Moștenitorul

de

Norbert Matei

1
În noaptea dinainte am visat că țineam urma unui grizzly în pă durile din teritoriul
Yukon. Era primă vara devreme, cu soarele fierbinte și pă mâ ntul încă înghețat.
Veverițe și corbi și vulpi și că prioare și un cerb bă trâ n, cu gă uri adâ nci și întunecate
în loc de ochi îmi țineau companie. Șoptind.
Mi-au trebuit trei zile să ajung ursul din urmă și să -l opresc din drum.
Apoi mi-am proptit țeava puștii sub bă rbie și am terminat-o și cu asta.

Bă rbatul își parchează mașina, un Opel Rekord din 86, pe singurul loc ră mas
liber în parcarea firmei. După ce coboară pot să vă d mai bine cine e. Are pielea roșie
arsă de soare. Poartă pantaloni de armată bă gați în cizmele de cauciuc. Un tricou
galben lă lâ u, pe care e imprimat un peisaj cu șezlonguri și palmieri, îi acoperă burta
umflată . E gras, așa cum am fost și eu câ ndva, iar câ nd merge, asta îl obligă să își
arunce picioarele în pă rți.

Îmi odihnesc cana de cafea pe cravată și îl urmă resc cum își croiește drum
printre mașini. Se oprește și bate de câ teva ori în ghereta paznicului înfierbâ ntată de
soare, iar după ce înțelege că nu e nimeni acolo, se îndreaptă că tre clă direa noastră
cu un singur etaj. Mă ridic, înconjor biroul și deschid ușa pe jumă tate. Îi urmă resc
corpul masiv invadâ nd calmul holului în care se află recepția. Peste birouri,
monitoare, pereți despă rțitori, stive de dosare și ficusuri îl vă d cum se apleacă și își
lasă toată greutatea pe ghișeul cromat, apoi se îndreaptă de spate și se tolă nește pe
unul din fotoliile din hol.

Adriana, recepționera, se ridică din spatele tejghelei. Poartă cei mai hidoși
ochelari bă tuți cu pietre orbitoare din câ ți am vă zut. De fiecare dată mă gâ ndesc
dacă asta nu e ceva ce vă d și oamenii care vin la noi. Oftez și sorb din cafea
așteptâ nd-o să își așeze cartela peste cititorul de la ușă , să intre în zona birourilor și
să se îndrepte spre mine. Îi fac semn că știu despre ce e vorba și că vin.

Ș tiam ce urmează de cum am vă zut mașina intrâ nd în parcare. Dan, prietenul

cel mai bun al tatei, nu mai e bă rbatul de altă dată , dar i-aș recunoaște rabla oriunde.
În filme, după ce un soldat crapă , doi tipi în uniforme bat la ușa vă duvei. Tata a fost

2
un alcoolic de carieră , așa că mi se pare normal ca un alt alcoolic, cu o moacă plâ nsă
și haine aproape spă late, să -mi aducă vestea morții lui.

Îmi iau sacoul de pe spă tarul scanului și îmi așez pe nas ochelarii cu rame
groase. Nu am atâ t de mult nevoie de ei – de fapt, nu am deloc – dar așa par mult mai
sever, iar asta îmi scurtează discuțiile cu persoane nedorite. Închid ușa biroului și o
iau ușor printre birouri, coșuri de gunoi și scaune lă sate aiurea pe culoarele înguste.
Le spun de atâ tea ori să fie atenți la cum lasă lucrurile câ nd pleacă în pauză . Mut un
scaun la locul lui și mă aplec peste biroul în fața că ruia ar trebui să se afle. Îmi scot
stiloul din buzunarul că mă șii și scriu repede un bilet Hai să vorbim puțin la 16:30!
apoi îl lipesc în mijlocul monitorului închis.

Îmi vă d de drum și pe mă sură ce mă apropii de ușa care dă în holul de la

recepție pieptul mi se umple cu un sentiment înțepă tor de bucurie. Mă gâ ndesc că în
sfâ rșit s-a dus.

Nu mai chinuie pe nimeni.

