A vorbi despre identitate înseamnă a vorbi despre natura umană si complexitatea ei,

despre istoria devenirii omului, a creării şi recreării lui prin gândire, efort si voință, înseamnă a
vorbi despre o față vizibilă, conștientă de sine și alta ascunsă, ce transpare în gânduri, gesturi,
comportamente demne de a fi luate în seamă.
Termenul IDENTITATE provine din rădăcina latinească idem (la fel) – identitas care
presupune asemănare şi continuitate. În limbaj comun, obişnuit prin identitate se înţelege
„similar cu”, „acelaşi”, „aparţinând la”.
Identitatea este un concept cu fațete multiple. Ar putea fi definită ca „un ansamblu de
referenți materiali, sociali si subiectivi” selectați pentru a permite o definire a unui actor social.
Identitatea constă în clarificarea a cine este cineva, atât ca persoană socială, cât si ca
persoană individuală. Însa, dupa cum afirma Erikson, identitatea nu poate fi limitată la un
ansamblu de caracteristici care pot defini un individ pentru totdeauna. Ea se modelează
progresiv, se reorganizează și se modifică fără încetare pe tot parcursul vieții, potrivit
evenimentelor sau perturbațiilor din viața socială.
Identitatea se rafinează și se precizează în decursul unei lungi evoluții personale, care
permite o definire de sine, care integrează atât aspectele cele mai personale, cât și aspectele
sociale si colective ale individualității. Identitatea se construiește printr-un dublu proces –
socializarea și personalizarea. Aceste două procese nu se află în opozitie, ci în interdependență.
Existăm unii pentru alţii şi interacţionăm unii cu alţii în măsura în care comunicăm între
noi: transmitem şi primim semnale, codificăm şi decodificăm mesaje . Comunicarea prin limbi,
limbaje sau cultură depăşeşte astfel nivelul lingvistic şi se conturează ca o relaţionare, identitatea
fiind direct influenţată de raporturile, poziţiile şi rolurile pe care le îndeplinim în relaţia cu o altă
persoană. Construcţia identitară presupune mai multe etape (căutare, formare, afirmare,
recunoaştere), iar specialiştii în domeniile care abordează acest subiect îşi orientează cercetările
spre diverse paliere: identitatea personală, identitatea socială, identitatea de gen, identitatea de
grup, identitatea confesională, identitatea lingvistică, identitatea naţională, identitatea etnică,
identitatea culturală etc. Plecând de la aceste repere, vom începe cercetarea noastră, reflectând
asupra fiecarui tip de identitate în parte.
E.Erikson definește IDENTITATEA PERSONALĂ drept sentimentul unei continuități
existențiale în timp, sentimentul de a fi același și recunoașterea de către ceilalți a acestei continuități și
similitudini, sentimentul de a fi într-un anume fel, de a fi o anume persoană, de a avea un anume stil de
individualitate.
Nu există o definiție a identității umane sau personale care să fie universal agreată.
Depinzând de context, identitatea personală a fost înțeleasă ca fiind o substanță, o experiență
subiectivă sau un sentiment personal al sinelui, o structură interioară, o construcție personală, un
proiect existențial și un proces. Pe de-o parte, identitatea este o trăsătură a individului, reflectând
un proces intern al autodefinirii. Pe de alta parte, identitatea se dezvoltă într-un context social și
este conturată de circumstanțele imediate ca și de cultură, în sens mai larg. Mai mult, se face
diferența adesea între identitatea socială, acea parte a identității persoanei care derivă din
apartenența ei la un anumit grup social, și identitatea personală, conceptul mai mult sau mai
puțin coștientizat al persoanei referitor la sine ca o individualitate unică, cu trăsături particulare,
nevoi, caracteristici definitorii, și o istorie particulară.
Marcia, unul dintre succesorii lui Erikson, înțelege identitatea personală ca o structură a
personalității care apare pentru prima oară în adolescență. Această structură consistă în
organizarea scopurilor (nevoi, dorințe) și ale abilitaților (competențe, deprinderi). Teoria
psihanalitică a legat simțul identității primar, fenomenologic, subiectiv, de structurile interne și
de organizarea  personalității. Se presupune că atât nivelul de organizare al personalității sau
integrarea, cât și nivelul structural al dezvoltării identității se manifestă în sentimentul individual
al identității, iar oamenii își formează un simț al identitații sinelui prin propriile observații despre
ei înșiși, ca și prin reacțiile celorlalți față de ei. Incongruențe comportamentale de-a lungul
timpului și în diferite situații vor face astfel dificil de creat un sine coerent, și de a stabili
sentimentul de continuitate personală. O identitate personală stabilă este o sursă importantă de
coerență, ce structurează experiența oamenilor și le ghidează comportamentul în cadrul
interacțiunilor sociale.
