Reformele lui Constantin Mavrocordat

Dintre domnii fanarioţi, promotori ai politicii Porţii în principatele române, iese din comun
figura lui Constantin Mavorocordat, care a lăsat o amprentă pozitivă în evoluţia societăţii din
Moldova şi Ţara Românească. Acest domn era nepotul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul,
mare dragoman al Porţii şi om de cultură şi fiul lui Nicolae Mavrocordat – primul domn fanariot,
promotor al unei politici de reforme şi susţinător al învăţământului în principate, care întocmise
pentru fiul său Constantin un adevărat program, îndemnîndu-l spre o guvernare luminată.
Mavrocordat a fost de şase ori domn în Ţara Românească şi de patru ori domn în Moldova. A
fost şi el un remarcabil om de cultură – cunoştea limbile italiană, franceză, turcă, persană şi
greaca veche. În această vreme are loc războiul ruso-austro-turc din 1736-1739, care aduce
realipirea Olteniei la Ţara Românească, dar vin totodată şi sarcini grele asupra populaţiei, ce a
dus la risipirea contribuabililor şi a impus luarea de măsuri fiscale şi administrative noi.
Reformele lui Constantin Mavrocordat se compun dintr-o serie de măsuri luate succesiv.
Ele încep cu scutirile acordate boierilor din Moldova, în 1734, urmate de măsurile mai complexe
din 1740-1741 în Ţara Românească. Textul acestora din urmă a fost tipărit la Paris în „Mercure
de France“ (1742), sub titlul „Constitution“. A urmat apoi reforma fiscală din Moldova (1741-
1743) şi abia la urmă s-a luat măsura desfiinţării rumâniei şi a veciniei, în 1746 în Ţara
Românească şi în 1749 în Moldova. Căutând să pună capăt abuzurilor, domnitorul Constantin
Mavrocordat a hotărât suprimarea „veniturilor din afară“ ce le aveau boierii, rânduindu-le „lefuri“,
proporţionale cu funcţiile ce le aveau. Jean Louis Carra, călător atras de hotarele orientale ale
Europei, ne oferă în cartea sa publicată în anul 1777 cea mai amplă mărturie despre societatea
românească de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. El arată că după 1739, marele ban al Craiovei
era guvernatorul celor cinci judeţe oltene şi avea hotărâtă ca leafă câte o para de leu din toate
capitaţiile. Din 1761 nu se mai trimit bani la guvernarea Craiovei, ci domnitorul le fixează
acestora sediul la Bucureşti, în apropierea domnului. Un boier, sub numele de caimacan al
domnului, îndeplinea acolo poruncile lui, având o „leafă de 300 de lei pe lună“. 
Constantin Mavrocodat şi-a dat seama că temeiul organizatoric al unui stat este
administraţia. Nicolae Iorga în „Istoria României“ arată că încă din 1739 se păstra, în teritoriul
oltean realipit, regimul financiar de sub austrieci şi sistemul administraţiei prin ispravnici. El a
desfiinţat puterea căpitanului numind ispravnici la judeţe cu lefuri din visterie, aleşi dintre mazili.
Constantin Mavrocordat recomanda ca la încasarea impozitelor să se procedeze cu
calm, răbdare şi dreptate, niciodată să nu se comită vreun abuz, să nu şicaneze, pe niciun
locuitor să nu-I supună la corvezi, să respecte pe săteni şi ţărani.
Contribuţiile asupra produselor pământului erau: oieritul, vechea dijmă pe oi, care de la
trei parale crescuse până la şase în 1748. Mănăstirile, boierii şi mazilii, care se bucuraseră de
privilegiul de a nu plăti oieritul decât odată la trei ani, fuseseră obligaţi să-l plătească în fiecare
an, precum ceilalţi. În 1775, au primit scutire de la Alexandru Ipsilanti.
Istoricii consemnează că reformele domnitorului Constantin Mavrocordat au avut
valoarea lor nu numai ca idee, ci şi ca o încercare de ameliorare a nivelului de trai din acele
vremuri, fiind o măsură practică fiscală - în fapt o operă politică, economică şi socială.