UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ SI FARMACIE “VICTOR BABES” TIMISOARA

FACULTATEA DE MEDICINA SPECIALIZAREA

BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE SI RECUPERERE

LUCRARE DE LICENTĂ

TERAPIA COMPLEXA A SCOLIOZELOR

JUVENILE STRUCTURALE IDIOPATICE

COORDONATOR:

PROF.UNIV. DR. MIHAI DRAGOI

STUDENT:

TOADER ANCA

1
 CUPRINS

I. PARTEA GENERALĂ..........................................................................................4

I.1. INTRODUCERE. MOTIVAȚIA LUCRĂRII.........................4

I.2. DEFINIȚIE..................................5

I.3.CLASIFICARE...............................6..............................

I.4. NOȚIUNI DE ANATOMIE.............11......................

I.4.1. Coloana vertebrală........................11...............................

I.4.2. Mușchii coloanei vertebrale cu rol în scolioze...17.................................

I.5. NOȚIUNI DE BIOMECANICĂ..........................25

I.6. MORFOLOGIA ȘI FIZIOPATOLOGIA SCOLIOZELOR STRUCTURALE

IDIOPATICE..........................................................29

I.6.1. Anatomia și fiziopatologia scoliozelor idiopatice..29...............

I.6.2. Etiopatogenie.....................................................30

I.6.3. Morfopatologia și fiziopatologia scoliozelor structurale idiopatice.....31........

I.7. PRINCIPII DE EVALUARE.....................33

I.7.1. Examen clinic.......................................33

I.7 .2. Examen de laborator................................34.......

I.7.3. Evoluția. Prognostic. Complicații.................35...............................

I.8 PRINCIPII DE TERAPIE..............................38

I.8.1. Obiective....................................38

I.8.2. Tratament fiziokinetoterapic..........39......................................

I.8.3. Tratament ortopedic............51

I.8.4. Tratment chirurgical................52.............

2
II. PARTEA SPECIALĂ.....................................................54

II.1. SCOPUL LUCRĂRII.....................................................54

II.2. MATERIAL ȘI METODĂ.................................................54...................

II.2.1. METODE DE EVALUARE..........................................58...................................

II.2.2. PREZENTAREA LOTULUI DE PACIENȚI......... ....................... ....................... ...................60

II.2.3. KINETOTERAPIA APLICATĂ PACIENȚILOR DIN TOATE CELE 3 LOTURI..................68

II.2.4. PROGRAME COMPLEXE DE KINETOTERAPIE .................. ....................... ......................77

II.2.5. ELECTROTERAPIA APLICATĂ PACIENȚILOR LOTULUI 2 ȘI 3..... ................................81

II.2.6. MASOTERAPIA..................... ....................... ....................... ....................... ...........................82

II.2.7. PROGRAME SIMPLIFICATE DE KINETOTERAPIE LA DOMICILIU................................84

II.3. REZULTATE........................................ ....................... ....................... ..............................................90

II.4. DISCUȚII............................................... ....................... ....................... ....................... .....................97

II.5.CONCLUZII..................................... ....................... ................ ...........................................................98

II.6. BIBLIOGRAFIA.................... ....................... ....................... ....................... .....................................99

3
 I. PARTEA GENERALĂ

I.1. INTRODUCERE. MOTIVAŢIA LUCRĂRII

Scolioza ridică nu numai probleme de patologie legate de prezența ei, ci și de aspecte

pur medicale, în general. Ea determină preocupări deosebite ale medicilor, bolnavilor și anturajul
acestora, griji legate de vârstă și psihicul pacienților, de aparținatori, de mijloacele tehnice care
stau la dispoziția medicului, de posibilitățile de integrare socială corespunzătoare. Toate acestea
trebuie raportate la faptul ca pacienții sunt, de regulă, adolescenți în plină dezvoltare
psihosomatică, iar ca sex, cel mai frecvent, sunt fete, care la această vârstă au deosebit de
dezvoltate spiritul de autoanaliză și pudoare, care le determină să-și ascundă afecțiunea, în
speranța rezolvării ei spontane.
Un fapt este însă sigur în evoluția scoliozei: netratată sau tratată insuficient, aceasta
scurtează viața bolnavului. De mici, scolioticii suferă din pricina tulburarilor mecanice
provocate de toracele dezechilibrat și deformat, cu răsunet asupra viscerelor intratoracice.
Acești copii — slabi, palizi, hipodinamici, retrași, complexați — vor deveni adolescenți debili și
vor atinge rareori vârsta adultă fără vreo țară importantă. Tocmai de această realitate este legat
scopul lucrarii de față. Abaterile de la forma, numărul și așezarea normală a elementelor
coloanei vertebrale, deficiența mijloacelor de susținere și de mobilizare a ei, aduc greutăți de
statistică și în mers.
Devierile laterale persistente ale rahisului, în diversele lui segmente, cu complexul de
torsiune a corpurilor vertebrate corespunzătoare, aduc - prin diformarea coastelor - o gibozitate
toracică, uneori foarte supărătoare din punct de vedere estetic și gravă prin tulburările funcționale
cărora le dă naștere.
Scolioza, cu etiopatogenie cunoscută ori nu, poate avea un răsunet puternic și de
durată asupra unor organe cu funcție vitală (inimă, ficat, plă mani), precum și asupra
temperamentului și psihicului bolnavului.

4
 Fig. 1. Scolioză toracală dextroconvexă
(http://www.google.ro/images?hl=ro&source=imghp&q)

I.2. DEFINIȚIE
Boală evolutivă caracterizată prin una sau mai multe curburi laterale ale coloanei
vertebrale, vizibile în plan frontal, însoțite de rotația vertebrelor cu tendința la compensarea
superioară și inferioară a curburilor, dar are tendință la reducerea completă a acestora prin
suspendare sau decubit și cu un răsunet asupra morfologiei trunchiului.

Fig.2. Scolioză dorso-lombară

(http://www.google.ro/images)

5
 I.3 CLASIFICARE

A. Scoliozele funcţionale:

 atitudinea scoliotică;
 scolioza profesională şi din tulburările de auz şi vedere;
 scolioza statică:
- prin asimetrie de bazin (redoare a şoldului);
- prin ascensionarea congenitală a omoplatului;
- prin inegalitatea membrelor inferioare;
 scolioza antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală).

Scoliozele funcţionale denumite și atitudini scoliotice nu se însoţesc de modificări de

structură vertebrală sau gibozitate şi se reduc spontan sau prin intervenţie minimă. Scoliozele
structurale sau osoase constau într-o inflexiune laterală a rahisului cu rază mare de curbură ce
antrenează un aspect discret asimetrc al ansamblului spatelui: u n umăr mai ascensionat,
omoplatul mai proeminent, asimetria discretă a trunchiului taliei, un şold uşor ascensionat şi
chiar un uşor dezechilibru lateral al trunchiului. Atitudinea scoliotică nu se însoţeşte de o
rotație a vertebrelor.

Subiectul îşi poate corecta poziţia, în anteflexie deviaţia dispare şi se păstrează

simetria regiunilor paravertebrale, iar în decubit ventral, la redresarea trunchiului contra unei
rezistenţe, muşchii extensori se contractă simetric. În poziţie culcată rahisul devine rectiliniu.

Atitudinea scoliotică se combină frecvent cu atitudinea cifolordotică. Această

situaţie se întâlneşte în cazul unei creşteri rapide, insuficienţă ligamentară, igiena vertebrală
deficitară sau, uneori, inegalitete de membre inferioare cu dezechilibru al bazinului
(dezechilibru mecanic redresat prin aplicarea unui talonet).

B. Scoliozele structurale sau osoase:

În scoliozele structural sau osoase coloana vertebrală prezintă modificări ce se
accentuează în perioada de crestere sau de-a lungul evoluţiei bolii de bază care duc la deformări

6
ale corpilor vertebrali, sunt insoţite de gibozitate laterală prin rotaţia vertebrelor in jurul axului
lor vertical ţi sunt rigide. Giboyitatea este situată de partea convexităţii curburii.
1) Scolioza congenital:
 cu malformaţii vertebrale asimetrice:
- hemivertebre;
- blocuri vertebrale;
- sacralizare;
- condrodistrofii(nanism).
 fară malformeţii vertebrale: scolioza idiopatică a nou-născutului.
2) Scolioza apărută în cursul creşterii:
 afecţiuni genetice:
- sindromul Marfan;
- boala Ehlers-Danlos;
- boala Lobstein.
 afecţiuni muscular(miopatii):
- distrofii muscular;
- sindroame miotonice;
- miopatii congenital;
- miopatii metabolice.
 afecţiuni neurologice:
- boala Friendreich (eredoataxia spinală);
- polimielita;
- paralizia cerebrală infantilă;
- rahitismul.
3) Scoliozele secundare unor afecţiuni dobândite:
 osoase:
- traumatisme (fracturi-luxaţii);
- costectomii;
- toracoplastie;
- laminectomie.
 neurologice:

7
 - neurofibromatoza;
- siringomielia;
- tumori vertebromedulare;
- poliomielita;
- scolioze tetanice.
 empiem toracic cu retracţie fibroasă.

4) Scoliozele idiopatice (esenţiale); cele mai frecvente (75%);

Scolioza idiopatică în raport cu localizarea, gradul, suplețea și data apariției curburii primare, se
clasifică la randul ei în diferite forme anatomoclinice:

a) După localizarea curburii primare, Ponseti si Friedman au descris 5 categorii:

1. Scolioza dorsală care este cea mai inestetică și mai gravă prin consecințele
cardiopulmonare. Are o curbura accentuată, situată la dreapta și care evoluează cu
atat mai sever, cu cât apare mai precoce.
2. Scolioza dorsolombară are curbura primară mai moderată, situată de obicei la
dreapta si prezintă doua curburi de compesație adiacente.
3. Scolioza cu dublă curbură sau combinată, conține o curbură dorsală mai
importantă, de obicei la dreapta și alta lombară stangă, curburi cu tendință de
echilibrare reciprocă si prograsivă satisfăcătoare.
4. Scolioza lombară, mai moderată, are curbură predominant la stanga și la
adolescenți, are o evoluție lipsită de complicațiile celorlalte localizări, dar cu
discartroză secundară severă.
5. Scolioza cervicodorsală este excepțională, are prognoză bună, dar este
inestetică.