IDENTITATEA SOCIALĂ este rezultatul intersecției socialului (reprezentat de grupuri,
instituții, colectivități) cu individualul, reunind reprezentarea de sine si de alții. Este o sinteză
între esența individuală și caracteristicile unei culturi comune, între aptitudinile personale si
rolurile sociale ale individului.
O conceptie acum abandonată este aceea că identitatea se elaborează în cursul primilor
ani de viață și se desavârșește destul de repede. În realitate procesul de formare a identității este
un proces complex, marcat de discontinuități, care nu se încheie niciodată și implică numeroase
experiențe de viață, conflicte, transformări. Este un proces de dinamică personală într-un context
dat.
Afirmarea identității, scrie recent P. Tap presupune următoarele dimensiuni:
1.  Continuitatea care dă sentimentul stabilității, integrării în context si capacității de a
elabora proiecte de viață.
2. Unitatea sau coerența internă permite subiectului social să găsească elemente de liant
între diversele activități și evenimente pe care le traversează, să dea sens istoriei sale personale.
 3.  Diversitatea: articularea unor identități multiple (fizice, etnice, naționale, juridice,
culturale), confruntarea acestora pe un "teritoriu" comun.
4. Autonomia si afirmarea. Pentru a se forma, individul se opune adesea presiunii
exterioare, se diferențiază, se distinge de alții. Diferențierea cognitivă poate lua forma opoziției
afective. Opusul acestei atitudini este conformarea la asteptările grupului, asimilarea pasivă.
5. Originalitatea: semnifică singularitatea, tendința individului de a-și afirma unitatea.
6. Acțiunea este urmarea asumării responsabilității. Identitatea se afirmă și se
consolidează prin producerea unei "opere", prin creația individuală.
7. Valorizarea. Prin acțiune si depășirea unor situații dificile, individul se valorizează în
ochii altora si în proprii săi ochi. El are nevoie și face eforturi să fie recunoscut, iubit, admirat,
acceptat, confirmat. Orice om nutrește dorința să se afirme în context social, raportându-se la
persoanele pe care le admiră. Dorința de schimbare, efortul pentru progres îsi are originea n
aceeași nevoie de valorizare.
IDENTITATEA DE GEN nu este fixată la naştere. Atât factorii psihologici cât şi sociali
contribuie la stabilirea timpurie a unei identităţi fundamentale şi care este modificată de factorii
sociali pe măsură ce copilul se maturizează. De fapt, identitatea de gen – conceptul „Eu sunt
băiat/fată”- apare în general în jurul vârstei de trei ani şi se fixează pe la vârsta de şase ani, apoi
fiind foarte greu de modificat.
La unele persoane există proba unui disconfort persistent în legătură cu propriul sex
atribuit ori un sentiment de inadecvare în rolul genului acelui sex, la fel există proba
unei identificări puternice şi persistente cu sexul opus, care este dorinţa de a fi ori insistenţa
subiectului că este de celălalt sex. E vorba de o tulburare de identitate de gen.
Genul care ne este atribuit în mod oficial la naştere (feminin sau masculin) se bazează pe
caracteristicile noastre fizice. Totuşi, acesta poate să nu fie acelaşi cu identitatea noastră de gen –
adică felul în care simţim şi ne gândim la genul nostru. O persoană transgen este o persoană care
are o identitate de gen diferită sau care îşi exprimă identitatea de gen în mod diferit faţă de
identitatea de gen care i-a fost atribuită la naştere. O persoană transgen poate alege să îşi exprime
identitatea de gen în diferite moduri. Pentru o modificare fizică permanentă se poate apela la o
intervenţie chirurgicală sau la un tratament hormonal. Acest proces poate dura mai mulţi ani şi
nu implică întotdeauna o redefinire completă a genului („schimbarea de sex”). Identitatea de gen
poate fi exprimată şi prin articolele vestimentare şi cosmetice (aspect cunoscut sub denumirea de
„cross-dressing” sau „travestire”). Trebuie menţionat că persoanele transgen se confruntă cu
transfobia şi discriminarea pe motive legate de identitatea lor de gen şi nu în mod necesar din
cauza orientării lor sexuale. Persoanele transgen pot fi heterosexuale, homosexuale sau
bisexuale.
