Procesul de învățământ ca proces instructiv-educativ

În contextul didacticii postmoderne, procesul de învățământ nu poate să se mai limiteze la

activitatea de informare și nici la cea de instruire. Efectul ultim al educației este formarea și
dezvoltarea personalității individului uman. Instruirea şcolară, ca activitate organizată, dirijată şi
controlată, este una dintre laturile procesului de învăţământ şi constă în organizarea achiziţionării
de către elevi a experienţei social-istorice, obiectivată în ştiinţă, artă, morală, literatură, tehnică,
sub formă de: cunoştinţe, priceperi, deprinderi, obişnuinţe, competențe. Ea este valoroasă numai
în măsura în care reușește să producă efecte formative de nivel superior.
Pentru o mai bună înţelegere a aspectelor de ordin formativ şi informativ pe care le
incumbă procesul de învăţământ, vom realiza, în cele ce urmează, o succintă trecere în revistă a
acestora:
 Cunoştinţele sunt empirice şi ştiinţifice. Elevul primeşte informaţii în legătură cu realitatea în
viața sa cotidiană, în afara contextului instituționalizat, şcolar. Acestea sunt cunoştinţe empirice,
nesistematizate, întâmplătoare, pasagere, care ajung uneori în mod accidental în câmpul audio-
vizual al elevului.
Cunoştinţele ştiinţifice, ca reprezentări, noţiuni, definiţii, legi, teorii, concepţii ce reflectă
realitatea obiectivă, se obţin, de către elevi, pe baza unor procese mentale de analiză, sinteză,
comparaţie, abstractizare, generalizare, clasificare, în mod organizat, sistematic, în strânsă
legătură unele cu altele.
 Priceperile sunt definite drept capacităţi de a efectua acţiuni practice şi operaţii intelectuale în
mod rapid, precis şi conştient, pe baza cunoştinţelor însuşite şi a experienţei personale.
Demonstraţiile, exerciţiile, temele pentru acasă, activităţile practice asigură formarea corectă a
priceperilor, aprofundarea lor continuă şi lărgirea ariei lor de cuprindere.
 Deprinderile sunt acţiuni care au devenit, după mai multe exersări, component automatizate
ale activităţii individului. Atunci când deprinderile se resimt ca o necessitate de ordin interior,
ele devin obişnuinţe. De exemplu: obişnuinţa de a studia, de a lucre suplimentar, de a face sport
etc. De reținut este faptul că unele obişnuinţe pot avea un caracter negativ și de aceea ele
constituie adevărate piedici în realizarea cu succes a activităţilor școlare și nu numai. Dintre
acestea enumerăm: dezordinea, lipsa de perseverenţă, comportarea necivilizată etc.
 Competențele. Competenţele sunt înţelese ca un ansamblu multifuncţional şi transferabil de
cunoştinţe, deprinderi/abilităţi şi aptitudini, necesare pentru: a) împlinirea şi dezvoltarea
personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia
şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii; b) integrarea socială şi participarea cetăţenească
activă în
societate; c) ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei
economii durabile; d) formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice,
pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural; e) educarea în spiritul
demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; f)
cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a respectului
pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural.
 Competenţele cheie reprezintă un pachet transferabil şi multifuncţional de cunoştinţe,
aptitudini şi atitudini, necesar tuturor indivizilor, în vederea dezvoltării personale şi a incluziunii
lor sociale şi profesionale. Ele ar trebui să fie dobândite până la sfârşitul învăţământului
obligatoriu, pentru a funcţiona ca bază a activităţilor ulterioare de învăţare/formare.
Competenţele cheie sunt esenţiale pentru:
- dezvoltarea personală de-a lungul întregii vieţi (capital cultural),
- incluziunea socială şi cetăţenia activă (capital social),
- ocupare şi dezvoltare profesională (capital uman).
(www.edu.ro/index.php?module=uploads&func=download&fileId.)
