de a căror competenţă nemijlocită
ţine soluţionarea lor. La parvenirea acestora, ele se înregistrează în modul stabilit, întocmindu-se
şi fişele de control.
Concomitent, petiţiile, ce ţin de problemele securităţii naţionale, de drepturile şi interesele
legitime ale unor grupuri largi de cetăţeni, ori care conţin propuneri privind modificarea
legislaţiei, deciziilor organelor de stat, se adresează Preşedintelui Republicii Moldova,
Parlamentului şi Guvernului.
Petiţiile se examinează de către organele corespunzătoare cărora le sunt adresate în termen
de o lună, iar cele care nu necesită o studiere şi examinare suplimentară - fără întârziere sau în
termen de 15 zile de la data înregistrării. In cazuri deosebite, acest termen de examinare poate fi
prelungit de către conducătorul organului corespunzător cu cel mult o lună, fapt despre care este
informat petiţionarul.
11
 Dacă petiţia ţine de competenţa altui organ, ea se expediază acestui organ în termen de 5
zile lucrătoare de la data înregistrării petiţiei, fapt despre care este informat petiţionarul. Se
interzice remiterea petiţiilor organelor sau persoanelor oficiale, acţiunile ori deciziile cărora sunt
atacate.
Organul sau persoana oficială cărora le-au fost adresate petiţiile sunt obligate: să
examineze petiţiile, inclusiv cererile prealabile, în termenul stabilit de lege; să asigure
restabilirea drepturilor lezate şi recuperarea, în condiţiile legii, a prejudiciului cauzat; să asigure
executarea deciziilor adoptate în urma examinării petiţiilor.
În procesul examinării petiţiei nu se admite divulgarea informaţiilor privind viaţa personală
a petiţionarului contra voinţei lui sau a altor informaţii, dacă acestea lezează drepturile şi
interesele lui legitime, precum şi a informaţiilor ce constituie secrete de stat, nu se admite nici
elucidarea unor informaţii privind personalitatea petiţionarului, dacă acestea nu se referă la
conţinutul petiţiei.
În redactarea unei petiţii este bine să fie urmate următoarele „linii directoare”:
1. „Autoritatea” (sau instituţia) căreia i se adresează petiţia. Este bine să fie definite
foarte clar destinatarii petiţiei. Alegerea inadecvată a destinatarului nu poate duce la
decât întârzieri în rezolvarea petiţiei.
2. Enunţarea, foarte pe scurt, a problemei din cauza căreia s-a ajuns la petiţie (ce anume
ne deranjează). Cu cât enunţul este mai scurt are şanse mai mari să fie citit atât de
către cei care dorim să semneze petiţia, cât şi de către cei de care depinde rezolvarea
problemei. Pentru ca şansele că petiţia să atragă cât mai mulţi susţinători este bine să
fie găsit un tip de exprimare fără ambiguităţi. Oamenii în general detestă să fie
manipulaţi iar, dacă au impresia că se intenţionează acest lucru, ei devin reticenţi. De
asemenea, să nu uităm că nu toată lumea se confruntă zilnic cu problema care ne
deranjează pe noi şi ca puţine persoane sunt „specialiste” într-o problemă. Este
important ca susţinătorii noştri să înţeleagă bine ce dorim de la ei. Dat fiind că
majoritatea persoanelor sunt ocupate şi au puţin timp la dispoziţie, şansele să citească
un text scurt şi „limpede” sunt mult mai mari decât să citească unul lung şi încâlcit.
Cu cât un text este mai lung şi mai redundant, cu atât şansele ca el să ajungă la coşul
de gunoi sunt mai mari.
3. Exprimarea, de preferat într-o singură frază foarte sintetică, a solicitării noastre. În
caz că fraza se lungeşte sau că apar mai multe fraze şansele ca solicitarea noastră sa
aibă parte de mai multe interpretări diferite creşte. Dacă totuşi petiţia se referă la, de
exemplu, schimbarea unor articole dintr-o lege (sau reglementare) pot fi folosite si
mai multe fraze, însă ordonate pe puncte numerotate.
12
 4. Opţional, se pot indica alternative faţă de situaţia existentă (adică, în caz că se cere
anularea unui aspect sau desfiinţarea unei probleme se poate indica şi cu ce dorim să
fie înlocuit acel aspect sau o soluţie imaginată de noi pentru rezolvarea problemei).