Lâ ngă ultimul birou se află un ră citor de apă . Mă opresc lâ ngă el și îmi torn
un pahar, îl dau pe gâ t, mototolesc plasticul cu poftă apoi îl las să cadă în coșul mic,
de lâ ngă . Îmi aranjez cravata chiar în momentul câ nd deschid ușa și îl salut pe Dan.

Mă vede și fața i se luminează .

„Alex!” spune el cu vocea plină de admirație. „ Să nu te recunosc!”

„Da, a trecut ceva vreme!”

Îi strâ ng mâ na, tare, ca într-o menghină .

„Spune, cu ce te ajut?”

„Cu nimic, mă i Alexuț. N-ai cu ce să mă ajuți.”

Îmi sprijin ambele mâ ini de curea și oftez.

„Ei, să nu-mi zici că -ți era dor de mine!”

3
 Chipul lui Dan se contorsionează , iar privirea lui se ferește de mine și se
lipește de mochetă ca o gumă proaspă tă . Își șterge mâ inile transpirate de cracii
pantalonior și o spune.

„Mă i Alexuț, a murit tata!”

Sunt atâ t de șocat. Îmi înnă bușesc un zâ mbet..

„Îmi pare ră u, Alex!” Spune Dan așezâ ndu-și mâ na pe umă rul meu.

„Cum s-a întâ mplat?”

„Cred că inima. L-a gă sit bunică -ta!”

„Era la bunica?”

„Acuma, de Paște. A mai ră mas câ teva zile să stea cu ea că -i bă trâ nă .”

„Ș i s-au luat la bă ut amâ ndoi.”

Cuvintele mele îi pică în urechi și îl înțeapă .

„Alex...”

„Scuză -mă !”

„Te înțeleg, e normal să fii supă rat. Așa am fost și eu câ nd a murit tata!”

Câ nd tată l lui Dan a murit, el și tata au bă ut câ teva zile la râ nd fă ră să se

oprească . Îmi amintesc că era iarna și au intrat amâ ndoi într-un soi de comă
alcoolică și nu a mai avut cine să hră nească soba de la cabană cu lemne. Erau să
moară degerați.

„Câ nd e înmormâ ntarea?”

Ezită să -mi ră spundă și revine la mochetă .

„Of, mă i Alexuț. Te rog eu să nu te superi, da n-am avut ce să fac.

Înmormâ ntarea a fost ieri, da’ Marta mi-a interzis să -ți zic.”

„Înțeleg.”

4
 „Chiar îmi pare ră u. Să știi că așa inimă grea am avut. Să nu vii tu să -l vezi pe
taică -tu!? Dar ce era să fac!? ” ochii i se umezesc din nou. Realizez că deși e mai slabă
decâ t de obicei și mascată de mult deodorant, duhoarea de alcool îl însoțește și
acum. E beat. Normal.

„Nu îți mai cere scuze. Asta e. Dacă îmi spui unde l-au îngropat mă duc să las
niște flori.”

„Îți spun, îți spun...” plâ nge din ce în ce mai tare, iar cuvintele care îi ies din
gură devin scâ nceli. Își încrucișează mâ inile peste țâ țele că rnoase de bă rbat ca și
câ nd ar vrea să se consoleze singur.

„Alexuț, mă Alexuț! Mie îmi pare ră u, să știi!”

Mă reped că tre ghișeu și îi spun Adrianei să ia o pauză , apoi o fac. Știu că

trebuie să mă schimb de haine după , dar o fac oricum. Îl iau în brațe și-l bat pe spate
pâ nă câ nd se calmează .

„Iartă -mă , iartă -mă că plâ ng. Știi, eu și cu taică -tu ne știm din tinereți. Am
fă cut armata împreună .” cum aș fi putu să uit? Atâ tea povești. Trafic de țigă ri,
prostituate, comandantul unită ții care îi tot bă ga pe arest și pe care l-au omorâ t
amâ ndoi punâ ndu-i o grenadă sub Aro chiar în ziua Revoluției.