Fig. I.3 Fig. I.4 Fig. I.5 Fig. I.6

Scolioza toracala Scolioză lombară Scolioză toraco-lombară Scolioză toraco-lombară
(http://www.scoliose.org) cu dublă curbură

8
La valori unghiulare analoage, gravitatea evoluției este variabilă, curburile dorsale și
dorsolombare fiind cele mai severe.

b) După gradul curburii, Stagnara a introdus o clasificare evolutivă și orientativ

terapeutică: scolioza foarte ușoară sub < 30° , scolioza medie sub < 50° , scolioza gravă sub <
90° și scolioza foarte gravă peste > 90°, prin tulburările cardiorespiratorii secundare.
Indiferent de formă, există un potențial evolutiv, uneori imprevizibil.
c) Dupa suplețea curburii, Zațepin le-a împărțit în scolioză mobilă (gradul I),
scolioză partial mobilă (gradul al II-lea) și scolioză fixată (gradul al Ill-lea).
d) În funcție de vârsta debutului curburii primare scoliozele se împart astfel:
Scolioza infantilă, care survine în primii 3 ani de viață, este în general foarte
gravă, având o evoluție lungă, cu excepția scoliozei sugarului.
Deviația se localizează de obicei în regiunea dorsolombară stangă, apărând de
preferința la sexul masculin. Evoluția este relativ caracteristică: forma reversibilă spontan sau a
sugarilor, uneori chiar fără tratament (Keim) și form ireversibilă, îndelung evolutivă și agravată
de criza pubertară, reprezentând majoritatea, după părerea lui James. Unele curburi dorsale, la
sfârșirul creșterii depăsesc 100° și sunt foarte rigide (Cotrel). Vârsta osoasă în scolioze este în
întârziere față de aceea cronologică, mai cu seamă în forma infantilă, ceea ce îi explică evoluția
inexorabilă spre agravare.
Scolioza juvenila, apare între 3 ani și primele semne de pubertate, mai precoce la fete (10 - 11
ani). Curbura primară, de obicei este dorsală dreaptă și are o evoluție gravă. Cotrel împarte
forma juvenilă în 3 subgrupe: grupa 1, între 4-7 ani, cea mai gravă și cu caractere
asemănătoare aceleia infantile, grupa a 2-a, între 8 și 10 ani, formă intermediară și grupa a 3-
a, între 11-12 ani, cu evoluție mai simplă, similară scoliozei adolescenților.
Scolioza adolescenților este cea mai frecventa formă, apărând după primele semne
de pubertate. În general, curbura dorsală dreaptă sau dublă curbură sunt moderate și nu au
destul timp să evolueze până la sfarșitul creșterii somatice.
Scolioza adultului; contrar concepției clasice, scolioza poate să progreseze și după
oprirea creșterii somatice, în urma unei forme idiopatice peste 500 sau neuropatice,
agravându-se cu circa 1-20 anual. În general, evoluează la adulții cu o puternică ,,doză"
genetică (Keim), cu curburi toracice, toracolombare sau lombare dezechilibrate, cu

9
musculatură slabă și accentuată, la femei în perioada gravidității și a alăptării (5-80 anual).
Apariția primară la adult este excepțională (James).
În funcție de localizarea curburii primare se descriu următoarele forme de
scolioză (Ponsetti).
1) Scolioza dorsală, care este cu atât mai severă cu cât debutează mai
precoce, are gibusul cel mai accentuat și se stabilizează tardiv (17 ani). Limitele superioare
sunt la nivelul T4, T5 sau T6 ( cu cât este mai sus situată este mai severă), iar cele inferioare
la T11 sau T12.
2) Scolioza dorsolombară, care se stabilizează în jurul vărstei de 16 ani, are
gibus mai moderat și are limitele superioare la T4, T5 sau T6 și inferioare la L1, L2 sau L3.
3) Scolioza lombară are prognosticul cel mai bun, se stabilizează în jurul
vârstei de 14 ani și prezintă limita superioară la T11 – T12 și cea inferioară la L3 —L4.
4) Scolioza cu două curburi majore (scolioza dublă majoră) care prezintă de
obicei o curbură dorsală (mai accentuată) și una lombară, dar poate fi și dublu-dorsală sau
dorsală și dorsolombară. Acest tip de scolioză prezintă un prognostic bun, curburile
compensându-se reciproc.
5) Scolioza cervicodorsală (foarte rara) are un prognostic bun.

Când curburile dorsale sau dorsolombare (cele mai severe) depășesc unghiul de 90 de
grade (Cobb) se instalează un sindrom restrictiv pulmonar sever, progresiv.
Scoliozele structurale impun un diagnostic diferențial atent pentru determinarea
etiologiei acestora, de care va depinde atitudinea terapeutică și prognosticul.
Frecvența scoliozelor familiale variază în funcție de autori între 30 și 80%, dar se
pare că cifra de 40% este cea mai frecvent întâlnită. Dacă unul din parinți este afectat,
descendenții vor prezenta scolioză în procent de 10, iar când rudele de gradul doi o
prezintă, procentul scade la 2. Prognosticul este apreciat în funcție de vârsta instalării
tulburarii statice (cu cât este mai apropiată de încetarea creșterii cu atât acesta este mai
favorabil), precum și de importanța angulației (unghiul Cobb).

10
 I.4. NOȚIUNI DE ANATOMIE

I.4.1. Coloana vertebrală

Coloana vertebrală este o tijă de susținere formată din 33 sau 34 segmente osoase, 344
suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale, 365 de ligamente cu 750 de puncte de
inserție asupra cărora acționează, după Reinberg, 750 de mușchi.
Această alcătuire explică ușurința cu care coloana vertebrală se mișcă suplu în toate
direcțiile. Numărul vertebrelor cervicale variază rareori, dar acela al suprasacratelor mult mai
des, dând diverse diformități regionale cu caracter scoliotic.

Segmentul sacral crește uneori având 6 piese, în detrimentul celui lombar

(sacralizarea vertebrei L5). Tot așa se întâmplă în zona de trecere cervico-dorsală unde sunt de
remarcat T13 în loc de T12.

*Corpurile vertebrale
Au forme diferite după regiuni, iar între ele se află discurile intervertebrale.
Diametrul frontal cel mai mare îl are coloana cervicală, lombară și sacrală, iar cel sagital, coloana
dorsală.
Elementul osos vertebral, la tineri, este mărginit de o lamă cartilaginoasă în formă
inelară, care dispare la adult prin osificare, dar care în mod anormal poate să și persiste parțial.
Între cartilaj și placa osoasă vertebrală nu există o unire prin continuitate de fibre colagene, ci prin
simplă aderență moleculară. Cartilajele inelare osificându-se contribuie la formarea plăcilor
osoase care mărginesc sus și jos corpurile vertebrale, constituind fețele lor respective. Dacă
până la vârsta de 50 de ani aceste plăci au fost durabile și au opus rezistență herniilor discale
intraspongioase (nodulii lui Schmorl), vor continua să nu le mai îngăduie nici după această
vârstă. În cazul când acestea s-au format totuși în adolescență, fiindcă plăcile amintite aveau
la epoca aceea o mai mică rezistență, ele se găsesc în special către partea antero-
superioară (Funka, Somogyi și Zsebook). Rezistența lamelor osoase crește cu cât coborâm
spre a cincea lombară, unde ea este maximă. De aceea, la acest nivel herniile intraspongioase
(nodulii lui Schmorl) sunt excepționale, pe când cele discale sunt cele mai frecvente.

11
 *Inelul fibros al discului se unește la copii și adolescent cu cartilajul marginal
prin fibre care ajung oblic, apoi se îndoaie și devin tangențiale, trecând în sistemele
fibroase superficiale ale cartilajului.
Între ligamentul anterior și corpul vertebral, există un țesut conjunctiv cu o
vascularizație mai abundentă venoasă și cu țesut grăsos cu terminații nervoase senzitive.
Această regiune este cea mai favorabilă dezvoltării edemelor și proceselor vasomotorii. La
nivelul inerției ligamentului longitudinal anterior de marginea vertebrei apar osteofite
vertebrale în caz de spondilită sau spondiloză.
*Discurile intervertebrale
Sunt formațiuni fibro-cartilaginoase așezate între corpurile a doua vertebre.
Fiecare disc este constituit dintr-o porțiune periferică fibro-cartilaginoasă - inelul fibros- și
una centrală, care constituie nucleul pulpos, rest din notocordă. Inelul fibros periferic este
alcătuit din fibre conjunctive așezate în formă de lame care se încrucisează în toate sensurile.
Fibrele conjunctive sunt așezate în diverse direcții, ca să dea discului o mai mare putere de
rezistență la tracțiuni și apăsări.
Între fibre, Beadle a semnalat mici zone de cartilaj hialin. Rezistența elastică a
discului prin lichidul pe care-l conține contribuie la ,,echilibrul intrinsec al coloanei".
Aceste fibre se inseră profund pe zona compactă osoasă, amestecându-se cu fibrele
lui Sharpey. Felul complex ca direcție a fibrelor arată că inelul trebuie să reziste
solicitărilor puternice care vin din toate parțile si caută sa-1 disloce. Inelul fibros este
sprijinit, înainte de ligamentul comun vertebral anterior și mult mai puțin de cel comun
posterior, care este constituit dintr-o bandeletă fibroasă mediană ce trimite doar mici
prelungiri laterale la nivelul discului. Partea posterioară a acestuia mai ales către regiunile
sale laterale, reprezintă deci un loc de mică rezistență, dispoziție care explică formarea
herniilor discale postero-laterale.
*Nucleul pulpos se află în centrul discului intervertebral și este alcătuit dintr-
o masă cu aspect gelatinos, de forma unei lentile ușor bombate de ambele părți, formată
dintr-un țesut fibros foarte lax, infiltrat cu lichid și având câteva celule cartilaginoase, precum
și resturi de coardă dorsală. Nucleul este în stare să-și modifice atât forma cât și poziția sa
în interiorul discului, precum și raporturile față de cele două suprafețe osoase ale corpurilor
vertebrale între care se află.

