DREPT

INTERNAŢIONAL
PUBLIC
DR ANDA VERONICA NEDELCU
-IENEI
 CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

Dreptul internaţional privat, reprezintă ansamblu

de norme juridice interne ale statelor prin care se
reglementează raporturile juridice dintre persoane
fizice sau juridice
I
 CAPITOLUL I
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
•II.1. Definiţie
Ansamblul de principii şi norme, create prin consensul statelor suverane şi egale în drepturi, -exprimat în tratate sau
cutumă - care reglementează relaţiile lor bilaterale şi multilaterale, în spiritul colaborării şi respectului reciproc,
precum şi raporturile lor cu alte entităţi cu personalitate internaţională, norme care sunt aplicabile pe baza
buneicredinţe, şi, la nevoie, prin constrângere individuală sau colectivă.
•II.2. Rolul şi Scopul
Asigurarea păcii şi cooperării internaţionale, prin prevenirea şi soluţionarea aspectelor conflictuale care continuă să
afecteze această comunitate, precum şi asigurarea funcţionării şi dezvoltării armonioase a acestei comunităţii.
•II.3. Trăsăturile
• drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern care are un caracter de subordonare;
• modul de elaborare al normelor sale are loc pe orizontală,
• subiectele dreptului internaţional public îl constituie statele suverane şi independente; calitatea de subiect de drept fiind
recunoscută şi organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, în anumite condiţii şi limite, precum şi popoarelor care
luptă pentru independenţă;
• jurisdicţia în dreptul internaţional există, dar are o competenţă facultativă, nu este obligatorie, este necesar
consimţământul expres al statului;
• normele dreptului internaţional public fiind create de subiectele sale, în special, de către state, ele au, rar, elementul de
sancţiune;
• dreptul internaţional public este respectat de subiectele sale pe baza principiului „pacta sunt servanda”,
• acest drept constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru existenţa ordinei juridice internaţionale şi premisa juridică
pentru menţinerea păcii, securităţii internaţionale, a libertăţii şi progresului omenirii.
 CAPITOLUL I
•II.4. Fundamentul
Fundamentul dreptului internaţional public este reprezentat de acordul de voinţă al statelor.
Lipsa acordului de voinţă al statelor exprimat prin consimţământul expres sau tacit al acestora, duce la
neadoptarea normelor juridice internaţionale.
•II.5. Limitele
Sunt trasate de limitele „domeniului rezervat”

II
EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
•III.1. Perioada prestatală
Unii autori afirmă că, încă înainte de apariţia statelor, în societatea gentilică, ar fi existat reguli cu
privire la o anumită protecţie a solilor, solemnităţi pentru încheierea tratatelor, adică un drept
internaţional nescris; dar aceste reguli nu aveau un caracter juridic, conţinând numai obiceiuri, sau
aşa
zise reguli de comportare privind raporturile de vecinătate cu celelalte aşezări populate de
oameni.

•III.2. Antichitatea
Primele reguli de drept internaţional s-au cristalizat odată cu apariţia primelor state (China, India,
Egipt, Grecia, Roma) odată cu crearea relaţiilor dintre aceste entităţi, purtătoare de suveranitate.
 CAPITOLUL I
•III.3. Feudalismul
O caracteristică a epocii feudale o reprezintă războaiele private dintre feudali, nesupuse nici unei
reguli umanitare. Sub influenţa ordinelor cavalereşti religioase, apar noi reguli de purtare a
războiului.
Biserica catolică impune aşa numitele armistiţii ale lui Dumnezeu, - le treve de Dieu
Încheierea tratatelor ia o mare dezvoltare, ele privesc problemele războiului şi transmiterea de
teritorii prin moştenire, căsătorie sau vânzare.
Tratateledin această perioadă, erau întărite prin variate garanţii, de la jurăminte până la darea în
gaj a castelelor, fortăreţe, bijuterii sau predând ostateci, iar nobili puternici se declarau
conservatores, garanţi, ceea ce demonstrează că tratatele erau des încălcate.
Încep să se încheie şi tratate comerciale, care devin o practică frecventă pentru oraşele libere
italiene între ele sau cu liga hanseatică, în care se prevedeau crearea de privilegii economice şi
comerciale, interzicerea pirateriei, desfiinţarea dreptului de naufragiu, jurisdicţia consulară şi
regim extrateritorial, pentru cartierele locuite de italieni.
Este formulată ideea de suveranitate, faţă de împăraţi germani şi papi, care
pretindeau dominaţia.
•III.4. Epoca modernă
Declaraţia de independenţă a SUA din anul 1776 şi Revoluţia Franceză din anul 1789, reprezintă momente
importante ale dezvoltării unor principii de drept internaţional, atât prin proclamarea de principii şi instituţii noi, cât
şi prin modificările aduse în organizarea statului, principii de drept internaţional, precum:
•suveranitatea naţională,
•dreptul popoarelor la autodeterminare.
Dezvoltarea dreptului internaţional în secolul al XIX-lea este marcată de congrese şi conferinţe care aveau ca scop
reglementarea statutului politic european.
a. Congresul de la Viena din 1815,
b. Congresul de la Paris din 1856,
c. Convenţia de la Geneva din 1864,
d. Convenţiile multilaterale de interes general,
e. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907,
f. Conferinţa de la Londra din 1909,
g. Convenţii pentru neutralizarea Canalului de Suez în 1888 şi a Canalului Panama în 1901
h. Congresele de la Bruxelles din 1874, 1890,1902,1910
•III.5. Epoca contemporană
Epoca contemporană se caracterizează prin orientarea dreptului internaţional în direcţia:
•păcii,
•democraţiei şi a respectării drepturilor omului,
•a promovării unor valori fundamentale noi:
•pacea,
•cooperare paşnică între naţiuni,
•libertatea popoarelor la autodeterminare
•Tratatele de pace de la Paris din 1919-1920,
•Pactul Ligii Naţiunilor
•Pactul de la Paris Briand-Kellog din 1928
•Pactul Oriental de securitate Locarno 1925
•

•Între anii 1925-1932, la Liga Naţiunilor,s-a discutat problema dezarmării, dar, fără succes
•Convenţiile din 1933 încheiate la Londra între URSS şi alte state, precum România; a fost dată definiţia agresiunii, ca rezultat al colaborării
dintre M. Litvinov – N.Titulescu
În această perioadă politica externă a României, era sub conducerea lui Nicolae Titulescu, şi era bazată pe:
•respectarea tratatelor,
•respectarea suveranităţii şi integrităţii statelor,
•împotriva tendinţelor revizioniste,
•pentru crearea unui mecanism de garantare a securităţii.
•În această perioadă au loc încălcări grave, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale:
•actele de agresiune ale Japoniei în Manciuria,
•ale Italiei în Etiopia,
•anexarea Austriei la Germania,
•dezmembrarea Cehoslovaciei,
•intervenţia în războiul din Spania,
•culminând cu cel de al doilea război mondial în care s-au comis grave crime de război.
•Conferinţa de la Moscova din 1943, au fost luate hotărâri privind răspunderea hitleriştilor pentru crimele de război,
•Crearea ONU,( Conferinţele de la Moscova şi Teheran din 1943, Dumbarton Oaks din 1944, cu participarea şi a Chinei, Yalta şi San Francisco în
1945, situaţia Germaniei de după război – Potsdam, 1945, cu participarea şi a Franţei)
•Crearea / înfiinţarea tribunalelor internaţionale pentru judecarea principalilor criminalilor de război, la Nurnberg şi Tokio
•Prăbuşirea sistemului mondial al colonialismului, şi aplicarea principiilor libertăţii proclamate în timpul războiului, se formează peste 100 de
state noi.
•S-a prăbuşit sistemul comunist în Ţările Europei de Est, a dispărut Tratatul de la Varşovia, s-a destrămat Uniunea Sovietică, RSF Iugoslavia şi
Cehoslovacia; astfel s-a pus capăt războiului rece şi bipolarităţii politico–militare.
•S-a adoptat Carta Naţiunilor Unite, la care sunt părţi peste 180 de state, practic toate statele lumii. Ea a:
•creat un sistem de securitate colectiv, bazat pe ONU ca organizaţie mondială,
•s-a format un sistem de instituţii specializate ale ONU, ca organizaţii independente, de colaborare, sectorială, deschise tuturor statelor lumii.
•S-au dezvoltat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi mecanismele menite să asigure respectarea lor.
•În Declaraţia 2625 din 24 octombrie 1970, precum şi în alte documente ulterioare – Actul final de la Helsinki, au fost consacrate principiile
dreptului internaţional.
•

•Ca urmare a procesului codificării şi dezvoltării progresive a dreptului internaţional, au fost adoptate importante tratate multilaterale, cum
sunt tratatele privind:
•dreptul spaţial,
•dreptul mării,
•dreptul tratatelor,
•dreptul diplomatic şi consular,
•succesiunea statelor,
•drepturile omului.
În concluzie, putem spune că, de la dreptul internaţional clasic, care era un drept al statelor, dreptul internaţional contemporan devine un
drept al statelor şi al oamenilor, al păcii, dezvoltării şi conservării mediului înconjurător, iar soarta fiinţei umane, ca destinatari direcţi ai unei
norme de drept internaţional, devine o preocupare majoră a omenirii, fiind justificată ideea că drepturile omului reprezintă religia sfârşitului de
secol şi de mileniu.
•Putem conchide că perioada contemporană înregistrează cea mai dinamică dezvoltare a doctrinei, determinată de evoluţia vieţii şi a societăţii
internaţionale

•III.6. Formarea ştiinţei dreptului internaţional

•Primele scrieri care abordează problema dreptului internaţional, aparţin teologilor catolici, dintre care menţionăm:
•cartea Sfântului Augustin (345-430), intitulată Civitatis Dei:
•Episcopul Isidor de Sevilla (560-636),
•Teologul Toma d’Aquino (1225-1274), a formulat în lucrările sale o serie de idei privind dreptul internaţional,
• Iar din scrieri laice:
•Poetul Dante (1265-1321), în lucrarea Despre monarhie,
•Pierre Dubois (1306), în lucrarea De recuperatione terrae sanctae,
•Regele ceh Podiebrad (1462),
•Neagoe Basarab (1512-1521), domnitorul Ţării Româneşti, în lucrarea sa Cuvântul său de învăţătură către iubitul său fiu Teodosie
cuprinde numeroase învăţăminte referitoare la primirea şi trimiterea solilor şi la negocieri.
•Niccolo Machiavelli (1469-1527), în lucrările sale Il Principe şi Despre arta războiului a elaborat teoria raţiunii de stat, forţa fiind
considerată ca fundament al dreptului.
•Dintre primii autori care au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional, ca ştiinţă juridică autonomă,
menţionăm:
•

•Francisco de Vitoria (1480-1546), profesor de teologie care întemeiază Şcoala de la Salamanca (teologi catolici spanioli), în lucrarea
Relectiones de Indis novitur inventus şi De Jure Bello, a formulat ideea libertăţii comerţului şi a susţinut aplicarea legilor războiului
faţă de toţi beligeranţii.
•Italianul Belli (1502-1575), iezuitul Francisco Suarez (1548-1617), germanul Bruns (1491-1563), spaniolii Ayala (1548-1584), preocuparea
majoră a acestora a constituit-o formularea regulilor războiului.
•Alberico Gentilis, în lucrarea Despre legatii este considerat ca întemeietorul unui drept sistematic al ginţilor.
•Hugo de Groot (1583-1645) Grotius va inspira Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, este cel mai important dintre
fondatorii ştiinţei dreptului internaţional, considerat părintele acestui drept; - publică lucrările Mare Liberum, în 1609, la Amsterdam
şi De jure belli ac pacis, tot la Amsterdam, în 1625, ultima fiind considerată ca primul tratat sistematic în care dreptul internaţional,
este abordat ca o ştiinţă. El a:
•afirmat Principiul libertăţii mărilor,
•a dezvoltat concepţia războiului just, de inspiraţie umanitară, regulile de purtare a războiului,
•a respins distincţiile dintre statele infidele şi cele creştine, preconizând încheierea de tratate între ele,
• a elaborat conceptul de extrateritorialitate ca bază a imunităţilor diplomatice,
•a elaborat o teorie completă a tratatelor internaţionale,
•a elaborat teoria principiului pacta sunt servanda.
•Jean Bodin, alt doctrinar căruia i se atribuie folosirea pentru prima dată a noţiunii de suveranitate; el arată că, suveranitatea
monarhului are un dublu aspect, unul intern, - suveranitatea în interiorul statului şi unul extern, - suveranitatea de stat
Începând cu secolul al XVII-lea, după Grotius, se conturează trei curente:
•şcoala dreptului natural şi al ginţilor, întemeiată de Grotius, continuată de Samuel Puffendorf(1632-1649) în opera De jure naturale et
gentium, publicată la Lund (Suedia), în 1672 şi tradusă de J. Barbeyrac (1674-1744), - traducătorul francez a lui Grotius, - încerca să
fundamenteze dreptul internaţional pe natura omului, şi pe respectareaprincipiului Pactasunt servandaiar voinţa statelor nu este
suverană,
•şcoala dreptului pozitiv,reprezentată de Rachel (1628-1691) şi Moser(1701-1785), admitea numai dreptul internaţional convenţional şi
cutumiar, bazat pe acordul dintre state
•Fondatori ai şcolii pozitiviste sunt consideraţi Moserşi Georg Friederich Martens (1756-1821), care aveau ca bază principiul
suveranităţii, din care decurgea orice alt principiu.
•şcoala sintetică, sau groţiană, încearcă o împăcare a dreptului natural cu dreptul pozitiv, susţinând că dreptul internaţional public trebuie să
se fundamenteze, atât pe legile naturii, cât şi pe acordul de voinţă al statelor; are ca exponenţi pe Richard Zouche (1590-1660), Emerichde
Vattel (17141767), Cornelius van Bynkershoek(1673-1743) şi Georg Friedrich Martens (1756-1821).
• În această perioadă se iniţiază primele culegeri de tratate:
•

•Leibniz (1693), Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional;

•Dumont (1700), Corps universel diplomatique du droitdes gens;
•Colecţia G.F. Martens (1789), Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional apărută apoi în trei serii;
•Mably (1709-1785), Dreptul public al Europei bazat pe tratate (1747), el analizează tratatele de pace de după Westfalia şi tratate
comerciale; •Emerich de Vattel, (1758) Le droit des gens;
•Jeremy Bentham (1789), Introducere în principiile moralei şi legislaţiei, care foloseşte pentru prima dată terminologia drept internaţional;
•Immanuel Kant (1797), Premisele metafizice ale teoriei dreptului şi Spre pacea veşnică, (1795);
•Abatele Saint Pierre, (1773 – o ligă care să asigure independenţa şi integritatea teritorială a statelor, având ca organ Congresul;
•A. Heffter(1844), Drept internaţional european, cu orientare spre conceptul dreptului de stat extern, având ca exponent în filozofie pe
Hegel •I. Kluber(1819), Dreptul contemporan al Europei;
•În America: J.Kent(1826), Comentarii asupra dreptului american, A. Wheaton(1826), Elemente de drept internaţional, A. Phillimore (1854),
Comentarii asupra dreptului internaţional şi T. Twiss (1861-1863), Dreptul naţiunilor;
•În Ţările Române, lucrările lui Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae (1765) ;Spătarul Nicolae
Milescu (1638-1709), înfăţişa idealuri pacifiste şi condamna războiul în Jurnalul călătoriei sale în China; Mihail Fotino, în Manualele lui de legi
în trei ediţii, 1765, 1766 şi 1777, găsim un ecou al distincţiei dintre jus naturae şi jus genţium;
•În Rusia, Lomonosov (1711-1765), impunea respectarea strictă a tratatelor şi se ridica împotriva cotropirii de teritorii străine, iar A.D.Radişcev a
protestat împotriva împărţirii Poloniei;
•Din secolul al XIX-lea, menţionăm oameni politici şi jurişti români care au adus contribuţii în domeniul dreptului internaţional ca: George
Bariţiu, D. Bolintineanu, Alecu Russo, Simion Bărnuţiu (1808-1864), (care pentru prima dată în învăţământul juridic, predă în limba română, la
Universitatea din Iaşi (1855-1864) cursul Drept natural public, împărţit în două părţi distincte Dreptul păcii şi Dreptul belului (războiului),
creând la Iaşi o adevărată şcoală,
• Secolul al XX-lea, cunoaşte o dezvoltare fără precedent a ştiinţei dreptului internaţional public, mai ales după cel de al doilea război mondial,
menţionăm: Vespasian Pella, profesor de drept internaţional, unul dintre fondatorii dreptului penal internaţional, M. Djuvara, care
consideră că fundamentul dreptului internaţional rezidă în ideea de justiţie, George Meitani, G. Sofronie, Nicolae Dascovici, profesor de
drept internaţional la Facultatea din Iaşi, M. Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru Bolintineanu şi Nicolae Titulescu, profesor,
diplomat şi reprezentant al României la Societatea Naţiunilor ( definiţia agresiunii şi a combătut ideea că suveranitatea nu ar mai fi un
atribut originar al statelor,
• Sintetizând doctrina dreptului internaţional public contemporan, reţinem următoarele curente de gândire:
•Curentul pozitivist,
•Militantismul juridic.
 CAPITOLUL IV
SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL
•IV.1. Ordinea juridică internaţională
•IV.1.1. Diviziunile tradiţionale ale dreptului internaţional
•După natura obiectului sau problemelor reglementate acestea sunt:
•Dreptul tratatelor;
•Dreptul mării;
•Dreptul fluvial;
•Dreptul aerian;
•Dreptul spaţial;
•Dreptul internaţional umanitar;
•Dreptul internaţional penal;
•Dreptul internaţional economic;
•Dreptul internaţional al mediului;
•Dreptul internaţional al drepturilor omului;
•Dreptul internaţional al dezvoltării.
•IV.1.2. Diviziunile geografice
•Aceste diviziuni sunt :
•Dreptul european, unde întâlnim:
•reguli elaborate în cadrul Consiliului Europei,
•reguli de drept comunitar, care este un drept de subordonare spre deosebire de dreptul internaţional care este un drept de
coordonare
•Dreptul internaţional american, format din norme care au ca obiect reglementarea problemelor şi situaţiilor specifice
statelor americane, norme care nu exclud aplicarea regulilor de drept internaţional general;
 •Dreptul african, a apărut în urma decolonizării
•IV.1.3. Noile orientări ale dreptului internaţional
•Dreptul internaţional economic,
•Dreptul internaţional al dezvoltării
•IV.2. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
•IV.2.1. Deosebirile între cele două drepturi
•Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale; principalele aspecte care conturează
aceste deosebiri se referă la:
•obiectul de reglementare
•modul de elaborare a normelor de drept internaţional public
•subiectele acestui drept
•sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor
•IV.2.2. Doctrine şi teorii ale raportului
•Doctrina dualistă
•Doctrina monistă
•Doctrina socialistă
•IV.2.3. Soluţii
•Soluţiile oferite de :
•Constituţia României: - o soluţie combinată:
•Art.11,al.1, Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună – credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care
este parte.
•art.11,al.2, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern, adică au aceeaşi valoare juridică cu
cea a legilor;
•art.20, al.2, „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privind drepturile omului la care România este parte, şi legile
interne,au prioritate reglementările internaţionale”.
•Curtea Internaţională de Justiţie,
•Practica internaţională
 •IV.2.4. Dreptul comunitar, dreptul internaţional şi dreptul intern
•Dreptul comunitar şi dreptul internaţional:
•Comunităţile europene sunt rezultatul încheierii unor tratate între state suverane, care pot fi:
•tratate constitutive sau
•tratate institutive;
•Dreptul comunitar este o ordine juridică derivată din dreptul internaţional (G.Sperdutti);
•Asemănările dintre dreptul comunitar şi dreptul internaţional rezultă, în principal din raporturile dreptului comunitar cu dreptul
intern.
•Dreptul comunitar şi dreptul intern:
•norma de drept comunitar dobândeşte automat statut de drept pozitiv în ordinea internă a statelor– aplicabilitate imediată;
•norma comunitară este susceptibilă de a crea prin ea însăşi drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare,- aplicabilitate
directă, iar judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar;
•norma comunitară are prioritate faţă de orice normă naţională, – primatul dreptului comunitar

CAPITOLUL V
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
•V.1. Aspecte generale
•Izvoarele materiale sau reale sunt de fapt izvoare extrajuridice, - acei factori de configurare ai dreptului internaţional, adică determinantele
acordului de voinţă.
•Izvoarele formale sunt aşa cum le spune şi numele, forma/mijlocul juridic în care sunt îmbrăcate normele dreptului internaţional.
Prin izvoarele dreptului internaţional înţelegem acele mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.
•Doctrina, clasifică izvoarele dreptului internaţional public după:
•criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor juridice internaţionale în:
•izvoare principale, cuprind:
•tratatele internaţionale şi
•cutuma internaţională;
•izvoare subsidiare-auxiliare, cuprind:
•hotărârile instanţelor judecătoreşti.
 •legislaţia naţională a statelor,
•unele acte ale organizaţiilor interguvernamentale.
•criteriul formei concrete de exprimare, în:
•izvoare exprese:
•tratatele internaţionale,
•izvoare tacite:
•cutumele internaţionale
•Practica dreptului internaţional contemporan a stabilit că, în anumite condiţii, pot exista şi alte izvoare ale dreptului internaţional, cum ar fi:
•actele adoptate de organizaţiile internaţionale,
•actele unilaterale ale unor state susceptibile a produce unele efecte juridice în raporturile cu alte state.

•V.2. Izvoarele principale

•V.2.1. Tratatul internaţional
•Convenţia privind dreptul tratatelor, din anul 1969, de la Viena.
•caracteristicile tratatului internaţional, reţinem:
•este un acord scris;
•identifică precis părţile care îşi asumă obligaţii;
•exprimă clar acordul de voinţă;
•stabilesc regulile de comportament cu precizie;
•determină exact drepturile şi obligaţiile părţilor;
•normele juridice internaţionale sunt stabilite cu mai multă rapiditate;
•participă la procesul de codificare a cutumelor;
•are contribuţia cea mai mare la reglementarea unor relaţii noi şi la dezvoltarea dreptului internaţional public prin codificarea unor noi ramuri de drept.
•Tratatul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi valabil:
•să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute atât de dreptul internaţional, cât şi de procedurile prevăzute de legea internă;
•să nu fie lovit de nulitate ca urmare a unor vicii de consimţământ, sau pentru că intră în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional gener al;
•să nu fie ieşit din vigoare, prin retragere, denunţare, suspendare, imposibilitatea executării sau ca urmare a aplicării principiului lex posterior derogat
priori sau rebus sic standibus etc;
•existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare, atunci când acestea sunt indispensabile pentru aplicarea tratatului.
•Concluzie: putem defini tratatului internaţionalca un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, încheiat în
scopul de a crea, modifica sau abroga norme de drept internaţional şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe
şi oricare ar fi denumirea sa particulară. •Avantajele tratatului faţă de cutumă sunt:
•exprimare directă şi explicită;
•exprimare rapidă şi eficientă;
•formă scrisă, solemnitatea, adică posibilităţi mai uşoare de probă;
•conferă stabilitate relaţiilor internaţionale.
 •În concluzie, putem spune că, tratatele pot fi grupate în două mari categorii: tratate licite şi tratate ilicite.

•V.2.2. Cutuma internaţională

•Cutuma este cel mai vechi izvor nescris al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general, care a constituit izvorul principal al acestuia, o perioadă
îndelungată de timp, alături de tratatul internaţional.
•Cutuma internaţională reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică
obligatorie. (opinia juris sive necesitatis – convingerea că reprezintă dreptul sau necesitatea).
• Cu toate acestea, există multe practici, chiar generale, constante şi relativ îndelungate, dar cărora statele nu le recunosc valoarea juridică, cum sunt
uzanţele diplomatice, care aparţin curtoaziei internaţionale, aplicată pe bază de reciprocitate şi care în caz de nerespectare, nu atrage răspunderea
internaţională a statelor.
• De-a lungul timpului, multe uzanţe, s-au transformat în cutume, prin acceptarea lor ca reguli obligatorii, cum sunt imunităţile şi privilegiile diplomatice.
• Elementele cutumei:
•elementul material, de ordin obiectiv (faptic):
•respectiv un anumit comportament al statelor/conduita statelor, concretizată într-o practică generală, constantă şi relativ îndelungată; •elementul
voliţional, de ordin subiectiv:
•exprimat prin convingerea statelor de a accepta acea regulă ca având un caracter juridic (opinio juris).

•În funcţie de aria lor de acţiune, cutumele pot fi clasificate în:

•cutume universale, care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional, ca urmare a acceptării lor de către cvasitotalitatea acestora;
•cutume regionale sau locale, care sunt constituite pe o arie geografică mai restrânsă, de regulă continentală;
•cutume bilaterale, care sunt stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.
•Dovada cutumeise face prin:
•practica statelor, practica diplomatică,
•declaraţii, corespondenţă diplomatică, acte unilaterale ale statelor;
•tratatele multilaterale,
•care recunosc sau codifică norme cutumiare;
•tratate multilaterale cu norme noi,
•pe care statele care nu sunt părţi la aceste tratate le recunosc şi aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele;
•tratate repetate cu conţinut asemănător;
•rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale;
•hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale;
•legi şi practica juridică internă, dacă sunt uniforme şi concordante.
•Sarcina probei în faţa organelor judiciare internaţionale sau în raporturile concrete dintre state revine, întotdeauna statului care o invocăindiferent că
revendică un drept, sau pentru a se apăra împotriva unei pretenţii considerată de el ca nefondată.
•V.3. Izvoarele subsidiare sau secundare
•V.3.1. Principiile generale de drept
•Pentru că exprimă voinţa unilaterală a unui stat, principiile de drept intern, nu pot fi izvoare ale dreptului internaţional.
•Deoarece principiile sunt cuprinse fie în tratate, fie în cutume, caz în care izvorul formal nu este principiul, ci tratatul saucutuma
•V.3.2. Actele unilaterale ale statelor
•Prin actele unilaterale ale statelor înţelegem, actul care emană de la o singură parte şi care este susceptibil să producă efecte juridice în
raporturile internaţionale,
• Actele unilaterale ale statelor sunt variate, astfel, întâlnim următoarele categorii:
•Notificarea, este actul solemn prin care se aduce la cunoştinţa unuia sau mai multor state terţe diferite situaţii, propuneri, informaţii care
produc efecte juridice:
•declaraţie de război, de neutralitate,
•declaraţie de succesiune la un tratat.
•Un regim deosebit îl are declaraţia facultativă de acceptare a jurisdicţiei obligatorii a CIJ (act unilateral).
•Promisiunea, actul unilateral prin care statele îşi asumă individual obligaţii, putând da naştere unor drepturi noi în profitul terţilor;
•Renunţarea, actul unilateral prin care statele renunţă sau abandonează un drept, de bună voie;
•Recunoaşterea, este actul unilateral al unui stat prin care recunoaşte o situaţie juridică internaţională, poate avea:
•efecte constitutive, - recunoaşterea unei cutume sau
•efecte declarative,- recunoaşterea unui stat sau guvern.
•Protestul, manifestarea de voinţă a statelor, poziţia pe care o ia un stat împotriva altui stat care încalcă drepturile şi interesele sale legitime.
Este actul contrar recunoaşterii.

•V.3.3. Actele organizaţiilor internaţionale

•Au de regulă caracter de recomandare, adică nu impun obligaţii statelor, deci nu sunt izvor de drept.
• Pot fi considerate izvoare subsidiare, derivate ale dreptului internaţional:
•Actele unilaterale ale OI şi ale altor instituţii internaţionale;
•Regulamentele interioare ale OI:
•Regulamentele de funcţionare ale unor organe ale acestora.
•Regulamentele instanţelor de judecată internaţionale:
•Regulamentul CIJ.
•Regulamentul de procedură şi probă a al Curţii Penale Internaţionale:
•Alte instrumente juridice care reglementează funcţionarea lor internă.
•De reţinut, în această categorie nu intră actele constitutive ale OI şi statutele OI, cum ar fi:
•Carta ONU,
•Statutul Consiliului Europei,
•Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Statutul Curţii Penale Internaţionale etc.,
•deoarece acestea sunt tratate internaţionale, adică izvoare principale ale dreptului internaţional public.
 •V.3.4. Legile interne ale statelor
•Ele sunt considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public numai în măsura în care pot contribui la formarea unor norme
de drept internaţional, de regulă pe cale cutumiară.
•Exprimă voinţa unui singur stat.
•Pot fi create reguli internaţionale, mai întâi pe cale cutumiară (practica statelor), şi apoi pe cale convenţională, în cazul în care mai multe
state adoptă legi similare în domenii care interesează dreptul internaţional, cum ar fi:
•dreptul de azil,
•cetăţenia,
•extrădarea etc.
•V.3.5.Hotărârile instanţelor de judecată naţională
•Ca şi legile interne, prin practica judecătorească uniformă, hotărârile instanţelor de judecată naţionale, pot influenţa în anumite situaţii
formarea unor reguli de drept internaţional.
•V.4. Mijloace auxiliare de determinare, interpretare şi dezvoltare a dreptului internaţional public
•V.4.1. Jurisprudenţa internaţională
•Fie că este vorba de despre hotărâri ale instanţelor de judecată internaţionale, permanente sau ad-hoc, fie despre hotărârile
Tribunalelor arbitrare, ele nu constituie izvoare de drept internaţional, ci doar un mijloc auxiliar de determinare a dreptului, deoarece
aceste hotărâri conform art.59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, au putere numai pentru cauzele soluţionate.
•V.4.2. Doctrina
•Ea nu are rol creator, ea contribuie numai la interpretarea, sistematizarea şi determinarea pe cale de lege ferenda, adică ca propuneri a
dreptului internaţional public
•V.4.3. Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale PREDREPT
•Acestea sunt considerate soft law, droit vert, izvoare secundare ale dreptului internaţional.
•Sintagma predrept.
•V.5. Codificarea
•Codificarea dreptului internaţional înseamnă, sistematizarea, gruparea şi ordonarea regulilor cutumiare de drept internaţional, prin
intermediul unor tratate.
•Prin codificare, normele cutumiare devin norme juridice convenţionale.
•Întâlnim următoarele tipuri de codificare:
•Codificare neoficială, ştiinţifică, realizată de:
 •savanţi sau
•institute ştiinţifice naţionale sau internaţionale,
•nu este obligatorie pentru state şi pentru instanţele jurisdicţionale.
•Codificare oficială, realizată de:
•state de comun acord,
•constituie o sursă a dreptului internaţional, cu toate efectele implicate de aceasta, deoarece se face prin tratat.
•Codificare parţială, când cuprinde o ramură sau o parte a dreptului internaţional,
•Codificare generală, când cuprinde ansamblul acestui drept.
• În concluzie, putem spune că, Carta Naţiunilor Unite din 1945, codifică, principiile generale ale relaţiilor dintre state.

CAPITOLUL VI
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC
•VI.1. Caracterele principiilor fundamentale
•Ele formează un sistem organic închegat de reguli de conduită care reclamă din partea fiecărui stat respectarea lor în ansamblu . Încălcarea unuia
din aceste principii duce la violarea tuturor celorlalte, generând prejudicii păcii şi cooperării internaţionale.
•În centrul acestui sistem se află principiul suveranităţii, dreptul popoarelor la autodeterminare, toate celelalte principii constituind consacrarea în
dreptul internaţional a unor aspecte esenţiale sau forme de proteguire a acestora, creând condiţiile necesare exercitării drepturiloresenţiale ale
statelor, ale popoarelor în relaţiile lor reciproce.
•Trăsături caracteristice ale principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, prin care ele se deosebesc de celelalte principii şi norme ale
acestui drept sunt:
•Generalitatea, adică reprezintă abstractizarea a ceea ce este esenţial din întregul sistem al dreptului internaţional public, având un rol diriguitor şi
dominant pentru acest sistem;
•Universalitatea, au aplicaţie universală, fiind rodul/rezultatul acordului de voinţă al cvasimajorităţii statelor şi se extind chiar şi la alte subiecte de drept
internaţional;
•Obligativitatea, caracterul juridic obligatoriu se exprimă prin intermediul unor tratate sau cutume;
•Interdependenţă perpetuă, ele se întrepătrund şi se află într-o interdependenţă perpetuă, se condiţionează reciproc, cum sunt principiile suveranităţii şi
egalităţii în drepturi a statelor;
•Caracter imperativ, deoarece sunt norme jus cogens, apără şi protejează valori internaţionale de o deosebită importanţă pentru omenire, cum sunt:
 •apărarea păcii şi securităţii internaţionale,
•libertatea popoarelor şi progresul lor.
• În concluzie, trebuie făcute două remarci:
•între principii nu se pot face ierarhizări,
•toate principiile fundamentale au aceeaşi valoare juridică.
•VI.2. Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia Adunării Generale a ONU, din 1970
•VI.2.1. Principiul egalităţii suverane a statelor
•Este primul dintre principiile înscrise în Carta ONU, ale cărui funcţii sunt materializate în:
•dreptul pentru toate statele de a-şi exercita, în mod liber, drepturile lor suverane (dreptul de a-şi manifesta personalitatea internaţională),
•putinţa de a-şi exercita pe deplin şi exclusiv supremaţia asupra teritoriului său şi a populaţiei,
•dreptul de a-şi stabili independent politica internă şi externă,
•drepturile de a-şi lua toate măsurile pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei politice,
•corelativ, statul este obligat să respecte personalitatea, integritatea teritorială şi independenţa politică a altor state.
• În Carta ONU, se reunesc, două principii fundamentale ale dreptului internaţional: principiul suveranităţii statelor şi principiul egalităţii în
drepturi a lor.
•În prezent, suveranitatea, este conceptul fundamental al dreptului internaţional, deoarece este elementul principal pe care este clădită
astăzi organizarea statală şi internaţională.
•caracterele suveranităţii, acestea sunt:
•indivizibilitatea, adică nu poate fi fragmentată;
•inalienabilitatea, adică nu poate fi cedată, abandonată altor state sau entităţi internaţionale; •exclusivitatea,
adică teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi;
•caracterul originar şi plenar, adică suveranitatea aparţine statului şi nu poate fi atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de
activitate – politic, economic şi social.
•Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, următoarele elemente:
•statele sunt egale din punct de vedere juridic;
•fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranităţi;
•fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
•integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;
•fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural;
•fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state;
•dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber relaţiile sale internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de
alianţă, dreptul de neutralitate.
•Prin egalitate înţelegemfaptul că statele au o capacitatea egalăde a dobândi drepturi şi obligaţii. Egalitatea are o dimensiune diplomatico-
juridică şi o dimensiune economică.
•VI.2.2. Principiul autodeterminării sau dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta sau de a dispune de ele
însele
•Este principiul fundamental al dreptului internaţional consacrat de Carta ONU, prevede respectarea principiului egalităţii în drepturi şi al
autodeterminării popoarelor ca bază a relaţiilor prieteneşti între naţiuni.
• Conţinutul juridic al acestui principiu este dat de dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta.
• În baza acestui principiu toate popoarele sunt egale, iar stateleau obligaţia ca în dezvoltarea cooperării lor internaţionale, să respecte şi să
asigure acest drept.
• Subiecte ale dreptului la autodeterminare sunt toate popoarele şi naţiunile.
• În concluzie,putem spune că, dreptul la autodeterminare, constituie premisa suveranităţii de stat.