Ceva de pe ghișeu îmi fură atenția. Din bolul cu pietre colorate una zace
că zută lâ ngă . Fac un salt, o iau si o așez la un loc cu celalte.

„Hai că plâ ng ca pizda!”

”E normal să fie așa. Vă știți de atâ ta vreme!”

Dan oftează și își șterge nasul cu dosul palmei.

„Hai pâ nă la mașină ! Ț i-a lă sat taică -tu ceva!”

Sunt șocat din nou. Numai că acum chiar că sunt șocat.

„Ce anume?”

„Eeh. Ai să vezi!”

5
 Îl urmă resc afară prin ușile glisante, peste trotuarul îngust și printre
caroseriile încinse de soare, pâ nă în spatele Opelului Rekord. Am vă zut mașina lui
Dan ultima dată în urmă cu zece ani și ară ta excat la fel. Zgâ rieturile mele, fă cute cu
cheia apartamentului în care am locuit cu mama, sunt încă acolo, pe portiera din
spate. Dan nu știe nimic despre asta. La cum arată mașina nici nu cred că i-au atras
vreodată atenția.

Ră sucește cheia în butucul care ține portbagajul închis, iar câ nd se blochează

dă un pumn în tabla roșie, iar portbagajul se deschide larg ca gura unei balene.

Așezate în două tocuri de protecție stau demontate cele două arme de

vâ nă toare ale tatei. În tocul din piele maro se odihnește pușca lisă , în două țevi, iar
în tocul din cordură neagră carabina cu țeavă ghintuită pentru pră zi mari. Le privesc
îndelung fă ră să mai spun nimic. Un zgomot ascuțit îmi umple urechile și îmi
încleștez pumnii și îi strâ ng pâ nă simt că ră mâ n fă ră sâ nge în ei.

E o iarnă uscată care face pinii să emane un parfum mai strident decâ t de obicei.
Spinarea maronie a animalului se arcuiește frumos în razele soarelui care se reflectă
orbitor din ză padă . Îi urmă resc cu binoclul coarnele masive și pașii calculați. Tata
urmă rește și el cerbul, prin luneta puștii, iar câ nd e unde trebuie îmi spune să facem
schimb. Apuc arma neindemă natic, fixez patul în umă r, mă las iar pe burtă și o
sprijin de micul dig de ză padă înghețată pe care l-am clă dit în fața mea. Tata îmi
spune să -mi mai bag ză padă în gură . Iarna, animalele îți vă d respirația la fel cum o
fac și oamenii. Îmi spune să am ră bdare și să trag. Inima îmi bubuie și pentru o
secundă mă tem că cerbul mi-o aude.

„Hai! Dă -i!”

Vreau să o fac, dar tot corpul se întoarce împotriva mea și tușesc scuipâ nd
bulgă rele înghețat amestecat cu aburii fierbinți din plă mâ ni.

„Hai, mă molâ ule, că pleacă !”

6
 Dan mă întreabă dacă sunt bine. Dacă mi-e ră u.

„Mulțumesc!” șoptesc eu descleștâ nu-mi pumnii și înghițindu-mi furia.

„A vrut să ți le dea ție, să le ai tu. Marta nu știe. Eu i-am spus că era dator la
Asociația Vâ nă torilor și că le-a dat la amanet ca să poată plă ti. Dar mi le-a dat mie să
le țin pentru tine câ nd o fi. Taică -tu oricum nu mai era în stare să facă ceva cu ele. În
ultima vreme era tot mai ră u cu inima. Să nu te superi că nu ți-a spus. A vrut să te
protejeze.”

„Mda, nu știam. Ș i eu ce să fac cu astea? N-am permis!”

„Poți să le vinzi dacă vrei. Ș tiu eu pe cineva. Carabina vine vreo treizeci de
mii.”

„Lei?”

„Ei pula! Cum să zici așa ceva? Euro!”

Fluier mirat și îmi îngrop pumnii în buzunarele pantalonilor.

„Sunt ceva bani!”