12
 Cu vârsta, resturile din această coardă dorsală devin din ce în ce mai rare,
cedează locul substanței fundamentale, dispărând deci complet, de obicei către 50 de ani.
În regiunea dorsală și lombară, nucleul pulpos este așezat la unirea treimii mijlocii cu treimea
posterioară, iar regiunea cervicală ceva mai înainte, adică chiar la unirea treimii anterioare cu
treimea medie. Dacă considerăm aparatul vertebral în totalitate, nucleul pulpos apare situat la
jumătate distanță între fața anterioară a rahitismului și planul interliniilor articulare ale micilor
articulații, ceea ce permite o mișcare perfectă de basculă. Situația lui nu este însă fixă și se
mobilizează și el in cursul mișcărilor ce se fac in jurul lui, ca pe un rulment. Deplasările
nucleului pulpos sunt posibile, deoarece inelul discal este deformabil. Elasticitatea și
expansibilitatea nucleului depind de conținutul sau în apa și se află într-o permanentă presiune,
care depășește pe aceea ce se exercită asupra lui în statică și dinamică. Se înțelege astfel de ce
orice defect al pereților, care-1 adăpostesc, duce la hernierea lui.
Limita superioară și inferioară a discurilor se află, pană la o anumită vârstă, la lamele
cartilaginoase, care căptușesc fețele de sus și de jos ale vertebrelor. Aceste lame au un rol de
protecție a corpurilor vertebrale, contra presiunii nucleului și de protejare a discului împotriva
infecțiilor.
Vascularizația variază cu vârsta. La embrion, în țesutul discului intervertebral, se află câte
trei vase ce se obstruează cu vârsta, venind din corpurile vertebrale și trecand prin lamele
cartilaginoase amintite de la partea superioară și inferioară a vertebrelor. La terminarea creșterii,
discul nu mai este vascularizat.
De curând, Amato și Bombelli au arătat cu detalii interesante, circulația în corpurile
vertebrale și în discuri la șoareci în diverse stadii de vârstă.
Circulația sângelui la periferia discurilor, provenită din vasele corpurilor vertebrale, este de
scurtă durată, fiind asemănătoare cu aceea a omului la o anumită vârstă. Prezența vaselor la
adult arată însă că în momentul acela există condiții patologice, care au provocat o hiperemie,
deci o formare de vase noi. Nutriția discului, când este avascular, se face prin imbibiție, de la
cartilajul de înveliș al suprafețelor vertebrate sau, la altă vârstă, de la os. Acest fapt explică
frecvența alterațiilor degenerative prin hrană insuficientă.
Inervația discurilor nu este încă binecunoscută, în orice caz este vorba numai de inervația
inelului fibros, deoarece nucleul pulpos nu este inervat. Se pare că ramurile nervoase ale
discurilor provin din nervii sinu-vertebrali, care inervează și ligamentul vertebral comun
posterior. Ramuri senzitive provin din ,,rames meningicus" și ,,spinalis". Prezența acestor fibre
13
nervoase este suficientă ca să explice faptul că o hernie discală poate fi ea însăși dureroasă.
Această inervație ar explica rahialgiile pe zone întinse, precum și lombalgiile care alcătuiesc
uneori un simptom premergător sciaticii ce se instalează ulterior (C. Arseni sj T. Jacob) ca și
unele din durerile ce continuă să le aibă bolnavul și după scoaterea în condiții perfecte a unei
hernii discale, sau după o eliberare vertebrală în vederea axării unei scolioze dureroase.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu. Aceste formațiuni contribuie prin
rezistența lor la menținerea curburilor fiziologice ale coloanei, favorizează prin elasticitatea
lor revenirea la starea de echilibru, după terminarea mișcării transmit greutatea corpului
diferitelor segmente ale coloanei și amortizeaza șocurile sau presiunile puternice la care este
supus fiecare segment în cursul mișcărilor, sau al eforturilor exagerate. Simpla trecere de la
decubit la stațiunea in picioare provoaca o suprapresiune de 45,500 kg, la nivelul
discurilor lombare. În timpul mișcarilor de redresare, dupa o mișcare de flexie,
suprapresiunea suportată de nucleul pulpos poate atinge 90-135 kg (Peter). Compresiunea
prin greutatea trunchiului de deasupra dezvoltă in disc o rezistentă elastică, care contribuie
la ,,echilibrul intrinsec al coloanei".

*Ligamentele coloanei vertebrale

-ligamentul comun longitudinal anterior pleacă de la tuberculul
occipitalului, sub formă unui mănunchi de fibre, se continuă in jos și aderă de tuberculul
anterior al atlasului.
După Sozon-Iarosevici porțiunea ligamentului longitudinal anterior, dintre
occipital și atlas, se transformă luând aspectul unei foițe largi (membrana atlanto-occipitală
anterioară). Porțiunea mijlocie se consideră de obicei îceputul ligamentului longitudinal
anterior, care se îngroașă și capată caracterul unui ligament rezistent ce poartă denumirea de
ligamentul drept al atlasului.
Ligamentul coboară pe fața anterioară a axisului apoi pe cea anterioară a
tuturor vertebrelor, pierzându-se pe fața anterioară a sacrului.
Ligamentul comun longitudinal anterior este aderent corpului vertebral în
întregime la adult sau până la nivelul cartilajului, când acesta mai există, trece în punte peste
el, peste disc, peste cartilajul corespunzător al vertebrei învecinate aderând respectiv la locul
de unire al inelului cartilaginos cu corpul vertebral sau direct la acesta. Formația
ligamentoasă se întinde, când coloana este în extensie și se relaxează în flexiune.

14
 -ligamentul comun posterior are o dispoziție de inserție contrară celui
anterior și anume se leagă intim de discul vertebral, trecând în punte peste corpul vertebral.
El pleacă din partea bazilară a occipitalului și merge pe fața dorsală a corpurilor vertebrale
până la coccis. Ligamentul este mai îngust în dreptul corpurilor vertebrale, dar se lățește când
trece peste discuri cu care este strâns întrețesut. Uneori, la acest nivel, este atât de subțire,
încât nu poate împiedica hernierea discului.
Cunoașterea acestor dispoziții are importanță pentru explicarea unor leziuni
proliferative către partea anterioară a vertebrelor în scoliozele vechi ș i pentru felul cum
poate hernia discul în partea posterioară în cazul unor scolioze la adulți. În ceea ce
privește scolioza găsim explicația rahialgiilor, radiculitelor și a unor compresiuni medulare ce
se observă cateodată într-un anumit stadiu evolutiv al lor, prin discopatia provenita din
malmenarea microtraumatica a discurilor care produc fenomenele nervoase prin
compresiune medulară sau prin congestia învelișurilor ramurilor nervoase.
-ligamentele galbene sunt alcătuite sin fibre de țesut elastic, de culoare
galbenă, care se inseră pe porțiunea inferioară a feții anterioare a lamei vertebrale, iar
inferior pe marginea superioară a lamei vertebrale următoare și chiar pe fața posterioara.
Lateral, ligamentele galbene merg în afară, spre capsula articulației vertebro-vertebrale și
până către baza spinei vertebrale înăuntru.
În regiunea cervicală sunt late și subțiri, iar în cea lombară groase.
Rolul ligamentelor galbene este de a frâna flexiunea excesivă, apărând astfel învelișurile
măduvei și compresiunea anormală a discurilor, iar prin puternica lor proprietate elastică, de
a reduce coloana în poziție normală.
-ligamentul cervical este echivalent la ceafă cu ligamentul supraspinos din
regiunea dorsală și lombară. Este elastic și are o acțiune oarecum similară cu aceea a
ligamentelor galbene.
-ligamentele interspinoase sunt formațiuni membranoase elastic care unesc
apofizele spinoase de la vârf până la baza lor unde vin în contact cu ligamentele galbene. În sus
se confundă cu ligamentul supraspinos.
-ligamentul supraspinos leagă vârfurile apofizelor sinoase de la vertebra C7 până
la sacru. El este puternic dar elastic. Acest ligament contribuie foarte mult la rotarea corpurilor
vertebrale dar și la îngreunarea derotării lor.

15
 -ligamentele intertransversale leagă între ele apofizele transverse, care sunt
neînsemnate în regiunea cervicală, ceva mai bine alcătuite în regiunea dorsală, încât de ele se
inseră și fibre musculare, iar în regiunea lombară sunt subțiri și în formă de membrană.
În afară de ligamentul longitudinal, anterior, de cel posterior și de discuri de care am
vorbit, avem ligamnete și în interiorul canalului rahidian rotundă (cel care leagă apofiza
odontoidă).
Articulațiile vertebrale
Vertebrele sunt unite între ele printr-o serie de ligamente cu constituție diferit (elasticitate
și extensibilitate) prin articulațiile, formate din discurile intervertebrale, precum și prin
articulațiile propriu-zise, compuse din douâ apofize articulare căptușite cu cartilaje, având în jur
capsula articulară și ligamente de întărire. Toate acestea din urmă elemente, fiind mobile sau
elastice, îngăduie coloanei mișcări foarte ample.
- Articulația occipito-atlandoidiana este de fapt o dublă articulație de tip
condiloid, formată din condilii occipitalului și fețele articulare de pe mesele laterale ale atlasului.
Articulațiile au capsule particulare și sinoviale. În jurul articulațiilor sunt fasciculele de
fibre conjuctive care le întăresc. Unele din acestea merg de la occipital pe bazale apofizelor
transverse ale atlasului.
Membrana occipito-atlandoidiană anterioară trece prin fața găurii occipitale și merge la
fțta anterioară a atlasului. Membrana occipito-atlandoidiana posterioară are același traiect, dar
pe partea posterioară, adică la arcul posterior al atlasului.
- Articulațiile intervertebrale (ale arcurilor) sunt articulații de tipul artrodiilor,
deci plane. Ele au capsule articulare subțiri, întărite de fascicule fibroase, care le depășesc.
Interliniile articulare sunt oblice la gât și la torace și verticale în regiunea lombară. La gât, mișcarea
articulară este mai amplă în articulatții, la torace aproape inexistentă, iar la lombe destul de
accentuată.
Apofizele articulare ale vertebrelor cervicale au fețe articulare plane care privesc în felul
urmator: cele superioare în sus și îndărăt, iar cele inferioare în sus și înainte.
Apofizele articulare ale vertebrelor toracice sunt și ele plane și privesc îndărăt (cele
superioare) și înainte (cele inferioare).
Apofizele articulare ale vertebrelor lombare au fețele articulare cilindroide. Cele superioare
privesc înăuntru și îndărăt, iar cele inferioare afară și înainte.

16
 - Articulațiile costo-vertebrale sunt artrodilii formate din capetele coastelor și
fețelor articulare de pe marginile corpurilor vertebrale cu discurile respective. Aceste articulații au
capsule și fibre de întărire în jurul lor, ceea ce impune ca la dezarticularea coastelor să nu se
răsucească extremitatea capitulară a coastei, fiindcă se poate rupe pleura.
Aparatul capsulat are ligamente radiare, care îl întărește. Ligamentele gâtului coastei, adică
cel anterior și cel posterior, merg de la gâtul coastei la vertebra de deasupra.
- Articulațiile costo-transversale se găsesc între tuberculul costal și o suprafață
de pe apofiza transversă. Ligamentele care pornesc de la tuberculul costal trec peste articulația
costo-transversală și o întăresc; de asemenea o membrană fibroasă umple spațiul dintre
apofiza transversă și gâtul coastei. Sistemul celor două articulații costo-vertebrale și costo-
transversale cu întăriturile fibroase respective fac ca acțiunea mușchilor să ducă la un ritm
respirator cu amplitudine normală și uniformă și nu la amplificări exagerate și dezordonate. O
calcificare a elementelor amintite reduc, într-o foarte mare masură, capacitatea respiratoare la
scoliotici și la unii bătrâni.

1.4.2. Mușchii coloanei vertebrale cu rol în scolioze

Mușchii rahisului sunt foarte mulți și cu ajutorul lor se înfăptuiesc mișcări întinse și complexe
ale corpului în toate sensurile. Coloana este flectată, extinsă, rotată, mișcată lateral, sau mentinută
în rectitudine de mușchii care se inseră nu numai pe ea, dar și de alți mușchi ai gâtului, ai
toracelui, abdominali sau toraco-pelvini. Mușchi izolați sau grupuri de mușchi, prin contractură
sau prin paralizie pot da și deviații laterale ale coloanei, de aceea, cred că este bine să fac o
scurtă descriere anatomică a mușchilor amintiți, care va servi și pentru înțelegerea tehnicilor
operatoare, mai ales când se recurge la miotomii, la transplantări musculare, la eliberarea
coloanei vertebrale etc.

