ETICA  PROFESIONALĂ
   
            Etica profesională reprezintă o diviziune a eticii contemporane a cărei
fiinţare (în ultimul secol) s-a produs ca efect al instituirii şi multiplicării profesiilor
în planul vieţii sociale. Oamenii au avut dintotdeauna diverse ocupaţii care, însă, s-
au transformat în profesii odată cu îndeplinirea de către acestea a unor exigenţe
speciale. H. Gartner (1991) enunţa următoarele caracteristici ideale ale profesiilor:
-profesia implică temeinica cunoaştere teoretică a domeniului de exercitare,
aceasta fiind posibilă prin pregătire îndelungată;
-profesia angajează realizarea anumitor standarde atât în iniţierea, cât şi în
menţinerea şi avansarea unei persoane într-un câmp determinat de manifestare, iar
acestea se stabilesc de către corpul profesional;
-săvârşirea delictelor profesionale atrage - ca cea mai dură măsură de pedepsire
-  eliminarea din comunitatea profesională (implicit retragerea dreptului de
practică);
-profesia îşi exercită rolul în comunitate prin satisfacerea unei nevoi
sociale, iar comunitatea legitimează profesia prin faptul că solicită / beneficiază
de rezultatele profesionale aferente;
-componenţii grupului profesional cunosc / acceptă / respectă / crează
reglementările unui cod etic specific care stipulează, între scopurile centrale ale
activităţii profesionale, şi pe acela al slujirii altruiste a societăţii;
-între membrii comunităţii profesionale trebuie să existe relaţii
colegiale, monitorizate colegial / principial de către fiecare în parte ;
-componenţii grupului profesionl trebuie să fie pregătiţi ca în situaţii de haos şi
catastrofă să se sacrifice, inclusiv să îşi rişte viaţa. (cf. M. Miroiu, G. Bledea
Nicolae  -  “Etica profesională”, curs universitar, Universitatea Bucureşti, 2000,
pp. 48 – 49).
            Etica profesională examinează problemele de ordin moral legate de
exercitarea profesiilor. Sfera ei de cuprindere vizează atât arii profesionale,
prestigioase, unanim recunoscute, largi, cât şi cele de importanţă restrânsă.
Teoreticienii utilizează formula “etică profesională” cu mai multe accepţii tocmai
în funcţie de mărimea sferei de cuprindere la care se raportează.
            Astfel, în primul rând, unii specialişti apreciază că prin “etică profesională”
trebuie numită teoria generală a moralei şi moralităţii aplicată la componenta de
viaţă profesională a persoanelor şi a grupurilor profesionale. In acest caz, se face
abstracţie de o profesie concretă sau alta, de o specializare sau alta, surprinzându-
se ceea ce este caracteristic, reprezentativ, comun tuturor profesiilor. De aceea, nu
are importanţă apartenenţa unei persoane la categoria inginerilor (fie ei agronomi,
chimişti, mecanici ş.a.), a medicilor (cardiologi, generalişti, pediatri, radiologi
etc.), a tehnicienilor, a cercetătorilor, a educatorilor etc., ci doar calitatea acestora
de “profesionişti” sau de purtători ai “profesionalismului”.  Cu această accepţie,
etica profesională valorifică şi cercetează ideea că orice profesie presupune
impunerea / recunoaşterea autorităţii profesionale, derularea practicilor paternaliste
şi instituirea unor drepturi ale clienţilor concomitent cu urmărirea scopului central
legat de slujirea altruistă a societăţii.
În al doilea rând, etica profesională numeşte studiul moralei şi al moralităţii
pentru o profesie determinată, întâlnită în câmpuri ocupaţionale specializate. De
exemplu, calitatea de “cercetător ştiinţific” se poate manifesta / se manifestă în
domeniile psihologie, sociologie, antropologie, pedagogie ş.a. - în general, în
ştiinţele socio-umane, în ştiinţele naturii, în cele tehnice etc. Orizontul vizat este,
desigur, mai restrâns faţă de cel precizat anterior, dar nu lipsit de probleme care-şi
aşteaptă soluţionarea. In acest sens, o discuţie reluată periodic sub presiunea
marilor progrese ale tehnicii şi tehnologiei aplicate în mass-media se referă
la specificul cercetării în domeniul socio-umanului. In activitatea menţionată
natura subiectivă a obiectului cercetat, unicitatea fiecărei stări / a fiecărui moment
trăit atât de cercetător, cât şi de cel investigat ridică multe şi dificile semne de
întrebare în legătură cu valabilitatea şi “obiectivitatea” rezultatelor formulate, cu
credibilitatea instrumentelor de cercetare utilizate, cu posibilitatea aplicării /
valorificării / generalizării sau particularizării concluziilor exprimate ş.a.m.d.
În al treilea rând, cu aceeaşi formulă, “etică profesională” se desemnează şi
teoria asupra moralei şi moralităţii unei profesii concrete, strict specificate. Astfel,