„Oho! Da dacă vrei sfatul lui nene-tu Dă nuț nu le da! Pă strează -le, că -s de la
taică -tu. Mi le dai mie, ți le sudez înă untru și nu mai ai nevoie de permis și alte
tâ mpenii. Le ții acolo. Te uiți la ele câ nd ți se face dor de taică -tu!”

Mută m armele din portbagajul lui în al meu și schimbă m câ teva cuvinte

despre Porsche Cayenne-ul pe care îl comduc. Îi povestesc despre cum l-am ales
pentru că îmi ia cu o mișcare mai puțin să pornesc de pe loc, avâ nd în vedere că
schimbă torul e pe dreapta și contactul pe stâ nga. Deci îmi folosesc ambele mâ ini la
pornire în loc de două ori pe cea dreaptă , cum fac ceilalți șoferi. Nu pare să înțeleagă .

„Stau tot acolo. Câ nd ai timp treci și tu poate mai stă m la un pahar, la o

vorbă !”

7
 Ne luă m la revedere. Îi zâ mbesc și mă abțin să nu-l pocnesc peste fața aia
umflată .

Dan își îndeasă cu greu fundul în spă tele volanului. Trâ ntește portiera,
motorul tușește și rabla se pornește să iasă din parcare. Ră mâ n în fața portbagajului
uitâ ndu-mă la arme pentru un moment apoi îl închid și mă urc în mașină . Sun la
recepție, iar Adriana ră spunde după al doilea ton de apel. Mă uit la ceas și zâ mbesc
mulțumit la gâ ndul că și-a luat pauza de masă de fix câ t trebuie.

„Trebuie să plec astă zi. Am avut un deces în familie. Spune-i lui Victor să se
gâ ndească unde ar vrea să se mute în alta parte în birou. Acolo unde e acum nu mai
poate să stea.”

„Așa... am înțeles!”

„Mulțumesc!”

„Ah, domnule Că lin, condoleanțe!Îmi pare foarte ră u!”

Ră sucesc cheia în contact și mă gâ ndesc unde vreau să merg. Îmi dau seama
că habar n-am și ies din parcare.

Bubuitura se repede printre copaci și se pierde în creierul pă durii. Animalul

cade pe-o parte și ră mâ ne așa. Simt cum pă mâ ntul vibrează sub mine și înțepă tura
din umă r îmi stoarce un bob de apă în colțul ochiului. Mă foiesc și-mi șterg obrazul
înainte să mă vadă tata apoi trag bulonul de fier în spate, arma scuipă tubul gol afară
și urmă torul glonț intră pe țeavă .

Mă lovește în gură , mă sperii, strâ ng tră gaciul cu putere și aud bubuitura și

glonțul cum mușcă din tulpina unui copac. Tata își încordeaza pumnul din nou în
mă nușa groasă și mă pocnește din nou. Direct în față . Stropi de sâ nge pă teaza
ză pada sub mine.

Tata își scoate din interiorul hainei plosca din inox, o desface și o dă peste
cap.

8
 „De ce ai tras la cap? De câ te ori ți-am spus? De câ te ori, mă molâ ule? Mă -ta îl
mai împă iază acum. Să te speli cu el pe cap, că te-a fă cut mă -ta aia prost!”

Abandonă m cerbul nefolositor și ne întoarcem la mașină . Pe drum oprim

într-o benzină rie, unde ră mâ n în mașină și mă holbez la bord, înghițindu-mi
lacrimile. După o vreme tata revine cu șase beri și două înghețate.

„Ia, mă doare în cur că ai 14 ani!” le desface pe amâ ndouă , o așează pe a mea

în suportul de cană de sub radio apoi ia o gură să nă toasă din a lui. „Cu câ t bei mai
devreme cu atâ t devii bă rbat mai repede!

Privim la mașinile care trec în viteză . Berea rece îmi calmează durerea, dar
îmi umflă burta, iar asta mă face să mă simt și mai ră u.

„Ia și d-asta! E cu caramel.” zice el și îmi trâ ntește înghețata în poală și-mi
face cu ochiul. Îi ră spund cu-n râ njet de mulțumire.