•VI.2.3.Principiul neimixtiunii sau neamestecului în treburile interne ale altor state (neintervenţia)
• constă în:
•obligaţia statelor de a nu se amesteca/interveni în treburile care ţin de suveranitatea altor state/care ţin de competenţa naţională a uni stat (adică aparţin domeniului
rezervat), precum şi în
•obligaţia de a nu întreprinde nici o acţiune/formă de intervenţie, (nu numai cea armată) împotriva elementelor lui politice, economice, culturale, care ar ameninţa sau ar
împiedica exercitarea de către fiecare popor a dreptului său la autodeterminare .
• Principiul neintervenţiei asigură, protecţia suveranităţii statului şi a dreptului la autodeterminare de orice amestec din afară,
• Datorită funcţiei sale de protecţie a suveranităţii de stat împotriva oricărei încălcări a acesteia, neintervenţia implică şi obligaţia statelor de a
nu întreprinde nici o acţiune care ar ameninţa sau ar împiedica exercitarea de către fiecare popor a dreptului său la autodeterminare.

•VI.2.4.Principiul neagresiunii sau nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

•Acest principiu a fost formulat pentru prima dată în 1928, în
•„Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosireaei, atât împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, cât şi în orice alt mod incompatibil cu scopurile NaţiunilorUnite”.
•El interzice deopotrivă actele directe şi cele indirecte de folosire a forţei şi a ameninţării cu forţa.
•Actul CSCE precizează: •„Nici o consideraţie nu poate fi invocată drept justificare pentru a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în
contradicţie cu acest principiu”.
•Interzicând folosirea forţei în scopuri de agresiune, de cotropire, dreptul internaţional contemporan permite, totodată, statelor folosirea,
individual sau colectiv, conform art.51 al Cartei ONU,:
•a forţei armate în cadrul drepturilor lor la autodeterminare;
•împotriva unui atac armat;
•precum şi cu caracter de sancţiuni colective, întreprinse de Consiliul de Securitate, în conformitate cu articolele 41 şi 42 din Carta ONU.
•Încălcarea acestui principiu, constituie cea mai gravă crimă internaţională, care angajează răspunderea statului vinovat.
•Declaraţia din 1970 arată că: „războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care angajează responsabilitatea în conformitate cu
dreptul internaţional”.
•Conform dreptului internaţional contemporan, recurgerea la forţa armată se admite în următoarele cazuri:
•când un stat este victima unei agresiuni externe efective, conform art.51 din Cartă;
•în cazul popoarelor care luptă pentru dobândirea independenţei;
•pentru aplicarea măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate, împotriva unor ameninţări contra păcii, violăriale păcii şi acte de agresiune,
conform capitolului VII din Cartă.
•În concluzie, dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii şi anume:
•pe baza hotărâri Consiliului de Securitate a ONU;
•exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat; în sistemul autoapărării colective rolul principal trebuie să-l aibă,
conform art.51 din Carta ONU, Consiliul de Securitate.

•VI.2.5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

•Este un principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan care implică obligaţia statelor de a-şi soluţiona toate diferendele dintre
ele numai prin mijloace paşnice.
• „Toţi membrii organizaţiei îşi vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fie primejduite”.
• statele să dezvolte cooperarea paşnică între ele şi
•să asigure menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
•să nu rămână nici un diferend internaţional nesoluţionat;
•obligaţia ca părţile la un diferend să nu întreprindă nici un act de natură a agrava diferendul respectiv, pentru a nu fi puse în pericol pacea şi securitatea
internaţională;
•reglementarea diferendelor să se facă în conformitate cu principiile egalităţii suverane şi al liberei alegeri a mijloacelor permise de dreptul
internaţional • mijloacele de reglementare a diferendelor internaţionale:
•tratative;
•ancheta;
•medierea;
•concilierea;
•negocieri diplomatice;
•bune oficii;
•arbitrajul;
•pe cale judiciară;
•organisme sau acorduri regionale; •alte
mijloace paşnice la alegerea părţilor.
•Diferenţa între diferend şi situaţie:
•diferend internaţional, o neînţelegere, opoziţie între două sau mai multe state care au atins stadiul în care părţile şi-au formulat pretenţii sau
contrapretenţii şi care constituie un element de tulburare a relaţiilor dintre ele.
 •situaţie internaţională, o stare de lucruri care nu a dobândit caracterul unui conflict între părţi, dar poate produce fricţiuni între state şi se poate
transforma într-un diferend.
•VI.2.6. Principiul pactasunt servanda sau respectarea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale
•Pacta sunt servanda, expresie latină cu sensul „tratatele trebuie să fie respectate”, defineşte un principiu fundamental al dreptului internaţional, care este consacrat în documentele
internaţionale, adoptate după primul şi al doilea război mondial, deşi el a apărut încă din antichitate, fiind considerat cel mai vechi principiu de drept internaţional.
•„Toţi membrii organizaţiei, în scopul de a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membri, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile
asumate potrivit prezentei Carte”,
•„Statele participante îşi vor îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile ce la revin în conformitate cu dreptul internaţional, atât obligaţiile care decurg din principiile şi normele generale
recunoscute ale dreptului internaţional, cât şi obligaţiile care decurg din tratate sau alte acorduri, în conformitate cu dreptul internaţional, la care ele sunt părţi”.
•Respectarea cu bună-credinţă a unui tratat internaţional trebuie înţeleasă în sensul că nu poate fi denunţat în mod unilateral
•Bona fide, expresie latină cu sensul de „bună credinţă”, care, în sens juridic, semnifică loialitate faţă de normele şi principiile dreptului internaţional, fidelitate în respectarea
angajamentelor asumate/obligaţiilor internaţionale

•VI.2.7. Principiul cooperării internaţionale între state

• „statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor
internaţionale, pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi a favoriza progresul şi stabilitatea economică internaţională, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor şi o
cooperare internaţională care să fie lipsită de discriminare…”.
• Astfel, cooperarea dintre/între state trebuie să se realizeze cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, în special cu cel al egalităţii suverane a statelor
şi al neamestecului în treburile interne ale altui stat, şi obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi
stabilităţii economice internaţionale.
• În concluzie, precizăm că această cooperare dintre state se realizează în diferite domenii: economic, politic, social, cultural, tehnico-ştiinţific, etc.

•VI.3. Alte principii fundamentale, prevăzute de Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, de la Helsinki, din 1975
•Acest document stabileşte un decalog de principii, astfel pe lângă cele şapte principii stabilite de AG a ONU din 1970, enumerate mai sus, mai adaugă patru principii:
•Principiul inviolabilităţii frontierelor
•Principiul integrităţii teritoriale
•Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
•Principiul bunei-vecinătăţi
•Aceste zece principii fundamentale din Actul final al CSCE sunt reconfirmate în anul 1990, in Carta de la Paris pentru o nouă Europă, de către 34 de semnatari ai Cartei, şefi de stat sau de
guvern.

•VI.3.1. Principiul inviolabilităţii frontierelor statului

•Acest principiu este strâns legat de principiul suveranităţii statului, ca şi principiul integrităţii teritoriale a statului.
•Prin acest principiu se interzice statelor să atenteze la frontierele altui stat, deoarece dreptul internaţional actual nu admite modificarea frontierelor dintre state

•VI.3.2. Principiul integrităţii teritoriale a statului

•Şi acest principiu este strâns legat de principiul suveranităţii statelor, şi se referă la drepturile statului de a exercita supremaţia sa deplină pe teritoriul său.
• Cât privesc obligaţiile statelor ce decurg din acest principiu, amintim:
•de a nu viola teritoriul altui stat;
 •de a nu anexa cu forţa o parte din teritoriul altui stat sau un stat în întregime (debellaţia);
•de a nu exercita puterea sa asupra teritoriului altui stat.
•Totodată pot fi amintite zonele libere, care sunt teritorii supuse suveranităţii statului, dar care pentru stimularea comerţului internaţional şi acordarea de facilităţii schimburilor dintre
state, sunt exceptate de la taxele vamale.

•VI.3.3. Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale •VI.3.4. Principiul bunei-vecinătăţi
•Acest principiu a fost consacrat pentru prima dată de Actul final de la Helsinki, din 1975, care este un document cu caracter politic şi nu juridic.
•Acest principiu îl găsim în Preambulul Carei ONU, care stipulează:
•„statele membre se angajează să practice toleranţa, să trăiască împreună în pace, „în spiritul bunei vecinătăţi””.
•Buna vecinătate, în dreptul internaţional, desemnează termenul cu conţinut politico-juridic care indică între două sau mai multe state, indiferent dacă au sau nu graniţe comune,
existenţa unui tip de relaţii de colaborare, înţelegere mutuală şi consideraţie reciprocă, întemeiate pe respectul principiilor fundamentale ale dreptului internaţional
•În încheiere nu putem să nu amintim discursul inaugural din 1933 a lui F.D. Roosvelt, în care spunea că:
•„bunul vecin este vecinul care, respectându-se pe sine, respectă drepturile celorlalţi”

CAPITOLUL VII
NORMELE IMPERATIVE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC
•VII.1. Normele „jus cogens”
•Conceptul de juscogensnu este propriu dreptului internaţional, el fiind transpus din dreptul intern - unde desemnează acele norme care
interesează ordinea publică dintr-un anumit stat, adică nu admit nici o derogare prin convenţii între particulari ( Privatorum conventiojuri
publico non derogat), - în ordinea juridică internaţională.
•Sunt lipsite de efecte juridice, acele convenţii care contravin unei norme de juscogens, iar neexecutarea lor nu poate fi reclamată în faţa autorităţilor
publice din statul respectiv, mai ales a celor judecătoreşti.
•În urma unor negocieri relativ recente, a fost introdus în dreptul internaţional, conceptul dejuscogens, prin Convenţia de la Viena asupra tratatelor din
anul 1969.
•Astfel, art.53 din Convenţia de la Viena, defineşte acest concept:
•„O normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o
normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi
caracter”.

•VII.1.1. Caracterele normelor „jus cogens”

•din ansamblul normelor dreptului internaţional se desprinde o categorie distinctă de norme:
 •norme ale dreptului internaţional, cu caracter imperativ;
•norme ale dreptului internaţional general, - cu valoare universală (un tratat bilateral nu poate fi jus cogens);
•norme recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională de state în ansamblul său;
•norme de la care nu se poate deroga;
•normele imperative nu sunt totuşi imuabile, deoarece ele pot fi modificate prin norme ce acelaşi caracter –jus cogens;
•Deşi, în general, normele dreptului internaţional au caracter dispozitiv, adică părţile pot deroga în relaţiile lor, de la ele, prin acordul lor de voinţă,
acorduri care produc efecte între părţile la un asemenea acord, se deosebesc de normele cu caracter imperativ, în care acordurile care ar contraveni unor
norme de jus cogens sunt considerate nule ab initio de Convenţia de la Viena asupra tratatelor din 1969.
•Astfel, în prima parte a art. 53 a Convenţiei, se arată că:
•„Este nul orice tratat care, la momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general”,
•iar, în art.64 tot din Convenţia de la Viena se specifică:
•„Dacă intervine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional general, orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul şi
încetează”.
•Trebuie să facem distincţie între derogare şi încălcare:
•Derogarea,
•este permisă de la normele dispozitive;
•este interzisă de la normele imperative; •se
realizează prin acordul de voinţă al statelor.
•Încălcarea,
•este interzisă atât pentru normele imperative cât, şi pentru normele dispozitive;
•este de regulă, un act unilateral.
•Nu trebuie să confundăm normele imperative cu normele incompatibile ale unor tratate succesive, astfel: art. 20 din Pactul
Societăţii Naţiunilor „prezentul Pact abrogă toate obligaţiile şi acordurile incompatibile cu prevederile sale”, iar membrii S.N. „se
angajează solemn să nu contracteze pe viitor asemenea obligaţii şi acorduri”, sau art.103 din Carta ONU: „În caz de conflict între
obligaţiile decurgând din prezenta Cartă şi cele ce decurg din orice alt acord internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din
Cartă”.
•Totodată, trebuie să precizăm că jus cogens nu reprezintă un izvor de drept internaţional, deoarece normele imperative se desprind
din tratat şi anume din tratatul multilateral general şi din cutumă, fiind excluse cutumele regionale sau locale. •VII.2. Identificarea
normelor „jus cogens”
•În încheiere vom prezenta şi definiţia dată de Dicţionarul de Drept Internaţional Public, „dreptului internaţional imperativ”:
•„jus cogens gentium, expresie latină care înseamnă dreptul internaţional imperativ, care desemnează totalitatea principiilor şi
normelor de drept internaţional universal valabile, obligatorii pentru toate statele, în aşa fel încât prin convenţiile lor nu pot
deroga de la ele”.
•Fac parte din jus cogens gentium:
•principiile fundamentale ale dreptului internaţional, cum sunt:
 •egalitatea suverană;
•egalitatea în drepturi a statelor;
•nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa ca instrumente ale politicii externe;
•neamestecul în treburile interne;
•dreptul popoarelor de a dispune de ele însele;
•regula şi principiul „pacta sunt servanda”;
•principiul bunei credinţe;
•respectarea drepturilor şi libertăţilor omului.
•la acestea se adaugă normele dreptului internaţional cu caracter umanitar, menite să apere valori sociale şi umane unanim
recunoscute de state, fiind indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi la demnitatea umană:
•interzicerea genocidului;
•a sclavajului;
•a pirateriei;
•a violării legilor şi obiceiurilor războiului.
•precum şi norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu fac obiectul suveranităţii statelor ca:
•libertatea mărilor;
•interzicerea pirateriei;
•libertatea spaţiului cosmic
•Un rol important în formarea normelor jus cogens gentium revine tratatelor internaţionale multilaterale, precum şi codificării
dreptului internaţional prin:
•Carta ONU;
•Convenţia de la Geneva privind dreptul tratatelor din 1969;
•Convenţiile de la Haga privind soarta victimelor războiului din 1899 şi 1907;
• Convenţiile de la Geneva din 1949 şi altele.
 CAPITOLUL VIII
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
•VIII.1. Statul ca subiect primar de drept internaţional public
•VIII.1.1. Noţiunea de subiect al dreptului internaţional
•Dicţionarului de drept internaţional public defineşte noţiunea de subiecte ale dreptului internaţional, ca entităţi participante la viaţa
internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe.
•Relaţiile internaţionale se întemeiază pe raporturile dintre state, pe interesele acestora, pe înţelegerile dintre acestea.
•Nu sunt subiecte ale dreptului internaţional persoanele fizice sau juridice, deoarece chiar şi atunci când ele sunt afectate direct de
anumite reglementări, interne sau internaţionale, cum ar fi statutul străinilor , reglementarea cetăţeniei – persoanele în cauză îşi
pot valorifica drepturile şi interesele numai prin intermediul statului lor.
•Dreptul internaţional recunoaşte organizaţiilor internaţionale calitatea de subiect derivat de drept internaţional, însă numai în limitele
competenţei lor, definite prin actul constitutiv şi limitată prin obiectivele lor statutare – cum ar fi ONU şi instituţiile specializate – în
raport de scopurile lor şi de activităţile pe care le îndeplinesc.
•În principal, sunt subiecte ale dreptului internaţional statele suverane care negociază, încheie şi execută angajamente internaţionale,
acceptate în baza liberului consimţământ şi perfectate potrivit prevederilor constituţionale.
•În mod excepţional, pot fi subiecte ale dreptului internaţional organizaţiile internaţionale pentru acordurile pe care le încheie potrivit
competenţei lor, cum sunt acordurile de sediu, sau mişcările de eliberare naţională.
•În principiu, drepturile subiectelor dreptului internaţional sunt egale. Excepţiile de la acest principiu – de exemplu drepturile speciale ale
celor cinci membri permanenţi în Consiliul de Securitate al ONU – care sunt de restrictivă interpretare.
•Din cele enumerate mai sus, constatăm următoarele elemente definitorii ale subiectului de drept internaţional public:
•calitatea de titular de drepturi şi obligaţii internaţionale, adică posibilitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi asuma şi
îndeplini obligaţii, în cadrul raporturilor juridice internaţionale, în conformitate cu dreptul internaţional public;
•aptitudinea de a participa le crearea normelor de drept internaţional public, atât pe cale cutumiară, prin practica lor generală,
constantă şi repetată, cât şi pe cale convenţională, prin acorduri scrise;
•capacitatea de a avea acces direct la procedurile jurisdicţionale internaţionale, pentru a-şi apăra drepturile stabilite de dreptul
internaţional;
 •aptitudinea de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale, ca membri cu drepturi depline, sau în calitate de
observatori, în situaţia popoarelor care î-şi exercită dreptul la autodeterminare;
•Totalitatea acestor elemente definitorii alcătuiesc personalitatea juridică internaţională care, în măsura în care entităţile participă la
viaţa internaţională o au, acestea devin subiecte ale dreptului internaţional public.
•În concluzie, sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public, următoarele entităţi:
•Statul, ca subiect primar şi cu personalitate deplină;
•Organizaţiile internaţionale guvernamentale/interguvernamentale, dar numai dacă şi în măsura în care statele care le-au creat le
recunosc personalitatea juridică internaţională, de aceea ele sunt considerate ca subiecte derivate din acordul de voinţă al statelor
membre şi limitate la competenţele pe care statele le-au acordat prin statutul lor;
•Popoarele sau naţiunile care luptă pentru eliberare de sub dominaţie colonială sau ocupaţie străină, sau împotriva regimurilor
rasiste, în exercitarea dreptului lor la autodeterminare şi de a dispune de le însele; ele fiind subiecte limitate şi tranzitorii, până la
constituirea lor ca state suverane, din acel moment ele devin subiecte depline ale dreptului internaţional.
•VIII.1.2. Statul –subiect de drept internaţional
•Titular universal şi originar al drepturilor şi obligaţiilor internaţionale, statul se deosebeşte de celelalte subiecte de drept
internaţional public prin competenţele sale:
•ratione materiae, adică capacitatea şi dreptul acestuia de a-şi alege şi organiza liber sistemul politic, economic şi social, să îşi
stabilească legile şi regulamentele interne pe baze suverane, cu respectarea principiului neintervenţiei în afacerile sale interne;
•ratione personae, adică capacitatea statului de a stabili regulile pentru guvernarea relaţiilor dintre proprii cetăţeni, precum şi dintre
aceştia şi stat.
•ratione locci, adică acestuia de a acţiona în propriul teritoriu delimitat prin frontiere stabilite conform tratatelor internaţionale;
această competenţă este generală, deplină şi exclusivă, cu mici excepţii prin acorduri internaţionale, poate stabili anumite
limitări,- privitoare la protecţia străinilor, imunităţile şi privilegiile diplomatice etc.
•Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întinderea sa, de populaţia sa, sau de dezvoltarea sa.
•Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii statului, ele sunt singurele subiecte de drept
internaţional care deţin atributele suveranităţii, iar, suveranitatea este baza politică şi juridică a calităţii statului de
subiect de drept internaţional.
•Tratatul cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo, din 1933, încheiat între SUA şi statele
latinoamericane, în art.1, prevede elementele care se cer întrunite, pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică
internaţională de tip statal:
•o populaţie permanentă:
•o colectivitate permanentă,
• organizată şi
•relativ numeroasă,
•întâlnim state cu o populaţie foarte numeroasă, precum China sau India, sau
 •sau state cu o populaţie de numai câteva mii de locuitori, precum Kiribati de 2.000 de locuitori, sau Monaco cu 32.000 de locuitori.
•un teritoriu determinat:
•cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane,
•spaţiul terestru, acvatic sau aerian, reprezintă un element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic în stat;
•populaţia fără un spaţiu propriu, în care să dispună de ea însăşi, este în imposibilitatea de a se constitui ca stat.
•un guvern, este condiţia care dă expresie concretă organizării politice a grupului;
•adică o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de atributele puterii:
•pe un anumit teritoriu,
•şi asupra unei populaţii stabilite.
•pentru dreptul internaţional public nu are importanţă forma de organizare statală şi legitimitatea guvernului ca exponent al statului în
planul relaţiilor internaţionale, deoarece guvernelor nu li se pot impune reguli internaţionale de organizare internă, pentru că
suveranitatea statelor obligă la neintervenţie în treburile interne ale acestora, chiar dacă alte state sau organizaţii internaţionale pot
interveni , în baza dreptului internaţional public, în cazul când sunt puse în pericol pacea şi securitatea internaţională, sau când au loc
grave şi multe încălcări ale drepturilor omului.
•Dicţionarul de drept internaţional public, defineşte competenţa internaţională, drept, capacitatea juridică conferită sau
recunoscută unui stat, unei organizaţii internaţionale sau unui organ jurisdicţional de a face un act, a lua o decizie, sau
a judeca o pricină.
•Se recunoaşte competenţa statelor de a adopta acte ce ţin de atributul lor suveran, sau competenţa unei organizaţii
internaţionale, conferită de actul său constitutiv, de a dezbate şi a adopta hotărâri asupra anumitor probleme, precum şi
competenţa CIJ sau a unui organ arbitral de a judeca anumite pricini şi a le soluţiona .
•VIII.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale – subiecte derivate şi limitate ale dreptului
internaţional public
•Aceste organizaţii internaţionale interguvernamentale au apărut abia în secolul al XIX-lea, iar abia în secolul XX, le-a fost recunoscută personalitatea lor juridică internaţională prin tratatele de
constituire a lor, precum şi prin alte documente internaţionale.
•Privitor la ONU, Curtea Internaţională de justiţie, în Avizul consultativ din 11 aprilie 1949, precizează că este subiect de drept internaţional deoarece ea are capacitatea de a fi titulară de
drepturi şi obligaţii internaţionale şi capacitatea să se prevaleze de aceste drepturi pe calea reclamaţiei internaţionale.
•Vom prezenta definiţii ale organizaţiilor internaţionale propuse de Comisia de Drept Internaţional: o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi
posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre, şi de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, în art. 2, ca fiind: organizaţiile interguvernamentale.
•Elementele constitutive ale organizaţiilor internaţionale sunt:
•o asociere de state, -care se face pe baza unui tratat constitutiv care se numeşte Statut, Cartă, Constituţie, Pact etc, -trăsătură care le distinge de organizaţiile internaţionale neguvernamentale,
care sunt alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern;
•o structură de organe;
•personalitate juridică proprie, adică personalitate internaţională, distinctă de cea a statelor membre, deoarece este creată pe baza acordului de voinţă al statelor, şi organizaţia dobândeşte o
autonomie funcţională ce o transformă într-un subiect aparte de drept internaţional.
•Acţiunea organizaţiilor internaţionale în rezolvarea marilor probleme ale lumii contemporane le-au transformat în instrumente eficiente de colaborare a statelor în diverse domenii ale relaţiilor
internaţionale, devenind veritabile subiecte ale dreptului internaţional, calitate care derivă din faptul că sunt o creaţie a statelor.
•Deşi, sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional, ele nu sunt însă subiecte depline ale dreptului internaţional deoarece:
 •sunt o creaţie a statelor, prin acordul de voinţă al acestora liber exprimat, ceea ce înseamnă că sunt subiecte derivate;
•pentru că statele le acordă doar anumite prerogative, prin tratatele de constituire, în funcţie de scopul pe care şi îl propun, ceea ce înseamnă că sunt subiecte limitateale dreptului
internaţional.
•Totodată, organizaţiile internaţionale interguvernamentale au o dublă personalitate juridică:
•o personalitate juridică internă, deoarece sunt subiecte de drept intern ale statului în care îşi au sediul, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg dinaceastă
calitate; •o personalitate juridică internaţională,
• adică capacitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi internaţionale şi de a-şi asuma şi îndeplini direct, obligaţii internaţionale în raporturile sale cu alte entităţi cu personalitate juridică internaţională, conform limitelor
prevăzute în tratatul de înfiinţare, organizare şi funcţionare încheiat între statele membre;
•capacitatea de a reclama şi de a sta în justiţie, ca parte în proces;
•capacitatea de a stabili relaţii diplomatice cu alte subiecte de drept internaţional ca drept de legaţie activă şi pasivă;
•aptitudinea de a răspunde pe plan internaţional pentru prejudiciile produse altor subiecte de drept internaţional public.
•Putem clasifica organizaţiilor internaţionale după următoarele criterii:
•după aria de acţiune:
•cu vocaţie universală:
•ONU, Instituţiile specializate ale ONU; •cu vocaţie
regională:
•Consiliul Europei, OSCE;
•cu vocaţie subregională:
•CEMN, Comisia Dunării;
•după posibilitatea de a deveni membre:
•deschise, închise;
•după obiectul lor:
•generale, specializate.
•Membrii organizaţiilor internaţionale pot fi numai statele; în mod excepţional, pot fi şi alte entităţi; puteau deveni membre ale Societăţii Naţiunilor, conform art.1 al.2 din Pact: dominioanele
sau coloniile care se guvernează singure; sau membre în ONU, India a devenit membru înainte de independenţă; OEP este membru al Ligii Arabe.
•Dobândirea calităţii de membru se face prin participarea la elaborarea actului sau prin aderare, conform diverselor proceduri prevăzute în actul constitutiv ce ţin de caracterul organizaţiei, iar
pierderea calităţii de membru se face prin excludere sau prin retragere voluntară, sau prin retragerea temporară sau prin practicarea politicii scaunului gol.
•Alţi participanţi întâlniţi în cadrul organizaţiilor internaţionale:
•membrii asociaţi, sunt acele state care nu îndeplinesc toate condiţiile de a deveni membre cu drepturi depline al organizaţiei;
•observatori, sunt
•state membre,
•state membre pentru a participa la reuniunile organelor restrânse unde nu sunt reprezentate,
•mişcările de eliberare naţională, organizaţii internaţionale;
•statut consultativ, îl au organizaţiile neguvernamentale.
•Structura instituţională a organizaţiilor internaţionale este formată din:
•Organe plenare –unde sunt reprezentate toate statele membre, cum sunt: Adunarea Generală, conferinţa, congresul, comisiile plenare ca organe ale Adunării Generale;
•Organe restrânse, unde sunt reprezentate numai unele state, de regulă cele care au un rol preponderent în domeniul de activitate al organizaţiei;
•Secretariatul, care este alcătuit din funcţionari internaţionali.

•VIII.3. Alte subiecte de drept internaţional şi entităţi care se manifestă pe plan internaţional
•VIII.3.1. Vaticanul
•Cetatea Vaticanului sau Statul papal, - Vaticanul, este situat în nordul Romei, pe o suprafaţă de 44 ha, cu circa 1.000 de locuitori, este reşedinţa
papei care este şeful bisericii catolice şi al Statului Vatican/Sfântului Scaun.
•În trecut, din anul 756 î.Ch., Statul papal a fost subiect clasic de drept internaţional.
•Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi până în 1870, papa întrunea în persoana sa o dublă calitatea – cea de şef al bisericii şi şef al
statului, perioadă în care Cetatea Vaticanului, era subiect de drept internaţional. Prin plebiscitul din 20 octombrie 1870 Statul Vatican a fost
desfiinţat, o dată cu includerea Romei în cadrul statului unitar italian. Legea garanţiilor din 13 mai 1871 nu-i mai recunoaşte papei calitatea de
suveran de stat.
•Prin Tratatul de la Lateran, din 11 februarie 1929 încheiat între reprezentantul papei, de Gasperi, şi Mussolini s-a proclamat constituirea
statului papal:
•„Vaticanul, era recunoscut, de Italia, ca fiind în proprietatea deplină şi exclusivă, şi sub puterea absolută şi jurisdicţia suverană a
Sfântului Scaun”.
•Totodată, Italia recunoaşte că:
•„Cetatea Vaticanului se află sub suveranitatea Suveranului Pontif”.
•Art.19 din Tratat prevede că serviciile publice ale Cetăţii Vaticanului sunt girate de statul italian şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele
două entităţi, precum şi obligaţia Italiei de a nu stingheri activitatea diplomatică a Vaticanului, inclusiv în timp de război.
•Mai târziu în 1984, a fost încheiat un nou tratat internaţional (concordat) între Italia şi Vatican care reglementa situaţia Bisericii catolice din
Italia, acte internaţionale bilaterale care produc efecte numai între părţile contractante. Vaticanul a încheiat concordate şi cu alte state.
•Cetatea Vaticanului este reprezentată în 99 de state prin misiuni diplomatice denumite „nunciaturi apostolice” sau prin delegaţii apostolice
care nu au caracter diplomatic, şi în 11 organizaţii internaţionale.
•În unele state cu populaţie predominant catolică, „nunţiul papal” rang echivalent cu cel de ambasador, are precăderea şi este recunoscut ca
decanul corpului diplomatic.
•Cetatea Vaticanului este recunoscută şi drept centru al partidelor democrat-creştin, al numeroaselor organizaţii religioase legate de catolicism.
Pe lângă Cetatea Vaticanului este acreditat un corp diplomatic din 79 de ţări.
•Activitatea de politică externă este executată de un secretariat de stat, condus de un cardinal, cu rang de secretar de stat.
•Diplomaţii străini acreditaţi pe lângă papă se bucură de imunităţi diplomatice în întreaga Italie, chiar dacă statele lor nu întreţin relaţii
diplomatice cu Italia.
•Între România şi Cetatea Vaticanului au fost stabilite relaţii diplomatice la rang de legaţie în 1928, în 1948, guvernul român adenunţat
concordatul cu Vaticanul, iar în 7 iulie 1950, au fost rupte relaţiile diplomatice şi reluate abia în anul 1990.
•În acest stat nu se desfăşoară nici un fel de activitate economică.
•În concluzie, în ciuda denumirii oficiale –Statul oraşului Vatican,- Vaticanul nu poate fi considerat stat, deoarece nu întruneşte toate
elementele deplinei statalităţii:
•are jurisdicţie suverană, dar nu suveranitate deplină;
•are organizare administrativă în probleme religioase, dar serviciile publice aparţin statului italian;
•foloseşte moneda italianăpe teritoriul său;
•cetăţenia Vaticanului este specială şi funcţională,deoarece:
•se dobândeşteîn condiţii determinate de rang şi domiciliu;
•se pierdela dispariţia acestor condiţii, adică prin concediere, fără ca cetăţenia originară să fie afectată;
 •membrii familiei respectivului nu dobândesc această cetăţenie.
•VIII.3.2. Popoarele şi mişcările de eliberare naţională
•Calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte în principiu din momentul în care naţiunea care luptă pentru
eliberare şi-a creat deja anumite organe proprii cum sunt:
•organe proprii de conducere reprezentative, care să exercite funcţii de putere publică;
•teritoriul eliberat, adică o parte însemnată din întregul teritoriu;
•forţe organizate, cum sunt armata, organe de rezistenţă, care să ducă până la capăt lupta de eliberare şi să controleze
în mod efectiv o parte însemnată a teritoriului viitorului stat; •uneori şi condiţia ilegimității luptei.
•Calitatea de subiect internaţional a naţiunilor, ca şi în cazul statelor, nu depinde de recunoaşterea lor, deoarece ea aparţine
în mod egal tuturor naţiunilor care întrunesc aceste criterii, în virtutea dreptului lor la autodeterminare, care este considerată
baza personalităţii lor juridice internaţionale.
•O dată recunoscute, aceste mişcări de eliberare naţională, obţin un statut juridic special, statut care le conferă o serie de
drepturi:
•dreptul la autoapărare;
•dreptul de reprezentare diplomatică activă sau pasivă;
•dreptul de participare cu statut de observator la lucrările OI;
•dreptul de a desfăşura acţiuni de emancipare naţională pe cale paşnică sau prin folosirea forţei;
•principiul nonintervenţiei,
•drepturi care au un caracter limitat şi tranzitoriu, adică până la dobândirea independenţei şi crearea statului nou cu
personalitate juridică deplină.
•VIII.3.3. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG)
•Putem defini ONG-urile internaţionale ca fiind o asociaţie internaţională fără scop lucrativ, constituită din persoane fizice
sau juridice de drept intern având naţionalităţi diferite, în conformitate cu dreptul intern al statului pe al cărui teritoriu îşi
are sediul.
•Acest tip de entitate nu este considerat ca subiect de drept internaţional, deşi unele ONG-uri internaţionale cum sunt
Interpol-ul sau Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, au o mare importanţă/influenţă şi greutate pe plan internaţional.
•VIII.3.4. Societăţile transnaţionale (SNT)
•Institutul de Drept internaţional, a definit STN-urile în 1977 ca fiind:
•„întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi centre de activitate înzestrate sau nu
cu personalitate juridică proprie, situate în una sau mai multe ţări…” •Criteriile care caracterizează un STN sunt:
 •criteriul extrateritorialităţii;
•criteriul cifrei de afaceri, de nivelul milioanelor de dolari;
•criteriul producţiei, care este diversificată.
•STN nu sunt considerate subiecte de drept internaţional, deoarece dreptul internaţional contemporan, recunoaşte ca
subiecte ale dreptului internaţional public numai entităţi publice, nu şi private.