17
 Fig. 7 Mușchii spatelui.

(http://www.google.ro/images?um=1&hl=ro&tbs=isch)

*Mușchii cervicali.

Au o puternică influență în formarea unor scolioze cervicale, fie prin paralizia, fie
prin contractura unora dintre ei.

Sterno-cleido-mastoidianul este un mușchi care în realitate se compune din două părți

ce se unesc în sus ca să se insere printr-un tendon puternic pe fața laterală a mastoidei
corespunzătoare, de la vârful ei până către partea externă a liniei curbe occipitale superioare.

Cele doua capete inferioare ale mușchiului se inseră: unul mai puternic și mai lung,
pe stern, iar celalalt, ceva mai scurt și mai lat, pe claviculă. Este inervat de nervul spinal și
de unele ramuri pornite de la nervii cervicali superiori. Acțiunea lui este de a înclina capul pe
umarul respectiv, făcând deci o curbură a rahisului cervical cu convexitatea de partea opusă.

Scalenul anterior este așezat mai profund decat precedentul și se află îndărătul său. Se
insera în sus pe tuberculii anteriori ai apofizelor transverse a patru vertebre cervicale (C3-
C6), iar jos pe marginea medial a primei coaste, înaintea arterei subclaviculare și anume pe
tuberculul lui Lisfranc. Scalenul anterior contractându-se îndoaie lateral și înainte coloana
cervicală, pe care o rotează către partea opusă, asociindu-se deci la acțiunea sterno-cleido-
mastoidianului.

18
 Scalenul mijlociu se inseră în sus aproape ca și precedentul, dar pe fețele anterioare ale
tuberculilor posteriori de pe apofizele transverse, ca și pe aceea a atlasului. În jos și ceva mai
îndărăt decat cel anterior se inseră pe coasta 1. Mușchiul înclină coloana de partea sa când
se contractă.

Scalenul posterior este mai neînsemnat și așezat cu mult mai profund, având în sus
inserțiile care se confundă cu ale mușchiului precedent iar in jos se inseră pe coasta a 2-a
aproape de locul unde se afla dințatul mare. Și acest mușchi înclină coloana de partea sa, atunci
când se contractă.Lungul gâtului este un mușchi care are trei porțiuni și anume: una verticală și
două oblice.Cea oblică se inseră în sus, pe tuberculii anteriori ai apofizelor transverse, C5, C6, iar
în jos pe fața anterioară a corpurilor vertebrale T2 – T3.

Fasciculul oblic superior merge de la tuberculul ce se află pe arcul anterior al

atlasului, către partea lui laterală, la apofizele transverse ale vertebrelor C 3, C4 și C5 .
Fasciculul vertical se inseră pe fața anterioară a corpurilor vertebrale C2, C3, C4 și pe cele trei
vertebre toracice superioare.

Acest mușchi are și acțiunea de a flecta lateral coloana, iar prin fasciculul lui
inferior, oblic, rotează coloana de partea opusă.Dreptul lateral al capului se întinde de la apofiza
transversă a atlasului la partea inferioară a apofizei jugulare a occipitalului. El înclină capul de
partea sa, când se contractă.

Trapezul este compus din trei porțiuni care formează totuși o unitate și anume o porțiune
descendentă, una orizontală și a treia ascendentă. În total are o formă trapezoidală, care ia parte
la formarea cefei și acoperă umărul. Porțiunea descendentă are originea la partea medială, pe
linia occipitală superioară, pe protuberanța occipitală externă, pe ligamentul longitudinal
cervical și pe apofiza spinoasa C7. Se inseră în jos pe marginea posterioară a treimii externe a
claviculei. Porțiunea mijlocie merge de la ligamentul corespunzător interspinos, către marginea
internă a acromionului și pe partea superioară a spinei omoplatului. Porțiunea inferioară
ascendentă a mușchiului, se inseră pe apofizele spinoase și pe ligamentul supraspinos al
vertebrelor dorsale și se unește la partea externă cu partea mijlocie a mușchiului ca să se
insere pe partea dinăuntru a spinei omoplatului și anume pe un tubercul, care se află la vârful
suprafeței triunghiulare formate de către spină. Trapezul în întregime este inervat de nervul
spinal și ca acțiune se asociază la devierea gâtului înspre el, când este contractat. Contribuie și
19
la mărirea gradului de scolioză cervico-dorsală, ca și la amplificarea diformit ății toracale
la acel nivel, prin deplasarea omoplatului.

Dreptul lateral al capului are lungimea și valoarea unui mușchi intertransversal.El merge de
la apofiza transversă a atlasului și anume pe fața superioară a ei, până la fața inferioară a
apofizei jugulare a occipitalului. Ca acțiune, acest mușchi, când se contractă, înclină capul de
partea sa, deci dă coloanei cervicale o convexitate de partea opusă. O contractură permanentă a
lui da o scolioză cervicală accentuată.

Spleniusul gâtului se inseră pe tuberculii posteriori ai apofizelor transversale ale primelor

două sau trei vertebre cervicale și merge pe apofizele spinoase ale vertebrelor dorsale T3-T6.
Contractându-se, înclină lateral capul și întoarce și fața de aceeași parte, deci poate produce
deviere scoliotică a rahisului cervical.

Mușchii rotatori sunt mușchi mai profunzi asezați, sub mușchiul multifid, în regiunea
toracică, având o formă patrulateră și fiind în numar de 11 într-o singură parte. Se inseră pe
marginea inferioară și pe fața laterală a lamei vertebrale până spre apofizele spinoase, apoi spre
apofiza transversă a vertebrei urmatoare. Ei au ca acțiune de a face rotația vertebrelor în așa
fel încât corpul vertebral sa iasă în evidență de partea opusă. Rolul lor este foarte
important în alcătuirea și agravarea scoliozei.

Multifidul se întinde de la axis și până la sacru sub formă de fascicule mai mult
tendinoase decât cărnoase. Pornesc în general de la apofizele spinoase ale unei vertebre
de deasupra și merg (în regiunea toracică) la apofiza transversă a celei inferioare, iar în
regiunea cervicală pe apofizele articulare. Ca acțiune ei înclină lateral segmente ale
coloanei și, ca și rotatorii, rotează corpii către partea opusă. Acțiunea acestor mușchi trebuie
împiedicată ca să se poată obține o corectare a scoliozei.

*Mușchii toracelui

O parte din acești mușchi au acțiune în producerea unor scolioze.

Marele dorsal este un mușchi care se întinde pe jumatatea inferioară a spatelui,

precum și peste regiunea lombară. Se inseră, în sus și înăuntru, pe apofizele spinoase ale
ultimelor 6 vertebre dorsale unde este acoperit în parte de mușchiul trapez, iar mai jos ia o

20
inserție comună prin fascia lombară cu masa sacrolombară (sacro-iliacă) ajungând până pe
porțiunea posterioară și pe marginea exterioară a crestei iliace. O parte din acest mușchi are
inserții în langhete pe ultimele coaste, îmbrăcându-se cu inserțiile inferioare ale mușchiului
oblicul mare. Masa musculara înconjură extremitatea inferioară a omoplatului, trece în
formă de chingă pe partea laterală toracică, răsucindu-se într-o oarecare măsură și se
termină printr-un tendon înaintea tendonului mușchiului rotundul mare și se inseră pe
fundul șanțului bicipital de pe humerus. El poate avea un rol destul de important în devierea
laterală a coloanei prin porțiunea sa de inserție și în orice caz cunoașterea lui este foarte
importantă, când se fac operații pe grilajul costal pentru diformități toracice, scoliotice.

- Intercostalii interni și externi au o acțiune importantă în scolioză prin faptul că

în partea concavă a deviației rahisului contribuie și ei a aduna laolaltă extremitățile
posterioare ale coastelor, alcătuind în total o paletă care împiedică într-o mare măsură
corectarea deviației coloanei vertebrale prin mijloace ortopedice. Acesti mușchi se pare
că au în același timp și acțiunea de a da coastelor în această regiune o înfundare toracică,
uneori destul de accentuată.
- Mușchii subcostali dezvoltați către partea inferioară a toracelui, prin felul cum
sunt așezați, pot coborî și ei coastele, deci ajută la înfundarea lor, când există o deviație
scoliotică.
- Mușchii ridicători ai coastelor sunt în număr de 12 de fiecare parte a coloanei.
Se inseră pe capetele apofizelor transverse ale vertebrei C7 și ale celor 11-vertebre toracice,
iau direcții similare cu intercostalii externi și se inseră rând pe rând dedesubtul vertebrei
inferioare pe fața externă a coastei și către punctul de sprijin al lor față de corpul vertebral. Ei
flectează lateral coloana și o rotează.
- Mușchiul micul dințat posterior și superior este subțire având o formă
patrulateră. Pornește de pe porțiunea inferioară a ligamentului cervical posterior pe
apofizele spinoase ale vertebrei a 7-a cervicală și ale T 1 - T4, precum și pe ligamentul
supraspinos, iar în jos prin patru porțiuni cărnoase, se inseră pe fețele externe ale coastelor a 2-a,
a 3-a, a 4-a și a 5-a, nu departe de unghiurile pe care le fac ele față de porțiunea capitală. Acești
mușchi sunt acoperiți de mușchii romboizi. Ei ridică coastele, dar prin contracția lor dintr-o
singură parte deviază într-o mică masură și rahisul.

21
 - Romboidul este compus în realitate din doi mușchi: romboidul mic și
romboidul mare.
Cel mic pornește de pe partea inferioară a ligamentului cervical posterior și de pe apofizele
spinoase ale vertebrelor C 7 și T1 și se inseră în jos pe vârful spinei omoplatului. Romboidul
mare pornește imediat de la inserțiile celui precedent pe apofizele spinoase ale vertebrelor T2-
T5, iar inserția inferioară se face pe marginea internă a omoplatului până la unghiul lui inferior,
prin intermediul unei membrane subțiri, dar și direct pe os.
- Sacro-spinalul se află așezat în șanțurile paravertebrale din regiunea toracică și
lombară fiind acoperit în jos cu fascia lombară. În partea inferioară a sa, formează o masă
musculară foarte puternică iar în sus se împarte în genere în trei fascicule lungi, care diminuă atât
ca volum, cât și ca forță și se inseră pe vertebre și pe coaste.
Mușchiul sacro-spinal are partea sa inferioară foarte desfășurată și puternică. Se inseră
pe creasta coxală la partea ei posterioară, atât medial, cât și în porțiunea mijlocie, apoi pe partea
creasta sacrală, pe apofizele spinoase lombare și ultimele două toracice, pe ligamentele sacro-
sciatice și pe cel sacro-iliac posterior. Întreagă această extremitate a mușchiului formează o masă
voluminoasă musculară, care se ridică în sus în trei porțiuni oarecum, distincte. Coloana
medială, care este mușchiul spinal propiu-zis, cu inserții cervicale și toracice, merge până spre
extremitatea cefalică. Fasciculul mijlociu sau cel mai lung (longissimus), are și el inserții toracice,
cervicale și capitale și, în fine, fasciculul ilio-costo-cervical lateral.
Acest mușchi are o puternică acțiune de a devia coloana vertebrală într-un sens sau altul,
după cum este contractat sau paralizat.