Dacă acum 50 de ani IDENTITATEA RELIGIOASĂ era dobândită prin naştere, asumată ca
atare, relaţionată de spaţiul geografic şi mediul educaţional şi social împărtăşit cu ceilalţi, în
ultimele decenii, identitatea religioasă a devenit un accesoriu pe care noile generaţii şi-l aleg ele
însele în mod liber. Fiindcă diversitatea culturală şi cea socială sunt caracteristicile distinctive ale
vieţii moderne, tinerii par să îşi poată alege propria orientare religioasă dintr-o varietate de
opţiuni, în loc de a prelua valorile sacre transmise de familie şi prieteni în copilărie. Nemulţumiţi
de metafora "cupolei sacre" ce descria realitatea religioasă a societăţii anterioare, cercetătorii
contemporani au introdus conceptul de "piaţă religioasă" (spiritual marketplace) pentru a sublinia
faptul că, într-o societate multiculturală, tradiţiile şi instituţiile religioase concurează pentru
adepţii săi, iar credincioşii achiziţionează o religie în acelaşi mod în care consumatorii aleg din
varietatea opţiunilor disponibile pe piaţa de servicii şi bunuri de consum.
Un număr de factori au contribuit la această mentalitate de marketing. În primul rând,
ataşamentul faţă de o religie a devenit voluntar, determinat, în parte, de eliminarea stigmatului
ataşat neparticipării la lăcaşurile de cult şi la serviciile religioase. În al doilea rând, religia
părinţilor unei persoane nu mai este obligatorie (renunţarea la religia în care au fost născuţi şi
crescuţi a fost una dintre modalităţile principale prin care "generaţia X" s-a răzvrătit împotriva
autorităţii). În ultimul rând, căsătoriile interreligioase, pronunţatele mobilităţi sociale şi
geografice, precum şi influxul spiritualităţilor alternative au dus la posibilitatea experimentării
altor practici religioase.
IDENTITATE NAȚIONALĂ. Orice persoană aparţine unei comunităţi naţionale, unei
naţiuni. Naţiunea se defineşte ca o mare comunitate umană, instalată pe un acelaşi teritoriu,
caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, şi care este suverană.
  La constituirea unei naţiuni sunt cinci etape distincte :
 identitatea, capacitatea unui grup de a gândi despre sine că aparţine unei naţiuni;
 legitimitatea;
 unitatea sau capacitatea unei naţiuni de a cuprinde întreaga populaţie;
 participarea sau  reprezentarea la activitatea de guvernare a diferitelor categorii din care
este constituită populaţia;
 distribuirea sau împărţirea avuţiei naţionale între diferite categorii ale populaţiei;
·        cetăţenia.
              Pornind de la aceste etape, se poate defini identitatea naţională  ca reprezentând o
caracteristică dominantă a membrilor unei naţiuni, pe baza unităţii de :
  teritoriu;
 limbă;
 obiceiuri şi tradiţii;
 viaţă economică.
IDENTITATE LINGVISTICĂ. LIMBA este expresia unei colectivităţi, a unui popor,
adevăratul liant al identităţii naţionale. Identitatea unui popor nu este dată numai de obiceiuri,
credinţe şi graniţe.Un rol fundamental îl are în acest sens limba care este pentru noi un “dar
sacru”.
Limba română este cea care dă identitatea spaţiului nostru spiritual, care stă la temelia
identităţii noastre de neam,  este continuitatea incredibilă, de mii de ani, că valorile istoriei şi
straturile ce s-au aşezat pe deasupra nu au reuşit să modifice acest sâmbure puternic. Limba
devine mijloc de punere în comun a valorilor individuale şi de raportare la cele universale,
generale, având ca scop conectarea destinului individual la cel colectiv.