fiecare profesie are etica proprie ; medicii beneficiază / cunosc / crează (deşi nu
doar aceştia, ci şi “beneficiarii” serviciilor lor) de o etică medicală, militarii – de
etica militară, pedagogii – de etica pedagogică etc. În prezent, cele mai multe
profesii şi-au clarificat (şi continuă să-şi definitiveze) reperele moralei proprii. Este
evident că gradul de complexitate al activităţii prestate reclamă şi gradul necesităţii
instituirii unei etici corespunzătoare. Ceea ce face posibilă constituirea unui
domeniu teoretic, bine conturat al eticii profesionale şi, implicit, depăşirea stadiului
limitării la opinii mai mult sau mai puţin întâmplătoare despre o profesie sau alta)
este tocmai conceperea unor teorii / lucrări de sine stătătoare pe care le propun
profesioniştii înşişi ai domeniilor respective. O etică profesională autentică, adică
“profesionistă” se elaborează de către profesioniştii unui
domeniu pentru profesioniştii acelui domeniu. Competenţa teoretică şi practică a
profesionistului, calităţile de natură morală ale acestuia (dovedite nu numai ca
fiinţă umană generică) pot conferi credibilitate, seriozitate unui demers de etică
profesională. De aceea, spre exemplu, etica medicală va fi concepută de către
medici, cea pedagogică de către pedagogi ş.am.d.
Deosebirile dintre cele trei accepţii ale sintagmei “etică profesională” -
pentru care propunem şi anumite denumiri  - pot fi mai bine evidenţiate specificând
domeniile eticii sau ale altor teorii cu care fiecare dintre ipostazele eticii
profesionale intră în raporturi de complementaritate în vederea cunoaşterii cât mai
exacte a obiectului cercetat.
         Prima accepţie (etică profesională generală) sugerează necesitatea
cunoaşterii şi integrării demersurilor de filosofie şi etică generală, de deontologie,
de axiologie morală, de istoria apariţiei şi evoluţiei profesiunilor, de etică politică
etc. între principiile de bază ale persoanei active;
         A doua accepţie (etică profesională restrânsă) desemnează elaborarea
teoriei etice aferente unui domeniu de activitate; solicită în acest scop baza
teoretică oferită de etica profesională generală, de praxiologie, de înseşi ramurile
teoretice şi practicile pe care se bazează domeniul în cauză. Mai precis, referindu-
ne la acelaşi exemplu al eticii cercetării în câmpul socio-umanului, aceasta nu se
poate contura în absenţa cunoaşterii şi aplicării metodologiilor de cercetare
utilizabile tocmai în acest spaţiu ştiinţific la un moment dat.
         A treia accepţie (etică profesională specifică) are nevoie de contribuţiile
deontologiei, praxiologiei, eticii muncii etc. însă cu referire strictă la o profesie sau
alta dintr-un anumit domeniu. De pildă, am putea spune că o etică şi o deontologie
a chirurgilor ar putea fi elaborate în formele cele mai reuşite chiar de chirurgii
înşişi (cu mult mai bine decât cei care activează tot în domeniul medicinei, dar au
alte specializări).
Un exemplu de etică profesională specifică ne oferă etica pedagogică.
Aceasta are ca obiect propriu de cercetare valorile şi normele morale, condiţiile
specifice afirmării morale - reale şi necesare -  caracteristice câmpului educaţional,
sistemului relaţiilor interpersonale instituite în procesul formării. Abordarea
contemporană a formării din perspectiva autoeducaţiei şi a educaţiei permanente
impune o multiplicare a tipurilor de probleme pe care şi le pune etica  pedagogică.
Analizele acestui demers teoretic se referă la: profilul competenţelor psiho-
pedagogice şi, implicit, morale pe care îl aşteaptă educabilii şi societatea de la
educatori, modalităţile acţionale ale influenţării ştiinţifice, profesionale, morale de
care poate / trebuie să uzeze formatorii, exigenţele ştiinţifice, psihopedagogice şi
morale implicate în demersurile elaborării curriculum-ului şi ale aplicării
strategiilor pedagogice ale predării – învăţării – evaluării, datoriile şi drepturile
agenţilor educaţiei (cei educaţi, cei care educă) prin raportare la specificul
instituţiei de formare, particularităţile finalităţilor urmărite, contextul social –
politic de realizare etc.
 
   Bibliografie:
o Andrei, P. - 1996, “Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice şi teoria empatiei”,

Editura Ankarom, Iaşi.

o Grigoraş, I. - 1999, “Probleme de etică”, Editura Universitatii  Iasi                        

o Mărgineanu, N. – 1969, “Sub semnul omeniei”, Editura pentru Literatură, Bucureşti.

o Miroiu, A., (Ed.), 1995, Etica aplicată, Editura Alternative, Bucureşti.

o Stan, L.  -,,Etica si deontologie profesionala  “