*Muschii abdominali

În acțiunea de susținere a trunchiului, deci de menținere a coloanei vertebrale în poziție

normală, cu micile sale deviații antero-posterioare, mușchii abdominali au o importanță foarte
mare. Ei realizează o acțiune de echilibrare, prin tonusul lor, mușchilor dorsali, în special
mușchiul sacro-iliac. Paralizia sau contractura unuia din mușchii abdominali sau a mai multor
grupuri, dau deviațiuni ale coloanei vertebrale, nu numai în sens antero-posterior, dar și lateral.
Mușchii abdomenului se pot împărți într-o grupă de mușchi antero-laterali și alta de mușchi
posteriori. Mușchii antero-laterali sunt mușchi lați și acoperiți cu o fascie superficială puternică.

22
 Fig. 8 Mușchii abdominali
(http://www.google.ro/images?um=1&hl=ro&tbs=isch%3A1&sa=1&q=muschii+abdominali&btnG=C%C4%83uta%C5%A3i&aq=0&aqi=
g1&aql=&oq=muschii+abdomi&gs_rfai= )

Marele oblic al abdomenului este așezat la partea laterală și anterioară, are

dimensiuni mari și este desfășurat și superficial. Ca inserție pornește de pe fețele exterioare și
marginile inferioare ale celor opt coaste din urmă, în așa fel că se îmbracă cu fașiile cărnoase
ale mușchiului mare dințat și mare dorsal, încât linia de unire dintre inserții este oblică de sus
în jos și posterior. Direcția mușchiului în continuare este oarecum diferită, deoarece porțiunea
posterioară a mușchiului este verticală, inserându-se către partea anterioară a crestei iliace.
Partea superioară și cea mijlocie a mușchiului, mergând împreună în jos și înainte, se
termină printr-o aponevroză ce merge de sub ombilic spre linia mediană, înclinându-se către
spina iliacă antero-superioară. Mușchiul propiu-zis, cărnos, se termină de-a lungul liniei lui
Schömacker.

Micul oblic al abdomenului este un mușchi cu acțiune mai slabă decat cel
precedent. Pornește prin inserții separate de la ultimele trei coaste și ajunge în mod oblic la

23
ligamentul inghinal, la creasta iliacă până spre fascia lombară. În ceea ce privește acțiunea
acestui mușchi, ea este aproape similară cu aceea a celui precedent.

Transversul abdominal este un mușchi mai profund, așezat sub oblicul mic și
pornește de pe coasta a 12-a, de pe fețele interne ale cartilajelor ultimelor coaste, îmbricându-
și inserțiile cu acelea ale diafragmului, iar în jos treimea laterală a ligamentului inghinal către
creasta iliacă și pe fascia lombară. O parte din mușchi se inseră prin aponevroza sa pe planul
medial până la linia albă, amestecându-și cu aponevroza mușchilor descriși mai sus. Prin
tendonul unit inferior, deci amestecat cu acela al oblicului mic, se inseră pe creasta și pe linia
pectineală a pubisului și formează ligamentul lui Hesselbach.

J. V. Basmajian, făcând un studiu amănunțit electromiografic al mușchilor posturali,

evidentiază activitatea puternică, continuă sau reflexă, intermitentă, a mușchilor autohtoni
ai coloanei vertebrate. Această activitate se menține sau chiar crește în momentul flexiei
coloanei vertebrale.
El evidențiază rolul mușchilor de importanță majoră în menținerea posturii, la nivelul
diverselor articulații (iliopsoași, cvadricepși, plantari etc.). Principalul scop al activității lor
(în repaus) este acela de a menține poziția dreaptă a corpului, în lupta cu forța gravitației.
Printre elementele pasive se mai poate menționa scheletul cutiei toracice, cu rol
.deosebit în contracararea rotației și deviației laterale vertebrale. Importanța elementelor
pasive este demonstrată de modificările suferite de acestea în cursul evoluț iei unei scolioze.
Bunaoara, gibozitatea costala este reactia coastelor la tendinta de rotatie a vertebrelor. De
asemenea, coloana, în cursul deviației, își ia măsuri de apărare, de fixare a poziției: coastele se
lățesc și se sprijină una pe alta în dreptul arcurilor posterioare, micile articulații formează
adevărate artrodeze între ele, în dreptul concavității curburii etc.

24
 I.5. NOŢIUNI DE BIOMECANICĂ

Coloana vertebrală, după cum se știe, are o direcție ușor sinuoasă în plan sagital când
omul se afiă în ortostatism și în repaus. Această atitudine se menține grație jocului
tenacității musculare, a elasticității și rezistenței ligamentelor, a discurilor, a capsulelor
articulare și, în sfârșit, din cauza îmbinării anatomice a celor 24 de segmente din care este
compusă coloana vertebrală. Atitudinea coloanei vertebrale depinde însa de vârstă, de sex, de
profesie, de starea de oboseală etc.
Mișcările coloanei, de mai mică sau mai mare intensitate, se fac prin ușoare deplasări ale
corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor, precum și la nivelul articulației. Aceste
mișcări executate sub acțiunea musculară sunt limitate de rezistența ligamenteior și a articulațiilor
dintre vertebre. La nivelul discurilor, mișcarea propriu-zisă este posibilă, atât cât admite puterea
de comprimare a țesutului fibro-cartilaginos din care este compus discul.
Mișcarea propiu-zisă, care dă mlădierea întregii coloane, este rezultanta, în primul rând,
a micilor deplasări intervertebrale, posibile numai grație prezenței nucleului pulpos de
consistentă, formă și așezare normală.
Mișcările coloanei vertebrale se execută în disc, fiindcă acesta are proprietăți elastice,
așa încât își poate schimba forma, poate să se turtească într-o parte ori în alta și să revină la
dimensiunile normale. În scolioza ireductibilă discul se flbrozează puternic în porțiunile de
apăsare continuă.
Mișcarea mai amplă are loc și pe nucleul pulpos, ca pe o axă. Acest rulment este în realitate
o adevarata bilă mecanică (rulment). Se înțelege că pe o astfel de bilă toate mișcările sunt
posibile; totuși, acestea vor fi limitate sau călăuzite de diferitele situații ale apofizelor articulare,
precum și de sistemul complex fibros, ligamentar și muscular.

Nucleul pulpos, prin tensiunea lichidului aflat între elementele sale componente, are
proprietatea de a fi rezistent în interiorul discului care este elastic. Aceste proprietăți fac să fie
posibile mișcările coloanei șocurilor suferite de rahis. O apropiere a corpurilor vertebrale în partea
lor anterioară, într-o atitudine de flexie forțată, are loc prin comprimarea partială a discului în
jumătatea sa anterioară și prin împingerea ușoară a nucleului pulpos-înspre partea posterioară; în
extensie lucrurile se petrec invers. În mișcările de lateralitate, nucleul este deplasat în partea
convexității.
25
 Orice leziune cu caracter discopatic, orice traumatism care se soldează rau printr-un
tratament greșit efectuat, precum și boala reumatismală, aduc scolioze cu caracter specific
și greutăți în executarea mișcărilor.
Acestea sunt deci posibile integral prin rolul de organ unitar, pe care-1 joacă discul cu nucleul
său.
În mișcările rotatorii, axiale pure, ce se fac între vertebre, nucleul nu-și schimbă poziția în
inelul fibros, dar amândouă - adică și nucleul și inelul - sunt supuse acțiunii de torsiune la care
rezistă doar fibrele circulare ale inelului fibres.
Permanenta compresiune care se exercit ă asupra discurilor în ortostatism, este
dovedită prin constatarea că dimineața, după repaus, talia omului este mai lungă. Acest fapt
poate fi explicat și prin circulația apei în organism, care în eforturi prelungite se pierde
diminuându-se elasticitatea discului, rezistența nucleului, ca și înălțimea lor.
Prin faptul că sacrul este fixat, coloana vertebrală poate executa în întregime mișcarea
de flexie dar adevarata îndoire maximă are loc prin însumarea mișcărilor din regiunea cervicală
și din zona dorso-lombară. Arcul cu concavitatea anterioară pe care-l formează coloana în
întregul său nu mai este un arc de cerc, ci o linie curbă, compusă din trei segmente și anume:
unul cu raza mai mică pe care-1 formează coloana cervicală, unul cu raza mai mare, care
reprezintă coloana dorsală, și în fine care prelungește axisul, întretaie linia verticală, într-un
unghi de 140°. Mișcarea de flexie are amplitudinea cea mai mare la nivelul ultimelor două dorsale
și al primelor lombare, iar hiperextensia sa face în aceeași regiune, dar cu o amplitudine mai
redusă.
Mușchii, care inițiază mișcarea de flexie, sunt aceia ai peretelui abdominal, mai ales dreptul
abdominal și cei doi oblici legați prin fibre conjunctive puternice și lungi cu mușchii subhiodieni,
cu sterno-cleido-mastoidienii și cu scalenii anteriori. O dată mișcarea inițiată, grupul antagonist
al extensorilor intră în acțiune și moderează flectarea trunchiului. Același lucru il face și
elasticitatea ligamentelor galbene, a celor supraspinoase etc., solicitate de către mișcare. În
extensie, lucrurile se petrec exact invers. Mușchii șanțurilor vertebrale, în special sacro-iliacii,
care se întind de la coxal până aproape de cap, inițiază mișcarea la care se opune gradat grupul
anatagonist anterior abdominal, încât extensia nu se face în mod brutal și nu depășește o anumită
măsură.
Mișcarea de lateralitate simplă este de mică amplitudine (30°); ea este mai amplă în
regiunea cervicală. Numai când are loc un oarecare grad de răsucire a coloanei, trunchiul se poate
26
înclina lateral mai mult. Acest fapt poate explica oarecum necesitatea corpurilor vertebrale pentru
mărirea gradului unei scolioze.
Mușchii, care fac înclinări laterale, sunt de asemenea multiplii. Pătratul lombilor, psoasul,
intertransversali și dreptul lateral al capului, produc împreună o mișcare pura de înclinație
laterală. De asemenea, contracția unilaterală a grupului flexor poate provoca mișcarea; mai
intervin uneori și mușchii șanțurilor vertebrale și în special sistemul muscular transverso-spinos.
Rotația este maximă în regiunea cervicală; coloana dorsală se rotează puțin și numai dacă se
înclină lateral.
În coloana lombară mișcarea de răsucire se execută în extensie, mai ales în
segmentul dorso-lombar. În flexie această mișcare aproape nu există, deoarece condilii
vertebrelor sunt așezați vertical în articulație și opresc mișcarea; din această cauză nu se
poate face nici înclinarea laterală. Răsucirea se execută prin oblicii abdominali și prin
intercostali, care acționează folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutați de rotatori și de
sistemul spino-transvers ai mușchilor șanțurilor vertebrale. În condițiile acestea de extensie și
de rotare se poate face și flexiunea laterală.
1. Coloana vertebrală cervicală ne interesează din punctul de vedere al articulațiilor C2-
C7. Aceste articulații sunt de două categorii: intersomatice (sau meniscosomatice, cuprinzând
discuri intervertebrale, dar la care se adaugă articulațiile unco-vertebrale) și
interapofizare posterioare. Poziția normală a coloanei cervicale în ortostatism este de
lordoza (35°), cu vârful în regiunea C6-C7. Amplitudinea mișcărilor în această regiune:
A. flexia: până la contactul bărbiei cu manubriul sternal;
B. extensia: până ia distanța manubriu sternal-bărbie de 18 cm;
C. rotații ale capului (dreapta și stanga): până la 140-160°;
D. înclinații laterale: până la contactul pavilionului urechii cu umărul, linia
umerilor rămănând perfect orizontală.
2. Coloana vertebrală toracală este articulată mai complex (articulații intersomatice,
interapofizare, costovertebrale și costotransversare). Poziția sa fiziologică, de funcțiune, este de
cifoză (35°), cu vârful la T5 –T6.
Mobilitatea sa este mai redusă decat în regiunea cervicală:
 flexia și extensia au o amplitudine de 40°, flexiei aparținându-i cea mai
importantă excursie. Segmentele: superior și inferior ale coloanei sunt mai mobile,
având discurile intervertebrale mai înalte. Extensia este redusă din cauza imbricării
27
proceselor spinoase, foarte oblice și dispuse unul peste altul în această regiune;
 rotația este posibilă căte 50° în ambele sensuri și este favorizată de
orientarea proceselor articulare;
 înclinația laterală este, normal, de 15-20° în fiecare parte.
3. Coloana vertebrală lombară este corespunzător conformata (din punctul de vedere al
articulațiilor intersomatice si interapofizare), pentru a asigura cele mai ample mișcări ale
coloanei vertebrale în totalitate precum și trunchiului. În ortostatism, poziția sa fiziologică este
de lordoză (50°), cu vârful la L3-L4.
Mobilitatea sa are următorii parametrii:
- flexia coloanei lombare este de circa 40-45° din cele 150-160° ale întregii
coloane. Se mai poate aprecia, pentru stabilirea rezultatelor unui tratament, și scăderea
progresivă a distanței nas-planseu, bolnavul stând cu genunchii în extensie.
- extensia este, în mod normal, de 30° (din cele 140° ale întregii coloane)
amplitudinea normala flexie-extensie fiind deci de 70°;
- rotația este de 20° de o parte și alta;
- înclinația laterală este de 35° in fiecare parte, al întregii coloane.
Cea mai mare parte a acestor mișcări se face în partea inferioară a coloanei vertebrale
lombare și în articulația lombo-sacrată. Un mare rol la acest nivel il joacă discul
intervertebral, supus unor solicitări deosebite. (În condiții statice, la un individ de 80 kg,
între 25 kg - în decubit dorsal și 100 kg - în ortostatism, iar în condiții dinamice, până la 175
kg - după Cl. Baciu, 1974.)
În funcție de reperele normale pe care le cunoaștem (poziția coloanei vertebrale în
repaus și mișcările pe care le execută), putem, trage concluzii cu privire, precum și la
programele de kinetoterapie destinate redresării acestor diformități.
M. M. Panjabi și colaboratorii studiază minuțios proprietățile mecanice ale coloanei
vertebrale a omului prin variate metode moderne, rezultate reușind sa le transpună într-un
model matematic. Principalele concluzii sunt:
1. mobilitatea coloanei vertebrale este cea mai mică în direcție axială;
2. coloana vertebrală este mai flexibila când este în tensiune decât în compresiune;
3. de asemenea, este mai flexibilă în flexie, decât în extensie;
4. clinostatismul conferă flexibilitatea egală coloanei vertebrale, atât în sens lateral,
cât și antero-posterior.