Pentru tot restul drumului bem amâ ndoi bere și mâ ncă m înghețată și
aruncă m ambalajele și sticlele goale pe bord, lâ ngă legitimația lui de ofițer, așezată
acolo strategic, în caz ce ne oprește cineva.

La primul semafor oprește lâ ngă mine o mașină de poliție, iar asta mă face să mă
stafidesc în scaun. Chiar dacă armele din spate sunt transportate în condiții
regulamentare alea sunt reguli pentru ă ia care au permis port armă . Dacă mă ard,
mă ard. Dacă nu,nu. Îmi țin respirația. Se face verde și merg înainte. Mașina de
poliție virează la dreapta.

Imediat vă d M-ul galben cocoțat pe un stâ lp și îmi amintesc de prâ nzul copios
pe care ar fi trebuit să îl iau acum, în cealaltă parte a orașului. Râ vneam la vâ nă ta pe
gră tar umplută cu roșii și ciuperci, dar mă pot mulțumi și cu mai puțin. Trag mașina
pe aleea îngustă de la Drive-in și rostesc toată comanda dintr-o suflare: „Un burger
mare de vită cu Cola, patru porții de cartofi, două plă cinte cu vișine, o înghețată
mare cu fulgi de ciocolată , patru sosuri de maioneză , încă doi burgeri mici cu pui și
patru bucă ți de pește din ă la pră jit.”

9
 Difuzorul pâ râ ie. O voce senzuală de femeie. „Ș i tată l dumneavoastră nu
dorește nimic?”

„Tata-i mort, nu dorește nimic, multumțesc de întrebare!” ră spund eu.

Femaia repetă întrebarea ”Chicken McNuggets ați spus? 4 bucă ți?”.

Aproape de ieșirea din oraș gă sesc un refugiu și opresc mașina. Rad

mâ ncarea de pe scaunul din dreapta în toate orele de lumină care au ră mas.. Mă uit
cum se întunecă afară în timp ce îmi îndes tacticos în gură cartofi înecați în sos,
burgeri unși cu înghețata care s-a topit în pungă și McNuggets murdari de vișine.
Continui pâ nă câ nd lâ ngă mine nu mai sunt decâ t hâ rtii, cartoane, plasticuri și
burgerul de pui de care am de gâ nd să mă ocup mai tâ rziu. Ră mâ n înșurubat în
scaun pâ nă se întunecă de tot, urmă rind farurile care se duc și vin. După o vreme
ră sucesc cheia în contact, ies din oraș și urmă resc drumul pâ nă dau de primul
camion încă rcat cu bușteni. Ies de pe șosea pe un drum neasfaltat plin de gropi și
după vreo patruzeci de minute virez la stâ nga, opresc, cobor, desfac lanțul care
închide drumul forestier, iar după ce trec cu mașina peste el îl așez la loc.

Brazii țâ șnesc înalți pe marginea drumului îngust. Nu mai pot vedea cerul
nopții decâ t dacă mă dau jos din mașină . Conduc pentru încă treizeci/patruzeci de
minute, pâ nă semnalul radioului se pierde. În stâ nga se deschide o porțiune de
pă dure defrișată pâ nă peste vâ rful unui deal. Opresc motorul și cobor geamul. Ascult
liniștea copleșitoare. Aerul rece îmi descrețește fruntea și, pentru o clipă , toată ziua
din spatele meu dispare. Radioul pornește singur cu volumul dat la maximum și
umple mașina de un zgomot alb urmat de vocea joasă și guturală a tatei: ”Hai, mă
molâ ule! N-o să pă țești nimic. Mă ă molâ ule mă ă .” Îl închid, urc geamul și cobor. Din
trusa de scule scot lanterna și mi-o îndes la curea, apoi scot ambele arme din huse și
le ansamblez repede în lumina slaba a portbagajului. Din câ nd în câ nd mă uit în
spate și în față , pe lâ ngă mașină , după farurile oricui s-ar fi apropiat. Termin și las
cele două instrumente al morții întinse în portbagaj. Iau la puricat buzunarele
exterioare ale tocurilor și doar în cel al carabinei gă sesc depozitate câ teva gloanțe.
Amâ ndouă miros a ulei, dar carabina cel mai tare, semn că Dan le cură țase înainte să