CAPITOLUL IX
ASPECTE PRIVIND STATUL CA SUBIECT DE DREPT
INTERNAŢIONAL PUBLIC
•IX.1. Tipuri de state
•Statele, de-a lungul istoriei s-au format ca rezultat al războaielor şi al cuceririi de teritorii, sau prin partaj succesoral şicăsătorii între familii monarhice, iar după consolidarea
burgheziei, ca urmare a luptei pentru independenţă naţională, au apărut noi state.
•Astfel, au luat naştere state naţionale unificate, ca Italia şi Germania sau state independente care s-au format prin destrămarea imperiului otoman sau hasburgic.
•Cunoaştem următoarele forme juridice de creare a unor noi subiecte de drept:
•fuziunea a două state Egipt cu Siria în 1958, Zanzibar cu Tanganika în 1964, Republica Yemen (din Nord şi Sud) în 1990; •dezmembrare:
Austria şi Ungaria în 1918;
•dezmembrarea unor imperii sau prin destrămarea sistemului colonial: Cehoslovacia din Imperiul Austro-Ungar.
•Din punct de vedere al formei de organizare, statele suverane pot fi:
•state unitare, care se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei şi administraţiei, sau
•state compuse, sunt forme de asociere a două sau mai multe state; ele au cunoscut de-a lungul istoriei mai multe forme:
•uniunea personală, reprezintă asocierea a două state suverane care rămâneau complet autonome, dar erau conduse de un singur monarh, ca urmare a succesiunii la tron, a
unor alianţe matrimoniale,
•fiecare stat membru al Uniunii îşi păstrează legislaţia, administraţia şi justiţia,
•rămâne subiect distinct de drept internaţional,
•aveau reprezentanţe proprii, încheiau tratate internaţionale,
•duceau o politică externă comună,
•ex.: Polonia şi Lituania între 1386-1569, Olanda şi Luxemburg între 1815-1890, Muntenia şi Moldova ca principatele Unite între 1859-1861;
•uniunea reală, reprezintă o asociere a două state care au acelaşi monarh:
•au organe comune de reprezentare în relaţiile cu alte state,
•din punct de vedere constituţional, legislativ şi administrativ se prezintă ca entităţi distincte şi raporturile dintre ele suntbazate pe dreptul internaţional, deşi împreună
formează în raporturile cu alte state un singur subiect de drept,
•pe plan extern, acţionează Uniunea,
 •ex.: Austria şi Ungaria între 1867-1918, Danemarca şi Islanda între 1918-1944, Muntenia şi Moldova între 1861-1862.
•confederaţia, reprezintă o uniune de state independente, care îşi păstrează atât suveranitatea internă, cât şi cea externă,
•confederaţia se stabileşte printr-un tratat între statele componente,
•are un organ comun sub forma unei adunări deliberative,denumit dietă sau congres şi are numai rol de reprezentare, nu constituie un parlament,
•ele iau hotărâri cu unanimitatea membrilor confederaţiei, sub rezerva aprobării ulterioare de statele confederate,
•puterile conferite confederaţiei se limitează numai la statele componente, nu şi la cetăţenii lor,
•deşi nu constituie un stat, ea însăşi are calitatea de subiect distinct de drept internaţional,
•de regulă, a fost o fază intermediară spre un stat federal,
•ex.: confederaţia SUA între 1778-1787, confederaţia germanică între 1815-1866, confederaţia elveţiană între 1291-1798 şi 1815-1898, după care s-au transformat în state
suverane.
•federaţia, reprezintă o uniune de state în care fiecare membru îşi păstrează o anumită organizare proprie,
•există organe comune permanente cu caracter legislativ, administrativ şi judiciar, competente pe întreg teritoriul ţării şi asupra tuturor cetăţenilor,
•federaţia constituie subiect unic de drept internaţional, statele membre neputând participa în relaţiile internaţionale decât într-o măsură limitată sau de
loc, •ex.: SUA, Canada, Argentina, Germania, Austria, Elveţia, fosta Iugoslavia, URSS şi Cehoslovacia,
•în SUA, din 1787, federaţia, este singurul subiect de drept internaţional, statele membre neputând participa în relaţiile internaţionale,
•Cantoanele elveţiene au dreptul de a încheia între ele ca şi cu alte state acorduri în domenii de interes limitat,
•în India, Pakistan, Uniunea Birmană, care sunt federaţii create în fostele teritorii coloniale, numai federaţia este subiect de drept internaţional,
•iar în cazul fostei Iugoslavii şi a URSS-ului, aceste federaţii s-au constituit fără consultarea popoarelor respective, ceea ce a dus la tendinţa de ieşire a lor din federaţii.
•asociaţii de state, reprezintă rezultatul unei evoluţii spre desprinderea statelor din imperiile coloniale, în virtutea cărora se menţineau unele legături între statul metropolă
şi fostele state coloniale,
•în organul comun, o conferinţă care formula doar recomandări, fiecare stat era reprezentat de guvernator,
•ex.: Commonwealthulbritanic, care a evoluat de la Comunitatea britanică de naţiuni între 1776-1949, la Comunitatea de naţiuni, care dăinuie şi astăzi, şi Uniunea franceză
între 19461954, care cuprindea Franţa, teritoriile asociate şi statele asociate, în care politica externă, de apărare, politica economică erau rezolvate de preşedintele
Franţei/comunităţii,
•s-a destrămat în 1956, prin Constituţia din 1958, s-a creat o comunitate franco-africană, care a inclus fostele colonii, devenite state federateca Senegal, Coasta de Fildeş,
Dahomei, Volta Superioară, Mauritania, Congo, Gabon, Madagascar şi altele, iar după obţinerea independenţei, doar Senegal, Gabon, Congo (Brazaville), Ciad, Africa
Centrală, au rămas în aşa numita comunitate franceză, comunitate, care după dobândirea independenţei de către aceste state, nu mai există.
•statele dependente, reprezintă rezultatul subjugării statelor mai slabe de către statele puternice,
•principalele forme sunt vasalitatea şi protectoratul,
•au avut unele elemente ale calităţii de subiecte ale dreptului internaţional, fiind caracterizate ca state semisuveranesau ca state fără suveranitate deplină,
•vasalitatea, reprezintă o formă de dependenţă tipică evului mediu, care constă în extinderea relaţiei dintre suzeran/senior şi vasal la raporturile dintre state,
•pe plan internaţional, statul vasal era considerat parte a statului suzeran şi nu era, de regulă, subiect de drept,
•trebuia să plătească tribut,
•nu avea voie să bată monedă,
•era obligat să participe la război alături de statul suzeran etc.,
•în prezent nu mai există state vasale,
•ex.: unele state indiene faţă de Anglia până în 1947, tipică era vasalitatea otomană asupra unor state ca Egiptul între 1833-1914, Serbia şi Muntenegru între 1856-
1878, Bulgaria între 1878-1908, precum şi Ţările Române în anumite perioade.
•protectoratul, se deosebea de vasalitate prin aceea că statul protejat transfera prin tratat statului protector conducerea relaţiilor sale externe,
•statul protector reprezenta statul protejat în relaţiile externe,
•încheia în numele lui tratate,
•primea şi acredita agenţi diplomatici şi consulari,
•a fost o formă de dependenţă cu caracter colonial, care s-a aplicat unor teritorii care aveau baza unei formaţii statale,
•ex.: Maroc şi Tunis –Franţa, Aden şi Egipt –Anglia; într-o situaţie similară au fost şi teritoriile sub mandat şi sub tutelă, devenite astăzi independente,
 •în prezent, există unele forme de protectorat asupra unor state mici, astfel:
•al Franţei asupra Principatului de Monaco,
•al Elveţiei asupra Lichtensteinului,
•al Italiei asupra Statului San
Marino.

•IX.2. Statele neutre

•În dreptul internaţional public, instituţia neutralităţii este una din cele mai vechi instituţii, fiind tot atât de veche ca şi războiul. Acest concept de neutralitate a apărut încă
din antichitate când găsim acorduri scrise între diferite state, în special între statele –cetăţi greceşti, iar din secolul al XVII-lea, fiind afirmat şi susţinut de Hogo Grotius, care
preciza că statul neutru trebuie să adopte o conduită egală, imparţială, faţă de beligeranţi, şi unde întâlnim semnate tratate referitoare la neutralitate între Franţa şi Spania în
1659, Tratatul de la Utrecht din 1713 şi altele.
•Prima reglementare care cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre în comerţul maritim, a fost Consolato del Mare, în 1494.
•Într-o primă etapă, neutralitatea a desemnat poziţia unui stat care nu participa la război, ulterior dezvoltându-se concepţia neutralităţii permanente, atât în timp de pace,
cât şi în timp de război, adică de a nu participa la nici un fel de război, indiferent între ce state s-ar declanşa acesta.
•În dreptul internaţional public se face distincţie între neutralitatea temporară/ocazională sau parţială şi neutralitatea permanentă.
•Dacă neutralitatea temporară este o instituţie foarte veche care a apărut în legătură cu războiul, semnificând poziţia de neimplicare a unui stat în raport cu un conflict armat
determinat, după cel de-al doilea război mondial, această neutralitatea are un caracter diferenţiat, în sensul că un stat care nu participă la un conflict armat nu poate adopta
o atitudine imparţială,el fiind obligat să acorde ajutor nemilitar victimei agresiunii şi să nu sprijine în nici un fel agresorul, -atunci neutralitatea permanentă apare ca o
instituţie a dreptului internaţional mai târziu în secolul al XIX-lea.
•Putem trage concluzia, că neutralitatea este strâns legată de starea de război, iar regulile care guvernează neutralitatea seraportează direct la reglementările privind modul
de ducere a războiului.
•Neutralitate imparţială a fost reglementată prin Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, şi conform acestora, statul neutru,are obligaţia să adopte în timp de război, o poziţie
egală faţă de beligeranţi, nefavorizând pe nici una din părţi.
•După consacrarea principiului neagresiunii şi a încetării drepturilor statelor de a porni război, conceptul de neutralitate s-a schimbat, apărând şi dezvoltându-se conceptul de
neutralitate diferenţiată.
•Prin neutralitate diferenţiată înţelegem nu numai neparticiparea unui stat la un conflict armat, dar şi obligaţia acestuia dea acorda ajutor nemilitar statului victimă a
agresiunii şi de a nu sprijini statul agresor, nefiind admisă o atitudine de neutralitate faţă de statul care săvârşeşte o crimă internaţională.
•Prin pactul Briand-Kellogg din 1928 şi mai ales prin Carta ONU, care interzice folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, neutralitatea şi-a modificat/schimbat conţinutul, şi anume aceea că statul
neutru nu mai este obligat să aibă o atitudine imparţială faţă de agresor şi faţă de victimă, ci are datoria de a acţiona împotriva agresorului, şi de a sprijini pe cei ce duc război de autoapărare,
precum şi de a da orice ajutor în afara războiului.
•După cum am spus mai sus, neutralitatea permanentă s-a dezvoltat mult mai târziu, abia în secolul al XIX-lea, şi reprezintă statutul internaţional al unui stat, adoptat printr-un act individual sau
printr-un acord internaţional, conform căruia statul respectiv se angajează să nu participe la războaie internaţionale, iar în timp de pace la alianţe militare, la acte pregătitoare sau la declanşarea
unui război şi totodată să menţină relaţii paşnice, de cooperare, cu toate statele.
•Statul cu un asemenea statut este obligat să nu participe la război, nici în timp de pace (neutralitatea pozitivă) nici în timp de război, iar acest statut nu limitează în nici un fel suveranitatea
acestora, aşa cum era considerat în trecut, ele având plenitudinea drepturilor suverane, inclusiv dreptul de a avea forţe armate şi de a-şi exercita dreptul la autoapărare.
•Totodată această neutralitate permanentă presupune şi următoarele obligaţii principale:
•să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care pregătesc acţiuni agresive;
•să nu permită crearea de baze militare străine pe teritoriul său sau staţionarea de trupe străine;
•să nu permită pregătirea sau desfăşurarea de acţiuni militare străine pe teritoriul său împotriva altor state;
•să nu producă, să nu deţină şi să nu experimenteze arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă;
•să nu participe la conflicte armate, cu excepţia când îşi exercită dreptul la legitimă apărare;
 •să păstreze neutralitatea şi în timp de conflict armat internaţional; •să
promoveze o politică externă de cooperare paşnică cu celelalte state.
•Elementele care caracterizează situaţia unui stat neutru sunt:
•abţinerea, care constă în obligaţia statului neutru de a nu acorda, direct sau indirect, nici un fel de ajutor în ducerea războiului unuia sau altuia dintre statele beligerante; şi
•imparţialitatea, care constă în obligaţia statului neutru ca în relaţiile sale de orice natură cu statele beligerante, să păstreze o strictă egalitate de tratament pentru a nu crea o situaţie
mai avantajoasă din punct de vedere politic sau militar vreuneia din părţi, actele de bunăvoinţă numai faţă de unul din beligeranţi fiind ipso facto acte de rea voinţă faţă de celălalt.
•Atitudinea de abţinere şi de imparţialitate a statului neutru, îl îndreptăţeşte pe acesta să pretindă/impună din partea statelorbeligerante respectarea inviolabilităţii teritoriului său, şi a libertăţii
relaţiilor sale comerciale cu toţi beligeranţii.
•Cel mai vechi stat cu statut de neutralitate permanentă, de pe continentul european, este Elveţia.
•Următoarele state au statut de neutralitate permanentă:
•Confederaţia Helvetică, Elveţia, şi-a afirmat dorinţa de a adopta acest statut internaţional special prin Declaraţia din anul 1546:
•acest statut a fost consacrat şi garantat prin Actul final al Congresului de la Viena, din 1815,
•neutralitatea Elveţiei a fost reconfirmată prin Tratatul de la Versailles în 1919,
•datorită acestui statut Elveţia nu este membră al ONU, (poporul elveţian a respins prin referendum intrarea ţării în ONU, datorită sistemului de aplicare a unor sancţiuni militare
considerat ca incompatibil cu statutul de neutralitate permanentă), iar cu ocazia referendumului din 1998, 57% din elveţieni au fost de acord cu intrarea în ONU,
•tot în 1998, Elveţia semnează un acord de cooperare cu UE (după ce în 1992, majoritatea alegătorilor au respins aderarea la UE);
•Belgia, între 1831-1919:
•neutralitatea ei a fost încălcată de Germania în 1914,
•prin voinţa statului belgian şi în baza tratatelor de pace de după primul război mondial, neutralitatea ei a încetat;
•Luxemburgul, între 1867-1919:
•statutul de neutralitate a fost proclamat prin Tratatul de la Londra din 11 mai 1867, care recunoştea şi independenţa Luxemburgului,
•după primul război mondial, nu a mai fost efectivă, deoarece nu a mai fost garantată de alte state;
•prin ocuparea teritoriului ei de către Germania, statutul de neutralitate fiind menţinut pe cale unilaterală, ( şi nu de toate statele ) el a încetat de facto în anul 1940, fiind denunţată de
Luxemburg în anul 1948;
•Austria, prin Legea constituţională din 26 octombrie 1955, Parlamentul austriac adoptă statutul de neutralitate permanentă a Austriei:
•statut care este recunoscut de Anglia, Franţa, SUA şi URSS printr-un acord internaţional şi de alte state,
•în 1955, devine membră a ONU, iar în 1995, membră a UE;
•Malta, a adoptat acest statut în 1980, printr-un act unilateral, şi garantat printr-un acord cu Italia în acelaşi an, •prin
Actul Final al Reuniunii de la Madrid al CSCE din anul 1983, statele europene au acceptat acest statut de neutralitate permanentă;
•Laosul, şi a proclamat acest statut de neutralitate permanentă, în anul 1962:
•statutul a fost garantat de mai multe state (12 state) printre care şi marile puteri, prin Declaraţia de la Geneva din 1962,
•punerea în aplicare a acestui statut a fost împiedicată de războiul din Vietnam.
•Republica Moldova, şi-a declarat neutralitatea permanentă în art.11 din Constituţia din 29 iulie 1994:
•deoarece până în prezent Moldova nu a încheiat acorduri cu alte state prin care acest statut să fie recunoscut şi garantat, înseamnă că acesta nu este efectiv,
•precum şi menţinerea Moldovei în CSI, împiedică Moldova să se bucure de avantajele acestui statut de neutralitate permanentă,
•Turkmenistanul, neutralitatea „pozitivă şi permanentă” a acestuia:
•prin Declaraţia de politică externă din 1999, prevede că acest stat nu va participa la nici un conflict armat, nu va deveni membru al vreunui bloc militar sau unei uniuni politico-militare
şi nu va participa la nici o structură internaţională ale cărei funcţii depăşesc prerogativele acordării unui ajutor umanitar.

•IX.3. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor

•Recunoaşterea în dreptul internaţional, este actul unilateral al unui stat prin care constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional sau a altor categorii cum ar fi
guvern, naţiune care luptă pentru independenţă sau insurgenţii într-un război civil, manifestându-şi dorinţa de a stabili cu elerelaţii oficiale.
•Actul recunoaşterii precizează, de regulă, caracterul şi întinderea relaţiilor pe care le stabileşte cu statul recunoscut.
•Schimbarea tipului istoric de stat nu înseamnă, în general, apariţia unui nou subiect de drept internaţional.
•Recunoaşterea rămâne definitivă independent de schimbările de guvern care pot interveni în acel stat, iar întreruperea relaţiilor diplomatice între statul care a recunoscut şi
statul recunoscut, şi reluarea lor, nu necesită o recunoaştere nouă.
•a. Recunoaşterea statelor
•Ea emană de la state, ca un atribut al suveranităţii lor, fiind cerută de existenţa şi dezvoltarea cooperării internaţionale.
•Efectul recunoaşterii este declarativ şi nu constitutiv, ea nu creează drepturile statului, pe care acesta le exercită în virtutea suveranităţii sale, independent de recunoaşterea sa.
•Din punct de vedere al întinderii efectelor şi în raport de volumul efectelor, recunoaşterea poate fi:
•de facto şi de jure.
•Recunoaşterea de facto:
•are un caracter limitativ şi provizoriu,
•se stabilesc relaţii comerciale şi unele relaţii politice şi diplomatice limitate,
•în general, reprezintă o fază pregătitoare/premergătoare pentru recunoaştereade jure.
•Recunoaşterea de jure :
•este deplină şi definitivă,
•ea nu poate fi revocată,
•efectele ei încetează numai dacă statul recunoscut dispare ca subiect de drept.
•Actul recunoaşterii poate îmbrăca forma:
•unei note diplomatice,
•a unei notificări directe,
•a unor mesaje,
•declaraţii oficiale în presă sau chiar telegrame de felicitare,
•sau chiar prin încheierea unui tratat cu el, de ex.:
•Tratatul din 8 ianuarie 1826, prin care Franţa a recunoscut Brazilia;
•Tratatele din 22 martie 1946 şi 17 octombrie 1947, prin care Marea Britanie a recunoscut Transiordaniaşi Birmania;
•Tratatul de pace din 8 septembrie 1951, prin care Japonia a recunoscut Coreea.
•recunoaşterea colectivă, în dreptul internaţional, apare ca o excepţie, de ex.:
•Grecia, prin Tratatul de la Londra din 1830;
•Belgia, prin Tratatul de la Londra din 1831;
•România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, prin Tratatul de la Berlin din 1878.
•După forma de exprimare, recunoaşterea poate fi:
•tacită, atunci când se produce prin acte materiale:
•semnarea unui tratat cu statul nou;
•efectuarea schimbului de reprezentanţi diplomatici sau consulari între cele două state;
•expresă, atunci când se produce printr-o declaraţie specială făcută de statul care a luat iniţiativa.
•b. Recunoaşterea guvernelor
•În dreptul internaţional, pe lângă recunoaşterea statelor există şi recunoaşterea guvernelor, a calităţii de răsculaţi sau de beligeranţi, a naţiunii care luptă pentru eliberare.
•Recunoaşterea guvernelor unor state recunoscute este actul liber prin care unui sau mai multe state constată că o persoană sau un grup de persoane sunt în măsură să angajeze
statul pe care pretind că îl reprezintă şi manifestă voinţa lor de a întreţine cu el relaţii.
•Această recunoaştere a guvernelor intervine numai atunci când, într-un stat existent, puterea este preluată de guvern prin alte mijloace decât pe cale constituţională, ori se
schimbă forma de guvernământ (lovitură de stat, revoluţia socială etc.).
 •Dacă schimbările în conducerea statului se fac cu respectarea formelor constituţionale, nu este necesară recunoaşterea guvernelor sau a şefilor statelor.
•Acordarea sau refuzul recunoaşterii unui guvern ori a unei forme noi de guvernământ nu privesc recunoaşterea statului, care continuă să existe, dar recunoaşterea unui stat implică
însă şi recunoaşterea guvernului.
•IX.4. Succesiunea statelor
•În accepţie clasică, expresia succesiunea statelor în dreptul internaţional, desemnează transmiterea de drepturi şi obligaţiiîntre două state suverane, subiecte de drept
internaţional.
•Această problemă a succesiunii statelor apare în cazul când au loc modificări teritoriale, ne fiind relevant dacă acestea ducsau nu la apariţia unor noi state; acestea pot fi:
•fuziune sau absorbţie într-un singur stat;
•dezmembrarea unui stat;
•separarea sau secesiunea, atunci când o parte dintr-un stat se constituie în stat separat;
•transferul de teritoriu.
•Transmiterea de drepturi şi obligaţii de la un stat la altul poate avea loc:
•fie când un subiect de drept internaţional este înlocuit cu altul;
•fie ca urmare a unei modificări teritoriale, cum ar fi cesiunea unui teritoriu.
•Regula generală care guvernează relaţiile statelor în materia succesiunii este aceea că, deşi între statul vechi şi cel nou există o continuitate sub raportul calităţii de subiect
de drept internaţional, drepturile şi obligaţiile primului nu se transmit automat şi integral celui de - al doilea: măsura în care are loc această transmitere este în funcţie:
•pe de o parte de natura acestor drepturi şi obligaţii, iar,
•pe de altă parte, de modul de formare a statelor.
•În principiu, statul succesor are dreptul de a refuza transmisiunea, iar în caz de acceptare, acesta are dreptul de a examina vechiul angajament şi de a înceta aplicarea
obligaţiilor care nu sunt conforme dreptului internaţional contemporan, care contravin suveranităţii ori dreptului popoarelordea-şi hotărî singure destinele.
•În cazul formării unor state noi prin fuziune sau prin dezmembrare, angajamentele contrare principiilor politice ale noului stat dispar odată cu personalitatea statului
contractant. Acest principiu se aplică în special la raporturile izvorâte din tratatele cu caracter politic (tratate de alianţă,de garanţie, etc.).
• În practica internaţională, s-a încetăţenit, principiul transmiterii către statul succesor a obligaţiunilor care rezultau, pentru statul dispărut, din delimitarea sa teritorială, cum
ar fi: acordurile privind navigaţia pe un anumit fluviu, comunicaţii feroviare, utilizarea energiei hidroenergetice, convenţiilede frontieră etc., ca şi orice alte acorduri
compatibile cu noua situaţie şi interesele statului succesor.
•În ceea ce priveşte bunurile statului anterior, acestea se transmit automat noului stat, spre deosebire de datoriile statului anterior, pentru care nu există reguli de drept sau
o practică unanim acceptată.
•De regulă, în cazul în care statul anterior mai există, el rămâne debitor, iar în cazul în care statul anterior a dispărut, datoriile se preiau de către statul succesor sau statele
succesoare, proporţional cu mărimea teritoriului/populaţiei etc. Nu se preiau datoriile odioase, iar în cazul transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile.
•Regula în cazul succesiunii la bunuri şi arhive, este că se transmit gratuit şi integral statului succesor indiferent de locul unde se află acestea.
•Situaţii speciale/deosebite au existat în cazul:
•statelor formate în urma destrămării sistemului colonial:
•tratatele incompatibile care instituiau tutela sau protectoratul nu au fost preluate;
•s-au încheiat acorduri de succesiune;
•bunurile au fost preluate integral şi gratuit;
•datoriile localizabile au fost preluate;
•problema datoriilor a fost reglementată prin acorduri cu metropola.
•fostele state socialiste:
 •de regulă nu erau noi subiecte de drept, dar s-au prelevat de acest argument pentru a selecta doar tratatele convenabile caracterului economic ale acestor state;
•bunurile au fost preluate integral;
•datoriile considerate ostile poporului sau intereselor statului socialist au fost suspendate.
•În concluzie, putem spune că, regula generală:
•în cazul fuziunii şi dezmembrării, privind succesiunea la tratate, operează continuitatea tratatelor;
•în cazul transferului, tratatele încheiate de statul cedent, încetează să producă efecte pe teritoriul cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-şi producă
efectele pe acest teritoriu;
•iar tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat de regulă îşi păstrează valabilitatea; •dispar
tratatele politice, fiind păstrate tratatele tehnice şi tratatele localizabile.
•în cazul succesiunii la organizaţii internaţionale, statul nou nu devine membru al organizaţiei internaţionale decât devenindparte la tratatul constitutiv al acestuia, în urma
manifestării de voinţă exprese în acest sens şi a desfăşurării procedurilor prevăzute de actul constitutiv privind primirea de noi membrii. În cazul Rusiei, această regulă nu s-a
aplicat , deoarece ea fiind considerată continuatoarea fostei URSS la calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

CAPITOLUL X
POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
•Alături de teritoriu şi de autoritatea guvernamentală, populaţia reprezintă, unul din elementele constitutive necesare pentruexistenţa statului, deoarece nu se poate vorbi
de existenţa unui stat dacă acesta nu are populaţie.
•Astfel putem defini populaţia ca fiind totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat, şi sunt supuse jurisdicţiei acestuia.
•Pe teritoriul unui stat, distingem mai multe categorii de persoane care compun populaţia unui stat, persoane care au statut juridic diferit, cum sunt:
•resortisanţii sau cetăţenii statului, faţă de care statul îşi exercită jurisdicţia sa deplină, iar când se află în străinătate, protecţia s a diplomatică;
•străinii, persoane care au cetăţenia altor state;
•bipatrizii, persoanele care au dublă cetăţenie;
•apatrizii, persoanele fără cetăţenie;
•refugiaţii, sau persoanele strămutate, şi
•minorităţile naţionale, adică persoanele aparţinând unor minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, cetăţeni ai statului respectiv care benefic iază de o anumită
protecţie internaţională referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
•În materia populaţiei statelor, regula generală este că statul îşi exercită jurisdicţia sa asupra tuturor oamenilor aflaţi pe teritoriul său, iar excepţia, diplomaţii, personalul
consular al statelor străine care se află pe teritoriul statului ca funcţionari internaţionali, care se bucură de un statut special internaţional, -cel al imunităţilor şi privilegiilor
diplomatice, ceea cei face să fie scoase de sub jurisdicţia statului pe a cărui teritoriu îşi desfăşoară activitatea.
•Reglementarea statutului juridic al populaţiei este de competenţa internă a fiecărui stat, adică se stabileşte potrivit dreptului intern în baza suveranităţii fiecărui stat, iar în
baza acestui statut, statul este dator să respecte dreptul internaţional şi prevederile tratatelor internaţionale prin care suntreglementate drepturile omului la care statul este
parte contractantă.
•În concluzie, putem spune că din punct de vedere juridic, populaţia, ca element constitutiv al statului, cuprinde totalitateapersoanelor fizice legate de stat prin cetăţenie.
•X.1. Cetăţenia în dreptul internaţional public
•Din punct de vedere istoric, noţiunea de cetăţean, provenită din latină „civis romanus”, apare încă din antichitate, în timpul oraşelor-republici, denumind iniţial numai un
grup restrâns de persoane care luau parte, în adunările populare, la rezolvarea treburilor publice, iar mai târziu, prin edictul lui Caracalla din anul 212, pe toţi locuitorii
imperiului.
•În feudalism, cetăţenia, îşi pierde conţinutul juridic fiind înlocuită cu instituţia supuşeniei care se caracteriza prin foarte multe obligaţii şi foarte puţine drepturi.
•Instituţia cetăţeniei, în accepţia clasică, a fost fondată în timpul revoluţiilor burgheze şi reglementată într-o serie de documente, dintre care cea mai importantă este
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, care înscria noţiunea de cetăţean în accepţia dreptului de participare la viaţa politică a statului.
•În secolul al XIX-lea, noţiunea ce cetăţenie capătă o largă răspândire în legislaţiile statelor născute din revoluţiile burgheze; acestea au împărţit populaţia în cetăţeni activi,
adică, o parte restrânsă care participă la viaţa politică a statului fiind aleasă în organele conducătoare şi cetăţeni pasivi, adică cei care sunt excluşi de la o asemenea
activitate şi lipsiţi în mare măsură de drepturi electorale pe baza censului de avere, vârstă, grad de instrucţie, sex, rasă, naţionalitate.
•Cetăţenia, este legătura politico-juridică permanentă dintre un individ şi stat, exprimată printr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii faţă de acel stat.
•O definiţie a cetăţeniei cu valoare doctrinară de drept internaţional, o întâlnim în decizia dată de Curtea Internaţională deJustiţie, în anul 1955, în cazul Nottebohm,:
•„Cetăţenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existenţă, interese, sentimente, alături de o
reciprocitate de drepturi şi obligaţii”.
•Fac trimitere la aceste elemente, şi documentele internaţionale referitoare la drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale, astfel, art.15 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948:
•„Orice persoană are dreptul la cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar, de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.”
•şi în art.16 din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile:
•„Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, pretutindeni, care este determinată în primul rând de cetăţenia sa”.
•X.1.1. Moduri de dobândire a cetăţeniei
•În practica statelor există două moduri de dobândire a cetăţeniei:
•originar,
•neoriginar.
•La rândul său, modul originar sau prin naştere se face după două criterii/principii:
•jus sanguinis, conform căruia, copilul dobândeşte cetăţenia părinţilor lui, indiferent de locul naşterii;
•acest principiu se aplică în state ca Franţa, Filipine, Japonia, Suedia şi România;
•jus soli sau jus locci, conform căruia, copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetăţenia părinţilor lui; •acest
principiu se aplică în state ca Argentina sau Paraguay;
•există state care aplică un sistem mixt, adică ambele principii, cum este SUA şi Marea Britanie.
•Dobândirea cetăţeniei prin modul neoriginar sau prin naturalizare, se face:
•la cererea persoanei interesate şi pe baza deciziei autorităţilor competente ale statului solicitat, şi cu respectarea unor condiţii precum:
•reşedinţa solicitantului pe o perioadă de 3 la 10 ani;
•cunoaşterea limbii naţionale;
•bună moralitate;
•îndeplinirea unui serviciu guvernamental;
•dovada mijloacelor de existenţă;
•prin adopţie sau înfiere, copilul adoptat dobândeşte cetăţenia adoptatorului, în anumite condiţii de vârstă şi cu exprimarea voinţei libere, conform legislaţiei
interne; în cazul în care în statul adoptatorului sau al adoptatului nu se recunoaşte adopţia, cetăţenia copilului rămâne ceea a statului pe a cărui teritoriu locuieşte;
•prin căsătoria cu un cetăţean străin, pe baza liberului consimţământ al femeii căsătorite cu un străin de a opta pentru menţinerea cetăţeniei sale sau de a lua
cetăţenia soţului;
•redobândirea sau reintegrarea, este cazul persoanelor care au avut cetăţenia respectivă dar au pierdut-o din diferite motive, emigraţie, sau căsătorie cu un străin,
de care divorţează;
•opţiunea, se invocă în cazul transferului de teritoriu de la un stat la altul, pentru persoanele care locuiesc pe teritoriul transferat, alegere, impusă după afirmarea
principiului naţionalităţilor şi al dreptului popoarelor la autodeterminare, care reprezintă manifestarea de voinţă a persoanelor care locuiesc pe teritoriul transferat
de a-şi alege cetăţenia unuia din cele două state, deoarece în trecut se aplica regula potrivit căreia persoanele aflate pe teri toriul anexat deveneau ipso facto
cetăţeni ai statului respectiv;
•transferul sau strămutarea, se realizează pe baza convenţiilor încheiate între state, conform cărora populaţia transferată dobândeşte cetăţenia statului pe
teritoriul căruia este deplasată, ele putând opta pentru cetăţenia unuia dintre cele două state; de exemplu, în urma războaielor s-a făcut, fără consimţământul
populaţiei, transfer de populaţie între Grecia şi Turcia în urma Tratatului de la Lausanne din 1923, sau transferul populaţiei de origine germană din Polonia şi
Cehoslovacia în 1945-1946.
•acordarea sau naturalizarea stricto sensu dobândirea cetăţeniei se face la cererea persoanei interesate, de către organul competent al statului respectiv;
•cetăţenia de onoare, se conferă cetăţeanului unui stat, pentru merite deosebite faţă de umanitate sau faţă de statul care o conferă.