28
 I.6. MORFOLOGIA ȘI FIZIOPATOLOGIA
SCOLIOZELOR STRUCTURALE IDIOPATICE

I.6.1. Anatomia și fiziopatologia scoliozei idiopatice

Scolioza este o diformitate complexă cu alterări osteoarticulare, musculoligamentare și

ale organelor de vecinătate. Deformația de bază este deviația în plan frontal, însoțită de rotație
vertebrală. Modificările structurale sunt caracteristice pentru curburile primare, în care
vertebrele devin cuneiforme cu suprafețe înclinate spre concavitate si anterior. Vertebrele de
la extremitatea curburii devin romboidale și se apropie, morfologic, de cele normale
(vertebrele neutre); modificările respective sunt explicate prin presiunile gravitaționale și
urmările lor. Rotația vertebrală, al doilea element patogenic important, este mai exagerată
spre apexul curburii și determină gibusul lateral caracteristic, prin împingerea coastelor de
partea convexității.
De partea concavă, coastele se înfundă și se apropie. În regiunea lombară, torsiunea
vertebrală determină un gibus moderat produs de proeminența apofizelor transverse.
Consecutii toracele devine asimetric (toracele oblic ovalar): de partea convexă,
arcurile costale posterioare predomină, în timp ce arcurile anterioare se aplatizează. În
hemitoracele opus, deformarea se inversează: arcurile costale posterioare se înfundă
cu micșorarea și verticalizarea spațiilor intercostale, în timp ce anterior, arcurile
costale bombează. Denivelarea consecutivă a sânilor este un semn revelator al rotației
vertebrale. În urma rotației progressive, corpul vertebral se îndreaptă spre convexitate,
iar apofiza spinoasă spre concavitate. Pediculii și lamele vertebrale se scurtează și se
subțiază, iar gaura vertebrală se strâmtează e partea concavă. Discurile intervertebrale
se micșorează de partea concavă și se lărgesc de partea convexă, suferind modificări
artrozice care vor complica evoluția. Musculatura jgheaburilor vertebrale se
hipertrofiază și are un tonus crescut de partea convexă fapt demonstrate
electromigrafic, ceea ce denotă efortul spontan de reechilibrare a coloanei. Asimetria
tonusului muscular ca și hipertonia musculatorii scurte și rotatorii favorizează rotația.
Consecutive unei cifoscolioză evoluată, apare și o lordoză compensatoare cu
prognostic funcțional med iocru.
29
 În formle dorsolombare avansate, idiopatice sau poliomielit ice, prin tendința de
prăbușire a coloanei insuficiente echilibrate, cât și modificarile toracale, starea
general ca și viscerele toracoabdominale se resimt.

I.6.2. Etiopatogenie

Frecvența scoliozelor structural variază între 0,5-3%, cea mai întâlnită fiind
forma idiopatică. Predomină la sexul feminin, în raport de 6/1 după autori.
Factori favorizanți. factorul ereditar genetic cu transmitere autosomală
dimonantă intervine, după opiunia lu i Keim (1978), în 90%din cazuri. În acest sens,
Se prevede că o mamă scoliotică poate să nască, din trei copii, unul scoliotic;
factorul endocrine:disfuncția hormonului hipofizar gonadotrop, intensificat la
pubertate, pot saa explice frecvența la fete, iar mai târziu, sarcina, alăptarea și
osteoporoza verebrală agravează evoluția scoliozei;nu explică de ce scolioza este mult
mai rar întâlnită după rahitism sau în regiunile slab dezvoltate economic; factorul
condrodistrofic după părerea lui Cotrel ar fi reținut.
Cauza patogenică a scoliozelor idiopatice demonstrează convingător, rămane
încă obscură, deși o serie de ipoteze au căutat, pe rând, să elucideze această problemă.
Astfel, ipoteza neuromusculară incriminează un dezechilibru al musculaturii
vertebrale a cărei cauză este diferit interpretată: inervație asimetrică congenitală sau
căpătată (paralizie spastic-Gruca); hipertonia musculaturii scurte (sistemul
transversospinos), prin rotația vertebrală, declanșează deviația scoliotică (Forbes); un
dezechilibru muscular produs de o poliomielită anterioară inaparentă (Risser),
decelabilă prin E.M.G.
Cert este că, pe langă aceste considerențe, intervine ș i o hiperlaxit ate
capsuloligamentară intervertebrală caracteristică pubertății fetițelor.
Ipoteza osteopatică, în care deviația ar avea la bază o osteocondroză de creștere
(Cotrel, Monticelii s.a.) ca și ipoteza dismetabolică similară (Ponseti s.a.), care invocă o
perturbare a colagenului plăcii cartilaginoase vertebrale, rămân la fel de nesatisfăcătoare.
În ultima instanță, probabil ca mecanismul de producere este multiplu, diferiți factori
acționând concomitent sau influentându-se reciproc. Oricare ar fi patogenia, creșterea

30
somatica contribuie la agravarea dezechilibrului (legea Wolf-Delpech): oprirea creșterii
epifizare de partea concavă în timp ce creșterea de partea convexă continuă să fie normală.
Așa se explică de ce marea majoritate a scoliozelor structurale evoluează în perioada de
creștere și se agravează la pubertate.

1.6.3.Morfopatologia și fiziopatologia scoliozelor structurale idiopatice.