Satisfacerea nevoii de identitate vizând componentele lingvistică, naţională şi culturală
are un rol integrator şi de echilibrare a fiinţei în raport cu lumea. Omul este, aşadar, o fiinţă
socială, pentru care comunicarea creează un spaţiu al devenirii, tocmai prin punerea în comun a
valorilor individuale pentru obţinerea valorii generale, colective, configurând grupul, ca formă
de existenţă socială. Nevoia de identitate se conturează prin raportarea la alteritate, fiind astfel o
formă de conştientizare a existenţei individuale, prin intermediul celei colective. Limba maternă 
asigură instrumentul specific de comunicare şi facilitează construirea dimensiunii sociale şi
culturale a fiinţei, într-un efort integrator evident. 
Din punct de vedere cultural, IDENTITATEA CULTURALĂ este un univers simbolic în
orizontul căruia oamenii trăiesc în comun. Este un sistem de credințe și coduri care explică
solidaritatea dintre membrii unei societăți precum si voința acestora de a trai în comun.
Cultura tezaurizează şi acumulează valorile, reţine ceea ce este durabil în ordine
spirituală, transmiţând peste timp operele care „pot învinge timpul”. Este vorba
despre performanţe care rămân actuale prin semnificaţiile lor, care nu şi-au consumat mesajul în
epoca în care au apărut. Este cazul marilor creatori, care sunt permanent „contemporanii noştri”,
întrucât exprimă ceva esenţial din condiţia umană, fie că este vorba de Homer sau Shakespeare,
de Eminescu sau Blaga. „Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un
moment dat”, spunea Camil Petrescu.
Să nu uităm că „sufletul culturii este cultura sufletului”, de aceea fiinţa umană zidită după
chipul lui Dumnezeu este prototipul culturii creştine.
 CONCLUZII

Identitatea reprezintă conștiința clară a individualității unei persoane, formată prin

integrarea într-un construct unic a percepției de sine și a percepției expectanțelor celorlalți față
de propria persoană. Identitatea se constituie progresiv pe măsura organizării și structurării
informațiilor despre sine, ajungând să includă aspecet legate de caracteristicile înnăscute și
dobândite ale personalității, abilitățile și competențele personale (cunoștințe, deprinderi,
aptitudini, talente), rolurile și statutele sociale, vocaționale și de gender, adoptate de individ la un
moment dat, modalitățile de interacțiune, de comunicare și de rezolvare a conflictelor, de
autoreglare a comportamentului, modalitățile de identificare cu modelele.
Identitatea se află într-o permanentă construcţie şi reconstrucţie. Structurarea ei începe
încă din copilărie, continuă în perioada şcolară mică când se conturează pe baza rezultatelor
activităţii şcolare şi a raportării acestora la ceilalţi şi la cerinţele lor, dar vorbim despre identitate
odată cu perioada adolescenţei când abilităţile cognitive şi de interacţiune socială sunt suficient
de mature pentru a permite reflectarea asupra propriei persoane şi a dezvoltării acesteia. Prin
specificul problemelor decizionale pe care le aduce cu sine, perioada adolescenţei forţează
reflectarea asupra propriei identităţi, respectiv identificarea propriilor valori, interese şi abilităţi,
evaluarea capacităţii de a lua decizii şi de a face faţă diverselor situaţii. Toate aceste procese
contribuie tocmai la cristalizarea identităţii.
Fiecare dintre noi are un nume, un statut, îndeplinește roluri și întreține relații sociale.
Din copilărie și până la bătrânețe, personalitatea noastră suferă transformări notabile,
viața punându-și implacabil amprenta pe sufletul nostru. Puține caracteristici rămân constante,
poate cele temperamentale, poate unele talente, ceea ce este, în general, înnăscut.
 BIBLIOGRAFIE

1. Allport, G. Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1991.
2. Mina-Maria Rusu, Limba română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.
3. Mina-Maria Rusu. Despre identitate lingvistică vs identitate culturală // Limba română,
nr.4, 2014.
4. Wach, Joachim, Sociologia religiei, Iaşi: Editura Polirom, 1997.
5. Georgiu, Grigore, Națiune,cultură,identitate, Diogene, București, 1997.
6. Scarneci, Florentina, Introducere în sociologia identității, Editura Universităţii
Transilvania din Braşov, 2009.
7. Iluţ, P, Abordarea calitativă a socioumanului: concepte şi metode, Ed. Polirom, Iaşi,
1997.
8. Iluţ, P., Identitate socială, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.
9. Jurcan, D., , Identitate şi societate: modele aspiraţionale în tranziţie, Ed. Eikon, Cluj-
Napoca, 2005.