•X.1.2. Moduri de pierdere a cetăţeniei

•Pierderea cetăţeniei, conform legilor diferitelor state, are loc în următoarele cazuri:
•prin renunţare, se face printr-o cerere expresă, în formă autentică, de către persoana interesată;
•de regulă se face de către persoana care doreşte să dobândească cetăţenia altui stat care nu permite dublă cetăţenie;
•are efect strict personal, nu produce efecte asupra celorlalţi membrii ai familiei;
•prin retragere, se face în mod excepţional;
•se face printr-o hotărâre judecătorească, sau în unele ţări, prin actul unei autorităţi executive, pe baza aplicării legii interne; •are
caracterul unei sancţiuni;
•asemenea măsură se ia împotriva unui cetăţean cu domiciliul în străinătate care:
•a adus atingere siguranţei naţionale a statului de origine, sau a săvârşit fapte grave împotriva acestuia,
•sau în cazul în care a obţinut în mod fraudulos cetăţenia,
•retragerea cetăţeniei nu se poate aplica persoanelor care au dobândit-o prin naştere;
•nu produce efecte asupra membrilor de familie a persoanei în cauză;
•în alte ţări legea prevede retragerea automată a cetăţeniei în anumite cazuri cum ar fi:
•dobândirea unei noi cetăţenii;
•neîndeplinirea unui act obligatoriu, ca refuzul de a reveni în ţară pentru satisfacerea serviciului militar.
•

X.1.3. Bipatridia
•Datorită practicii diferite a statelor în aplicarea principiilor şi modalităţilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei, a par cazurile de bipatridie, pluricetăţeniesau
apatridie, situaţii pe care dreptul internaţional public încearcă să le rezolve şi să le limiteze cât mai mult.
•Dubla cetăţenie este situaţia juridică a unei persoane care are concomitent cetăţenia a două sau mai multe state (pluricetăţenia).
•Bipatridia:
•este o excepţie de la regimul normal al cetăţeniei;
•apare ca urmare a reglementărilor diferite din legislaţia unor ţări cu privire la modul de dobândire sau de pierdere a cetăţeniei;
•apare în următoarele situaţii;
•un copil născut pe teritoriul unui stat care aplică principiul jus loci/ solli, din părinţi cetăţeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis;
•în cazul adopţiei de către un străin, dacă statul al cărui cetăţean este copilul adoptat nu consimte la renunţarea la cetăţenie, iar statul adoptatorului îi acordă
copilului/adoptatului cetăţenia sa;
•în cazul căsătoriei cu un străin, dacă după legislaţia ţării sale femeia nu-şi pierde cetăţenia prin căsătorie, iar conform legislaţiei statului al cărui cetăţean este soţul,
soţia dobândeşte automat cetăţenia acestuia;
•în cazul în care o persoană dobândeşte cetăţenia altui stat fără a fi renunţat la cetăţenia originară.
•deşi în principiu, este o situaţie juridică avantajoasă/favorabilă bipatridului, în anumite situaţii, bipatridia, poate duce la complicaţii în statutul juridic al
persoanei bipatride, precum şi la unele conflicte de interese între statele al căror cetăţean este, cum ar fi de exemplu:
•când bipatridul îşi schimbă domiciliul dintr-un stat în altul, atât cât privesc drepturile, cât şi obligaţiile acestuia;
•când se pune problema exercitării protecţiei diplomatice de către statele al căror cetăţean este.
• pentru a evita asemenea situaţii, pe plan internaţional s-au desfăşurat conferinţe.
•Aceste preocupări de reducere a cazurilor de bipatridie, au debutat cu Conferinţa de la Haga din anul 1930, care stabilea că:
•persoanele cu dublă cetăţenie să aibă posibilitatea de a opta pentru una dintre acestea;
•iar când o persoană dobândeşte o nouă cetăţenie, să piardă automat cetăţenia anterioară.
•Convenţia privind reducerea cazurilor de pluricetăţenieşi privind obligaţiile militare în cazul pluricetăţeniei, adoptată de consiliul Europei, la 6 mai 1963, şi
modificată prin Protocolul din 24 noiembrie 1977, prevede:
•cetăţenii care obţin cetăţenia altui stat pierd cetăţenia anterioară;
•persoanele cu două sau mai multe cetăţenii pot renunţa la una din ele cu permisiunea statului la a cărui cetăţenie se renunţă;
•statul nu poate refuza cererea de renunţare la cetăţenia sa de către persoana cu dublă cetăţenie care are reşedinţa sa obişnuită în afara teritoriului său;
•persoanele cu dublă cetăţenie îndeplinesc obligaţiile militare numai în statul în care au reşedinţa în mod obişnuit;
•dacă locuiesc într-un stat terţ, a cărui cetăţenie nu o au, pot opta pentru îndeplinirea obligaţiilor militare în unul din statele ai căror cetăţeni sunt.
•Articolul 8 al Tratatului de la Maastricht, a introdus cetăţenia Uniunii Europene, care nu este o situaţie clasică de bipatridieşi nu este supusă restricţiilor consacrate
de dreptul internaţional, deoarece cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci o completează prin conferirea de drepturi specifice, cum sunt:
•libera circulaţie şi dreptul de şedere în spaţiul UE;
•dreptul de protecţie din partea tuturor membrilor UE,
•dreptul de a se adresa instituţiilor comunitare şi altele;
•precum şi obligaţia generală:
•de a respecta dreptul comunitar;
•şi legile statelor membre ale UE.
•X.1.4. Apatridia
•Este situaţia inversă bipatridiei, adică când anumite persoane nu au nici o cetăţenie sau îşi pierd cetăţenia fără a deveni cetăţeni ai altui stat, după mecanisme
similare cu cele care dau naştere bipatridiei, dar care acţionează în sens invers.
•Termenul de apatrid, este de origine greacă şi înseamnă o persoană fără patrie.
•Apatridia este o situaţie anormală, care apare ca urmare a unor conflicte de legi negative. Astfel:
•copiii născuţi din părinţi cetăţeni au unui stat, care în materia cetăţeniei aplică principiul jus soli pe teritoriul unui stat ce aplică principiul jus sanguinis, vor fi apatrizi;
•vor deveni apatrizi şi copiii născuţi din părinţi apatrizi pe teritoriul unui stat unde se aplică regula jus sanguinis: Franţa, Italia etc.;
•prin căsătoria unei femei cu un străin , dacă aceasta pierde cetăţenia ţării sale fără să fi putut dobândi cetăţenia soţului;
•sau prin adopţie, când legislaţia statului adoptatului prevede pierderea cetăţeniei în această situaţie, iar aceea a statuluiadoptatorului nu-i acordă cetăţenia; •sau
ca rezultat al unei condamnări sau al unui act al puterii supreme, prin care se retrage cetăţenia.
•Cum am spus mai sus, apatridul nu are obligaţii derivând din statutul de cetăţean, fiind în acelaşi timp:
•lipsit de protecţia pe care statul o datorează cetăţenilor săi,
•precum şi de unele drepturi, între care cele politice,
•nu are nici garanţia unui statut personal propriu, putând fi expulzat sau supus unor discriminări, •dar
are drepturi:
•pot dobândi proprietăţi mobiliare şi imobiliare;
•acces în faţa tribunalelor;
•drept de exercitare a unei profesii;
•de a contracta căsătorii;
•acces la învăţământ şi la recunoaşterea diplomelor;
• la libera circulaţie pe teritoriul ţării;
•dreptul de a nu fi expulzaţi decât pentru motive de securitate naţională sau de ordine publică; •dreptul
de a fi naturalizaţi etc.;
•li se recunoaşte protecţia proprietăţii intelectuale;
•repartizarea generală a produselor alimentare în caz de penurie,
•învăţământul primar; •asistenţă
şi ajutor public;
•sarcini fiscale etc.
•Tot Conferinţa de la Haga din anul 1930, s-a preocupat mai ales de reducerea cazurilor de apatridie, deoarece aceste persoane se află în
situaţia de a fi lipsite de protecţia de care se bucură în mod normal cetăţenii unui stat.
•Astfel, sub egida ONU au fost adoptate două convenţii cu privire la apatrizi; prima în anul 1954, Convenţia referitoare la statutul apatrizilor,
care a definit termenul de apatrid ca fiind „o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisant al său prin aplicarea legislaţiei
sale”, şi care stabileşte:
•obligaţia generală a acestora de a se conforma, legilor şi regulamentelor din ţara unde se găsesc;
•creează un regim juridic al apatrizilor corespunzător unui tratament uman similar cu cel al refugiaţilor, ori cu al străinilor;
•şi a doua din 30 august 1961, Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie care prevede:
 •
•obligaţia statelor de a acorda cetăţenia persoanelor născute pe teritoriul lor, cu posibilitatea impunerii anumitor condiţii prin legile interne;
•copilul dobândeşte la naştere cetăţenia mamei sale, dacă se naşte pe teritoriul statului al cărui cetăţean este mama sa;
•copilul abandonat este considerat că s-a născut pe teritoriul statului în care a fost găsit;
•copilul poate, în anumite condiţii, să dobândească cetăţenia statului al cărui cetăţean este unul dintre părinţi, chiar dacă s-a născut pe teritoriul altui
stat;
•persoanele nu pot fi private de cetăţenia lor dacă prin aceasta ele devin apatrizi;
•interdicţia de a priva o persoană de cetăţenia sa pe motive de rasă, etnice, religioase sau politice.
•Conform Rezoluţiei Adunării generale a ONU, nr. 32748XXIX)/10.12.1974, trebuie să precizăm că începând din anul 1974, Înaltul Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, îndeplineşte şi funcţiile prevăzute de Convenţia din anul 1961.
•X.2. Regimul juridic al străinilor
•Persoanele fizice care se află pe teritoriul unui stat fără să aibă cetăţenia acestuia, însă posedă cetăţenia altui stat sau este fără
cetăţenie, sunt asimilate noţiunii de străin; şi refugiaţii sunt asimilaţi noţiunii de străin.
•Străinii beneficiază de anumite drepturi şi obligaţii pe perioada cât se află pe teritoriul unui stat. Totalitatea acestor drepturi şi
obligaţii prevăzute de legislaţia unui stat pentru străinii aflaţi pe teritoriul său alcătuiesc condiţia sau regimul juridic al străinului.
X.2.1. Forme / Tipuri de regimuri
•Practica internaţională cunoaşte următoarele tipuri / forme de regimuri juridice aplicabile străinilor:
•regimul naţional, conform căruia un stat acordă străinului:
•drepturile civile de care se bucură cetăţeanul statului respectiv;
•cu excepţia drepturilor politice:
•dreptul de a alege şi de a fi ales,
•dreptul de a ocupa funcţii publice;
•totodată aceste drepturi acordate pot fi limitate de către stat pentru motive de securitate;
•nu pot avea obligaţii specifice cetăţeanului, adică satisfacerea stagiului militar pe teritoriul statului în care se află;
•regimul special, conform căruia se acordă străinilor drepturile prevăzute în legi naţionale sau într-un tratat internaţional, în domenii determinate, precum cel diplomatic sau consular.
•regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, prin care se acordă străinilor, cetăţeni ai unui stat, pe bază de acorduri internaţionale:
•drepturi cel puţin egale cu acelea acordate cetăţenilor oricărui stat terţ;
•acest regim vizează în principiu:
•unele drepturi economice şi sociale;
•şi se acordă pe bază de reciprocitate,
•regimul reciprocităţii ( internaţional standard of treatment ), sau tratament minim reciproc, în temeiul căruia cetăţenii unui stat A se bucură pe teritoriul statului B de regimul
aplicat de statul A cetăţenilor statului B;
•acest regim este convenit prin convenţii bilaterale;
•vizează în principiu:
•unele drepturi economice şi sociale;
•drepturi de intrare şi de şedere pe teritoriul altui stat;
•mai puţin drepturile şi libertăţile fundamentale, în care se aplică regimul general al nediscriminării.
•regimul mixt, care constă în combinarea regimului naţional cu cel al clauzei naţiunii celei mai favorizate,
• De reţinut, un principiu de bază din practica statelor că, indiferent de forma regimului juridic adoptat, străinul, nu poate avea drepturi mai mari decât cele recunoscute prin lege
cetăţenilor statului de reşedinţă.
•Indiferent de regimul de care se bucură străinii pe teritoriul statului de reşedinţă, aceştia au obligaţia:
•de a respecta legile şi reglementările statului pe care se găsesc,
•de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acelui stat,
•de respect şi loialitate faţă de statul de reşedinţă.

•X.2.2. Modalităţi de întrerupere a şederii în ţară a unor cetăţeni străini

•În anumite situaţii, statul rezident prin anumite modalităţi poate decide încetarea prezenţei străinilor pe teritoriul său; modalităţile uzitate în acest sens sunt: expulzarea şi extrădarea.
•X.2.2.1. Expulzarea
•Expulzare în dreptul internaţional, este actul prin care un stat obligă un străin să părăsească, într-un timp determinat sau imediat, teritoriul său, cu
interdicţia de a reveni.
•Dreptul de expulzare al statelor decurge din suveranitatea lor şi se aplică numai străinilor nu şi propriilor cetăţeni.
•Totodată acest drept nu se aplică străinului căruia statul respectiv i-a acordat azil.
•Expulzarea este un act administrativ, reglementat de legislaţia internă a statelor.
•Statul care adoptă măsura expulzării unui străin nu trebuie să facă motivaţia respectivă. Pot fi expulzaţi şi diplomaţii sau consulii care au fost declaraţi, în
prealabil, persona non grata, şi dacă refuză să părăsească teritoriul statului de reşedinţă în timpul definit în acest scop.
•Dreptul internaţional public reglementează unele aspecte ale expulzării, astfel, avem:
•Declaraţia universală a Drepturilor Omului în art. 9, precizează că „nimeni nu poate fi … expulzat în mod arbitrar”;
•Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, din 1966, în art.13, stabileşte că „ un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat … nu
poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să
aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă,
ori de către una sau mai multe persoane desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.”
•Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului în art. 3, precizează că „nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, din
teritoriul al cărui resortisant este” şi în art. 4, că „nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este.”
•Protocolul nr.7 al aceleaşi Convenţii, în art. 1, stabileşte că „ Un străin care locuieşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei
decizii luate conform legii şi trebuie să aibă posibilitatea să evidenţieze motivele care militează contra expulzării sale, să ceară să se examineze cazul său şi să
apară în acest scop în faţa autorităţii competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de această autoritate. Un străin poate fi expulzat înaintea
exercitării drepturilor enumerate când această expulzare este necesară în interesul ordinii publice sau este bazată pe motive de securitate naţională.
•X.2.2.2. Extrădarea
•Instituţia extrădării intră în practica generală a statelor în sec. al XVIII-lea, sfera sa de cuprindere fiind limitată la transferarea
condamnaţilor la muncă silnică şi a dezertorilor.
•Conform Dicţionarului de drept internaţional public, extrădarea este „ actul prin care un stat remite altui stat un individ urmărit sau
condamnat pentru o infracţiune la legile ţării reclamante.”
•Este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală internaţională, care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal din domeniul suveranităţii juridice a unui stat în domeniul suveranităţii juridice a celuilalt stat, fiind consecinţa
principiului teritorialităţii legii penale.
•
•Este un act care se bazează pe colaborarea internaţională în ce priveşte asistenţa juridică între state, şi care se acordă pebaza
acordurilor internaţionale, de regulă bilaterale, dar şi pe baza legilor naţionale.
•Extrădarea se poate realiza:
•la cererea statului interesat,
•poate fi acceptată sau refuzată de statul solicitat.
•Extrădarea se acordă pentru:
•infracţiuni internaţionale, care sunt fapte penale foarte grave, incriminate în condiţii similare în mai multe state, dintre care
menţionăm:
•terorismul,
•pirateria maritimă,
•pirateria aeriană,
•traficul de stupefiante etc.
•genocidul,
•crime contra umanităţii,
•crima de apartheid,
•criminalii de război.
•În concluzie, putem spune că, extrădarea se realizează:
•pe bază de reciprocitate; şi chiar şi în lipsa unor convenţii speciale în care să se menţioneze expres obligaţia de extrădare;
•pe baza unor convenţii internaţionale, de regulă convenţii bilaterale de asistenţă juridică, sau convenţii multilaterale;
•în temeiul unor dispoziţii din legea internăa statului care acordă extrădarea.
•Deşi, în dreptul internaţional, nu există norme unanim recunoscute privind regulile de fond şi de formă ale extrădării, totuşi vom
încerca să menţionam câteva condiţii de fond ale extrădării care sunt considerate principale:
•principiul dublei incriminări, adică fapta să fie prevăzută ca infracţiune în legislaţia ambelor state;
•principiul specialităţii, adică persoana extrădată să nu fie judecată pentru o altă infracţiune decât pentru cea pentru care a fost
cerută;
•persoana extrădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost extrădată;
•neextrădarea propriilor cetăţeni precum şi a persoanelor care au comis infracţiuni politice.
• În România nu pot fi extrădate persoanele care au obţinut dreptul de azil în acest stat, şi nici persoanele fără cetăţenie domiciliate pe
teritoriul român.
•Am văzut că statele ca şi în cazul expulzării, nu îşi extrădează proprii cetăţeni.
•O inovaţie în acest sens a adus Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, care consacră instituţia remiterii
autorilor crimelor date în competenţa Curţii.
 •Remiterea este actul de predare a autorilor către Curte, spre deosebire de expulzare care este definit de acelaşi document ca fiind
actul de predare a autorilor către alt stat.
X.2.3. Dreptul de azil
•Acest drept a fost proclamat în 1789 de revoluţia burgheză din Franţa, şi recunoscut mai târziu şi de celelalte state.
•Deoarece este caracterizat ca un act pacifist şi umanitar, dreptul de azil trebuie respectat de către toate statele.
•Dreptul de azil, este prerogativa unui stat suveran de a acorda dreptul de intrare şi de stabilire pe teritoriul său a unor persoane străine, cetăţeni ai altor state
sau apatrizi urmăriţi pentru activitatea lor politică, ştiinţifică, religioasă, etc.,( ce nu sunt în concordanţă cu ordinea de drept a statului respectiv). Acesta este
azilul teritorial.
•Acest drept este consacrat de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, astfel:
•„ În caz de persecuţie, orice persoană are dreptul să caute azil şi să beneficieze de azil în alte ţări”, sub rezerva că acest drept nu poate fi invocat în caz
de urmărire pentru o infracţiune de drept comun sau pe acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
•Această instituţie a azilului este abordată din două puncte de vedere, şi anume:
•din punctul de vedere al statului care acordă acest statut,
•acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept exclusiv al statului, un drept suveran,
•la baza acordării lui stau raţiuni de drept umanitar, de aceea acordarea lui este apreciată ca un act amical în relaţiile dintrestatul care acordă şi cel al cărui
cetăţean este azilantul,
•statul solicitat nu este obligat să răspundă favorabil la cererea de azil, cerere care poate fi refuzată,
•după acordarea azilului, statul respectiv trebuie să se comporte faţă de azilant, conform principiilor generale de drept internaţional şi convenţiilor
internaţionale referitoare la drepturile străinilor la care este eventual parte.
•din punctul de vedere al persoanei /individului care îl solicită:
•dreptul de a solicita azil este considerat ca drept fundamental al omului, prevăzut în art.14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
•dreptul de azil nu este un drept exclusiv al persoanei care îl solicită.
•Spre deosebire de azilul teritorial, unele state practică o formă particulară în relaţiile dintre statele latino-americane, şi anume azilul diplomatic, care constă în
primirea şi protecţia acordată în localurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetăţeni ai acestui stat urmăriţi de propriile autorităţi sau
a căror viaţă este în pericol din cauza unor evenimente interne.
•Azilul diplomatic nu este recunoscut ca instituţie juridică, nefiind consacrat în dreptul internaţional.
•El a fost practicat în calitate de cutumă locală ori pe bază de convenţii internaţionale între unele state latino-americane conform Convenţiei de la Havana din anul
1928, şi Convenţiei de la Caracas din anul 1954.

•X.3. Statutul refugiaţilor

•X.3.1. Refugiaţii
•În dreptul internaţional, refugiat, este persoana fizică care, ca urmare a evenimentelor de război sau a regimului instaurat în unele state, a fost obligată să
părăsească teritoriul statului pe care îşi avea domiciliul permanent, fără să renunţe la cetăţenie sau să o piardă.
•Definiţia refugiatului dată de Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor din anul 1951 şi de Protocolul său adiţional di n anul 1967, este:
•„ persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă laun grup social sau opinie politică se găseşte în
afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară”.
•
•Această situaţie a apărut după primul război mondial, şi numărul refugiaţilor a crescut, datorită instaurării unor regimuri de opresiune, fasciste sau comuniste.
•Primul război mondial a lăsat în urma lui 1,5 milioane de refugiaţi şi persoane strămutate. În anul 1921, Liga Naţiunilor la numit pe Fridjof Nansen Înalt Comisar
pentru Refugiaţi.
•Graţie, „paşaportului Nansen”, care a fost primul document de călătorie pentru refugiaţi, mii de persoane au avut posibilitatea să se întoarcă acasă sau s ă se
stabilească în alte ţări.
•Paşaportul Nansen, este paşaportul creat sub auspiciile Societăţii naţiunilor pentru a se dovedi identitatea refugiaţilor care nu mai puteau recurge la serviciile
statului pe care îl părăsiseră.
•Acest paşaport acorda titularului său dreptul de a rămâne în ţara care l -a emis, având deplina libertate de circulaţie.
•Oficiul Naţional Nansen pentru refugiaţi a fost dizolvat în anul 1936.
• Evenimente precum războiul greco-turc, din anul 1922, au generat sute de mii de refugiaţi a căror situaţie, s-a rezolvat în mare parte, graţie activităţii Ligii
Naţiunilor şi a lui Nansen, motiv pentru care acesta a primit premiul Nobel pentru pace.
•Convenţia referitoare la statutul de refugiat din 1951, stabileşte obligaţia refugiaţilor de a se conforma legilor, regulamentelor şi
măsurilor pentru menţinerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat, iar statele – părţi să acorde refugiaţilor
următorul statut:
•statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde îşi are domiciliul sau, dacă nu are domiciliu, de legea statului în
care îşi are reşedinţa;
•egalitatea între refugiaţi şi străini, în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri mobile şi imobile;
•protecţia dreptului de autor, a proprietăţii industriale, a invenţiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică, acordată în mod egal în
raport cu cetăţenii statului de reşedinţă;
•accesul la instanţele judecătoreşti pe teritoriul tuturor statelor părţi la Convenţie, beneficiază de acelaşi tratament ca oricare
cetăţean, inclusiv asistenţă juridică şi scutire de „cautiojudicatumsolvi”( sumă de bani pe care străinii reclamanţi într-un proces,
trebuia să o depună ca garanţie, în cazul în care acţiunea le-ar fi respinsă şi ei ar fi fost obligaţi la cheltuieli de judecată şi alte daune);
•un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află refugiaţii şi în ceea ce priveşte exercitarea unor profesiuni remunerate,
dreptul la o locuinţă, la învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii şi a asigurărilor sociale, ca şi diverse măsuri administrative.
•Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi –ICNUR-UNHCR- este cea mai importantă instituţie care are ca obiect de activitate situaţia
refugiaţilor, creat în 14 decembrie 1950 şi funcţionând din 1 ianuarie 1951.
•Din punctul de vedere al statelor pe teritoriul cărora se găsesc refugiaţii, acestea pot solicita sprijin financiar şi logistic UNNUR – UNHCR,
pentru desfăşurarea unor programe de asistenţă destinate refugiaţilor.
•În România regimul juridic al refugiaţilor este reglementat de legea nr.46 din 4 iulie 1991, şi de legea nr.15 din 2 aprilie 1996 privind
statutul şi regimul refugiaţilor în România.
• În concluzie putem spune că:
•pe baza unor hotărâri adoptate legal, expulzarea poate opera şi în cazul refugiaţilor,
•refugiatul nu poate fi expulzat într-un stat în care viaţa şi libertatea lui sun puse în pericol din motive:
 •rasiale,
•religioase,
•Naţionale,
•apartenenţă la un grup social sau
•pentru motive politice.
•cel mai important drept de care se bucură refugiaţii se referă la:
•non- refoulement, adică, la nereturnarea acestora.
•X.3.2. Persoanele strămutate
•În timpul celui de al doilea război mondial, milioane de oameni din ţările ocupate de Germania au fost deportaţi şi duşi la muncă forţată.
•Aceste persoane deportate au fost denumite persoane strămutate.
•Prin convenţii între URSS, Anglia, SUA din anul 1945 şi URSS, Franţa din anul 1945, statele respective s-au obligat să asigure repatrierea
tuturor persoanelor strămutate.
•Prin rezoluţii ale Adunării Generale din 1946 s-a stabilit obligaţia repatrierii grabnice a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate.
•Astfel, s-a creat Organizaţia internaţională pentru problemele refugiaţilor, in anul 1947, pe lângă ONU, dar ea nu s-a bucurat de mare
ecou, ceea ce a dus la crearea în anul 1950 (1951) a Înaltului Comisariat al ONU pentru refugiaţi.
 CAPITOLUL XI
SPAŢIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
•XI.1. Teritoriul de stat
•Prin teritoriu de stat, înţelegem spaţiul geografic supus suveranităţii unui stat, care constituie cadrul natural în care un popor sau o naţiune îşi exercită dreptul la
autodeterminare.
•Teritoriul de stat este stabil, adică este locuit de o colectivitate socială permanentă şi este limitat, fiind cuprins între limite precise şi fixe, între frontierele statului.
•Totodată, teritoriul unui stat cu toate părţile sale componente: solul, subsolul, apele şi spaţiul aerian deasupra solului şi apelor, iar în cazul statelor învecinate cu Artica şi
sectoarele polare ale acestui continent, se află sub puterea exclusivă a acelui stat ce exercită prerogativele supremaţiei/suveranităţii, teritoriale.
•Statele au obligaţia de a respecta teritoriul celorlalte state, adică tocmai principiul integrităţii teritoriale a statelor.