10
mi le aducă , dar insistase pe carabină în mod special. Trag bulonul, împing un glonț
pe țeavă și zgomotul metalic care îl însoțește îmi face pielea de gă ină . Îmi trec
banduliera armei peste umă r, las celalte gloanțe să cadă în buzunarul sacoului lâ ngă
burgerul de pui, închid portbagajul, aprind lanterna și urc dealul, iar câ nd ajung în
vâ rf mă așez pe o buturugă proaspă tă . Rezem arma lâ ngă mine pe lemnul mort și mă
ocup de burgerul de pui, mestecâ nd încet și contorizâ nd fiecare molfă itură . Savurez
carnea rece și mă uit câ nd la linia de copaci, netă iați încă , câ nd la cerul plin de stele.
După o vreme sting lanterna și aștept.

Un bă rbat urcă dealul dinspre pă dure și câ nd ajunge lâ nă mine mă întreabă

dacă poate să ia loc. Îi zic că da, prinzâ nd în palmă țeava puștii și strâ ngâ nd-o cu
putere.

După ce se așează oftează de câ teva ori, apoi vorbește din nou.

„Ce faci?”

Mestec ultima bucată de burger și îmi fixez un punct, în întuneric, pe care să

mă concentrez.

„Încă mai ești supă rat?”

„Supă rat nu-i cuvâ ntul pe care l-aș folosi!”

„Ultima dată câ nd ne-am vă zut.”

„Ce-i cu asta?”

„Mi-ai zis că îți dorești să mor.”

„Ș i?”

„Ș i am murit. Gata. M-am dus. Acuma ce mai vrei?”

„Nu știu. Mi se pare cumva că nu-i destul!”

Tata mă îmbră țișează . Mâ inile lui sunt lipicioase, umede și înțepă toare, ca
tentaculele unei caracatițe.

11
 „Ă sta-i locul! Aici mi-ai zis că tre să scă pă m de ea. Nu era drumul forestier
construit pe atunci. A trebuit să venim pe jos tocmai pâ nă aici.”

„Dar n-ai împușcat-o. Ai împușcat altceva. Ș i ai nimerit prost mă , molâ ule. La

fel cum ai nimerit toate lucrurile în viață . Aiurea. Unde nu trebuie. Mă , molâ ule, mă !”
Înhă ț arma zburâ nd de pe buturgă și mă întorc în aer ca un șoim, țintesc și trag.
Glonțul șuieră în gol și se oprește în ță râ nă aruncâ nd în aer bulgă ri de pă mâ nt și
rumeguș. În coada ochiului îl vă d cum reapare undeva în josul dealului și urcă înapoi
spre mine. Împing bulonul în spate și arma scuipă tubul gol. Scot toate gloanțele din
buzunar, le împing pe râ nd pe țeavă apoi mă întorc și trag, iar de data asta îl
nimeresc. Exact ca data trecută . Acolo unde-s bijuteriile. Motivul pentru care tata nu
și-a mai plantat niciodată să mâ nța. Tubul gol sare și se oprește încă fierbinte pe
pă mâ ntul rece. Mai trag o dată , dar dispare de tot. Deschid gura și urlu pâ nă ră mâ n
fă ră aer, iar câ nd se face liniște îmi aud mugetul multiplincâ ndu-se în depă rtare.
Scrâ șnesc. Ultimul glonț intră pe țeavă . Mă trâ ntesc cu fundul pe buturgă , înfing
arma cu patul în pă mâ nt și îmi proptesc țeava sub bă rbie.