Procesul de învăţământ trebuie abordat ca un proces continuu de cunoaştere. Această
manieră de abordare nu reduce procesul de învăţământ la simpla activitate de transmitere şi
asimilare a cunoştinţelor, ci atrage atenția asupra faptului că este vorba despre un veritabil act
de cunoaştere, adică despre un proces activ de descoperire şi procesare a informaţiilor de către
elevi. Foarte importante sunt aici cunoştinţele ancoră ale elevului şi dimensiunile repertoriului
comun al profesorului și elevilor.
Ca proces de cunoaștere, procesul de învățământ trebuie să faciliteze joncțiunea optimă
dintre cultura generală, cultura profesională și cultura de specialitate.
Cultura generală reprezintă „ansamblul valorilor spirituale, provenite din toate
domeniile cunoaşterii şi activităţii umane - ştiinţă, tehnologie, artă, economie, politică,
filosofie, religie etc. - confirmate la nivel social şi din perspectivă istorică” (Cristea, 1998,
81). Ea se raportează la cunoştinţele din trunchiul comun sau curriculum nucleu și de aceea ar
trebui să se formeze pe durata învățământului general-obligatoriu. Cultura generală servește
drept fundament pentru celelalte două tipuri de culturi. Cu cât cultura generală este mai
solidă, cu atât șansele unui elev de a se dezvolta pe coordonata culturii profesionale și a celei
de specialitate sunt mai mari.
Cultura profesională reprezintă ansamblul valorilor spirituale selectate dintr-un anumit
domeniu de activitate profesională, în care se formează individul: învăţământ, sănătate,
industrie, agricultură etc.
Cultura de specialitate are o arie de cuprindere mai restrânsă decât cea profesională,
raportându-se strict la specializarea fiecărui individ (de exemplu, în învăţământ vorbim despre
profesori de: matematică, fizică, chimie, muzică, educaţie fizică etc.).
Caracterul formativ al procesului de învăţământ se justifică prin faptul că elevul nu
recepţionează pasiv informaţiile, ci le prelucrează, le reorganizează şi apoi le integrează în
fondul său de cunoştinţe, priceperi, deprinderi. Ca urmare a prelucrării personale a informaţiilor
şi a influenţelor primite, elevul îşi dezvoltă procesele și funcțiile psihice: gândirea, memoria,
imaginaţia, atenţia, limbajul, voința etc.
Pentru ca procesul de învățământ să își justifice caracterul său informativ și formativ
deopotrivă, este nevoie de o intervenție competentă din partea cadrelor didactice, raportată la
următoarele aspecte:
- cunoașterea personalității elevilor și valorificarea dominantelor de personalitate, în
contextul activităților instructiv-educative;
- prelucrarea pedagogică a conținuturilor predate, în acord cu utilitatea lor socială și relevanța lor
practică, dar și prin raportare la particularitățele de vârstă și individuale ale elevilor;
- antrenarea elevilor în activitatea de cunoaștere științifică prin intermediul unor strategii
didactice de tip interactiv-participative;
- realizarea unui demers didactic diferențiat, chiar individualizat.
APLICAŢII:
1. Reflectaţi la raportul dintre informativ şi formativ, la nivelul procesului de învăţământ,
pornind de la afirmaţia lui Montaigne: „decât un cap plin, mai bine unul bine făcut” şi de la
proverbul : „niciun sac gol nu stă singur în picioare”.
2. Redaţi schematic relaţia dintre cultura generală, cultura profesională şi cultura de
specialitate.
3. Realizați un eseu pedagogic argumentativ, pentru a susține abordarea procesului de
învățământ ca proces instructiv-educativ, pornind de la citatul de mai jos:
”În accepția didacticii actuale procesul de învățământ este nu numai informație; este
informație + gândire + simțire + voință; este și instruire, și formație, și educație în
același timp.” (Cerghit, 1997, 31).