•XI.1.1. Delimitarea teritoriului de stat

•Frontierele statelor sunt linii reale sau imaginare prin care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile altor state şi se delimitează competenţa teritorială a statului.
•Aceste pot fi clasificate după aliniamentele pe care se stabilesc şi din punctul de vedere al componentelor teritoriului.
•Din punctul de vedere al aliniamentelor avem:
•frontiere orografice sau naturale, care se stabilesc ţinându-se seama de anumite particularităţi ale formelor de relief ca: albia unor râuri sau fluvii, creasta sau baza
munţilor, fluvii, văi sau litoral;
•frontiere geometrice sau artificiale, sunt linii drepte, trasate între anumite puncte care despart teritoriile a două state;
•frontiere astronomice, sunt cele care urmează paralelele sau meridianele globului pământesc;
•Din punctul de vedere al componentelor teritoriului, avem:
•frontiere terestre, sunt cele care despart uscatul între două state, şi pot avea linia crestelor munţilor, mijlocul văilor, în funcţie de particularităţile terenului, sau pot fi
stabilite în linie dreaptă, geometric sau astronomic;
•frontiere fluviale, în general sun stabilite pe linia celor mai mari adâncimi ale fluviului – talveg – ce desparte teritoriul a două state, iar în cazul apelor navigabile şi a lacurilor
sau a mărilor închise, linia de frontieră este linia mediană a apei;
•frontiera aeriană, este cea care desparte/separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare imaginare care pornesc de pe frontierele terestre, fluviale şi maritime
până la limita inferioară a spaţiului cosmic.; nu este reglementat limita în înălţime a acestor frontiere şi de unde începe spaţiul extraatmosferic.
•De reţinut, că această operaţiune de stabilire a frontierelor statelor este foarte importantă pentru relaţiile dintre statele vecine, şi implică două operaţiuni, şi anume:
•delimitarea frontierei, care constă în fixarea liniei de frontieră între două state, care este descris într-un tratat încheiat între ele şi prevăzut şi în hărţile topografice, şi
anexate la tratat;
•demarcarea frontierei, care constă în trasarea frontierei la faţa locului prin implantarea semnelor de frontieră.
•Frontierele, din punct de vedere juridic, se stabilesc:
•prin acorduri încheiate între statele vecine,
•prin tratate care au marcat sfârşitul unor conflicte militare,
•uneori şi prin hotărâri arbitrare sau ale jurisdicţiei internaţionale cu caracter permanent .
•XI.1.2. Elementele teritoriului de stat
•XI.1.2.1. Spaţiul terestru
•Partea terestră, reprezintă partea de uscat a teritoriului de stat şi cuprinde solul şi subsolul până la limita la care au acces mijloacele tehnice moderne.
•Spaţiul terestru, poate fi alcătuit:
•dintr-o singură întindere terestră, cu dimensiuni variabile, continentale, cvasicontinentale;
•din mai multe spaţii terestre separate între ele:
•fie de teritoriile altor state (teritorii enclavate, cum a fost Pakistanul alcătuit din două teritorii separate: Pakistanul de Vest, în valea fluviului Indus, şi
Pakistanul de Est, în delta fluviilor Gange şi Brahmaputra, care a devenit independent sub denumirea de Bangladesh.
•Fie de apă, cum sunt statele alcătuite din mai multe insule, denumite şi state arhipelag.
•De regulă, frontierele terestre între statele vecine de stabilesc prin tratate.
•XI.1.2.2. Spaţiul acvatic
•Teritoriul acvatic al statelor este alcătuit din:
a. Apele interioare
•La rândul lor, apele interioare sunt alcătuite din:
•apele interioare nemaritime, care cuprind:
•cursurile de apă ca fluvii, râuri, este alcătuit din:
•cursurile de apă situate în întregime pe teritoriul unui stat,
•cele care formează frontiera dintre două , se numesc ape contigue,
•iar când traversează teritoriile mai multor state, se numesc ape succesive,
•cele care traversează frontierele mai multor state, cum sunt fluviile internaţionale, au un regim juridic internaţional stabilit prin tratate de statele
riverane, •apele interioare, care fac parte din teritoriul statului pe care sunt situate, se află sub suveranitatea teritorială a acestuia, statul stabilind
regimul utilizării lor.
•lacurile,
•canalele, mai puţin cele cu regim internaţional, respectiv: Kiel, Panama şi Suez,
•Canalele care sunt ape naţionale:
•Canalul Dunăre-Marea Neagră şi
•Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari.
•apele interioare maritime, sunt apele situate între ţărm şi liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială, inclusiv golfurile interioare şi apele porturilor, acestea cuprind:
•mările interioare:
•sunt înconjurate de teritoriul aceluiaşi stat, de ex: Marea Aral,
•sau cele ale căror ţărmuri şi comunicare cu marea liberă sunt pe teritoriul unui singur stat, de ex. Marea Albă, Marea de Azov,
•regimul lor este stabilit exclusiv de către statul respectiv.
•golfurile şi băile, care au :
•deschidere spre mare mai mică de 24 mile marine;
•şi cele care au deschidere mai mare, dar din considerente de ordin istoric (datorită importanţei lor economice sau pentru securitatea statului riveran)au fost
declarate de către statele respective ca fiind ape interioare, de ex. golful Bristol, Biscaya, Mexic aparţine Marii Britanii, golful Hudson aparţine Canadei, golful
Granvilleaparţine Franţei,
•suprafaţa se măsoară între linia refluxului de-a lungul ţărmului şi linia dreaptă care uneşte liniile refluxului punctelor de intrare naturale,
•apa porturilor, cuprinse între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile permanente ale portului, cele mai avansate spre larg sunt ape interioare, aflate sub deplina suveranitate a
statului riveran.
•rada porturilor,este apa din jurul unui port unde ancorează navele care aşteaptă să intre sau să iasă din port, sau pentru a fi încărcate sau
descărcate; • pentru a fi apă maritimă interioară, rada trebuie să fie în întregime în marea teritorială;
 •de regulă, apele radei nu depăşesc distanţa de două mile marine de la apele porturilor.
•apele maritime aflate între linia ţărmului şi linia de bază a mării teritoriale, atunci când acestea nu coincid , este cazul în care ţărmul prezintă crestături adânci, sau când
există un şir de insule de-a lungul ţărmului, în imediata apropiere a acestuia:
•se foloseşte metoda liniilor drepte care leagă puncte corespunzătoare pentru trasarea liniei de bază a mării teritoriale.
•regimul juridic al apelor maritime interioare este stabilit de statul căruia aparţin, ţinând cont şi de reglementările internaţionale referitoare la ape, iar statul riveran are competenţă
jurisdicţională, penală şi civilă asupra navelor comerciale străine, spre deosebire de navele de stat care nu desfăşoară activităţi comerciale şi care nu sunt supuse jurisdicţiei statului
riveran.
•navele militare beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă şi penală, dar nu pot intra în apele maritime interioare decâtcu aprobarea statului riveran, cu excepţia navelor militare care
sunt în pericol datorită furtunii sau sunt avariate; totodată ele nu pot fi percheziţionate, confiscate sau sechestrate;
•în unele porturi, cum sunt cele militare şi cele destinate cabotajului, accesul navelor străine poate fi limitat.
b. Marea teritorială
•Apele teritoriale sau marea teritorială este fâşia de mare, de o anumită lăţime -până la 12 mile marine -situată de-a lungul litoralului unui stat, dincolo de liniile de bază.
•Linia de bază de la care se măsoară lăţimea de 12 mile marine a mării teritoriale, se constituie din linia celui mai mare reflux de-a lungul coastei, iar unde este cazul, liniile care
unesc punctele cele mai avansate spre larg ale insulelor, stâncilor, sau ale altor formaţiuni terestre din apropierea ţărmului şi instalaţiilor permanente cele mai avansate ale
porturilor.
•Marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian se află sub suveranitatea deplină a statului riveran, fiind supusă legilor, regulamentelor şi jurisdicţiei statului riveran.
•Deosebirea faţă de apele maritime interioare constă în dreptul de trecere inofensivă a navelor comerciale străine.
•Lăţimea mării teritoriale, este de până la 12 mile marine.
•Radele porturilor, sunt considerate că fac parte din marea teritorială, dacă servesc în mod obişnuit încărcării, descărcării şi ancorării navelor, atunci când se află în întregime sau
parţial dincolo de limita exterioară a mării teritoriale.
•Fundurile marine care pot rămâne descoperite în timpul refluxului, şi se află, în întregime sau parţial, la o distanţă de continent sau o insulă care nu depăşeşte lăţimea mării
teritoriale, au propria lor mare teritorială a cărei linie de bază este linia refluxului la aceste funduri marine.
•Delimitarea mării teritoriale între statele vecine, care au ţărmuri adiacente sau faţă în faţă, se realizează prin acord, de regulă prin linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe
egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state.
•Atât liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale precum şi liniile de delimitare între statele vecine sunt indicate prin hărţi maritime, cu obligaţia statului riveran de a
asigura publicitatea acestora şi de a depune câte un exemplar la Secretariatul General al Naţiunilor Unite.
•De regulă, frontierele maritime se stabilesc prin legislaţia internă a statelor riverane.
•Convenţia din anul 1982 de la Montego-Bay, asupra dreptului mării, stabileşte reguli privind trecerea prin marea liberă a navelor străine. Cabotajul -este transportul maritim, fluvial
sau aerian, de pasageri sau mărfuri,între puncte, adică porturi, aeroporturi, aflate pe teritoriul aceluiaşi stat
•XI.1.2.3. Spaţiul aerian
•Sub aspect juridic distingem:
•spaţiul aerian naţional, al unui stat, care este coloana de aer sau spaţiul aerian, situate deasupra teritoriului terestru şi a mării teritoriale;
•spaţiul aerian internaţional, care este spaţiul aerian de deasupra mării libere, şi cel aflat deasupra zonei economice exclusive şi a platoului continental al unor state, şi
deschis navigaţiei aeriene a tuturor statelor.
•Limitele spaţiului aerian sunt perpendicularele ridicate pe frontierele terestre şi acvatice; în înălţime, spaţiul aerian se întinde până la limita unde începe
spaţiul cosmic –100 -110 km.
•Prin Convenţia internaţională privind navigaţia aeriană, de la Paris din 1919, precum şi prin Convenţia privind aviaţia civilă internaţională de la Chicago, din
17 decembrie 1944, a fost consacrată suveranitatea statului asupra spaţiului aerian corespunzător teritoriului terestru şi ac vatic.
•Cele cinci libertăţi ale aerului, care s-au impus în practica internaţională, reprezintă:
•Primele două libertăţi reprezintă drepturi de tranzit, acestea sunt:
•dreptul de a traversa teritoriul fără a ateriza;
•dreptul de a ateriza pentru raţiuni necomerciale;
•iar celelalte trei, reprezintă drepturile de trafic, acestea sunt:
•dreptul de a debarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri, îmbarcate pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava;
•dreptul de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri, cu destinaţia spre teritoriul oricărui alt stat contractant şi dreptul de a debarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri
provenind din teritoriul oricărui alt stat contractant;
•dreptul de a îmbarca corespondenţă şi mărfuri cu destinaţia spre teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava.
•XI.1.2.3.1. Regimul spaţial aerian al României
•Regimul juridic al spaţiului aerian român şi al navigaţiei aeriene este stabilit prin Codul aerian din 1953, prin legi interne şi convenţii internaţionale la care România este
parte.
•Spaţiul aerian român este împărţit în trei zone:
•spaţiul de circulaţie aeriană destinat navigaţiei;
•zone rezervate pentru lucru aerian;
•zone interzise circulaţiei aeriene.
•Tratatul privind Cerul Deschis, de la Helsinki din martie 1992, ratificat de România în 1994, stabileşte regimul de Cer deschis pentru executarea zborurilor de observare de
către statele-părţi asupra teritoriilor altor state-părţi, stabilind drepturi şi obligaţii pentru fiecare dintre acestea în concordanţă cu angajamentele asumate în cadrul OSCE.
•XI.1.2.4. Fluviile şi canalele maritime internaţionale
•XI.1.2.4.1. Fluviile internaţionale
•Fluviile internaţionale, sunt ape curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare, fiecare stat
fiind suveran asupra porţiunii de fluviu aflată pe teritoriul său.
•Deosebirea regimului lor de cel al altor ape interioare este libertatea de navigaţie, conform convenţiilor internaţionale.
•Putem clasifica fluviile în:
•fluvii succesive care traversează teritoriul mai multor state, de ex.: Dunărea pentru Germania, Austria, Ungaria, Iugoslavia, România;
•fluvii contigue care separă teritoriile a două state, de ex.: Dunărea între Slovacia şi Ungaria, Dunărea între Iugoslavia şi România, Bulgaria şi România, Rinul între
Germania, Elveţia şi Franţa.
•Primele reglementări în materie:
•Congresul de la Viena din 1815, care stabileşte principii ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene şi noţiunea de fluviu internaţional;
•Conferinţa de la Berlin din 1885 care instituie libertatea de navigaţie pe fluviile Congo şi Niger;
•Tratatul de la Versailles din 1919, prin art.331, s-a reafirmat caracterul de fluvii internaţionale pentru Elba, Oder, Niemenşi Dunăre;
•Conferinţa de la Barcelona din 1921 unde au fost elaborate o convenţie şi un statut privind regimul căilor navigabile de interesinternaţional;
•În America , prin trataste şi acte interne s-a stabilit libertatea de navigaţie pe Amazon.
•Reguli privind navigaţia pe fluviile internaţionale:
•fiecare stat este suveran pe porţiunea din aceste fluvii care se află pe teritoriul său;
•se aplică principiul libertăţii navigaţiei în privinţa navigaţiei;
•numai statele riverane pot reglementa navigaţia pe fluviile internaţionale, în virtutea suveranităţii;
•navele comerciale, pe timp de pace, se bucură de deplina libertate de navigaţie;
•navele militare, vamale şi de poliţie ale statelor neriveranenu au acces pe fluviile internaţionale;
•navele de acest tip ale statelor riverane pot naviga numai în sectorul lor, pentru sectoarele altor state fiind necesară autorizarea;
•statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, pot percepe taxe, au drept de control vamal şi sanitar;
•pentru fluviile internaţionale se formează comisii alcătuite din reprezentanţi ai statelor riverane pentru coordonarea activităţii acestor ţări.
•Regimul juridic al Dunării
•Tratatul de pace de la Paris din 1856, stabileşte regimul juridic general privind navigaţia pe Dunăre, şi împărţea fluviul în două sectoare: Dunărea
fluvială şi Dunărea maritimă, pentru care a fost creată Comisia Europeană a Dunării din care făceau parte: Anglia, Franţa, Pr usia, Sardinia,
Austria, Turcia, Rusia, iar Principatele Române nu făceau parte.
• Conferinţa de pace de la Paris din august 1920-iulie 1921, instituie un regim internaţional pe toată porţiunea navigabilă a Dunării, de la Ulm până
la vărsarea în mare, Pentru cursul superior, de la Ulm până la Brăila, funcţiona Comisia Internaţională a Dunării din care fă ceau parte: Anglia,
Franţa Italia şi statele riverane şi Comisia Europeană a Dunării pentru Dunărea maritimă, de la Brăila până la vărsarea în mare, cu navigaţia pe
braţul Sulina din care făceau parte Anglia, Franţa, Italia şi România.
•Convenţia de la Belgrad din 1948, reglementează regimul actual al navigaţiei pe Dunăre, convenţie încheiată exclusiv între statele riverane, Ea a
creat Comisia Dunării care are sediul la Budapesta.
•Canalul Dunăre-Marea Neagră este un curs de apă navigabil pe o lungime de 2588 de km, situat în întregime pe teritoriul României , aflându-se
sub suveranitatea şi jurisdicţia exclusivă a statului român şi având caracteristică libertatea de navigaţie pentru navele comerci aleşi de călători.
•Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi folosirea durabilă a fluviului Dunărea, a fost semnată la 29 iunie 1994, la Sofia, şi intrată în
vigoare în octombrie 1998, depozitar fiind România. Părţile la această convenţie fiind statele bazinului Dunării, şi nu doa r statele riverane, cu
excepţia R.F.Iugoslavia, şi Uniunea Europeană care este şi membru al Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Dunării, creată prin Convenţie,
şi care are sediul la Viena.
•XI.1.2.4.2. Canalele maritime internaţionale
•Acestea sunt căi maritime de navigaţie artificiale, construite în scopul de a spori posibilităţile de comunicare între zonele maritime sau
oceanice.
•Din punct de vedere al aşezării şi importanţei lor în sistemul căilor maritime, acestea pot fi împărţite în:
•Canale de importanţă internaţională, se află pe teritoriul unuia sau mai multor state, şi prezintă o importanţă deosebită pentru navigaţia
mondială, fiind supuse unui regim juridic deosebit; prin convenţii, se acordă libertatea de navigaţie pentru navele altor state;
•Canale de importanţă naţională sunt cuprinse între frontierele aceluiaşi stat şi nu prezintă prea mare însemnătate pentru navigaţia
internaţională.; ele sunt parte componentă a teritoriului respectiv, de ex. canalul Corint, între Marea Ionică şi Marea Egee.
•Cele mai importante canale sunt:
•Canalul de Suez
•are o lungime de 160 km;
•situat pe teritoriul Egiptului;, între Marea Mediterană şi Marea Roşie, Asia şi Africa;
•leagă drumul cel mai scurt între Europa şi Asia;
•construit în 1859-1869, când Egiptul era sub suzeranitatea Turciei;
•prin declaraţia unilaterală din 24 aprilie 1957, Egiptul recunoaşte toate drepturile şi obligaţiile ce-i revin prin Convenţia de la
Constantinopol din 1888, prin care va asigura libertatea de navigaţie şi va percepe taxe echivalente ce cele fixate în Convenţia din 1936
între guvernul Egiptean şi Companie;
•canalul urma să fie administrat de Autoritatea Canalului de Suez, persoană juridică de drept egiptean, subordonată Ministerului
Comerţului.
•Canalul Panama
•Are o lungime de 81 km şi o lăţime de 100-300 de m.;
•construit în secolul al XX-lea, pe litoralul Columbiei, unind Oceanele Atlantic şi Pacific şi terminat în 1914;
•statutul său a fost stabilit prin convenţii bilaterale;
•istoricul său afirmă lupta dintre SUA şi Anglia pentru dominaţia acestei căi maritime, terminându-se cu recunoaşterea de către Anglia a
dreptului exclusiv al SUA de a controla şi asigura securitatea Canalului;
•după 1999, Canalul urmează să dobândească un regim de neutralitate garantat de către SUA.
 •Canalul Kiel
•are o lungime de 98 km.;
•construit de Germania pe teritoriul său între anii 1885-1895;
•uneşte Marea Nordului cu Marea Baltică;
•până în la Tratatul de la Versailles din 1918, Germania avea drept de folosire exclusivă a acestuia;
•după 1919, el a fost internaţionalizat, stabilindu-se libertatea de navigaţie, pentru toate navele comerciale şi de război ale tuturor statelor care nu se aflau în stare
de război cu Germania;
•în 1936, Germania denunţă tratatul şi elaborează un nou regulament, deschizând Canalul doar pentru navele comerciale speciale, pentru navele de război străine,
fiind necesară o autorizaţie specială;
•Canalul are un regim de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor, din anul 1945.

•XI.2. Dreptul mării

•Marile oraşe-state din secolele XII-XVII, Geneva şi Pisa, Suedia, Danemarca, Spania şi Portugalia promovau şi practicau ideea unui drept de proprietate asupra unor zone întinse ale mărilor la care erau
riverane; iar în secolul XVI, Anglia, Franţa şi Olanda erau exponentele libertăţii de navigaţie, comerţ şi pescuit.
•Marele Hugo Grotius, afirma în lucrarea Mare liberium, (1609) că mările şi oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigaţie, comerţ şi pescuit, iar John Selden, (1635) în lucrarea Mare
Clausum, afirma dreptul de însuşire şi de monopol al Marii Britanii asupra unor zone maritime întinse.
•Conceptele de mare teritorială şi mare liberă se permanentizează în secolele XVIII-XIX; totodată apare criteriul de delimitare a mării teritoriale prin:
•bătaia tunului,
•linia orizontului sau
•criteriul celor trei mile marine.
•Conferinţa de la Haga, din 1907, s-a referit la regulile de purtare a războiului pe mare, iar cea din 1930, tot de la Haga, recunoaşte conceptul de zonă contiguă, în care statul riveran are dreptul să exercite
anumite drepturi speciale cum sunt:
•drepturi vamale;
•drepturi fiscale;
•control sanitar.
•Unele state latino-americane din anul 1945, extind lăţimea mării lor teritoriale la 200 de mile. Iar SUA, prin declaraţia unilaterală a preşedintelui Truman, proclamă, dreptul exclusiv al său asupra platoului
continental.
•Prima conferinţă asupra dreptului mării are loc sub egida ONU în anul 1958, unde sunt adoptate patru convenţii:
•convenţia asupra mării libere;
•a mării teritoriale;
•a platoului continental şi a pescuitului;
•conservării resurselor biologice.
•Conferinţa din decembrie 1982 de la Montego Bay, din Jamaica, a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994, şi conţine 320 de articole şi 9 anexe privind dreptul mării. România prin Legea nr.110 din 10
octombrie 1996 a ratificat această Convenţie.

•XI.2.1. Zone maritime cu regim special

•XI.2.1.1. Zona contiguă
•Este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă de maxim 24 mile marine în larg, măsurată de la liniile
de bază ale mării teritoriale spre larg.
•Din punct de vedere al regimului juridic, în această zonă, statul nu exercită decât anumite prerogative, cum ar fi:
•prevenirea încălcării legilor şi regulamentelor sale vamale;
•fiscale;
•sanitare;
 •şi cele privind regimul de trecere a frontierei.
•În concluzie, zona contiguă, nu face parte din teritoriul statului, iar din punct de vedere juridic, ea corespunde ca regim juridic, mării libere, cu excepţia drepturilor suverane pe care
statul riveran le poate exercita în acest spaţiu.

•XI.2.1.2. Platoul continental

•Este continuarea/ prelungirea naturală a ţărmului, a părţii terestre a mării, sub apele mării până la o anumită adâncime a mării, unde marea nu atinge de regulă adâncimi mai mari de
150-200 de metri, după care începe taluzul continental abrupt.
•Convenţia din 1982, prin platou continental înţelege fundul mării şi subsolul regiunilor submarine în prelungirea teritoriului, situate dincolo de marea teritorială, până la limita
exterioară a prelungirii sau dincolo de această limită, până la 350 mile marine, iar dacă nu este o prelungire a ţărmului, până la 200 de mile marine.
•Pentru delimitarea platoului continental, regula generală o reprezintă distanţa de 200 de mile marine.
•Din punct de vedere al regimului juridic, statul riveran exercită asupra platoului continental drepturi suverane exclusive de explorare şi exploatare a resurselor sale naturale.
•Aceste drepturi ale statului riveran nu aduc atingere regimului juridic al apelor de deasupra platoului continental sau spaţiului aerian, excepţie fac instalaţiile de explorare-exploatare,
care au dreptul la o zonă de securitate de 500 de metri, cu condiţia să nu fie în locuri care ar stingheri utilizarea normală a căilor maritime indispensabile navigaţiei.
•Cablurile şi conductele submarine nu pot fi interzise sau oprite de statul riveran, deoarece toate statele au dreptul de a instala cabluri şi conducte submarine, dar traseul acestora se
stabileşte însă împreună cu acesta.
•Regimul insulelor. Insulele sunt întinderi naturale de pământ, înconjurate de apă, care rămân descoperite în timpul fluxului.
•Conform art.121, din Convenţia din 1982, nu au zonă economică exclusivă şi nici platou continental, insulele mici şi stâncilecare nu au viaţă economică proprie.
•XI.2.1.3. Zona economică exclusivă
•este o instituţie nouă crată de Convenţia asupra dreptului mării, din anul 1982, ca rezultat al acţiunilor şi practicilor statelor din America Latină şi din Africa.
•Convenţia din 1982, în art. 55-75, defineşte zona economică exclusivă, ca fiind zona situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă acesteia, situată
până la 200 de mile marine măsurate spre larg de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, în care statul riveran exercită
anumite drepturi suverane.
•În concluzie, putem spune că, statul riveran exercită următoarele drepturi suverane:
•explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestionarea resurselor naturale, biologice şi nebiologice;
•să instaleze şi să utilizeze în acest spaţiu insule artificiale;
•instalaţii şi utilaje pentru cercetarea ştiinţifică;
•să protejeze şi să conserve mediul marin,
•iar toate statele au dreptul în această zonă:
•de navigaţie şi survol;
•libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine.
•XI.2.1.4. Marea liberă
•este parte a mărilor şi oceanelor care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare maritime şi se află în folosinţa tuturor statelor, nefiind supusă
suveranităţii lor.
•De la limita exterioară a mării teritoriale, se întinde marea liberă, care din anumite puncte de vedere, nu mai este supusă suveranităţii statului riveran.
•Există mări şi oceane care au:
•un regim juridic general:
•deoarece sunt căi de comunicaţie între state şi continente, şi
•un regim juridic special:
•mări situate adânc în uscat, la care sunt riverane un număr restrâns de state.
•Marea liberă are regim de deschidere pentru toate statele, în condiţii de egalitate, nefiind supusă suveranităţii nici unui stat.
•Din punct de vedere al regimului juridic, marea liberă este guvernată de principiul libertăţii mării pentru navele comerciale şi militare ale tuturor statelor,
în timp de pace şi de război, principiu formulat de Hugo Grotius în lucrarea Mare liberumîn anul 1609, şi consacrat ca principiu de drept internaţional în
secolul al XVIII-lea.
•Libertăţile care decurg din principiul libertăţii mării sunt:
•libertatea de navigaţie, din care decurge regula fundamentală conformă căreia navele aflate în largul mării sunt supuse exclusivjurisdicţiei statului pavilionului;
pavilionul navei indică naţionalitatea ei.;
•libertatea de survol;
•libertatea se a instala şi exploata cabluri şi conducte petroliere submarine;
•libertatea pescuitului, dincolo de zonele economice exclusive;
•libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional;
•libertatea cercetării ştiinţifice.
•Libertăţile care decurg din principiul utilizării mării libere în scopuri paşnice:
•înseamnă că aceasta nu poate fi utilizată pentru acţiuni care presupun folosirea forţei sau ameninţarea cu folosirea forţei, inclusiv experienţele periculoase pentru
mediul marin.
•Libertăţile care decurg din principiul inadmisibilităţii revendicărilor de suveranitate asupra mării libere:
•adică nici un stat nu poate pretinde în mod legitim să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale.
•Se interzice:
•blocada poturilor,
•atacul armat,
•experienţele nucleare conform tratatului din 1963.
•Obligaţiile statelor constă în:
•cooperarea pentru reprimarea pirateriei;
•cooperarea pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante;
•cooperarea pentru reprimarea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune;
•prevenirea şi pedepsirea transportului de sclavi.
•Mările cu regim juridic special, sunt cele înconjurate de uscatul a două sau mai multe state, mări care comunică cu alte măriprintr-o strâmtoare sau canal,
de ex., Marea Neagră, Marea Mediterană, sau nu comunică ca Marea Caspică.
•Recunoaşterea unui regim special pentru asemenea mări reiese din drepturile legitime ale ţărilor riverane de apărare a securităţii lor, celelalte libertăţi, de
navigaţie, survol, exploatarea resurselor, aparţin tuturor statelor.
•Strâmtorile care prezintă interes pentru navigaţia internaţională, sunt căile de comunicare naturală, al căror regim este stabilit de statele interesate.
•Strâmtoarea Gibraltar, uneşte Marea Mediterană cu Oceanul Atlantic;
•constituie cale maritimă de interes mondial;
•este liberă pentru navigaţia navelor tuturor statelor.
•Strâmtoarea Magelan, uneşte Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific;
•Strâmtorile Mării Baltice –Sund, Beltul mic, Beltul mare, care leagă Marea Baltică de Marea Nordului;
•au regim de deschidere completă.
•Strâmtorile Mării Negre, Bosforul şi Dardanele, reprezintă singura ieşire spre mare pentru ţările riverane Mării Negre;
•au o importanţă politică, economică şi militară deosebită;
•Bosforul uneşte Marea Neagră cu Marea Marmara, are o lungime de 28,5 km şi o lăţime de 700 de m în punctul cel mai îngust;
•Dardanele uneşte Marea Marmara cu Marea Egee, are o lungime de 58 km şi lăţime între 1,3km şi 7,5 km.
 •Aceste strâmtori au fost deschise navigaţiei internaţionale în a doua jumătate a sec. al XIX-lea , dobândind un statut de liberă trecere pentru toate
navele şi în orice timp, precum şi un statut de demilitarizare;
•statutul acestor strâmtori este reglementat prin Convenţia de la Montreux, din 1936, prin care navele comerciale au libertatea de trecere în orice timp,
dacă Turcia nu este în stare de război.