Înainte să ajung acasă mă opresc într-un hypermarket și cumpă r câ teva beri și un

pachet de țigă ri cu cea mai mică concentrație de nicotină și gudron, iar câ nd, în cele
din urmă , ajung acasă beau toate berile pe neră sfulate și fumez mai bine de jumatete
de pachet, pentru prima data dupa șapte ani. Adorm în sufragerie cu televizorul
pornit, în chiloți și în că mașă , cu cravata încă agă țată de gâ t, cu armele întinse lâ ngă
canapea. Așa că a doua zi, câ nd mă trezesc, calc pe ele și mă sperii de moarte.

Primul lucru pe care îl fac e un duș polar, apoi sun la birou și anunț că îmi iau
restul să ptă mâ nii liber. Iau micul dejun la un fast food din cartier apoi încep să mă
plimb pe stră zi. Niciodată nu mi-au plă cut plimbă rile. Să umbli fă ră țintă e unul din
lucrurile care mă irită la culme. Cu toate astea o fac. Hoină resc prin cartier în
pantaloni de trening și tricou exact ca toți tipii ă ia fă ră slujbe, pe care îi vezi privind
în gol pe trecerea de pietoni, cu o sacoșă pe jumă tate goală într-o mâ nă . Mă opresc în
fața unei biserici și după ce analizez situația intru. La standul cu lumâ nă ri nu e

12
nimeni așa că iau una și las banii pe masa îngustă . Mă întorc în curte și cobor scă rile
în camera din sticlă împă rțită în două . Înfing lumâ narea la Morți, scot bricheta din
buzunar și incendiez fitilul pentru mama. În capul meu sper la un troc divin. Dacă a
murit tata atunci ar trebui să o primesc pe mama înapoi. Nu e un schimb corect. Nu
poți să schimbi ceva care nu valorează nimic cu ceva care valorează totul. Dar totuși
încerc. Închid ochii și îl rog frumos să mă asculte.

Canadiana albă o face pe mama să arate ca un urs polar decupat și lipit în fața
noastră , în pă dure, printre brazii înalți. Are mâ inile înfipte în buzunare, bă rbia
ascunsă în gulerul voluminos al hainei și pă rul blond prins cu elastic într-o coadă de
cal, în vâ rful capului. Merge încet înaintea noastră . Tata e la doi pași în spatele meu
și o înjură printre dinți. Într-o mâ nă își duce arma, cu țeava îndreptată în sus, în
cealaltă gă leata cu momeală . Orice picnic sau drumeție la munte se transformă în
braconaj pentru tata. De data asta s-au certat mai tare decâ t de obicei și mama
merge în fața noastră și pe mă sură ce înaintă m în pă dure gră bește pasul, iar eu și
tata ră mâ nem tot mai departe în urma ei.

După o vreme tata îmi spune să mă opresc și mă ntreabă dacă mai sunt
pedepsit. Îi ră spund că da. Mama încă nu îmi dă voie la televizor și nici afară , decâ t
dacă ies cu ei.

„Ș i ți se pare normal așa ceva?”

Mă întorc și îi arunc o privire sceptică . Arată ca un munte, cu soarele bă tâ nd

din spatele lui, ră nindu-mi ochii.

„Nu ți s-ar pă rea normal să te lase mai ușor? Eu nu-ți zic nimic. Doar ești
copil. Mai greșeti. Nu ai vre să nu te mai pedepsească ? E o vită mă -ta. Ș tii că e.”

Nu spun nimic. Doar stau acolo, cu mâ na ridicată , încercâ nd să îmi protejez

ochii de razele soarelui și să înțeleg

„Nu vrei să te lase în pace? Dacă ră mâ nem ca între bă rbați facem ce vrem
noi!”

13
 Tac în continuare. Tata își coboară arma de pe umă r.

„N-ai zis tu că o ură ști că te pedepsește? Nu te-a bă tut pâ nă ai plâ ns câ nd erai

mic?”

„Ș i tu mă bați.”

„Eu te-am certat câ nd nu ai vâ nat bine. Dacă nu vâ nezi bine știi ce se

întâ mplă ,nu?”

„Devii pradă pentru alții.”

„Exact. Și nu ți se pare că ești prada ei?”

Îmi întinde arma.