Spre deosebire de atitudinea scoliotică care nu antrenează modificări structurale ale

rahisului (acestea apar când cauza deviației persistă mult timp), scoliozele structurale
afectează o serie de componente vertebrate (osteoarticulare și musculoligamentare) și ale
organelor din vecinătate.
Deformarea rahisului constă în deviația în toate cele trei planuri, rezultând o curbură
sau mai multe, una fiind primară. Vertebrele din vârful curburii își modifică forma în
mod caracteristic: cuneiformizare către concavitatea scoliozei, cu aspect trapezoidal pe
radiografia 5 rahisului de față, datorită dezvoltării asimetrice a corpului vertebral. De
asemenea are loc și o rotație în jurul axului lung rahidian, cu un maxim la nivelul vârfului
curburii care poate atinge chiar 90° (vertebra din vârful curburii văzută pe radiografia de față
are aspectul de pe profil), determinând gibusul costal de partea convexității sau gibusul
lombar către apofizele transverse lombare. Un alt tip de deformație este inflexiunea în plan
orizontal, în care rotația corpurilor vertebrale este mai accentuată decât cea a arcurilor
vertebrale posterioare, astfel încât pe radiografia de față apofizele spinoase sunt mai
aproape de linia mediană decât corpurile vertebrale. În aceasta, cu timpul se dezvoltă
leziuni artrozice la nivelul concavității, uneori chiar cu simfiza articulațiilor mici
interapofizare la vârsta adultă. Are loc o deformare progresivă a canalului vertebral, a
găurilor de conjugare și a apofizelor articulare cu deplasarea apofizelor spinoase spre
concavitate.
Compresia la nivelul concavității antrenează deplasarea nucleului pulpos spre
convexitate cu blocarea lui în această poziție, contribuind la ireductibilitatea scoliozei.
Modificările artrozice intersomatice sunt mult mai evidente la nivelul curburilor lombare.
Rotația corpurilor vertebrale este urmată și de modificări ale toracelui care devine asimetric
(torace oblic ovalar): proeminența arcurilor costale posterioare de partea convexă cu

31
verticalizarea lor și cu aplatizarea hemitoracelui anterior corespunzator, iar de partea concavă
înfundarea arcurilor costale posterioare care sunt împinse de apofizele transverse lateral și
înainte cu tendința la orizontalizare; spațiile intercostale se micșorează iar coastele bombează la
nivelul hemitoracelui anterior. Hemitoracele de partea convexă se turtește lateral, mărind
diametrul anteroposterior și accentuând gibusul.
Scolioza odată constituită duce cu timpul la hipertrofia musculaturii jgheaburilor vertebrale
de partea convexă, cu creșterea tonusului prin efortul de reechilibrare.
Hipertonia musculaturii jgheaburilor vertebrale de partea convexă și a musculaturii
rotatorii de partea concavă contribuie la rotația rahisului la acest nivel, uneori asociată și cu o
lordoză compensatorie ceea ce compromite și mai mult funcționalitatea coloanei. Odată cu
instalarea deformărilor cutiei toracice se instalează progresiv insuflciența respiratorie și cordul
pulmonar cronic.
În poziția în picioare sunt observate două ,,blocuri", unul toracic și unul pelvin, între ele
situându-se coloana lombară mobilă și lordoza. Sarniera toracolombară alunecă înapoi în timp ce
sarniera lombosacrală alunecă înainte.

Fig. 9 Scolioză idiopatică dorsal dreaptă si lombară stângă.

(Curs Pediatrie, capitolul Scolioze)

Ca factori favorizati in aparitia scoliozelor idiopatice sunt incriminati: sexul feminin,

ereditatea, factorul endocrin (pubertatea, disfunctia suprarenaliana si tiroidiana), factorul
constitutional (longilinii prezinta mai frecvent tulburari de statica vertebrala), factori carentiali
(alimentatia artificiala §i carentiala a copilului, rahitismul, osteomalacia), factor distrofic de
crestere (osteonecoze aseptice vertebrale fruste), factori toxiinfectiosi (forme fruste de
poliomielita, miozita virala intrauterina, care ar putea conduce la asimetria tonusului muscular),
factori structural! (inervatia asimetrica congenitala).
Sarcina, alaptarea si osteoporoza varstnicului pot agrava scoliozele deja constitute. Este
posibil ca acesti factori sa actioneze concomitent, influentandu-se unul pe altul.
32
 I.7. PRINCIPII DE EVALUARE

I.7.1. Examenul clinic

Anamneza bolnavului poate să informeze asupra datei apariţiei deformaţiei, indică

momentul de instalare a pubertăţii, reper preţios şi eventualii factori favorizanţi. Scoliozele
copilului nedureroase! Examenul local se înterprinde după un anumit sistem care implică o
investigaţie statică şi dinamică a coloanei vertebrale. La inspecţia în ortostatism a copilului se
constată sediul, sensul şi amploarea deviaţiei, prezenţa unui umăr mai ridicat sau a unui şold
proeminent.

În continuare, se marchează cu dermatograful anumite proeminenţ,e osoase ca apofizele

spinoase, spina omoplaţilor, crestele iliace, sternul ş.a., după care se controlează echilibrul
coloanei vertebrale utilizând firul de plumb aplicat la vertebra C7: dacă firul cade în afara
şanţului interfesier, scolioza este dezechilibrată. În continuare se măsoară cu rigla lungimea
săgeţii curburii (distanţa dintre apex şi firul de plumb, iar pe bolnavul aplecat se măsoară
înalţimea gibusului. Supleţea curburilor se apreciează prin suspensia copilului de cap de către
examinator şi prin înclinarea înainte a trunchiului care ―şterge‖ o curbură statică dar exagerează
una structurală, prin accentuarea rotaţiei vertebrale, substratul mecanic al gibusului. Se
inregistrează, de asemenea lungimea membrelor pelvine, înălţimea şi greutatea copilului precum
şi alţi indicatori cuprinşi într-o fişă de investigaţie pentru scolioză.

Fig.10 Masurarea unghiului gibozității toracale in cazul unei scolioE idiopatice; Deformția cutiei toracice; Rotația vertebrală.

(http://www.scoliose.org)

33
 Examenul clinic, însă, primează în aceste cazuri, el fiind singurul care poate aprecia
reductibilitatea unei curburi.
O serie de elemente ne mai pot furniza indicii în legătură cu curbura primară:
1. în cazul a 3 curburi , cea din mijloc este curbura primară;
2. curbura care păstrează gibozitatea cea mai persistentă în flexie este primară;
3. curba cea mai lungă (în cazul mai multor curburi) este primară.

I.7.2.Examen de laborator

A) Investigaţia radiografică este indispensabilă pentru precizarea sediului

şi a caracterelor curburilor, măsurarea deviaţiei şi obiectivizarea evoluţiei. Practic, se recurge
la incidenţa de faţă: în ortostatism, în decubit dorsal şi în suspensie, în vederea aprecierii
mobilităţii. Radiografia de profil se execută facultativ.
B) excepţional se recurge la testele de înclinare (bending test Risser), planul de elecţie
(Du Peloux)
C) tomografia axiala

Fig.11 Măsurarea unghiului de înclinare a unei curburi scoliotice primare cu ajutorul metodelor Cobb.
(Curs Pediatrie, Cap. Scolioze)
D)Investigaţia respiratorie se concretizează prin măsurarea perimetrelor toracice, a
apneei, a probei de efort, precum şi prin probele funcţionale respiratoare care, în
deviaţiile avansate, indică o disfuncţie respiratoare de tip restrictiv. Scăderea sub 50% a C.V.
este un semnal de alarmă.

34
 E) Măsurarea gradelor deviaţiei frontale se face dupa tehnica Cobb, care
înregistrează unghiul complementar rezultat din întretăierea perpendicularelor duse la
liniile drepte trecute prin cele doua vertebre neutre ale curburii.
F) Rotaţia corpilor vertebrali se obiectivizează prin măsurarea în mm a distanţei
dintre pedicul şi marginea laterală a corpului vertebral rotat la maximum (Moe).Într -o
evoluţie favorabilă valorile acestor măsurători scad.
G) Pentru aprecierea creşterii vertebrale şi a evoluţiei scoliozei, se recurge la testul
de maturaţie osoasă (Risser-Cotrel) care marchează apariţia dezvoltării şi fuziunea progresivă în
5 stadii, a nucleilor de osificare secundară de la creasta iliacă. Începutul osificării apare la
spina iliacă anterosuperioara, sub forma unei benzi curbe în 1-2 ani. Când osificarea este
completă se consideră creşterea somatică, implicit a scoliozei, ca terminată. Dacă, spre
exemplu, nu a apărut încă nucleul de osificare se prevede o evoluţie lungă. La copii sub 12
ani, pentru evaluarea vârstei osoase, se apelează la radiografierea nucleilor osoşi carpieni şi
interpretarea lor după indicatorii din atlase speciale. Constant, în scolioza vârsta osoasă
este întârziată în raport cu aceea cronologică. Alt test de maturaţie osoasă scheletală, care
poate să prevadă creşterea somatică a copilului, este situaţia plăcilor cartilaginoase
vertebrale dacă acestea încă nu s-au osificat, creşterea continuă.
H) Electromiografia care evidenţiază valoarea activităţii electrice musculare, este în
măsură să confirme că în 50% din scoliozele idiopatice există perturbarea de
inervaţie ale musculaturii paravertebrale (Bouillet şi Vincent) iar uneori, să
depisteze chiar o etiologie poliomielitică.
I) Scintigrafia pulmonară de perfuzie şi inhalaţie cu izotopi 99 m Tehneţiu
sau Xenon radioactiv, după modul de fixare pe arborele vascular bronhopulmonar,
demonstrează disfuncţia respiratoare restrictivă în funcţie de gravitatea formei
anatomoclinice, existând o corelaţie între starea circulaţiei şi ventilaţia pulmonară.

I.7.3.Evoluţia. Prognostic. Complicaţii

Aprecierea potenţialului evolutiv este deosebit de importantă,în scopul anticipării

viitorului morfofuncţional al coloanei afectate şi a măsurilor terapeutice corespunzătoare.
Evoluţia unei scolioze structurale spre agravare este ineluctabilă, fără posibilitatea
precizării exacte a momentului de oprire. Diferă totuşi după forma anatomoclinică şi
35
etiologică,existând şi forme de evoluţie favorabilă la sugari. Criteriile de apreciere
prognostică sunt:
a) Vârsta: Toate scoliozele structurale, indiferent de etiologie, se accentuează pe
toată perioada creşterii somatice (Risser) cu excepţia unor scolioze infantile care se corectează
spontan.
Evoluţia este proporţional mai gravă, cu cât debutul este mai precoce, cu
recrudescenţă recunoscută în perioada pubertară, când curbura primară se deteriorează rapid,
cu circa 1° pe lună (Stagnara).
O dată cu terminarea creşterii osoase, între 16-18 ani la fete şi 18-20 la băieţi, se admite că
scolioza se stabilizează, cu excepţia scoliozelor idiopatice cu curbura peste 50°, scoliozelor
congenitale şi a celor neuropatice, care pot să evolueze şi după maturaţia scheletală.
Discopatia şi osteoporoza pot să reactualizeze o veche scolioză stabilizată, care pentru
prima dată devine dureroasă.
b) După localizarea curburii structurale, cele dorsale şi cele dorsolombare au o
evoluţie mai severă şi mai indelungată.
c) Modificările structurale ale curburii primare, cu cât sunt mai precoce şi mai
difuze, prevestesc o evoluţie mai prelungită.
d) După etiologie, evoluţia diferă după cum urmează:
 Scolioza congenitală osteopatică are, în primii ani, o evoluţie lentă. La
pubertate însa, se accentuează rapid prin asimetria creşterii, cu posibile complicaţii neurologice
şi discartroza secundară.
 Scolioza după poliomielită, frecventă altădată, reprezintă forma cea mai
severă şi mai dificilă terapeutic. Deviaţia vertebrală, însoţită de aceea a bazinului, oblic
este determinată de paralizia complexă a musculaturii vertebrale, a trunchiului şi a
membrelor pelviene.
Retracţia musculaturii antagoniste, cu diformităţi secundare ca inegalitatea
membrelor, accentuează scolioza care-şi continuă progresiunea şi după terminarea
creşterii generale.
În final, rezultă perturbări staticodinamice infirmizante.
 Scolioza din neurofibromatoza Recklinghausen, după Vereanu, este mai
frecventă decât se crede. Această formă, cu prezenţa revelatoare a petelor cutanate de ,,cafea