•XI.3. Spaţiul extraterestru

•Regimul juridic al corpurilor cereşti şi al unor activităţi spaţiale.
•Acordul privind activităţile statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti, din anul 1979, se aplică numai corpurilor cereştidin sistemul solar, inclusiv Luna, cu excepţia
Pământului.
•Dintre prevederile acestuia reţinem următoarele:
•toate activităţile pe aceste corpuri trebuie să se desfăşoare în interesul păcii şi securităţii internaţionale şi pentru încurajarea cooperării internaţionale, cu luarea în
considerare a intereselor tuturor statelor;
•nefolosirea forţei sau ameninţării cu folosirea forţei sau săvârşirea de acte ostile pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti, sau împotriva Pământului, navelor spaţiale,
echipajelor lor sau altor obiecte spaţiale;
•stabilirea statutului de denuclearizare, demilitarizare şi neutralizare a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti;
•obligaţia de informare a publicului, comunităţii ştiinţifice şi a Secretariatului General al ONU cu privire la activităţile din aceste spaţii;
•libertatea statelor, fără discriminare, de a desfăşura cercetare ştiinţifică pe corpurile cereşti;
•libertatea de deplasare a obiectelor spaţiale şi a astronauţilor pe corpurile cereşti, cu condiţia să nu stânjenească activitatea altor state;
•posibilitatea statelor de a instala staţii spaţiale, asupra cărora îşi păstrează dreptul de proprietate şi jurisdicţie, dar nu şi asupra terenului unde sunt instalate;
•stabilirea de rezervaţii ştiinţifice internaţionale pe corpurile cereşti, prin acorduri încheiate între state, prin care aces tea să primească un statut internaţional de
protejare;
•declararea Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti ca patrimoniu comun al întregii omeniri, ceea ce înseamnă că acestea nu pot face obiectul apropriaţiunii naţionale şi
nu pot deveni proprietatea nici unei persoane;
•obligaţia statelor de a institui un regim internaţional pentru explorarea şi folosirea resurselor naturale ale corpurilor cer eşti.
•Un aspect important al activităţii spaţiale îl reprezintă protecţia astronauţilor, care este prevăzută în Acordul cu privire la salvarea astronauţilor şi restituirea obiectelor
lansate în spaţiul extraterestru, din anul 1968.
•XI.4. Spaţii cu statut de demilitarizare, neutralizare, denuclearizare
•XI.4.1. Zonele demilitarizate
•Demilitarizare, raport juridic de drept internaţional reglementat prin convenţii sau tratate, al cărui conţinut îl formează obligaţia
statelor de a nu avea forţe militare, armament, muniţii, instalaţii militare de orice gen şi fortificaţii pe un teritoriu determinat.
•În raport cu întinderea teritoriului la care se referă, demilitarizarea poate fi:
•parţială, atunci când priveşte o parte dintr-un teritoriu, situat de obicei la frontieră;
•a fost instituită prin Tratatul de la Utrecht din 1713;
•totală, atunci când se referă la întreg teritoriu sau regiune geografică;
•a fost instituită prin Tratatele din 1921 şi 1940 privind demilitarizarea totală a insulelor Aaland, teritoriu finlandez.
•În raport cu întinderea obligaţiei impuse şi asumate, demilitarizarea poate fi:
•deplină, atunci când nu se permite nici o fortificaţie, forţă armată;
•limitată, atunci când se permite menţinerea unor forţe armate reduse, a unor fortificaţii.
•Zonă demilitarizată, statutul internaţional al unui teritoriu sau regiune geografică stabilit, în general, prin tratate
internaţionale, în cuprinsul căruia statele hotărăsc distrugerea instalaţiilor militare şi interzicerea de a construi altele noi,
precum şi interzicerea de a menţine forţe armate pe un anumit teritoriu cu excepţia forţelor de poliţie destinate să păstreze
ordinea în zonă.
•XI.4.2. Zonele neutralizate
•Neutralizarea, reprezintă statutul juridic special al unor spaţii în care nu sunt permise operaţiunile militare sau transformarea lor
în baze militare.
•Ea poate fi:
•permanentă, adică atât în timp de pace cât şi în timp de război;
•temporară, care este întâlnită în timp de război.
•XI.4.3. Zonele denuclearizate
•Prin zonă denuclearizată, înţelegem teritoriu sau regiune geografică în cuprinsul căreia statele îşi asumă obligaţia:
•de a nu produce;
•achiziţiona,
•experimenta arme nucleare,
•iar statele din afara acestor zone:
•de a nu introduce sau experimenta arme nucleare în zona respectivă;
•de a nu le ataca cu astfel de arme.
•Regimul juridic al zonei denuclearizate este stabilit prin convenţii internaţionale.
•La ora actuală, au statut de zone denuclearizate:
•Antarctica, prin Tratatul de la Washington, din 1959;
•America Latină, prin Tratatul de la Tlatelolco, din 1967;
•Spaţiul extraatmosferic, corpurile cereşti şi orbita circumterestră, prin Tratatul spaţial, din anul 1967, şi Acordul din
anul 1979;
•Pacificul de Sud, prin Tratatul de la Rorotonga, din anul 1985;
•la care adăugăm marea liberă şi zona internaţională a spaţiilor submarine.
 CAPITOLUL XII
DREPTUL TRATATELOR
•XII.1. Tratatul internaţional
•XII.1.1. Definiţie, denumiri
•Dreptul tratatelor reprezintă ramura dreptului internaţional public alcătuită din totalitatea normelor juridice internaţionale, create pe cale cutumiară sau
convenţională, prin care sunt reglementate încheierea, intrarea în vigoare, rezervele, respectarea, aplicarea, interpretarea şi încetarea tratatelor internaţionale
încheiate între state, între organizaţii internaţionale guvernamentale sau între state şi organizaţii internaţionale guvernamentale.
•Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state, adoptată la Viena, în anul 1969, în preambul recunoaşte rolul fundamental al tratatului internaţional în
istoria relaţiilor internaţionale, precum şi importanţa din ce în ce mai mare a acestuia atât ca izvor de drept, cât şi ca mi jloc de dezvoltare a cooperării paşnice
între naţiuni, indiferent de regimurile lor constituţionale şi sociale.
•Articolul 2, par. 1, lit. a), din Convenţia din 1969, defineşte Tratatul internaţionale ca fiind
•„un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
• Deoarece dreptul tratatelor a fost extins din 1986 şi asupra organizaţiilor internaţionale guvernamentale, putem spune că tra tatul internaţional, reprezintă:
•„ un act juridic concretizat într-un acord scris, încheiat între state sau între state şi organizaţii internaţionale guvernamentale, ori numai între acestea din urmă,
şi consemnat în unul sau mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea lor particulară, în scopul reglementării raporturilor dintre părţile contractante prin
stabilirea expresă a drepturilor şi obligaţiilor acestora”.
•Denumirile cele mai frecvente ale tratatelor
•Tratatul constituie denumirea generică pentru înţelegerile prin care sunt stabilite drepturi şi obligaţii între părţile semnatare de obicei în domenii generale,
importante, ale relaţiilor internaţionale;
•spre deosebire de celelalte forme, tratatele se încheie după o procedură mai complicată, solemnă; •de
regulă în numele şefului statului;
•intrarea în vigoare a lui are loc întotdeauna după ratificarea lor,
•ex.: tratatele de pace, de comerţ şi de navigaţie;
•tratatul privind interzicerea experienţelor nucleare în cele trei medii etc.
•cu acordul statelor se pot încheia şi tratate speciale:
•ex.: tratate cu privire la regimul frontierei încheiate de România cu statele vecine.
•Convenţia este o înţelegere încheiată între state, prin care se reglementează relaţiile dintr-un domeniu special al relaţiilor internaţionale;
•au domenii variate de reglementare, dar nivel mai scăzut decât cele din tratate;
•este necesară ratificarea lor.
•Ex.: Convenţia din 1969 privind dreptul tratatelor,
•Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind legile şi obiceiurile războiului,
 •Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963 privind relaţiile diplomatice şi consulare, etc.
•Acordul este o înţelegere încheiată între state, prin care se reglementează probleme concrete ale relaţiilor dintre state, mai ales în domeniul economic, comercial,
financiar, cultural;
•tot prin acord se pot constitui înţelegeri regionale, acorduri care au stabilit unele forme de colaborare multilaterală:
•ex.: GATT în 1947, Acordul internaţional al cafelei din 1959, Acordul internaţional al zahărului din 1937 şi 1959 etc.
•ex.: Acordul comercial, reglementează schimburile comerciale între state;
•Acordul de credit, reglementează condiţiile în care este acordat şi se restituie creditul;
•Acordul de plăţi, reglementează modul de efectuare a plăţilor între state;
•Acordul economic, reglementează înţelegerea cu privire la acordarea de ajutor tehnic ori pentru efectuarea de schimb de experienţă în domeniile
economiei;
•Acorduri culturale, de frontieră, de transporturi, etc.
•Pactul, termen de origine latină „pactum”, care desemnează o înţelegere internaţională cu caracter deosebit de solemn menită, să asigure pacea şi securitatea
internaţională, intervenită în domenii concrete ale relaţiilor politice dintre state:
•este cel mai vechi tratat internaţional,
•ex.: Pactul Societăţii Naţiunilor din 1919, Pactul Briand-Kellogg din 1928, Pactul Ligii Arabe din 1945;
•mai târziu sensul de pact a fost lărgit, el definind şi instrumente internaţionale referitoare la drepturile omului:
•ex.: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 1966.
•Protocolul este denumirea dată:
•unui act suplimentar, accesoriu la un tratat preexistent, prin care se stabileşte modul de aderare la un tratat preexistent, formularea de rezerve şi
acceptarea lor, prelungirea, interpretarea tratatului respectiv, etc.;
•caracterul accesoriu al protocolului este subliniat atunci când acesta este circumstanţiat de adjectivele: adiţional, final:
•ex.: protocolul adiţional la Convenţia de la Geneva din 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale.
•denumirea se poate da şi unui tratat internaţional de sine stătător:
•ex.: Protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice sau altele asemănătoare, ori a mijloacelor bacteriologice.
•denumirea se poate da şi unor procese-verbale privind dezbaterile de la conferinţele internaţionale;
•sau a nu se confunda cu documentele în care se consemnează schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare la depozitar (care uneori sunt
denumite protocolul proces-verbal);
•sau într-un alt sens, termenul protocol se referă la ansamblul de reguli privind ceremonialul şi eticheta diplomatică.
•Actul, este manifestarea de voinţă a unui subiect de drept internaţional care are ca scop crearea, modificarea sau stingerea unor ra porturi juridice:
•denumire a tratatului internaţional prin care se reglementează un anumit domeniu al relaţiilor dintre state:
•ex.: Actul de la Bruxelles referitor la desfiinţarea sclavajului din 1890, Actul de la Washington din 1964, Actul economic şi social de la Rio de Janeiro din 1965 etc.
•Actul adiţional, este o înţelegere încheiată între două sau mai multe state care se adaugă la un instrument principal preexistent cu scopul de a completa, interpreta
sau modifica prevederile acestuia:
•Ex.: Actul adiţional din 28 aug.1907 la Convenţia zahărului din 5 martie 1902, Actul adiţional din 2 mai 1881 la Actul publicdin 2 noiembrie 1865 asupra navigaţiei la gurile
Dunării.
•Actul final, este documentul întocmit la încheierea/sfârşitul unei conferinţe internaţionale, în care se consemnează rezultatele tratativelor dintre statele
participante;
•uneori poate conţine textul înţelegerilornegociate:
 •ex.: Actul final al Congresului de la Viena din 1815 cu privire la rangurile diplomatice, regimul fluviilor internaţionale, n eutralitatea permanentă a Elveţiei, Actul
final al CSCE.
•Actul general, este înţelegere/acord multilateral prin care se prevede stabilirea unor norme de drept într-un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale:
•Ex.: Actul general al Conferinţei de la Berlin din 1815 privind la problemele coloniale; Actul general al Conferinţei de la Bruxelles din 1890 referitor la
interzicerea comerţului cu sclavi etc.
•practica internaţională foloseşte mai puţin această categorie de tratate.
•Statutul, este un acord/tratat prin care se stabilesc structura, competenţa şi modul de funcţionare a unui organism internaţional:
•ex.: Statutul Dunării din 1921, Statutul CIJ, etc.
•sau se stabileşte un anumit regim juridic:
•ex.: situaţia juridică specifică unui subiect de drept internaţional;
•ale unor categorii de persoane
•refugiaţi, prizonieri de război etc.;
•ale unor teritorii:
•Antartica, zone denucleari-zate, etc.
•Carta, este o varietate a tratatului internaţional prin care se creează o organizaţie internaţională mondială sau regională, determi nându-i atât competenţa cât şi
modul de funcţionare:
•Ex.: Carta ONU, Carta Organizaţiei Statelor Americane, Carta Organizaţiei Unităţii Africane;
•sau document prin care se recomandă părţilor contractante principiile şi normele generale care trebuie respectate în relaţiile internaţionale, într-un anumit
domeniu de activitate:
•ex.: Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Carta de la Punta del Este.
•Schimbul de note, acord de voinţă prin note sau scrisori identice.
•Compromisul, este acordul dintre state de a transmite spre rezolvare, unei instanţe judiciare sau arbitrale internaţionale, un anumit diferend intervenit între ele.
•Modus vivendi, este un acord provizoriu/temporar, ca urmează a fi soluţionat definitiv/înlocuit cu un tratat cu clauze detaliate.
•Declaraţia, este actul internaţional prin care părţile îşi fixează punctul de vedere sau modul lor de acţiune în probleme de ordin politi c, economic, juridic etc., ce
urmează să devină reguli de conduită/principii:
•Ex.: Declaraţia privind neutralitatea Laosului din 1962.
•Gentlmen’s agreement, formă a tratatului internaţional care constă într-o înţelegere pe cuvânt de onoare, de obicei nescrisă, ce se încheie între şefi i statelor,
primii miniştri sau miniştrii afacerilor externe asupra unei probleme internaţionale;
•au existat în practică, situaţii în care acesta a fost expus în scris:
•ex.: cel încheiat în 1937 între Italia şi Anglia referitor la statutul Mării Mediterane.
•în special se recurge la acesta atunci când părţile consideră necesar, să păstreze secret pentru moment conţinutul înţelegerii;
•în concepţia modernă a dreptului internaţional, acesta are aceeaşi valoare juridică şi produce aceleaşi efecte ca şi tratatele scrise;
•singurul inconvenient este că acestea nu pot fi înregistrate, conform art.102 din Carta ONU, la Secretariatul Naţiunilor Unite, şi ca atare, în caz de litigiu, ele
nu pot fi invocate în faţa organelor ONU;
•totodată datorită formei sale nescrise, interpretarea şi executarea acestui tratat prezintă unele greutăţi practice, facilitând încălcarea lui. ( 47) idem,
p.149.
• Concordatul, înţelegere încheiată între guvernul unui stat şi Vatican, cu scopul de a reglementa:
•exercitarea cultului catolic;
 •învăţământul confesional;
•statutul clerului;
•drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii;
•trimiterea unui nunţiu apostolic etc.
•încheierea concordatului este supusă normelor dreptului tratatelor, deşi conform sistemului juridic contemporan, concordateleau ca obiect esenţial
raporturi juridice ce aparţin dreptului intern al unui stat;
•ex.: Concordatul de la Londra din 1106, Concordatul de la Worms din 1122, Concordatul încheiat de Napoleon Bonaparte cu Papa Pius VII, au
marcat, despărţirea tot mai accentuată a statului de biserică.
•Constituţia, denumire folosită câteodată pentru a desemna tratatul de constituire, organizare şi funcţionare a unei organizaţii internaţionale:
•Ex.: Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Constituţia Organizaţiei Mondiale a muncii.
•Cartelul, convenţie încheiată, de regulă, între comandanţii militari ai statelor beligerante inamice care are ca obiect schimbul prizonierilor de război, tratamentul
acestora, schimbul răniţilor, circulaţia persoanelor, relaţiile poştale etc.
•Mai există şi alte denumiri care desemnează acorduri internaţionale cu valoare juridică ca:
•Angajamentul,
•Armistiţiul, de la lat. „armistitium”: arma- arme; „sistere”- a înceta;
•Instrument juridic încheiat de părţile beligerante în scopul suspendării temporare a operaţiunilor militare, fără a pune capăt stării de conflict armat.
•el a fost încetăţenit în practica internaţională în sec. al XVIII-lea şi este reglementat printr-o serie de norme cutumiare;
•conform Convenţiei de la Haga din 1907, armistiţiul este de două feluri:
•armistiţiu general care suspendă toate operaţiunile militare dintre statele beligerante;
•armistiţiu parţial, care suspendă operaţiunile militare numai în anumite sectoare ale frontului şi numai între anumite fracţi uni ale armatelor
conform art.37;
•armistiţiul trebuie să fie notificat în mod oficial şi în timp util autorităţilor competente şi trupelor, iar ostilităţile sunt suspendate imediat după notificare şi în
termenul fixat conform art.38.
•XII.1.2. Clasificarea tratatelor internaţionale
•Tratatele internaţionale pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, şi anume:
•din punct de vedere al obiectului de reglementare a lor:
•tratate politice,
•tratate economice,
•tratate militare,
•tratate ştiinţifice,
•tratate culturale,
•tratate în probleme juridice,
•din punct de vedere al părţilor contractante /al numărului de participanţi:
•tratate bilaterale
•tratate multilaterale, pot fi încheiate, la rândul lor, în diferite sisteme:
•între fiecare din părţi, cu conţinut identic sau similar:
•ex.: Tratatul de înfiinţare, a Micii Înţelegeri, în anii 1921-1922;
•prin 3 tratate separate încheiate între România şi Cehoslovacia, România şi Iugoslavia şi Cehoslovacia şi Iugoslavia;
•între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte:
 •Tratatul de la Versailles din 1919 între Germania şi principalele puteri aliate şi asociate,
•Tratatul pentru definirea agresiunii din 1933, între URSS şi toate statele vecine, inclusiv România;
•Tratatele de pace de la Paris din 1947.
•între mai multe state, fiecare constituind o parte la tratat:
•ex.: Carta ONU, Pactul Ligii Naţiunilor etc.
•tratate încheiate între state,
•tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale,
•tratate încheiate numai între organizaţii internaţionale
•din punct de vedere al deschiderii /participării lor/ posibilităţii de aderare:
•tratate închise, care nu acceptă şi alte părţi contractante:
•la care alte state nu pot participa decât cu consimţământul statelor participante:
•ex.: Tratatul Nord-Atlantic.
•tratate deschise, care acceptă şi alte state sau organizaţii internaţionale guvernamentale, atât în plan universal, cât şi în plan regional:
•ex.: majoritatea tratatelor multilaterale, •din punct de vedere al întinderii efectelor lor:
•tratate universale (generale):
•ex.: Carta ONU;
•tratate regionale (locale):
•care produc efecte pe arii geografice determinate;
•ex.: Convenţia europeană a drepturilor omului.
•din punct de vedere al duratei/valabilităţii lor:
•tratate cu termen, sau aplicare limitată adică:
•cele care din momentul adoptării, prevăd un anumit termen până la care produc efecte, sau
•care au aplicare limitată, până la o anumită dată;
•tratate fără termen, care:
•nu au o dată când expiră:
•ex.: tratatele de pace, tratatele în domeniul drepturilor omului etc.
•tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii.
•din punct de vedere al funcţiei lor:
•tratate-legi sau normative:
•sunt cele care stabilesc norme noi, cu caracter de aplicabilitate generală;
•reguli de conduită pe care părţile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit număr de state şi de a constitui o bază principală a relaţiilor lor în domeniul
respectiv; •ex.: Carta ONU şi statutele instituţiilor specializate ale ONU, cele privind legile războiului, privind dreptul mării; exploatarea spaţiului extraatmosferic;
•tratate-contract sau nenormative:
•stabilesc obligaţii concrete între părţi;
•ex.: tratatele de comerţ, de schimburi cultural-ştiinţifice, de delimitare a frontierei etc.
•tratatele multilaterale generale:
•cuprind norme generale de drept internaţional, aplicabile tuturor statelor sau;
•care se ocupă de probleme de interes general pentru întreaga omenire;
•ex.: problemele păcii şi a războiului, problemele umanitare, problemele folosirii spaţiilor în afara suveranităţii statelor etc.
•din punct de vedere al formei/procedurii de încheiere:
•tratate propriu-zise;
•tratate în formă simplificată.
•XII.1.3. Elementele şi structura tratatului internaţional
•Elementele tratatului internaţional sunt grupate în:
•elemente esenţiale:
•părţile,
•consimţământul,
•obiectul •elemente
accesorii:
•termenul;
•condiţia;
• Elementele esenţiale ale tratatului internaţional
•Părţile tratatului:
•sunt subiecte de drept internaţional, şi anume:
•state;
•organizaţii internaţionale;
•care au capacitatea de a încheia tratate;
•parte contractantă, este expresia care desemnează părţile la tratat, chiar dacă tratatul nu a intrat în vigoare;
•state terţe, expresia care desemnează statele care nu sunt părţi la tratat.
•Consimţământul:
•reprezintă acordul de voinţă al părţilor, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
•să fie liber exprimat;
•fără vicii de consimţământ, cum ar fi:
•eroarea,
•adică părerea greşită pe care şi-o face o parte despre o anumită situaţie,
•ex. asupra mărimii şi caracterului unei obligaţii.
•eroarea nu poate fi acceptată dacă cel care o invocă a contribuit la apariţia ei sau dacă avea posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare.
•dolul, sau viclenia, înşelăciunea:
•constă în prezentarea de către o parte, celeilalte părţi, a unei situaţii de o aşa manieră încât aceasta acceptă condiţiile convenţiei, dar dacă ar cunoaşte realitatea
faptelor nu ar face acest lucru;
•dovedirea relei credinţe a unei părţi cu intenţia de a-şi înşela partenerul duce la anularea tratatului respectiv.
•coruperea reprezentantului unui stat, este greu de dovedit în practică;
•constrângerea exercitată împotriva reprezentantului unui stat:
•este destul de frecvent întâlnită;
•constrângerea exercitată prin acte sau ameninţări împotriva lui.
•constrângerea exercitată împotriva unui stat prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei.
•Obiectul tratatului internaţional
•obiectul tratatului trebuie să fie licit şi rezonabil/posibil;
•să fie în strictă conformitate cu principiile şi normele recunoscute ale dreptului internaţional;
•să nu contravină principiilor fundamentale ale acestuia şi normelor imperative de la care nici o derogare nu este permisă;
•tratatul încheiat prin încălcarea normelor de drept internaţional este considerat un tratat ilicit şi este nul de drept.
•Elementele accesorii ale tratatului internaţional
•Termenul este un element viitor şi sigur, de care depinde:
 •intrarea în vigoare:
•termen suspensiv sau •ieşirea
din vigoare a unui tratat:
•termen rezolutoriu.
•naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor reglementate de tratat.
•Condiţia este un eveniment viitor dar nesigur, de care depinde:
•începerea
•condiţie suspensivă sau
•încetarea executării obligaţiilor:
•condiţie rezolutorie.
•Structura tratatului
•Ca structură externă, practica internaţională a instituit pentru principalele categorii de tratate, o anumită formă/redactare pe care acestea trebuie să o aibă, astfel,
de regulă un tratat internaţional trebuie să aibă următoarele părţi: •Preambulul,
•Cuprinsul,
•Partea finală,
•Semnăturile,
•Anexele.
•Preambulul, reprezintă/cuprinde:
•o introducere,
•menţiuni referitoare la scopul tratatului,
•hotărârea statelor de a-l încheia,
•o motivarea a reglementărilor, cu precizarea principiilor, părţilor participante la negocieri, argumente privind hotărârea dea-l pune în aplicare, precizări privind utilizarea
unor termeni;
•Cuprinsul sau Dispozitivul, reprezintă/cuprinde
•conţinutul tratatului,
•precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a acestora, care este formulată şi sistematizată:
•pe părţi,
•capitole,
•secţiuni,
•articole,
•paragrafe,
•aliniate.
•tot aici sunt stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, conform scopurilor şi obiectului tratatului.
•Partea finală, sau dispoziţiile finale, stabileşte reguli privind:
•intrarea în vigoare a tratatului, (termene, condiţii);
•durata acestuia,
•modalităţile prin care se pot stinge efectele lui;
•dacă tratatul poate fi denunţat sau nu;
•condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului;
•statul depozitar;
•înregistrarea şi publicarea textelor tratatelor;
 •semnarea, ratificarea;
•locul şi data întocmirii;
•condiţii de aderare;
•Semnăturile celor care l-au încheiat cu respectarea regulii alternatului. În cazul tratatelor bilaterale, locul de onoare pentru semnare este în stânga, atunci când se
semnează pe acelaşi rând, şi sus, când semnăturile sunt pe coloană. La tratatele multilaterale, enumerarea statelor şi semnăturilor vor fi în ordinea alfabetică a
denumirii acestora, conform limbii de redactare a textului tratatului.
•se pun după ultima formulare a textului tratatului, astfel:
•pentru tratatele bilaterale, în stânga, fiecare parte având prima semnătură pe exemplarul care îi revine;
•pentru tratatele multilaterale, în ordinea alfabetică a limbii (asupra căreia părţile sunt de acord) în care este redactat textul tratatului;
•în trecut se folosea tehnica semnării în cerc, pentru a nu dezavantaja pe nici o parte a tratatului.
•Anexele, cuprind:
•aspecte tehnice;
•elemente ilustrative;
•de calcul economic;
•cifre, date;
•scheme, hărţi, etc.
•ele nu constituie acte juridice separate de tratat, ele fac corp comun cu tratatul, motiv pentru care anexele nici nu se semn ează;
•Tratatele se redactează astfel:
•tratatele bilaterale, de regulă, se redactează în două exemplare autentice, câte unul pentru fiecare parte;
•tratatele multilaterale, de regulă se încheie într-un singur exemplar autentic, care se păstrează la depozitar, adică statul sau organizaţia internaţională desemnată, care este
obligat să trimită copii autentificate ale tratatului fiecărui stat care a participat la acel tratat (părţi contractante). Alternat, este o regulă de procedură prin care se realizează
dreptul statului de a fi numit primul în exemplarul textului tratatului care îi revine.

•XII.2. Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor

•XII.2.1. Încheierea tratatelor
•Conform art. 6, din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state, din anul 1969, „orice stat are capacitatea de a încheia tratate”.
•Autorităţile competente să încheie tratate sunt prevăzute de Constituţia şi legislaţia fiecărui stat, prin legi speciale respectiv pentru organizaţiile internaţionale, în
actele constitutive ale acestor organizaţii.
•În Constituţiile majorităţii statelor se prevede că negocierea şi semnarea tratatelor se face de către organele executive: preşedintele sau guvernul, iar ratificarea
este atributul parlamentului.
•În trecut şefii de stat încheiau direct tratatele internaţionale, astăzi, aceştia negociază numai în mod excepţional, deoarece de regulă ei participă prin reprezentanţi
împuterniciţi.
•În România, conform Constituţiei, preşedintele încheie tratate în numele ţării, care sunt negociate de guvern; în acest scop, preşedintele poate da împuterniciri:
•primului – ministru,
•ministrului afacerilor externe sau
•altor membrii ai guvernului, precum şi •unor
reprezentanţi diplomatici ai României.
•Guvernul României poate:
•la nivel guvernamental, negocia şi semna acorduri, convenţii sau alte înţelegeri internaţionale, iar
•la nivel departamental, aprobă încheierea de instrumente juridice internaţionale.
•Pentru acorduri şi înţelegeri care prin conţinutul lor nu impun ratificarea de către parlament sau aprobarea de către guvern, cunoscute sub denumirea de acorduri
în formă simplificată, se încheie de ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau de scrisori ori de către alţi mi niştri în colaborare cu Ministerul Afacerilor
Externe.
•Toate tratatele internaţionale încheiate în numele României, precum şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile semnate la nivel guvernamental, sunt supuse
Parlamentului spre ratificare sau aderare prin lege, dacă acestea se referă la:
•colaborarea politică şi militară,
•dacă semnarea lor presupune adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare,
•dacă ele implică un angajament politic sau financiar ori,
•se referă la probleme privind regimul politic şi teritorial al statului,
•la statutul persoanelor,
•la drepturile şi libertăţilor cetăţeneşti ori,
•la participarea la organizaţii internaţionale, precum şi tratatele internaţionale în cuprinsul cărora se prevede în mod expres că sunt supuse ratificării sau aderării .
•În general, au competenţă:
•pentru negociere şi semnare:
•puterea executivă:
•preşedintele,
•guvernul.
•pentru exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat:
•puterea legislativă prin:
•ratificare.
•aderare.
•În concluzie, putem spune că procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze principale, şi anume:
•Negocierea tratatului
•Autentificarea tratatului sau semnarea
•Exprimarea consimţământului statului da a fi parte la tratat
•Negocierea tratatului, este prima fază, se realizează prin tratative duse între reprezentanţii statelor special abilitaţi în acest sens, pentru elaborarea textului unui
tratat.
•De regulă, tratatele sunt negociate de diplomaţi sau agenţi tehnici, împuterniciţi în acest scop; ei au calitatea de plenipotenţiari.
•Documentele cu care dovedesc că au calitatea de plenipotenţiari se numesc depline puteri „plein pouvoirs” sau „full powers”.
•Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente ale fiecărui stat conform regulilor de drept intern.
•Deplinele puteri, sunt un titlu scris „lettres patentes” care emană de la şeful de stat, - document diplomatic prin care se conferă anumite împuterniciri persoanei
căreia i se încredinţează, adică autorizarea de a negocia şi semna un tratat.
•Prin depline puteri persoana indicată este abilitată, după caz, :
•să reprezinte statul la negocieri;
•să adopte sau autentifice textul unui tratat;
 •pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau;
•pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat;
•de a participa la conferinţe sau şi congrese internaţionale;
•ele se emit, în numele şefului statului pentru semnarea unui tratat ce urmează a fi supus ratificării şi în numele guvernuluipentru semnarea unui tratat ce nu urmează a fi
supus ratificării;
•Ministerul Afacerilor Externe eliberează depline puteri necesare participării la conferinţe sau sesiuni ale organizaţiilor internaţionale;
•agenţii diplomatici pot fi prevăzuţi şi cu depline puteri sub formă de scrisoare închisă, scrisoare de consiliu sau scrisoare de cabinet;
•deplinele puteri sunt redactate în mod curent în limba naţională a statului în al cărui nume sunt eliberate;
•în cuprinsul documentului, şeful de stat se exprimă la persoana întâi plural şi face cunoscut, sumar, scopul în care a înţeles să-l trimită pe plenipotenţiarul purtător
al deplinei puteri;
•tot şeful de stat îi conferă apoi plenipotenţiarului desemnat deplina şi absoluta putere pentru a conveni, a redacta, a încheia şi semna, cu plenipotenţiarul pe care
celălalt stat îl va desemna, toate acordurile, promiţând că le va agrea şi le va considera ferme şi stabile, va îndeplini şi executa tot ceea ce va fi promis sau semnat
de plenipotenţiarul său în virtutea deplinelor puteri.;
•documentul se încheie cu formula:
•„În virtutea căreia, noi am semnat prezentele şi le-am investit cu sigiliul de stat. Făcut în oraşul… la … (data)”.
•în cazul negocierilor bilaterale, deplinele puteri sunt schimbate reciproc, iar în cazul conferinţelor internaţionale, sunt depuse în scopul verificării;
•verificarea deplinelor puteri este menţionată în preambulul tratatului cu specificarea că ele au fost găsite în „bună şi cuvenită formă”;
•Practica internaţională, conform Convenţiei de la Viena din 1969, recunoaşte şi altor categorii de reprezentanţi, dreptul de a participa la elaborarea tratatelor
internaţionale, fără a fi obligaţi să prezinte deplinele puteri, acestea sunt:
•şefii de state, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat;
•şefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
•reprezentanţii acreditaţi de state la o conferinţă internaţională, ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat;
•Neprezentarea deplinelor puteri sau inexistenţa acestora pentru cazurile amintite are drept consecinţă neproducerea de efecte juridice a actului internaţional
elaborat, faţă de statul al cărui reprezentant n-a prezentat deplinele puteri;
•Depunerea şi verificarea deplinelor puteri are loc mai ales în cadrul conferinţelor internaţionale; astăzi, acestea se acordă mai ales pentru semnare.
•Ulterior, statul respectiv are posibilitatea de a confirma, actele îndeplinite de reprezentantul său, care nu şi -a prezentat deplinele puteri.
•Negocierile se încheie:
•în cadrul bilateral, prin:
•convenirea textului;
•în cadrul multilateral, prin:
•adoptarea textului prin:
•consens sau
•cu majoritate, de regulă de 2/3, conform art.9, din Convenţia de la Viena.
•Adoptarea textului tratatului se realizează prin exprimarea consimţământului tuturor statelor participante la elaborarea sa, conform celor de mai sus.
•Autentificarea/semnarea tratatului, este cea de a doua fază a negocierilor, adică forma acestuia este definitivă, şi se poate realiza prin una din următoarele
modalităţi:
•cu respectarea unei proceduri prevăzute chiar în textul tratatului sau convenite de statele participante la negocieri;
 •prin semnarea ad referendum, de către reprezentanţii statelor a textului tratatului sau a actului final al conferinţei în care textul a fost încorporat;
•în acest caz, semnătura este valabilă sub rezerva aprobării de către un organ superior;
•prin parafarea textului de către reprezentanţii statelor sau prin parafarea actului final al conferinţei internaţionale care încorporează textul tratatului;
•diferenţa dintre parafare şi semnarea ad referendum constă în faptul că parafarea reprezintă înscrierea iniţialelor numelor reprezentanţilor pe fiecare pagină a textului
tratatului, jos,în colţuri;
•atât, semnarea ad referendum, cât, şi parafarea sunt provizorii, nu au efect juridic, adică nu angajează statele participante, doar confirmă că sa ajuns la o înţelegere asupra
textului tratatului respectiv.
•Din punct de vedere al valorii juridice diferite pe care semnarea o poate avea, în raport de voinţa părţilor contractante, di stingem:
•tratatele care urmează să dobândească forţă juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară, distinctă de semnare, denumită ratificare;
•în acest caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, confirmarea că textul semnat reprezintă versiunea definitivă, implicând dreptul statului
semnatar de a ratifica tratatul şi obligaţia de a se abţine de la orice acţiuni contrare spiritului tratatului până la ratificarea acestuia.
•tratatele care dobândesc forţă juridică prin semnarea lor.
•Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat, este cea de a treia fază a încheierii tratatelor fiind necesară pentru tratatele care nu se consideră
încheiate numai prin depunerea semnăturii.
•Convenţia prevede mai multe modalităţi prin care statele îşi exprimă acordul de voinţă de a deveni parte la tratat, acestea s unt:
•prin semnătură definitivă:
•când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
•când statele au convenit anterior, pe altă cale, că semnătura va avea acest efect;
•când deplinele puteri conţin această împuternicire;
•când statele confirmă chiar parafarea sau semnarea ad referendum ca având această valoare. •prin
schimbul instrumentelor care constituie tratatul;
•prin ratificare, acceptare sau aprobare:
•ratificarea, operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana împuternicită în acest scop este aprobat de organele de stat competente a angaja statul în
relaţiile internaţionale;
•când tratatul stabileşte în mod expres consimţământul prin ratificare;
•când tratatul a fost semnat sub rezerva ratificării ori când această intenţie rezultă din deplinele puteri;
•nu există un termen pentru ratificarea tratatelor, părţile pot fixa de comun acord asemenea termene în mărime absolută:
• cifre sau date exacte
•sau în termeni generali:
•„cât mai curând posibil”.
•nu există obligaţia de a ratifica un tratat:
•ex.: SUA nu a ratificat Tratatul de la Versailles din 1919,
•actul de ratificare se încorporează ulterior într-un document numit instrument de ratificare, care se comunică , se schimbă sau se depune spre păstrare statului
depozitar (în cazul tratatelor multilaterale):
•din momentul efectuării a uneia din aceste operaţii de mai sus, tratatul are forţă juridică:
•prin acceptare sau aprobare:
•sunt proceduri echivalente ratificării, dar mai simple, pentru a evita procedura complicată şi îndelungată a ratificării de către parlament;
•competenţa revine de regulă guvernelor;
•nu se utilizează pentru tratatele care implică un angajament politic major.
 •prin aderare:
•este un procedeu juridic la care recurg statele în cazul în care nu au semnat un tratat multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, şi
acesta este deschis, acestea pot deveni părţi la acest tratat.
•Toate acestea prezentate mai sus, sunt acte interne ale statului, de regulă parlamentare, prin care acestea devin părţi la tratatele internaţionale.

•XII.2.2. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor

•Modalităţile de intrare în vigoare a tratatelor internaţionale diferă în funcţie de caracterul tratatelor, astfel:
•din momentul în care statele semnează documentele:
•pentru tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării.
• din momentul schimbului instrumentelor de ratificare:
•pentru tratatele supuse ratificării;
•pentru tratatele bilaterale, dacă statul nu a convenit altfel;
•la data ultimei comunicări privind îndeplinirea procedurilor legale interne de intrare în vigoare:
•tot pentru tratatele bilaterale.
•la data depunerii unui număr de instrumente de ratificare, aprobare:
•pentru tratatele multilaterale.
•la data aderării :
•pentru statele care aderă la un tratat, şi nu data intrării în vigoare a tratatului.
•Înregistrarea tratatelor se face conform art.102 din Carta ONU, la secretariatul general al organizaţiei care asigură publicitatea necesară.
•Neînregistrarea tratatului, duce la situaţia ca acesta să nu poată fi invocat în faţa vreunui organ al ONU, cu toate că efectele sale sunt depline în relaţiile cu alte state sau OI.
•XII.2.3. Limba în care se duc negocierile şi se redactează tratatele
•Limba în care se duc negocierile constituie un element esenţial, fiind necesară pentru desfăşurarea negocierilor, pentru determinarea conţinutului acordului
realizat, precum şi a documentului în care acesta este redactat.
•Participanţii se pun de acord asupra limbii în care să se desfăşoare tratativele precum şi redactarea textului final.
•În trecut, tratatele erau redactate în limba latină, iar ulterior în limba franceză.
•Mai târziu, la ONU s-au stabilit ca limbi oficiale franceza, engleza, spaniola, rusa şi chineza, iar ca limbi de lucru franceza,engleza şi rusa.
•În relaţiile bilaterale părţile pot folosi orice limbă doresc.
•În cazul folosirii limbii fiecăreia din părţi ambele exemplare au caracter autentic şi valoare egală, caz în care statele pentru a nu întâmpina greutăţi de interpretare,
stabileşte dacă unul sau altul din texte prevalează în caz de dubiu asupra formulării, iar alteori părţile redactează convenţia într-o a treia limbă, care serveşte ca
mijloc de referinţă pentru asemenea situaţii.

•XII.3. Rezerve, aplicare, interpretare

•XII.3.1. Rezervele la tratat
•Rezervele sunt folosite atunci când un stat, care este de acord cu marea majoritate a prevederilor tratatului, nu este satisfăcut de una sau mai multe clauze şi
refuză, pe această cale, să fie legat de acele clauze.
•Rezervele se pot formula numai în cazul tratatelor multilaterale.
•Ea modifică obligaţiile înscrise în tratat, alegând între dispoziţiile faţă de care statul se angajează să le respecte şi cel e cu care nu este de acord şi pe care nu se
angajează să le respecte.
•Din cele de mai sus reiese că rezerva are un caracter juridic.
 •Rezerva poate fi făcută cu ocazia semnării şi numai până la depunerea instrumentelor de ratificare.
•Deşi are un caracter unilateral, funcţionând din momentul formulării ei, celelalte state părţi la convenţia la care s -a formulato rezervă au dreptul să fie sau să nu fie
de acord cu ea, ea producând efecte faţă de statele care au acceptat-o, iar faţă de statele care nu a acceptat-o nu va produce efecte. •Aceleaşi state au, şi
posibilitatea ca, prin obiecţiunile lor la rezerve să refuze aplicarea tratatului în întregime între ele şi statul rezervator.

•XII.3.2. Aplicarea tratatelor

•Aplicarea tratatelor în dreptul intern, depind de prevederile constituţionale ale fiecărei ţări.
•Aplicarea în spaţiu a tratatelor, prevede regula generală, conform căreia tratatul se aplică pe tot teritoriul statelor–părţi.
•Aplicarea în timp a tratatelor, conform art.28 din Convenţia de la Viena, o regulă generală este neretroactivitatea tratatelor, dacă în cuprinsul lor nu reiese o
intenţie diferită.

•XII.3.3. Interpretarea tratatelor

•Este operaţiunea prin care se determină sensul exact al unui cuvânt sau expreşii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii.
•Art. 31-33 ale Convenţiei de la Viena prevăd regulile privind interpretarea tratatelor.
•Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:
•cu bună-credinţă;
•potrivit sensului clar al termenilor;
•interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual;
•excluderea interpretărilor absurde;
•interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special;
•interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului;
•interpretarea prin context;
•luarea în considerare a scopului tratatului;
•efectul util;
•interpretarea în favoarea celui care se obligă;
•interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul;
•sau diferite principii şi procedee de interpretare, cum sunt:
•argumentul per a contrario;
•argumentul reducerii la absurd;
•principiul după care prevederile speciale derogă de la cele cu caracter general etc.
•XII.4. Efectele, modificarea şi încetarea tratatelor
•XII.4.1. Efectele tratatelor
•Efectele tratatelor se produc în principiu între părţile contractante, dar în anumite limite ele se răsfrâng şi asupra unor s tate terţe.
•Tratatele internaţionale nu au efect retroactiv, ele se aplică statelor membre din momentul intrării în vigoare.
•între părţile contractante:
•tratatele produc efecte din momentul intrării lor în vigoare;
•din momentul intrării în vigoare, tratatul trebuie să fie respectat de organele de stat ale celor două părţi şi de cetăţenii acestora la fel ca şi legea internă;
•conform Constituţiei României, tratatele ratificate de parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern; reglementările internaţionale care privesc drepturile
fundamentale ale omului au prioritate, dacă legea internă nu este în concordanţă cu aceasta.
•asupra unor state terţe:
•constituie excepţii de la principiul efectului relativ al tratatelor, deoarece de regulă tratatele nu creează nici obligaţii,nici drepturi pentru alte state decât cu consimţământul
expres al acestora;
•pot produce efecte şi asupra altor state, fără ca acestea să-şi dea consimţământul, acele tratate prin care se stabilesc regimuri juridice general aplicabile, cu caracter
obiectiv, care sunt în interesul comunităţii internaţionale, cum sunt:
•tratatele care privesc statutul de neutralitate al unui stat;
•demilitarizarea;
•denuclearizarea;
•neutralizarea unui anumit teritoriu;
•regimul căilor de comunicaţie, al mării libere şi spaţiului cosmic;
•tratatele prin care se creează o organizaţie internaţională.

•XII.4.2. Modificarea tratatelor

•Modificarea sau revizuirea unui tratat se poate face numai prin:
•voinţa părţilor contractante;
•în cazurile şi modalităţile prevăzute de regulă în însuşi cuprinsul tratatului;
•orice modificare adusă unui tratat trebuie să parcurgă, pentru a intra în vigoare, în general acelaşi traseu politic şi juridic ca la intrarea în vigoare a tratatului modificat, dacă
părţile nu prevăd o altă procedură mai simplificată;
•în principiu şi modificarea tratatelor multilaterale impune acordul tuturor statelor părţi;
•modificarea acestor tratate multilaterale, pune probleme mai complexe deoarece clauzele de revizuire a acestora trebuie să prevadă în mod expres:
•condiţiile în care se poate modifica,
•dispoziţiile din tratat care pot sau nu pot să fie modificate,
•numărul de state care trebuie să ratifice modificarea pentru ca aceasta să devină efectivă.