„E normal să vrei să faci asta. Eu te înțeleg perfect. Ș i eu vreau. Dar mie mi-ar
face ră u pentru asta. M-ar lua de lâ ngă tine. Dar tu ești mic. Tu poți să faci greșeli.”

Tâ mplele îmi zvâ cnesc. Mă instruiește să -mi încetinesc respirația și să îi

urmă resc spinarea cum saltă cu fiecare pas. Exact ca la caprioare.

„Hai, o ai.”

Încep să plâ ng și vederea mi se încețoșează .

„Calmeaza-te, nu e nimic, ai ră bdare. Tragi câ nd ești gata.”

Tata e undeva în spatele meu, în dreapta și mintea mea începe să facă niștea
calcule pe care nu pot să le controlez.

„Hai, futu-ți morții tă i de molâ u! N-o să pă țești nimic! Hai odată !”

O pasă re urlă . Ceva trosnește în pă dure.

„Trage sau îți rup degetele!”

Mă întorc, îi țintesc catarama curelei privind pe lâ ngă lunetă și trag. Urlă și se

aruncă în genunchi. Smucesc bulonul și trag din nou. Glonțul îi rade țeasta iar pă rul
n-o să -i mai crească acolo niciodată . Vreau sa trag din nou, dar asta e tot ce mi-a dat.
Două încercă ri. Mă reped înspre el întorcâ nd arma în aer și îi înfing patul cu furie în

14
ceafă și îl vă d că zâ nd moale cu fața în jos și continui să -l lovesc pâ nă câ nd mama mă
oprește.

Câ teva pică turi de ceară se preling pe lumâ nare și o cocoșează . Zâ mbesc și știu exact
ce e de fă cut.

Mă gră besc înapoi acasă , unde dezansamblez armele, le bă g înapoi în tocurile

lor și le așez la loc în portbagaj. Știu că ce vreau să fac nu are cum să fie legal, dar nu
îmi pasă . Conduc pâ nă la marginea orașului urmă rind indicațiile GPS-ului pâ nă
recunosc din fotografii zona, apoi strada, apoi poarta. Citisem pe net despre
deschiderea topitoriei în urmă cu jumă tate de an. E cea mai mare din țară , dar arată
exact ca orice fabrică dezafectată veche. Nu sunt gardieni la poartă , dar două duzini
de maidanezi grași care îmi înconjoară mașina imediat ce mă opresc pe pietrișul din
curte. Din întunericul unei intră ri iese un bă rbat în salopetă cenuși, cu o cască albă
pe cap. Fluieră nervos, ia o piatră în mâ nă și o aruncă în direcția câ inilor. Haita se
risipește în câ teva secunde. Cobor.

După ce mă prezint îl duc la portbagaj și câ nd le vede face un salt în spate.

„Ș efu, îmi pare ră u, dar nu mă bag la așa ceva! Cine știe ce-ați fă cut cu ele!”

„Pă i nimic. Au fost ale lui bă trâ nu și vreau să scap de ele că n-am permis. Nici
să trag cu ele nu pot și nici să le vâ nd. Să le mă nâ nc n-am cum.”

„Eu nu știu ale cui au fost dar nu pot să vi le topesc. Mă ia pe mine dacă sunt
probleme.”

Dă să plece dar îl înșfă c de mâ nă , scot din buzunarul meu și îndes în al lui

două foi de câ te 200.

„Ș efule!”

Mai scot una de 100 și de data asta îi strâ ng carnea și mai tare, dâ ndu-i de
înțeles că lucrurile stau într-un anumit fel.

15
 „Ia-i și fă -le pateu!”

Mă privește speriat pentru un moment, apoi dă afirmativ din cap și ia husele

grele cu el. Îl urmă resc cum dispare înapoi prin dreptunghiul întunecat din peretele
fabricii. Afară e cald, ca de mijloc de august, dar vâ ntul e ră coros și plă cut.

Un câ ine se întoarce în curte mâ râ ind. Ne uită m unul la altul, ne ară tă m colții,

iar unul dintre noi se ră zgâ ndește și pleacă .

16