Acest lucru nu este totuşi foarte indicat deoarece, în loc să se răspundă la obiectul
propriu-zis al petiţiei, se poate să se dea răspuns numai referitor la soluţia propusă.
5. Ataşarea listei cu semnatarii petiţiei. Aceasta trebuie să indice cel puţin datele de
identificare ale acestora, cum ar fi (pe lângă nume şi prenume) adresa sau / şi numărul
şi seria actului de identitate sau / şi codul numeric personal. În cazul în care
semnatarii sunt mulţi, lista poate fi ataşată sub formă de tabel. În acest caz este
recomandat ca semnăturile originale să fie păstrate de expeditorul propriu-zis al
petiţiei iar tabelele să fie trimise sub formă de copii. Petiţiile care nu conţin date de
identificare ale semnatarilor îşi pierd foarte mult din credibilitate. Pentru ca petiţia să
poată primi răspuns este necesar ca expeditorul să îşi indice clar numele şi adresa. De
altfel, numele şi adresa corecte sunt necesare şi pentru cazul în care răspunsul la
petiţie este nesatisfăcător şi trebuie continuată acţiunea (de exemplu prin aducerea în
instanţă a instituţiei care nu a răspuns satisfăcător).
Există (şi este din ce în ce mai răspândită) practica petiţiilor on-line (şi există şi site-uri
specializate în întocmirea de astfel de petiţii: www.petitiononline.com). Avantajul lor este că,
utilizând minimum de resurse, se poate obţine un număr foarte mare de semnături într-un timp
relativ scurt. Dezavantajul este ca nu poate fi verificată existenţa reală a semnatarilor, nu există
semnătura „în original” şi foarte mulţi dintre semnatari nu îşi dau toate datele necesare. Cu toate
acestea, ele sunt bune pentru a arăta iniţiatorului cam câte persoane sunt de acord cu ideea sa şi
dacă merită să îşi continue acţiunea şi pe alte căi.
Petiţionarul are dreptul:
- să expună  personal argumente organului sau  persoanei oficiale care examinează
petiţia;
- să beneficieze de serviciile avocatului;
- să prezinte organului sau persoanei oficiale care efectuează examinarea materiale
suplimentare ori să solicite organului sau persoanei oficiale aceste materiale;
- să ia cunoştinţă de materialele examinării;
- să primească  răspuns  în scris, oral sau în formă electronică despre  rezultatele
examinării;
- să ceară repararea pagubei în modul stabilit de legislaţie.
În procesul examinării petiţiei nu se admite divulgarea informaţiilor privind viaţa personală
a petiţionarului contra voinţei  lui sau a altor informaţii, dacă acestea lezează drepturile  şi
interesele lui legitime, precum şi a informaţiilor ce constituie secrete de stat. Nu se admite
13
elucidarea unor informaţii privind personalitatea petiţionarului, dacă acestea nu se referă la
conţinutul petiţiei. De asemenea se interzice remiterea petiţiilor organelor sau persoanelor
oficiale, acţiunile ori deciziile cărora sunt atacate de petiţionar.

14
 BIBLIOGRAFIE
1. Platon M. Administraţia publică. Curs universitar. Chişinău: Editura „Universul”, 2007.
2. Manda C. Teoria administraţiei publice. Bucureşti: Editura „Cerma”, 2013.
3. Alistar V. Transparenţa decizională în administraţia publică. Bucureşti: Editura „Cerma”,
2005.
4. Cioaric V. O sută de întrebări şi răspunsuri pentru o bună guvernare în Moldova. Ghidul
alesului local. Chişinău, 2012.
5. Cioaric V. Relaţiile cu publicul în administraţia publică locală. Chişinău: Academia de
Administrare Publică, 2002.
6. Coman C. Relaţiile publice: principii şi strategii. Bucureşti, 2001.
7. Cozonac C., Guja I., Munteanu P. Monitorizarea accesului la informaţie în Republica
Moldova. Chişinău, 2004.
8. Crăciun C. Comunicarea în administraţia publică. Chişinău: Academia de Administrare
Publică, 1998.

15