•XII.4.3. Încetarea tratatelor sau suspendarea efectelor tratatelor

•XII.4.3.1. Cauzele de încetare propriu-zisă sau de stingere
•Acestea pot fi :
•ca urmare a voinţei părţilor, poate avea loc atât în conformitate cu clauzele exprese ale tratatului, cât şi ca urmare a unor împrejurări ce pot interveni în cursul
aplicării tratatului:
•tratatul care a fost încheiat pe o durată determinată de timp, care la împlinirea lui îşi încetează efectele;
•tratatele încheiate pentru o anumită perioadă de timp de 5 sau 10 ani, care prevăd şi o clauză privind tacita reconducţiune, conform căreia la împlinirea
perioadei pentru care a fost încheiat, tratatul se consideră reînnoit pe perioade identice, dacă părţile nu îşi manifestă intenţia să pună capăt acestui tratat
la expirarea perioadei respective;
•ca urmare a unei condiţii rezolutorii expres prevăzute în cuprinsul tratatului, adică datorită unui eveniment viitor şi incert, care dacă şi atunci când se
produce, face să înceteze tratatul;
•prin denunţare sau retragere, care nu poate fi invocată decât dacă există o clauză expresă în tratat care să prevadă acest lucru;
•dacă între aceleaşi părţi se încheie un alt tratat cu acelaşi obiect, încetarea poate interveni tacit;
•prin violarea tratatului de către una din părţi, atrage după sine încetarea sau suspendarea efectelor acestui tratat;
•prin suspendare, care poate fi invocată de către una din părţi, temporar – „clauza de salvgardare”, în anumite situaţii excepţionale – atunci când
întimpină dificultăţi în îndeplinirea angajamentelor asumate.
•independent de voinţa părţilor, intervine în situaţii care fac imposibilă executarea tratatelor, din cauza:
•dispariţiei obiectului sau părţilor la tratat:
 •se referă la cazul secării unui fluviu pentru care exista un tratat de construire a unui baraj ;
•dispariţia unei insule care făcea obiectul unui tratat.
•efectului schimbării fundamentale a împrejurărilor:
•se referă la clauza „ rebus sic stantibus”, care intervine atunci când numai una dintre părţi consideră că noile împrejurări sunt de natură să
conducă la încetarea tratatului şi poate să dovedească:
•invocarea acestei clauze este interzisă în cazul tratatelor care stabilesc:
•frontierele dintre state;
•dacă rezultă dintr-o violare a tratatului tocmai de către partea care cere ieşirea din tratat.
•ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare, nu duce automat la încetarea efectelor tratatelor dintre statele în cauză; în cazul conflictelor armate, se cunosc trei
situaţii de încetare:
•tratatele bilaterale dintre beligeranţi, în mod expres cele privind relaţiile economice şi financiare:
•îşi încetează aplicarea.
•tratatele multilaterale, sunt suspendate în raporturile dintre beligeranţi şi rămân în vigoare raporturile dintre nebeligeranţi, precum şi în raporturile
dintre beligeranţi şi nebeligeranţi.
•tratatele bilaterale sau multilaterale privind regulile de purtare a războiului şi cele privind frontierele:
•vor rămâne în vigoare
•XII.4.3.2. Cauzele de nulitate
•Apar:
•când tratatul contravine:
•unei norme de „jus cogens”, în vigoare la momentul încheierii sale sau
•unei noi norme de „jus cogens” apărută în cursul aplicării conform art. 53 şi 64 din Convenţia de la Viena:
• când intervin vicii de consimţământ:
•violarea dispoziţiilor de drept intern privind competenţa de a încheia tratate;
•eroarea;
•dolul;
•conduita frauduloasă a unui stat care a participat la negociere;
•coruperea reprezentantului unui stat conform art. 50 din Convenţia de la Viena;
•constrângerea exercitată asupra unui reprezentant conform art. 51 din aceeaşi Convenţie; •constrângerea
exercitată asupra statului, conform art. 52, tot din acea Convenţie.
•Distingem două tipuri de nulitate, şi anume:
•nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de statul al cărui consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită prin confirmare, de acesta, conform art. 45, constă
:
•violarea dispoziţiilor dreptului intern,
•eroare,
•dol,
•coruperea reprezentantului;
•nulitatea absolută, care poate fi invocată de:
• orice stat parte la tratat, nu numai de statul afectat,
•din oficiu de o instanţă internaţională, constă:
•constrângerea reprezentantului sau statului.
•încălcarea normei „jus cogens”.
 CAPITOLUL XIII
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
•XIII.1. Noţiunea. Clasificarea modalităţilor şi mijloacelor de soluţionare a diferendelor internaţionale
•XIII.1.1 Ce este diferendul internaţional
•Dicţionarului de drept internaţional public, defineşte noţiunea de diferend internaţional ca fiind:
•„neînţelegere, opoziţie între două sau mai multe state care au atins stadiul în care părţile şi-au format pretenţii sau contrapretenţii şi care constituie un element de
tulburare a relaţiilor dintre ele”.
•În numeroase convenţii internaţionale termenul de diferend internaţional este folosit fie singur, cu accepţia definită mai sus, fie alături de termenii litigiu, conflict,
disentiment, fără ca o distincţie de nuanţă să se opereze.
•Astfel, după ce în art.1 al Convenţiei I de la Haga din 1907 se spune:
•„În scopul de a preveni pe cât posibil recurgerea la forţă în raporturile dintre state, puterile contractante convin să depună toate eforturile pentru a asigura
reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale”,
•celelalte articole ale Convenţiei fac referire la „divergenţă gravă sau conflict” (art.2), la „conflict grav” (art.48), la „litigiu de ordin internaţional” (art.9), la „conflict
ascuţit” (art.48) etc.
•În Carta ONU se vorbeşte atât de „diferend”, cât şi de „situaţii a căror prelungire riscă să ameninţe menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
•Într-o serie de documente diplomatice, termenul este luat şi în accepţia de opoziţie între organizaţii internaţionale sau între o organizaţie şi unul dintre funcţionarii
săi, iar în art. 30 al Regulamentului Curţii de Justiţie, termenul diferend se referă la cauzele de care Curtea este sesizată pecale contencioasă.
• În concluzie, putem spune că diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord declarat între două sau mai multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau
un interes.
•Curtea Internaţională de Justiţie, în anul 1924, defineşte diferendul ca fiind:
•„un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, o opoziţie de teze juridice sau de interese între state”.
•Conform art. 34 din Carta ONU, alături de diferend găsim şi noţiunea de situaţie pe care o defineşte. Situaţia reprezintă o state de fapt care ar putea duce la
fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend.

•XIII.1.2. Clasificarea modalităţilor şi mijloacelor de soluţionare a diferendelor internaţionale

•După anul 1945, Carta ONU, scoţând războiul în afara legii, consacră rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale ca principiu fundamental al dreptului
internaţional public, principiu care va fi reafirmat şi dezvoltat prin multe alte documente internaţionale universale sau regionale.
•Este semnificativă Convenţia europeană pentru rezolvarea paşnică a diferendelor, din 29 aprilie 1957.
•Mijloacele de rezolvare a diferendelor internaţionale le putem clasifica în:
•mijloace paşnice
•mijloace bazate pe constrângere
•XIII.2. Categorii de mijloace paşnice
•Mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale sunt mijloace permise de dreptul internaţional, şi care în marea majoritate, sunt reglementate.
•La rândul lor, acestea pot fi grupate după tipul mijlocului şi modalitatea de utilizare, în:
•mijloace diplomatice sau fără caracter jurisdicţional;
•mijloace jurisdicţionale
•organizaţiile interguvernamentale universale şi regionale
•XIII.2.1. Mijloace paşnice fără caracter jurisdicţional
•XIII.2.1.1. Negocierea
•Negocierea este cel mai vechi, simplu şi des utilizat mijloc diplomatic de soluţionare a diferendelor internaţionale.
•Tot Dicţionarul de drept internaţional public, defineşte negocierea diplomatică ca „principalul mijloc paşnic de reglementare a diferendelor dintre
state, care constă în dezbateri directe între membri egali ai comunităţii internaţionale, purtate pe căi diferite şi în forme variate în vederea găsirii unei
noi soluţii reciproc acceptabile”.
•Totodată este la îndemâna fiecărui stat, fiind cel mai puţin costisitoare, iar părţile vin în contact direct una cu alta.
•Negocierile se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor, ca şi prin schimburi de documente.
•Negociatorii sunt:
•funcţionari ai ministerelor afacerilor externe;
•membrii ai misiunilor diplomatice;
•membrii ai guvernelor;
•alte personalităţi care posedă experienţă şi prestigiul în domeniile care formează obiectul negocierilor.
•O regulă care se aplică în desfăşurarea negocierilor, este buna-credinţă, adică negocierea se face cu intenţia reală de a se ajunge la o soluţie reciproc
acceptabilă, dar această negociere nu duce la obligaţia de a se ajunge la o soluţie acceptabilă.
•Negocierile pot dura câteva zile sau câţiva ani, durata variază in funcţie de împrejurările concrete ale fiecărui caz.
•XIII.2.1.2. Bunele oficii
•Bunele oficii se deosebesc de negociere deoarece reprezintă acţiunea unui terţ, care are doar un rol premergător soluţionăriidiferendului, acesta neavând
dreptul să participe la tratative.
•Dicţionarul de drept internaţional public, defineşte bunele oficii, ca:
•„mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor internaţionale, care constă în demersul întreprins pe lângă statele părţi la un litigiu de un terţ - stat sau
organizaţie internaţională - , din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor
diplomatice”.
•Rezultă că, bunele oficii se caracterizează prin faptul că cel care le oferă nu participă la negocierile dintre statele în litigiu, rolul său încetând imediat ce
părţile litigante au început negocierile. •Bunele oficii au un caracter facultativ:
•atât pentru statele în litigiu, care sunt libere să le accepte ori să nu le accepte, •cât
şi pentru terţi, care au numai dreptul, nu şi obligaţia, de a le oferi.
•După cel de - al doilea război mondial, dreptul de a oferi bune oficii aparţine organizaţiilor internaţionale universale sau regionale ca Adunarea generală
sau Secretarului General al ONU.
•XIII.2.1.3. Mediaţiunea
•Dicţionarul defineşte Mediaţiunea ca:
 •„mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor internaţionale ce se caracterizează prin acţiunea unui stat terţ, organizaţie internaţională sau persoană oficială
care urmăreşte, prin crearea unui cadru adecvat, să ajute părţile la examinarea în profunzime a diferendului dintre ele în vederea găsirii unei soluţii echitabile
şi reciproc avantajoase”.
•Ea este o procedură autonomă de reglementare paşnică, cu:
•un obiect clar definit, şi anume:
•examinarea fondului diferendului;
•un scop precis:
•descoperirea unei formule de înţelegere necesarmente tranzacţională;
•un mijloc adecvat pentru atingerea acestui scop:
•terţul cu prerogativele lui.
•Mediaţiunea poate avea loc în orice fază a litigiului, atât înaintea izbucnirii ostilităţilor, cât şi după aceea, şi nu esteobligatorie.
•Ea este de două feluri:
•mediaţiune cerută, care are loc la cererea părţilor;
•mediaţiune oferită, care are loc din iniţiativa uneia sau mai multor puteri neparticipante la conflict.
•Nu există nici un fel de reguli de procedură pentru mediaţiune, deoarece reglementarea procedurii are de obicei un caracter a d-hoc.
•XIII.2.1.4. Ancheta
•Dreptul internaţional public, defineşte ancheta internaţională ca:
•„mijloc diplomatic de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, care constă în verificarea de către persoane particulare sau de un organ desemnat în
comun de părţile la un diferend ori de către o organizaţie internaţională a aserţiunilor părţilor şi în lămurirea unor probleme de fapt, uneori şi de drept,
concluziile desprinse ca urmare a anchetei întreprinse având un caracter facultativ pentru părţile în litigiu”.
•Comisiile internaţionale de anchetă sunt alcătuite din:
•persoane particulare care acţionează cu titlu oficial, câte unul din fiecare stat litigant, plus un terţ;
•comisari sau asesori:
•agenţi speciali, cu misiunea de a le reprezenta şi a servi drept mijlocitori între ele şi comisie, să însărcineze consilieri şi avocaţi, care să le apere interesele
în faţa comisiei.
•Ea a fost folosită cu eficienţă în multe situaţii, devenind o practică a organizaţiilor internaţionale, începând cu Societatea Naţiunilor, urmată de ONU, dar
numai ca un mijloc premergător al utilizării altor mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale.
•XIII.2.1.5. Concilierea internaţională
•A apărut ca necesitate de a completa competenţele limitate ale comisiei internaţionale de anchetă, adică de la simpla constatarea faptelor, la rezolvarea
diferendului şi împăcarea părţilor.
•Tot în Dicţionarul de drept internaţional public, găsim definită şi noţiunea de conciliere internaţională:
•„mijloc paşnic de reglementare a diferendelor dintre state, care se caracterizează prin examinarea diferendului de către un organ prestabilit, sau stabilit după
ivirea disensiunilor, alcătuit din persoane particulare numite cu acordul părţilor la diferend: se deliberează după o procedură contradictorie, în absenţa
părţilor, propunându-le o soluţie fără caracter obligatoriu”.
•Concilierea internaţională urmăreşte două obiective: •rezolvarea
punctelor în litigiu;
•împăcarea părţilor.
 •Comisia internaţională de conciliere, este un mijloc paşnic de reglementare a litigiilor dintre state ce constă în examinarea diferendului de către un
organ prestabilit sau stabilit după izbucnirea conflictului alcătuit din particulari numiţi dintre persoanele agreate de state care, deliberând după o
procedură contradictorie, în absenţa părţilor, le propun i soluţie neobligatorie.
•Aceste comisii sunt alcătuite, de regulă, din cinci membrii:
•câte doi desemnaţi de fiecare parte, astfel:
•unul dintre naţionali,
•iar altul dintre cetăţenii altui stat terţ,
• al cincilea:
•preşedintele, desemnat de cele două părţi de comun acord.
•Există situaţii când această comisie este alcătuită numai din trei membri.
•Procedura acestei comisii, cuprinde două faze:
•ascultarea părţilor, şi •administrarea
de probe.
•În concluzie, putem spune că, aceasta, reprezintă o procedură de sine stătătoare, distinctă, cu caracteristici specifice, care se situează la graniţa dintre
procedurile diplomatice şi cele cu caracter jurisdicţional, putem spune că ea constituie un moratoriu de război, un procedeu prin care se câştigă timp.

•XIII.2.2. Mijloace paşnice cu caracter jurisdicţional

•XIII.2.2.1. Arbitrajul internaţional
•După cum am spus mai sus, soluţionarea paşnică a diferendelor se poate face şi prin mijloace cu caracter jurisdicţional.
•Dicţionarul de drept internaţional public, defineşte această noţiune, ca fiind:
•„mijloc de reglementare paşnică a diferendelor dintre state de către o persoană-arbitru, numită prin acordul statelor părţi la diferend, sau o comisie de
arbitraj, ai cărei membri sunt aleşi de statele litigante”.
•Arbitrajul internaţional, este prima formă de justiţie internaţională, fiind cunoscut din cele mai vechi timpuri, deşi în perioada antichităţii greceşti şi romane
avea un caracter sporadic.
•Fundamentul juridic al acestuia, îl constituie acordul părţilor în conflict. Nici un diferend nu poate fi supus unui tribunalarbitral fără consimţământul
statelor litigante, caracterul facultativ al procedurii arbitrale fiind o consecinţă firească a suveranităţii statelor care, în cazul eventualelor diferende,
trebuie să-şi păstreze deplina libertate de a alege mijloacele de soluţionare paşnică a diferendului în concordanţă cu voinţa şi interesele lor.
•Acordul dintre părţi cu privire la supunerea unor diferende procedurii arbitrale îmbracă trei forme:
•compromisul;
•„în dreptul internaţional, este actul prin care părţile supun un diferend determinat – după apariţia lui – judecătorilor, arbitrilor şi în ultimul caz
organizează, în detaliu, de comun acord, procedura ce urmează a fi aplicată în soluţionare”.
•clauza compromisorie:
•„prevedere stipulată într-un tratat internaţional prin care părţile se obligă să supună arbitrajului sau justiţiei diferendele eventuale care ar putea să
apară între ele”.
•se prezintă sub două forme:
•specială, prevede recurgerea la arbitraj pentru reglementarea diferendelor izvorâte din interpretarea şi aplicarea dispoziţiunilor unui tratat;
•ex.: au fost folosite în tratate de comerţ, de navigaţie, în regulamente de împrumut între BIRD şi guverne etc.;
•generală, extinde angajamentul de recurgere la arbitraj la toate diferendele care pot apărea între părţi;
•ex.:sunt prevăzute în convenţii economice şi financiare.
•tratatul de arbitraj permanent:
 •„angajament de principiu privind recurgerea la arbitraj, prin care părţile reglementează, înainte de apariţia unui diferend, unele dispoziţii cu caracter
general privind instanţa arbitrală sau procedura de urmat”.
•Obiectul arbitrajului îl constituie diferendele dintre state susceptibile a fi rezolvate prin aplicarea dreptului, adică diferende legate de:
•interpretarea tratatelor;
•de violarea tratatelor;
•de pagubele cauzate prin aceste violări; •de
modul de a le repara.
•Competenţa arbitrilor se stabileşte prin compromis
•XIII.2.2.2. Justiţia internaţională
•Dicţionarul de drept internaţional public, defineşte noţiunea de Justiţie internaţională, ca:
•„mijloc paşnic de reglementare a diferendelor internaţionale care constă în existenţa unui organism permanent, în care judecători independenţi aleşi după o
procedură specială pentru o anumită perioadă de timp, pronunţă o hotărâre cu forţă juridică obligatorie pentru părţi”.
•Justiţia internaţională este reprezentată de o serie de organe de această natură, în cadrul cărora rolul principal îl deţine Curtea Internaţională de Justiţie,
alături de care fiinţează:
•Tribunale administrative internaţionale;
•Curtea europeană a drepturilor omului;
•Comisia europeană a drepturilor omului;
•Comisia internaţională a drepturilor omului;
•După cel de-al doilea război mondial, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, fiind dizolvată, a fost înfiinţată Curtea Internaţională de Justiţie, în baza
Carte ONU, ca organ jurisdicţional al ONU, dar independent de acesta.
•Ulterior au fost create şi alte instanţe de judecată internaţionale permanente, atât la nivel regional, cât şi la nivel universal:
•Tribunalul administrativ al ONU;
•Tribunalul administrativ al OIM;
•Tribunalul internaţional pentru dreptul mării;
•Adoptarea Statutului Curţii Penale internaţionale;
•iar în plan regional s-au creat instanţe cu competenţă de a da decizii obligatorii pentru state când sunt chemate în judecată chiar de proprii cetăţenii, cum
este:
•Curtea Europeană a Drepturilor Omului, creată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în cadrul Consiliului Europei, în anul 1950, modificată
substanţial prin Protocolul nr.11 din 1994;
•Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, din cadrul Uniunii Europene, care este o instanţă constituită pe elemente de supranaţional; •Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului;
•Curtea Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor;
•Tribunalul Comunităţilor Africii Răsăritene;
•Tribunalul Agenţiei Europene pentru Energie Atomică etc.
•Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), este organ judiciar principal al ONU; toţi membrii ONU sunt, „ipso facto”, părţi laStatutul Curţii, iar alte state pot
adera la Statutul Curţii, dacă sunt admise de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.
•Statele parte într-un litigiu supus Curţii sunt obligate să se conformeze hotărârii ei.
•Curtea este alcătuită din 15 judecători, aleşi concomitent pe timp de nouă ani de către Adunarea generală şi de Consiliul de Securitate, dintre persoanele
cu înalte calităţi morale, calificate să ocupe cele mai înalte funcţii judecătoreşti în ţara lor, jurişti de competenţă recunoscută în domeniul dreptului
internaţional. Nu pot figura, în acelaşi timp, doi cetăţeni ai aceluiaşi stat. Persoanele sunt alese cu majoritatea absolută devoturi, fără a se aplica, în
Consiliul de Securitate, principiul unanimităţii.
•Curtea Internaţională de Justiţie funcţionează permanent, cu excepţia vacanţelor judecătoreşti, iar atribuţiile ei sunt exercitate în şedinţe plenare, cu un
cvorum de 9 judecători sau printr-o cameră formată din 5 judecători, la alegerea părţilor; totodată în completul de judecată intră câte un judecător
cetăţean al lor/părţilor.
•Curtea se bucură de privilegii şi imunităţi diplomatice. Ea îşi alege din dintre membrii săi un preşedinte şi un vicepreşedinte, pe termen de trei ani.
•Sediul curţii este la Haga.
•Sunt de competenţa Curţii toate cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate cazurile prevăzute, în mod special, în tratatele şi convenţiile în vigoare.
•Curtea are o competenţă:
•contencioasă:
•are un caracter facultativ;
•pentru soluţionarea diferendelor dintre state;
•are un caracter obligatoriu:
•când acordul părţilor a fost exprimat expres pentru soluţionarea unui litigiu;
•sau anterior printr-o declaraţie de acceptare, condiţionată sau nu de reciprocitatea altor state; 57 de state au făcut declaraţii de acceptare
până în anul 1996, România nu a făcut o asemenea declaraţie;
•poate rezulta şi din prevederile unor tratate, chiar bilaterale cum sunt: Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din
1957; Convenţia asupra dreptului tratatelor din 1969.
•consultativă:
•pentru acordarea de avize consultative;
•reprezintă un răspuns calificat al Curţii pentru chestiuni juridice aflate în dezbaterea organelor ONU sau a instituţiilor specializate ale acesteia; •nu
are caracter obligatoriu.
•Procedura CIJ prezintă un ansamblu de reguli care guvernează buna administrare a justiţiei internaţionale.
•Sub raportul obiectului ea se împarte în două mari diviziuni:
•procedura/faza contencioasă:
•sesizarea Curţii;
•reprezentarea părţilor;
•intervenţiile în proces;
• dezbaterile;
•probele;
•deliberarea;
•pronunţarea sentinţei.
•procedura consultativă, este alcătuită din următoarele acte:
•măsurile conservatorii;
•excepţiile preliminare;
•cererile reconvenţionale;
•aranjamentele amiabile; •desistările.
•Reprezentarea părţilor în faţa Curţii se realizează prin agenţi oficiali, însoţiţi de consilieri şi avocaţi.
•Procedura de judecată parcurge două faze:
•faza scrisă, în care se depun de către părţi memorii, contramemorii şi alte documente referitoare la situaţia de fapt a diferendului;
•faza orală, în care sunt audiaţi martorii, experţii şi reprezentanţii statelor la diferend.
 •Dezbaterile sunt publice şi conduse de preşedinte, la cerere ele pot fi cu uşile închise.
•Deliberarea Curţii se face în secret, hotărârea se adoptă pe baza majorităţii voturilor membrilor completului de judecată.
•Hotărârea este obligatorie pentru părţi şi este definitivă.
•Prin natura lor, predominant politică, diferendele dintre state în ziua de azi, sunt susceptibile a fi soluţionate cu precădere prin mijloace politice, mai puţin
pe cale jurisdicţională
•XIII.2.3. Mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale
•Pe lângă mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale amintite mai sus, statele se pot folosi în acest scop, şi de organizaţiile internaţionale
guvernamentale cu vocaţie universală sau regională.
•În principiu, folosirea acestor organizaţii are un caracter subsidiar, adică statele pot recurge la acest procedeu după ce au folosit alte mijloace paşnice.
•Soluţionarea diferendelor internaţionale prin intermediul acestor organizaţii, se utilizează de regulă, pentru situaţiile internaţionale care prezintă o anumită
gravitate şi pun în pericol pacea şi securitatea internaţională.
•ONU cu instituţiile sale specializate, ca organizaţii cu vocaţie universală, organizaţiile regionale, precum Consiliul Europei, OSCE, OSA, OUA, au printre competenţele
lor şi posibilitatea de a contribui direct la soluţionarea diferendelor dintre statele membre.
•XIII.2.3.1. cu caracter universal – ONU
•În cadrul ONU, organele care se ocupă cu rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale sunt:
•Consiliul de Securitate, acţionează:
•ex officio;
•la sesizarea părţilor în litigiu;
•la sesizarea de către un stat membru al Naţiunilor Unite;
• precum şi de un stat care nu este membru al organizaţiei, cu privire la un diferend la care este parte, dacă acceptă în privinţa acelui diferend obligaţiile de
rezolvare paşnică prevăzute ce Cartă;
•conform art. 10-14 din Cartă, poate fi sesizat şi de Adunarea Generală şi de Secretarul General conform art.99:
•este singurul organ al ONU care are puterea de a adopta hotărâri pe care membrii organizaţiei au obligaţia de a le aplica;
•poate:
•crea comisii de anchetă;
•desemna anumite persoane sau;
•adresa Secretarului General sau;
•trimite observatori.
•Adunarea Generală : are o competenţă mai largă decât Consiliul de Securitate, deoarece:
•poate discuta;
•face recomandări pentru rezolvarea paşnică a oricăror diferende conform art.10 din Cartă sau a unei situaţii, dacă:
•afectează bunăstarea generală;
•afectează relaţiile prieteneşti între naţiuni,
• sau cele rezultând din încălcarea scopurilor şi principiilor ONU.
•recomandările AG se fac:
•din oficiu,
•la sesizarea unui stat membru care nu este parte în diferend;
•a unui stat membru parte la diferend; •sau de Consiliul de
Securitate.
•În concluzie, reţinem faptul că ambele organe ale ONU nu pot lua decizii obligatorii pentru state, ele pot da numai recomandări în acest domeniu.
•XIII.2.3.2. cu caracter regional
•În cadrul organizaţiilor internaţionale regionale, cu caracter general, care au atribuţii în domeniul menţinerii păcii şi care îndeplinesc totodată funcţii cu
privire la rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, sunt:
•A. OSCE, se structurează treptat ca un organism regional, cu competenţă generală:
•din 1990 se creează, deşi nu există un statut, sub formă de tratat internaţional, un mecanism organizat, care cuprinde:
•reuniuni ale şefilor de stat sau de guvern din doi în doi ani;
•un Consiliu al miniştrilor de externe, care se reuneşte cel puţin odată pe an;
•Consiliul Înalţilor Funcţionari, care se reuneşte cel puţin de patru ori pe an şi oricând este nevoie;
•atât Consiliul de miniştri şi Consiliul Înalţilor Funcţionari au competenţa:
•de a lua măsuri, în caz de conflict sau alte ameninţări ale păcii în Europa, mergând până la trimiterea de forţe de menţinere a păcii în zonele
respective, cu acordul părţilor aflate în conflict;
•un secretariat, cu centrul la Praga;
•un Centru pentru Prevenirea Conflictelor, la Viena, care are ca scop:
•urmărirea angajamentelor asumate de statele participante în domeniul reducerii forţelor armate şi armamentelor,
•al măsurilor de încredere şi stabilitate.
• un Centru pentru Drepturile Omului şi Instituţii Democratice, cu sediul la Varşovia:
•care sprijină aplicarea procedurilor din cadrul dimensiunii umane şi desfăşurarea de alegeri libere; •un
Forum economic.
•Sistemele de reglementare paşnică în cadrul OSCE se întemeiază pe următoarele elemente principale:
•se aplică litigiilor nereglementate pe calea contractelor directe dintre părţi;
•sistemele de reglementare la care se va ajunge trebuie să completeze pe cele existente, nu să se substituie acestora, vor avea un caracter subsidiar.
•În cadrul OSCE există patru sisteme de reglementare pe cale paşnică a diferendelor, şi anume:
•Procedura de la La Valetta:
•care stabileşte un mecanism pan-european, bazat pe intervenţia terţilor, la care să poată recurge statele membre OSCE; •acest
document are doar o natură politică;
•el nu este obligatoriu.
•Convenţia privind concilierea şi arbitrajul:
•propunere făcută de Franţa şi de Germania în 1992, intrată în vigoare în mai 1995, ratificată de 12 state; •stabilirea
unei Curţi Europene de conciliere şi arbitraj compusă din:
•Comisie acre are rolul de a apropia părţile pentru ca ele să accepte o soluţie echitabilă; •Tribunal
arbitral, care să emită hotărâri obligatorii.
•Dispoziţiile privind o Comisie de conciliere:
•document adoptat la reuniunea din decembrie 1992;
•propus de Marea Britanie;
•vizează completarea procedurii La Valleta; are următoarele caracteristicile:
•diferendul poate fi supus soluţionării prin această procedură dacă statele nu convin altfel;
•declanşarea procedurii se poate face şi unilateral, dacă această procedură a fost acceptată în prealabil, prin declaraţii unilaterale;
•se aplică doar diferendelor dintre două state;
•comisia de conciliere se instituie ad-hoc pentru fiecare litigiu; dacă raportul comisiei este respins de statele părţi la
diferend, el va fi transmis Comitetului Înalţilor funcţionari ai OSCE.
•Dispoziţii privind concilierea dirijată:
•este al treilea document privind reglementarea paşnică a diferendelor în decembrie 1992 la Stockholm;
•a fost susţinut de SUA;
•nu instituie o procedură nouă;
•trimite părţile să urmeze procedura de conciliere britanică sau procedura prevăzută în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE;
•eficacitatea acestei proceduri se bazează pe autoritatea de ansamblu a OSCE, adică Comitetul Înalţilor Funcţionari ai OSCE sau Comitetul miniştrilor afacerilor
externe pot dirija părţile la un diferend de a recurge la conciliere, fără ca acestea să se poată opune;
•în cazul în care părţile în litigiu s-au înţeles să recurgă la un mijloc de reglementare în afara OSCE, această procedură nu este aplicabilă.
•B. OSA, organizaţie interguvernamentală cu caracter regional, înfiinţată în anul 1948, la Bogota;
•are scopul de a garanta pacea şi securitatea continentului american;
•de a preveni cauzele posibile de criză;
•de a asigura rezolvarea paşnică a diferendelor care s-ar ivi între statele membre;
•de a organiza o acţiune solidă în caz de agresiune etc.
•se conduce după o serie de principii privind procedurile pentru rezolvarea diferendelor:
•bunele oficii,
•medierea, •ancheta.
•organele OSA sunt:
•Conferinţa interamericană, organ suprem:
•se reuneşte odată la 5 ani, cu participarea tuturor statelor membre; •
cu competenţă generală;
•Conferinţa consultativă a miniştrilor de externe:
•se reuneşte ocazional pentru probleme urgente, sau într-o situaţie care ameninţă pacea şi securitatea continentului;
•Consiliul:
•organ cu funcţii executive;
•cu sediul la Washington;
•Uniunea panamericană:
•organ permanent:
•pentru dezvoltarea relaţiilor economice, sociale, juridice şi culturale;
•funcţionează şi un acord de reglementare paşnică a diferendelor şi tratatul de asistenţă mutuală de la Rio de Janeiro.
•C. OUA, este tot o organizaţie interguvernamentală cu caracter regional:
•înfiinţată la Addis-Abeba, în Etiopia, la 25 mai, 1963 de miniştrii de externe din 30 de state africane;
•principiile care stau la baza OUA sunt în ansamblu cele ale Cartei ONU;
•scopurile:
•întărirea unităţii şi solidarităţii statelor africane;
•coordonarea şi intensificarea eforturilor pentru a crea condiţii de viaţă mai bune în Africa;
•apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor africane;
•eliminarea tuturor formelor de colonialism din Africa;
•favorizarea colaborării internaţionale.
• organele OUA sunt:
•Adunarea şefilor de state;
•Consiliul ministerial, format din miniştrii de externe sau alţi miniştri, desemnaţi de guvernele statelor membre:
 •se întâlneşte de două ori pe an;
•Secretariatul general, organ permanent;
•o comisie de mediere, conciliere şi arbitraj,
•Această organizaţie, a jucat un rol important, mai ales prin intermediul şefilor de state, al preşedintelui Adunării generale, în aplanarea unor conflicte şi
soluţionarea unor diferende internaţionale.
•D. Liga Statelor Arabe:
•creată în 1945, la Cairo, la care treptat au aderat toate statele arabe;
•are ca scop:
•întărirea legăturilor dintre statele participante;
•colaborarea politico-militară dintre ele;
•apărarea independenţei şi a suveranităţii;
•dezvoltarea colaborării economice, financiare, culturale, sanitare, sociale, de comunicaţie, cetăţenie, paşapoarte, vize;
•organele Ligii:
•Consiliul, cu sediul la Cairo:
•convocat de două ori pe an;
•în sesiuni ordinare; •atribuţii
principale:
•reglementarea paşnică a diferendelor dintre membrii Ligii ;
•luarea măsurilor în caz de agresiune sau ameninţare cu forţa împotriva acestora.
•Comitetele permanente;
•Nu dispune de un organ specializat, deşi îndeplineşte funcţii de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale

•XIII.3. Mijloacele bazate pe constrângere

•Mijloacele bazate pe constrângere sunt acele mijloace care numai limitativ sunt acceptate de dreptul internaţional.
•La rândul lor, acestea pot fi grupate în:
•mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate
•mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate
•XIII.3.1. Mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate
•A. Retorsiunea
•măsuri luate de către un stat în vederea constrângerii altui stat să pună capăt actelor sale neprieteneşti contrare uzanţelor internaţionale.
•Atât actul la care se răspunde prin retorsiune, cât şi retorsiunea, ca atare, nu sunt ilegale.
•Primul deşi constă în, măsuri:
•legislative,
•administrative sau •judecătoreşti,
cum ar fi:
•sporirea taxelor vamale,
•interzicerea accesului în porturile unui stat pentru cetăţenii şi navele altui stat,
•nu implică violarea normelor dreptului internaţional, doar lezarea unui interes juridic neprotejat,
•de asemenea, este ilegală, ea constând numai într-o măsură de retaliere.
• B. Represaliile
•sunt acte de constrângere adoptate de un stat, prin derogare de la normele dreptului internaţional, împotriva altui stat, în scopul de a-l constrânge să reintre în
legalitate şi să-i repare prejudiciul cauzat.
•Acestea pot fi:
•represalii pozitive,
•sunt atunci când constituie o măsură de răspuns la acţiunile ilegale ale unui stat;
•represalii negative,
•atunci când constituie o reacţie la refuzul de a îndeplini un angajament asumat anterior;
•dreptul internaţional nu recunoaşte statelor dreptul de a folosi forţa ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţional e;
•în principiu, represaliile, sunt interzise:
•după interzicerea războiului de agresiune în anul 1928, prin Pactul Briand-Kellogg, şi, mai ales, după interzicerea ameninţării cu forţa şi a folosirii forţei prin Carta ONU;
•pot recomanda aplicarea de represalii împotriva unui stat care a violat ordinea internaţională:
•numai Consiliul de Securitate al ONU şi
•instanţele jurisdicţionale internaţionale, cu respectarea:
•aplicării, pe cât posibil, în domeniul în care a avut loc încălcarea;
•păstrarea proporţiei între prejudiciul cauzat şi contra-măsurile de represalii luate;
•retorsiunile sunt interzise în domeniile protejate de:
•Convenţia de la Geneva din 1949, privind victimele de război, precum şi în cele protejate de;
•Convenţia de la Haga din 1954, referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.
•C. Embargoul
•Este o măsură cu caracter preventiv, prin care un stat interzice: importurile, exporturile sau ieşirea din porturile sale a navelor străine, sau ordonă reţinerea
bunurilor de orice fel ca aparţin unui terţ, pe care la sechestrează.
•Posibilitatea stabilirii embargoului este prevăzută de Carta ONU, ca măsură colectivă de constrângere, faţă de statele ale că ror acţiuni constituie o ameninţare
pentru pacea şi securitatea internaţională. De obicei, embargoul se constituie la începutul unui conflict armat.
•Dreptul internaţional interzice folosirea embargoului ca mijloc de constrângere exercitat de către stat.
•D. Boicotul
•Este mijloc de constrângere executat de către un stat sau organizaţie internaţională împotriva unui alt stat ce încalcă normele dreptului internaţional contemporan,
constând în întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale, sportive etc.
•Boicotul a fost consacrat în practica internaţională, la începutul sec. al XX-lea, fiind aplicat de China împotriva SUA, ca răspuns la hotărârea acesteia din urmă de a
interzice emigrarea cetăţenilor chinezi în State, având ca rezultat reducerea comerţului american la jumătate.
•E. Blocada maritimă paşnică
•Blocada în timp de pace, este o măsură de constrângere ce poate fi luată de Consiliul de Securitate al ONU, în baza ert.42 din Cartă, împotriva unui stat care a
comis o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.
•Asemenea măsuri se realizează cu ajutorul forţelor armate ale statelor membre ale ONU, şi au ca scop împiedicarea relaţiilor comerciale ale statului violator,
intrarea şi ieşirea navelor în porturile sau ţărmurile acestuia până când pune capăt actelor care au justificat acţiunea.
•Dacă blocada este întreprinsă de către un stat împotriva altui stat, ea are caracterul unui act de agresiune.
•F. Ruperea relaţiilor diplomatice
•Este actul unilateral al unui stat prin care se pune capăt misiunii sale diplomatice permanente dintr-un alt stat.
•Ruperea relaţiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor diplomatice.
•Această situaţie apare în cazul când izbucneşte un război între statele respective sau în alte situaţii de criză internaţiona lă.
•Pentru rezolvarea unor probleme curente, statele pot menţine contacte prin intermediul reprezentantului diplomatic al unui stat terţ.
•Spre deosebire de starea de război, ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage după sine în mod inevitabil denunţarea tratatelor bilaterale între cele două părţi, şi nu
duce la desfiinţarea tuturor raporturilor bilaterale.

•XIII.3.2. Mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate

•Sunt acelea care numai limitativ sunt acceptate de dreptul internaţional, şi anume:
• A. Dreptul la apărare individuală sau colectivă,
•ca drept legitim consacrat de Carta ONU, în art.51, dar care poate fi exercitat numai în conformitate cu prevederile Cartei.
•În cazul unei agresiuni armate, statele au dreptul, individual sau colectiv, să recurgă la forţă pentru apărarea suveranităţi i şi integrităţii lor teritoriale.
•În conformitate cu Carta ONU, nici o dispoziţie a acesteia:
•„ nu va aduce atingere dreptului inerent de apărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până
când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
•Recursul la forţă trebuie să fie în conformitate cu tratatele internaţionale care reglementează relaţiile dintre state în situaţii de conflict armat, în mod deosebit
convenţiile umanitare şi cele care reglementează metodele şi mijloacele de război. •B. Măsurile de constrângere care implică folosirea forţei armate,
•pe care le poate aplica exclusiv Consiliul de Securitate împotriva agresorilor sau pentru aplanarea altor situaţii care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională,
conform Cap.VII din Carata ONU.
•Sistemul securităţii colective consacrat de Carta ONU are în centru Consiliul de Securitate, singurul organism competent să constate existenţa unei ameninţări
împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sa u unui act de agresiune.
•Aceste prevederi consacrate în cap.VII al Cartei ONU au fost puse în aplicare în întreaga existenţă a ONU, doar în două situaţii şi anume:
•în anul 1950, în Coreea, în anul 1950, în Golf.
•Datorită sistemului de vot practicat în Consiliul de Securitate (dreptul de veto) şi interesele divergente dintre membrii permanenţi ai acestuia din perioada
războiului rece au fost principalele cauze care au făcut inoperant mecanismul securităţii colective al ONU, în majoritatea si tuaţiilor, fapt care a dus la crearea
aşa numitelor „peace keeping” („operaţiuni de pace”), care îşi au izvorul în alte documente ale naţiunilor Unite, nu în Carta ONU.
•Peace Keeping constituie un instrument care urmăreşte preponderent rezolvarea pe cale paşnică a situaţiilor care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională
şi numai în etapele finale ale acestora, cele mai dure, se recurge la forţa armată.
•Dacă primele operaţiuni pentru menţinerea păcii le găsim în anul 1948, la decizia Consiliului de Securitate, originea forţelor de urgenţă de menţinere a păcii o găsim
mai târziu în anul 1956.
•După anul 1980, apare noi operaţiuni pentru pace, care, pe lângă misiuni de interpunere, îndeplineau şi misiuni de restabilir e şi reconstrucţie a păcii, inclusiv
asistenţă umanitară şi consolidare democratică.
•Iar datorită evenimentelor grave din anii 1990, apare o îmbinare a mijloacelor paşnice cu cele de constrângere prevăzute de Carta ONU, inclusiv folosirea forţei
armate, apărute ca urmare a Raportului „Agenda pentru pace”, prezentat de Secretarul General al ONU, Kofi Annan, în 17 iunie 1992, în scopul aplicării Declaraţiei
adoptate de reuniunea Consiliului de Securitate din 31 ianuarie 1991; ulterior la 3 ianuarie 1995, Kofi Annan a prezentat un altraport, supliment la Agenda pentru
pace, care aduce noi aspecte în derularea operaţiunilor pentru pace.
•De regulă operaţiunile pentru pace, încep, cu:
•prima etapă – diplomaţie preventivă:
•în cadrul căreia se încearcă împiedicarea degenerării situaţiei, prin punerea în aplicare a prevederilor cap.VIdin Carta ONU, adică prin mijloace paşnice de soluţionare;
•etapa – peace making:
•apare ca urmare a eşecului primei etape sau ca urmare a agravării conflictului;
 •în această etapă se duc: eforturi diplomatice dar şi presiuni pentru încetarea focului, a ostilităţilor, precum şi acţiuni de ajutor umanitar.
•etapa – peace keeping:
•dacă măsurile de mai sus reuşesc se trece la: acţiuni de separare a părţilor; de dezangajare militară şi de reconciliere.
•etapa – peace enforcement:
•intervine în caz de eşec, adică măsuri de constrângere decise de Consiliul de Securitate în baza cap VII din Carta ONU, inclusiv cu folosirea forţei armate;etapa impunerii păcii
cu forţa.
•ultima etapă – peace building:
•reprezintă un ansamblu proces de reconstrucţie a păcii, cu obiective diverse, de la dezarmare şi asistenţă umanitară, până la reconstrucţia democratică a părţilor implicate
în conflict.
•La data de 20 februarie 2002, ONU a iniţiat 55 de misiuni pentru pace, din care 15 sunt în curs de desfăşurare.

CAPITOLUL XIV
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ
•XIV.1. Răspunderea internaţională a statelor
•Dicţionarul de drept internaţional public, defineşte răspunderea internaţională a statelor, ca:
•„instituţie de drept internaţional public în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internaţional, care săvârşeşte fapte internaţionale ilicite, este răspunzător faţă de
statul lezat prin aceste fapte sau faţă de toate statele lumii, în cazul crimelor internaţionale”.
•Această instituţie s-a dezvoltat o dată cu progresul dreptului internaţional public, ca drept al păcii şi colaborării.
•Normele dreptului internaţional, ca orice norme juridice, trebuie să fie respectate fără rezerve de către toate statele, de organizaţiile internaţionale precum şi, în anumite
condiţii, de către persoanele fizice, iar încălcarea lor atrage în mod necesar, dat fiind caracterul lor juridic obligatoriu,răspunderea internaţională.
•Această răspundere internaţională, este o relaţie de la stat la stat, ea nu există în principiu decât în favoarea unui stat şi în sarcina altui stat.
•Încălcarea anumitor obligaţii internaţionale de o gravitate deosebită pentru comunitatea internaţională, cum sunt cele privind pacea şi securitatea, nu generează numai
raporturi bilaterale, ci raporturi cu toate celelalte state, cu efecte erga omnes, interesând toate statele lumii.
•Orice act ilicit presupune reunirea a următorilor trei factori, care se întâlnesc şi în răspunderea internaţională:
•violarea unei reguli juridice:
•pot fi încălcate normele cutumiare sau convenţionale internaţionale;
•principiile de drept internaţional care au caracterul unor norme de jus cogens;
•pot să nu fie respectate obligaţiile asumate printr-un tratat bilateral sau;
•deciziile unui organ sau a le unei instanţe judiciare internaţionale;
•rezultă că violarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale constituie un fapt internaţional ilicit indiferent care ar fi izvorul obligaţiei internaţionale violate:
•producerea unui prejudiciu:
•constă în atingerea adusă unei mari diversităţi de drepturi ale statului însuşi sau care sunt ocrotite de acesta, din variatedomenii:
•ce ţin de suveranitatea statului. De poziţia sa politică sau de valorile sale politice şi morale fundamentale,
•de teritoriul sau bunurile acestuia,
•de drepturi economice (patrimoniale) sau extraeconomice (morale, nepatrimoniale);
•În doctrina juridică se face deosebiri între:
 •un drept, numai violarea unui drept implică obligaţia de a repara;
•şi un interes, simpla lezare a unui interes.
•existenţa unui raport de cauzalitate între violarea regulii juridice şi prejudiciul produs:
•ca şi în dreptul intern, reparaţia prejudiciului produs este subordonată în dreptul internaţional, existenţei legăturii de ca uzalitate între violarea obligaţiei internaţionale şi prejudiciul
efectiv suferit;
•nu este nevoie să se facă apel la culpă sau la risc ca în dreptul intern, pentru ca răspunderea internaţională să fie fondată, deoarece este suficient să se reţină în sarcina unui stat un
act contrar dreptului internaţional;
•culpa nu poate constitui fundamentul răspunderii internaţionale, dar poate fi luată în considerare la stabilirea modalităţilor acesteia;
•răspunderea obiectivă , bazată pe risc, este admisă şi consacrată în convenţii internaţionale în domenii care privesc daunele cauzate de către obiectele spaţiale, cele rezultate din
poluarea mărilor etc.;
•principiul epuizării recursului intern, este o regulă importantă privind răspunderea internaţională pentru fapte săvârşite împotriva intereselor altui stat prin încălcarea normelor
dreptului internaţional:
•adică permite apelarea la instanţele judiciare internaţionale numai după ce în prealabil s-au pronunţat instanţele interne ale statului.
•Din punctul de vedere al intereselor afectate, se face distincţie între:
•Obligaţii ce interesează societatea internaţională în ansamblul său (ega omnes):
•încălcarea unei asemenea obligaţii duce la comiterea unei crime internaţionale:
•infracţiuni care prezintă un pericol social prin faptul că ating bazele coexistenţei naţiunilor şi statelor, dezvoltarea lor paşnică.
•statele care comit astfel de crime poartă răspunderea politică, materială şi morală, iar persoanele fizice, răspunderea penală.
•expresia a fost folosită pentru prima dată în Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nurnberg, adoptat în baza Convenţiei de la Londra din 1945, semnată de URSS, SUA, Anglia
şi Franţa, la care au aderat alte 19 state.
•alte obligaţii:
• a căror încălcare duce la comiterea unui delict internaţional:
•este orice fapt internaţional ilicit care nu este crimă internaţională;
•între crime şi delicte internaţionale se face distincţie, astfel în cazul crimelor orice subiect de drept internaţional poateinvoca răspunderea, iar în cazul delictelor poate invoca
răspunderea numai statul direct lezat.

•XIV.2. Cauze ce exclud caracterul ilicit al faptului

•A. Consimţământul, trebuie să fie expres şi valabil exprimat, prealabil comiterii şi să nu privească încălcarea unei norme imperative;
•B. Contramăsurile sau represaliile, nu trebuie să implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa;
•C. Forţa majoră şi cazul fortuit, acesta exonerează un stat de răspundere, datorită intervenţiei acesteia actul ilicit pierzându-şi caracterul de încălcare a unei obligaţii;
•Evenimentul trebuie să fie imprevizibil sau irezistibil, statul să nu fi contribuit la producerea lui şi să facă imposibilă executarea obligaţiei;
•D. Starea de primejdie, trebuie să aibă un caracter extrem, actul ilicit să nu se fi produs ca urmare a unor manevre dolozive, iar încălcarea obligaţiei să fie i alternativă
preferabilă în raport cu pericolul evitat;
•E. Starea de necesitate, este situaţia unui stat care nu avea absolut nici un alt mijloc de a-şi salva un interes al său ameninţat de un pericol grav şi iminent decât de a adopta
o comportare neconformă ce ceea ce îi cere o obligaţie internaţională faţă de un alt stat;
•Fundamentul stării de necesitate îl constituie dreptul la existenţă sau la autoconservare al statului.
•Norma încălcată să nu fie o normă imperativă, să nu fie puse în pericol interesele vitale ale altui stat, obligaţia încălcatăsănu fi fost expres exclusă, printr-un tratat bilateral,
de la posibilitatea încălcării în caz de necesitate.
•F. Legitima apărare, este apărarea împotriva actului ilicit al altui stat, pentru încălcarea stării de pericol rezultat dintr-un asemenea act;
•Se aplică în domeniul recurgerii la forţă, în cazurile prevăzute de dreptul internaţional, ca utilizare largă a forţei împotriva agresiunii.
•În acest caz provocarea stării de pericol se datorează statului faţă de care se iau măsurile de autoapărare, care trebuie să fielicite şi să se desfăşoare conform Cartei ONU.

•XIV.3. Formele răspunderii internaţionale

•XIV.3.1. Răspunderea politică
•Apare în cazul în care, un stat, prin conduita sa contrară normelor dreptului internaţional, a adus prejudicii de natură poli tică altui stat sau comunităţii
internaţionale în ansamblu, iar statul respectiv este ţinut să răspundă în acest cadru, împotriva sa aplicându-se sancţiuni politice sau de altă natură.
•XIV.3.2. Răspunderea morală
•Constă în obligaţia statului de a da satisfacţie celuilalt stat, prin măsuri care să exprime dezaprobarea faţă de actele săvâ rşite împotriva suveranităţii sau demnităţii
reprezentanţilor acestuia de către funcţionarii ori cetăţenii proprii.
•Ele se referă la ofensarea drapelului sau a imnului de stat, ori a reprezentantului diplomatic al altui stat, netratarea corespunzătoare a şefului unui stat aflat în vizită
în alt stat etc.
•Reparaţia constă în: „satisfacţie” (scuze, onoruri).
•XIV.3.3. Răspunderea materială
•Aceasta poate interveni atunci când un stat reclamă pagube ce i-au fost cauzate de către un alt stat, fie direct, printr-o încălcare a dreptului internaţional sau a
unui angajament contractual asumat, fie când este vorba de o pagubă creată unui cetăţean al său.
•Reparaţia constă în „restitutio în integrum”, în caz că nu este posibilă, există obligaţia la despăgubiri echivalente.
•Restituirea (formă de reparare în natură), constă în restabilirea drepturilor încălcate, aducerea acestora în starea anterioa ră producerii actului ilicit, care
se realizează prin restituirea bunurilor sau prin înlocuirea lor cu bunuri similare. •În general se reţin numai daunele directe şi se acordă despăgubiri atât
pentru:
•damnum emergens, adică paguba propriu-zisă, cât şi pentru;
•lucrum cessans, adică pentru profitul nerealizat, care trebuie să fie normal şi previzibil.
•Despăgubirea, are loc atunci când reparaţia în natură, prin restituire, nu mai este posibilă, aceasta făcându-se printr-o despăgubire bănească justă.
•XIV.3.4. Răspunderea penală
•Este obligaţia unei persoane care a încălcat o normă penală de a suporta o pedeapsă pentru infracţiunea comisă şi dreptul organelor judiciare de a aplica această
pedeapsă.
•Neîntrunirea tuturor elementelor:
•fapta săvârşită să fie prevăzută de lege,
•fata respectivă să prezinte un anumit grad de pericol social,
•fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie,
•are drept consecinţă lipsa răspunderii penale.
•Răspunderea penală are caracter personal, sub incidenţa legii penale căzând numai infractorii, persoane fizice.
•În concluzie, în cazul în care în raporturile internaţionale se săvârşesc fapte penale în numele statului, răspunderea penală nu incumbă statului, ci reprezentanţilor şi
agenţilor săi, adică acelora care au ordonat sau executat asemenea infracţiuni.
 CAPITOLUL XV
DREPTUL INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
•XV.1. Scurt istoric
•După al doilea război mondial, asistăm la fenomenul de trecere de la preocuparea asigurării protecţiei unor anumite categoriide persoane şi a unor drepturi la asigurarea
protecţiei drepturilor omului în mod global.
•În această perioadă au fost adoptate o serie de:
•documente internaţionale, atât cu caracter de declaraţii şi recomandări cu valoare moral-politică:
•rezoluţii ale unor organizaţii internaţionale;
•planuri de acţiune care au influenţat indirect legislaţia internă a statelor, cum este:
•Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
•cât şi convenţii internaţionale cu valoare juridică obligatorie, care au influenţat direct legislaţiile naţionale.
•Clasificarea convenţiilor internaţionale ale drepturilor omului este făcută în patru categorii, şi anume:
•convenţii generale;
•convenţii speciale;
•convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii;
•convenţii de interzicere a discriminării.

•XV.2. Cadrul normativ

•XV.2.1. Sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului
•A. Carta ONU
•Preambulul cartei ONU, reafirmă:
•„credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a
naţiunilor, mari şi mici”.
•Carta, în art.13, conferă Adunării Generale a ONU, dreptul de a solicita studii şi de a face recomandări în vederea „ facilităţii pentru toţi, fără distincţie de rasă,
limbă, sex sau religie a exercitării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”.
•Iar în art.55 proclamă „respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă, limbă sau religie”.
•B. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
•Rezoluţia AG din 10 decembrie 1948, conferă un rol important Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului: „ideal comun de atins de către toate popoarele şi
naţiunile”.
•Această importantă declaraţie consacră numeroase drepturi pe care le grupează în două categorii, astfel:
•drepturi civile şi politice, - art. 3-21, respectiv:
•dreptul la viaţă;
 •dreptul la libertate;
•dreptul la demnitate;
•dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi robie;
•dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
•dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice;
•dreptul la egalitate în faţa legii;
•dreptul de a se adresa instanţelor de judecată;
•dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar;
•dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală;
•dreptul la prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea sentinţei în public;
•dreptul la respectarea vieţii private;
•dreptul la respectarea proprietăţii;
•dreptul la libera circulaţie;
• dreptul la azil în caz de persecuţie;
•dreptul la o cetăţenie;
•dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie;
•libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei;
•libertatea de opinie şi exprimare;
•libertatea de întrunire:
•libertatea de asociere paşnică;
•dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la conducerea treburilor publice;
•dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale:
•drepturi economice, sociale şi culturale, prevăzute în art.22-27, se referă la:
•dreptul la securitate socială;
•dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii;
•dreptul la salariu egal pentru o muncă egală;
•dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate;
•dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei;
•dreptul mamei şi a copilului la ajutor şi ocrotire speciale;
•dreptul la învăţământ:
•dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii.
•Datorită importanţei pe care l-a avut şi îl are acest document în conştiinţa întregii lumi a făcut ca ziua la care acest document a fost adoptat – 10 mai - să fie
declarată „Ziua drepturilor omului”.
•Deşi fără caracter obligatoriu, Declaraţia are o dublă semnificaţie juridică:
•ea recunoaşte unele drepturi conturate anterior pe o bază convenţională şi cutumiară;
•a declanşat procese cutumiare de confirmare a unor drepturi;
•totodată unele Constituţii, cum este şi Constituţia României, conferă dispoziţiilor Declaraţiei, alături de cele ale altor pa cte şi tratate în materia drepturilor omului,
nu numai un conţinut juridic, dar şi o poziţie de preeminenţă faţă de dreptul intern al statului în cauză.
•Întru-cât această Declaraţie, este o rezoluţie a AG a ONU, pentru punerea în aplicare a ei (nu are valoare de izvor de drept,) s -au deschis sub egida ONU, cele
două pacte şi două protocoale care fac parte integrantă din Carta Universală a Drepturilor Omului, precum şi alte instrumente, toa te cu valoare de tratate
universale, reprezentând astfel izvoare ale dreptului internaţional public.
• C. Pactele internaţionale ale drepturilor omului •Au
fost adoptate de AG a ONU la 16 decembrie 1966:
•Pactul internaţional al drepturilor economice, sociale şi culturale,
•intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976;
•stabileşte nouă drepturi ale omului;
•preia practic prevederile Declaraţiei universale a Drepturilor Omului.
•Pactul internaţional al drepturilor civile şi politice,
•intrat în vigoare la 23 martie 1976;
•cuprinde în cea mai mare parte drepturile civile şi politice prevăzute în Declaraţie;
•nu conţine:
•dreptul la proprietate;
•dreptul de azil şi
•dreptul la o cetăţenie, aşa cum acestea sunt cuprinse în Declaraţie;
•aduce în plus:
•dreptul persoanei private de libertate de a fi tratată cu umanitate, art.10;
•dreptul persoanei de a nu fi întemniţată pentru că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală, art.11;
•dreptul la ocrotire al copilului din partea familiei, a societăţii şi a statului, art.12;
•neretroactivitatea legii penale, art.15;
•de remarcat faptul, că acest pact stabileşte şapte drepturi de la care, în nici o împrejurare, nu se admite nici o derogare, prevăzute în art.4, par.2., denumite „nucleul dur al
drepturilor omului”; acestea sunt:
•dreptul la viaţă;
•dreptul de a nu fi torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
•dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute;
•dreptul de a nu fi întemniţat pentru neexecutarea unei datorii contractuale;
•dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie un act delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au
fost săvârşite (neretroactivitatea legii penale);
•dreptul de recunoaştere a personalităţii juridice;
•dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.
•Preambulul, art.1,3,5 sunt aproape identice în ambele documente.
•De reţinut, dacă drepturile politice şi civile trebuie riguros respectate, fără nici o libertate de apreciere din partea statelor-părţi, drepturile economice sunt
obligatorii din punct de vedere programatic, dar sunt realizate pe măsură ce statele-părţi „ vor adopta individual şi prin intermediul cooperării
internaţionale măsurile necesare cuprinzând programe concrete”.
•Primul Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, reglementează accesul particularilor la Comitetul drepturilor
omului, în cazul în care aceştia sunt victime ale unor violări ale drepturilor enunţate în pact, stabilind condiţiile în care un particular se poate adresa Comitetului
drepturilor omului.
•Cel de al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, se referă la abolirea pedepsei cu moartea.
•Se admite rezerva aplicării pedepsei cu moartea în timp de război, dar rezerva să fie făcută numai cu ocazia ratificării sau aderării.
•În concluzie, putem afirma că, două principii caracterizează protecţia drepturilor omului, şi anume:
•vocaţia universală a drepturilor omului;
•indivizibilitatea şi interdependenţa tuturor drepturilor omului.
•XV.2.2 Sisteme regionale
•La ora actuală sunt consacrate trei sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului, şi anume:
•sistemul european de protecţie a drepturilor omului;
•sistemul interamerican al drepturilor omului;
•sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor.
•A. Europa
•Sistemul a fost iniţiat de Consiliul Europei, începând din anul 1950 şi a fost dezvoltat şi de dimensiunea umană promovată în cadrul comunităţilor europene şi al
OSCE.
•Cele mai importante instrumente sunt:
•Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, în 4 noiembrie, 1950;
•consacră mai multe drepturi civile şi politice care ulterior au fost completate prin protocoalele 1, 4, 6, 11, 12, şi 13;
•acestea sunt:
•dreptul la viaţă;
•libertatea şi securitatea persoanei;
•dreptul învinuitului la audiere publică şi echitabilă;
•inviolabilitatea persoanei, a locuinţei şi a corespondenţei;
•dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei, religiei;
•libertatea de exprimare;
•libertatea la întrunire paşnică şi de asociere;
•dreptul la căsătorie.
•Aceasta Convenţie a fost completată şi modificată succesiv prin 13 protocoale, protocoalecare o însoţesc. Protocolul al 11-lea, consacră un mecanism de control eficient, şi
anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg, mecanism care permite sesizarea Curţii de către persoanele particulare; hotărârile pe care le
pronunţă aceasta, sunt obligatorii pentru statele părţi la Convenţie.
•Carta socială europeană, adoptată la 18 octombrie 1961, tot sub auspiciile Consiliului Europei;
•stabileşte mai multe drepturi şi principii economice şi sociale şi a fost dezvoltată prin două protocoale, în 1988 şi în 1991;
•Uniunea Europeană, în tratatele sale, nu prevede garanţii ale dreptului omului . Totuşi Curtea de justiţie a Uniunii Europene, printr-o serie de decizii a afirmat că respectarea
drepturilor omului va reprezenta o preocupare majoră în interpretarea tratatelor Uniunii şi va apela pentru aceasta la Convenţia europeană a drepturilor omului.
•OSCE include toate ţările europene, SUA şi Canada, deci nu este o organizaţie strict europeană, dar care colaborează strâns cu Consiliul Europei în domeniul promovării
drepturilor omului.
•Ceea ce diferenţiază catalogul OSCE al drepturilor omului de cel consacrat prin tratatele din acest domeniu este abordarea unor drepturi ale minorităţilor, a unor aspecte
legate de preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri libere şi altele.
• B. America de Nord şi de Sud
•Sub egida Organizaţiei Statelor Americane, au fost adoptate o serie de documente, deoarece acest sistem creat în cadrul OSA, se bazează pe Carta OSA; acestea
sunt:
•Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului;
•este principalul document în materie;
•adoptată la 2 mai, 1948, la a 9-a Conferinţă a statelor americane, de la Bogota;
•stabileşte:
•27 de drepturi civile, politice, economice, sociale şi
culturale; •şi 10 îndatoriri ale omului.
•Convenţia americană a drepturilor omului, este ratificată de 27 de state membre ale OSA;
 •semnată la 20 noiembrie 1969, la San Jose, în Costa Rica, a intrat în vigoare la data de 18 iulie 1978;
•a fost dezvoltată prin două protocoale adiţionale:
•unul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale;
•unul referitor la abolirea pedepsei cu moartea, dar care nu au intrat încă în vigoare;
•ea garantează 20 de categorii de drepturi civile şi politice;
•stabileşte angajamentele statelor părţi de a lua măsuri în domeniul economico-social, al educaţiei, ştiinţei şi culturii, în conformitate cu Carta OSA.
•Convenţia interamericană asupra azilului teritorial din 1954;
•Convenţia interamericană privind conflictul de legi la adoptarea minorilor din 1984;
•Convenţia interamericană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii din 1985.
•C. Africa
•Acest sistem este bazat pe Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată de Organizaţia Unităţii Africane, în anul 1981 şi intrată în vigoare la 21
octombrie 1986.
•Carta se deosebeşte de Convenţia europeană şi de cea americană prin faptul că:
•nu proclamă numai drepturi, ci şi îndatoriri;
•codifică atât drepturi ale individului cât şi ale popoarelor;
•garantează drepturile civile şi politice;
•protejează drepturile economice, sociale şi culturale;
•drepturile colective din a treia generaţie pe care le stabileşte Carta, sunt:
•dreptul popoarelor la autodeterminare;
•dreptul la deplina suveranitate asupra propriilor resurse naturale;
•dreptul la dezvoltare;
•dreptul la pace;
•dreptul la un mediu natural satisfăcător.

•XV.3. Mecanisme internaţionale pentru asigurarea protecţiei drepturilor omului

•XV.3.1. Sistemul ONU
•A. Adunarea generală a ONU şi organele subsidiare ale AG cu atribuţii în materie:
•Comitetul special al decolonizării; •Comitetul
special al aparthaidului etc.
•B. Consiliul de Securitate cu atribuţii care rezultă din art.1 parag.3 din Cartă;
•C. Consiliul Economic şi Social şi organele subsidiare ale ECOSOC;
•D. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale;
•E. Comitetul drepturilor omului;
•F. Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale;
•G. Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei;
•H. Comitetul împotriva torturii;
•I. Secretariatul ONU;
•J. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi.
 •XV.3.2. Sistemul Consiliului Europei
•Au fost create două organisme pentru respectarea angajamentelor asumate prin Convenţia europeană privind drepturile omului , şi anume:
•Comisia Europeană a Drepturilor Omului, şi
•Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
•Prin Protocolul nr.11, cele două organisme se comasează într-o Curte a Drepturilor Omului.

•XV.3.3. Sistemul OSCE

•Prin Actul Final de la Helsinki, care prevede principiul respectării drepturilor li libertăţilor fundamentale ale omului, şi Declaraţia finală a Reuniunii de la Viena din
1986, se consacră dimensiunea umană a procesului;
•Conferinţa privind dimensiunea umană a avut trei reuniuni:
•Paris, în 1989;
•Copenhaga, în 1990; •Moscova,
în 1991.

•XV.3.4. Sistemul interamerican

•Convenţia interamericană a drepturilor omului de la San Jose din 1969, a creat două organisme, şi anume:
•Comisia;
•Curtea, după modelul european, dar spre deosebire de aceasta, Curtea interamericană dispune de o mai însemnată competenţă consultativă.

•XV.3.5. Sistemul african

•Pe baza Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor din 1981, s-a înfiinţat Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor, care în lipsa unei Curţi,
acţiona atât, pentru promovarea drepturilor proclamate de Convenţie, cât şi, ca organ cvasi -jurisdicţional, având şi atribuţii judiciare, dar numai cu posibilitatea de
a sancţiona prin publicitate.
•Iar prin Protocolul la Cartă, adoptat la 9 iunie 1998, s-a creat Curtea Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor.

•XV.4. Protecţia drepturilor persoanelor ce aparţin minorităţilor

•Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, defineşte noţiunea de Minoritate, astfel:
•„un grup de persoane ce trăiesc într-o ţară sau localitate având o rasă, religie, limbă şi tradiţii proprii, unite prin identitatea acestora într-un sentiment de solidaritate, în scopul
păstrării tradiţiilor, formelor religioase şi asigurând învăţământul şi creşterea copiilor în conformitate cu spiritul şi tradiţiile rasei lor şi ajutându-se reciproc”.
•După primul război mondial, au fost prevăzute clauze identice în privinţa minorităţilor, în tratatele de pace, iar în cadrul Societăţii naţiunilor a fost creată o procedură pentru
garantarea drepturilor aparţinând minorităţilor (dreptul de petiţie), precum şi Comitete pentru minorităţi.
•După cel de al-doilea război mondial, au fost declanşate acţiuni de reglementare a situaţiei juridice a minorităţilor la nivel global.
•Astfel Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, în art.27, vorbeşte despre drepturi individuale şi nu colective, el plasează drepturile recunoscute persoanelor
aparţinând minorităţilor în sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului.
•Declaraţia ONU din 1991, care reafirmă principiul nediscriminării şi tratamentului egal, precum şi obligaţia statelor de a lua măsuri pentru ca minori tăţile să-şi poată
dezvolta cultura, limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile.
•Convenţia - cadru pentru minorităţile naţionale, adoptată în 1994, este cel mai complet document în materie.
•În cadrul OSCE funcţionează Înaltul Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale,care are rolul de a urmări respectarea drepturilor minorităţilor naţionale.