36
cu lapte" şi cu deviaţii dorsale rigide, pe lângă alte localizări, îşi continuă dezvoltarea
după oprirea creşterii osoase, atrăgând tulburări neurologice cu răsunet grav.
Complicaţiile scoliozei idiopatice:
- Complicaţiile cardiorespiratoare survin în forme grave (peste 50-60%), în
localizările dorsale şi dorsolombare, prin deformarea toraco-ventrală cu compresie
pulmonară. Apariţia unui cord pulmonar cronic este inevitabilă, bolnavii devenind
astenici, apatici cu o receptivitate crescută la infecţiile respiratoare, rareori atingând vârsta a
3-a.
- Complicaţiile digestive, cu inapetenta si tranzit anevoios, facilitatea de
ridicarea diafragmului,-accentueaza alterarea starii generale.
- Complicaţiile nervoase apar în circa 2% după o statistică a clinicii de ortopedie
a Spitalului Brâncovenesc. Modificările mecanice lente şi progresive de tracţiune,
torsiune şi compresie, dar mai cu seamă modificările ischemice ale vascularizaţiei spinale,
pot să producă leziuni nervoase îndeosebi la nivelul sediului dorsal. Parapareza spastică
progresivă este o expresie a acestei complicaţii.
Evoluţia scoliozelor în funcţie de:
1. vârstă
-vârsta tânară şi puşeuri de creştere multe = evoluţie mai gravă
-scolioza sugarului = evoluţie bună, dispărând la 2-3 ani
2. sexul este favorizant al evoluţiei accelerate, în special în perioada prepubertară
3. sediul curburii primare
Scoliozele toracale care debutează în jurul vârstei de 10 ani par apoi să stagneze şi se
agravează brusc la vârsta pubertăţii, mai ales dacă se insoţeşte de un puseu de creştere.
Scolioza toraco-lombară are tendinţa să se compenseze, dar nu este mereu
echilibrată.
Scolioza lombară are evoluţia şi pronosticul cel mai bun.
4. momentul apariţiei rotaţiei vertebrale precoce şi mai mare determină o agravare
accelerată.
5. tipul şi eficacitatea tratamentului: indicele harrington (unghiul Cobb al
curburii/numărul vertebrelor interesate în aceasta curbură) <5 indică axarea pe un
tratament ortopedic + tratament recuperator.
6. bolile intercurente anergizante, tipul constituţional debil, profesiile după
37
rahisinteza agravează evoluţia.
Au,în general,o evoluţie nefavorabilă şi un prognostic rezervat, în funcţie de:
a) Gravitatea şi numărul malformaţiilor vertebrale
b) Asocierea unor leziuni neurologice
c) Tulburările endocrine
d) Sudurile vertebrale, bara, etc.
Au toate un prognostic defavorabil dacă sunt dezechilibr ate şi
elementele agravante ale prognosticului sunt:
a) Sediul înalt al curburii primare
b) Numărul mare de vertebre interesate în curbura primară
c) Vârsta mică de debut
d) Asocierea altor sechele ale poliomielitei
e) Prăbuşirile vertebrale
f) Detectarea tardivă a scoliozelor paralitice frustre.
Elemente de gravitate a evoluţiei:
1.rapiditatea formării curburii principale şi precocitatea apariţiei curburilor
compensatorii.
2.precocitatea apariţiei gibozităţii costale posterioare ca rezultat al rotaţiei vertebrale.
Gradul 1:curbura mică, suplă, corectabilă în flexie anterioară a trunchiului.
Gradul 2:rotaţia vertebrelor curburii, care devine incompetent reductibilă în flexie şi
la care se adaugă curburile compensatorii.
Gradul 3:curbura principală este ireductibilă, apare rotaţia şi ireductibilitatea partială
a curburilor compensatorii.
Gradul 4: scolioza fixă, sudată.

I.8. PRINCIPII DE TERAPIE

1.8.1. Obiective
 Îmbunătăţirea stării generale
 Întârzierea sau oprirea progresiunii bolii
 Menţinerea sau corectarea posturii şi aliniamentului corpului, a supleţei
articulare şi a tonusului muscular

38
  Menţinerea şi creşterea volumelor respiratorii mobilizabile

1.8.2. Tratament fiziokinetoterapic

- Kinetoterapia este o metodă de gimnastică analitica. Care are la bază cunoaşterea
amănunţită a anatomiei şi biomecanicii şi care, vizează corectarea diformităţilor şi insuficienţelor
funcţionale şi recuperarea bolnavului.
Planul terapeutic se elaborează în funcţie de stadiul bolii, tipul scoliozei,
caracteristicile psihosomatice ale bolnavului etc.
Procedeele trebuie să fie nedureroase acceptate uşor de bolnav, pentru ca aceasta să poată
colabora. Kinetoterapia începe chiar din momentul de repaus la pat, sub aparat gipsat, cu
contracţii musculare izometrice. Treptat, la programele kinetoterapice simple sau la cele de
gimnastică complexă, se vor adaugă procedee combinate (hidroterapie, balneo -terapie,
ergoterapie).
Kinetoterapia, sub toate formele ei-(pasivă, activă, combinată etc.), se aplică în toate fazele
scoliozei, până la recuperarea şi reîncadrarea bolnavului.
Îmbinarea kinetoterapiei pasive cu cea activă este deosebit de importantă, pentru că ea se
adresează unor situaţii diferite care intervin în mecanismul aceleiaşi boli.
Nu trebuie să uităm că muşchii nu sunt toţi la fel. Există muşchi «de mişcare», cu excursii
lungi şi fineţe mare (ca muşchii membrelor, de exemplu), şi muşchi «de susţinere» (cum sunt
muşchii trunchiului), cu activitate tonică, amplitudine de mişcare mică şi lenţi. De aceea
tratamentul prin mişcare se va adresa muşchilor membrelor prin contracţii rapide, dar de mică
intensitate, "care le cresc contractilitatea şi elasticitatea, iar muşchilor «de susţinere», prin
contracţii statice, puternice şi lente, pentru a le dezvolta forţa, tonusul şi rezistenţa.
De asemenea, trebuie avută în vedere, înainte de reeducarea activă a muşchilor,
redresarea diformităţii sau, în orice caz, asuplizarea sa. De aceea, în scolioze în primul rând
se va viza redresarea curburilor prin întindere progresivă pasivă şi completă a musculaturii
concavităţii, solicitarea sa la contracţie fiind mică, pe când musculatura convexităţii se indică
procedeul invers, adică exersarea în contracţie completă şi întindere cât mai mică.
Nu se mai recomandă azi dezvoltarea, musculaturii «de corecţie» în scolioze, ci mai
curând redresarea pasivă a curburilor, în vederea trecerii la tratamentul ortopedico -
chirurgical.

39
 - Ergoterapia sau terapia ocupaţională completează kinetoterapia, fiind o
metodă complexă psihosomatică, de reeducare activă. Adaptată la specificul scoliozei, se
pot stabili activităţi cu rol terapeutic, în care o foarte mare importanţă o are precizarea:
- poziţiei de lucru a bolnavului;
- tipului de mişcări ce trebuie făcute de către acesta (durată, ritm, intensitate);
- membrului şi segmentului de corp ce trebuie cel mai mult solicitat izometric sau izotonic.
Scopul ergoterapiei este de a completa mobilizarea pasivă şi activă a complexelor
musculo-osteo-articulare vertebrale şi ale centurilor din punctul de vedere al amplitudinii şi
forţei de mişcare, precum şi de a forţa autocontrolul corecţiei diformităţii. La sfârşitul acestui
tratament, bolnavul şi-a format deja deprinderi utile în orientarea sa profesională şi
reîncadrarea socială. Balneoterapia este rareori utilizată singură în scolioze. Putem vorbi mai
curând de balneoterapie, adică de proceduri kinetoterapice aplicate în bazine cu apă dulce sau
minerală.
Avantajele acestei metode constau în acţiunea fizică a apei de a «descărca» mişcările în
mare parte de acţiunea gravitaţiei. De asemenea, apa opune o rezistenţă la mişcare, ceea ce face
ca partea izometrică a contracţiei să reprezinte mai mult din mişcare, crescând astfel
tonusul muscular. La această acţiune se mai adaugă efectele termalităţii apei asupra
vasomotricităţii şi efectele tonifiante asupra sistemului nervos central şi periferic. În cazul
apelor minerale, este de adaugat efectul binefacator al sărurilor şi bulelor de gaz degajate.
De asemenea, masajul subacvatic (manual, hidromasajul) sau talasoterapia pot da rezultat e
bune. Noi insistăm asupra a două metode de valoare excepţională în tratamentul
profilactic, preoperator şi postoperator al scoliozelor: înotul şi gimnastica respiratorie.
- Înotul la scoliotici trebuie să fie simetric şi făcut mulţi ani la rând (bras,
spate, fluture, delfin). Este un excelent mijloc activ de autocontrol, de reechilibrare a
centurilor şi curburilor coloanei vertebrale şi de dirijare a dezvoltării simetrice a toracelui.
- Gimnastica respiratorie în apă se face sub formă de înot sau programe
speciale de mişcări respiratorii, în ritm de 10-15/min., bolnavul fiind cu apă până la
bărbie, membrele inferioare întinse şi atingând cu vârfurile degetelor de la picioare
fundul bazinului. Această gimnastică asuplizează curburile, nivelează centurile, stimulează
autocontrolul poziţiei bolnavului şi favorizează dezvoltarea simetrică a toracelui şi creşterea
capacităţii vitale.

40
 - Fizioterapia are unele aplicaţii în scolioză. Rolul său este de a reduce retracţiile şi
contracturile, prin încălzirea profundă a regiunii (ultrascurtele, curenţii diadinamici), de a asupliza
musculatura şi ligamentele retractate şi sclerozate (ionizările cu iodură de potasiu 4 -5%,
ultrasunetele cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazona), de a limita efectele dureroase sau calcifierile
ankilozante ale artrozelor secundare (roentgenterapie).
Contracturile musculare, mai ales cele dureroase la solicitările pasive, de întindere, mai
pot beneficia de băi de lumină, infraroşii, vibroterapie, masaje, iar hipotoniile musculare, de
termoterapie, algitoniflux (curenţi aperiodici de joasă frecvenţă), curenti faradici şi galvanici.
- Climatoterapia poate fi luată în discuţie în masura în care poate asigura condiţii de
tonifiere a organismului (climatul de altitudine medie sau mare, cu aer ozonat, stimulent al
hematopoiezei, sau climatul marin) şi de aplicare a procedurilor balneokinetofizioterapice în
condiţii de mediu deosebite (mare, munte).
Tratamentul kinetoterapic complex presupune obiective precise, reguli pentru pacient ca
şi pentru kinetoterapeut, mijloace şi, metode de lucru, toate subordonate obiectivelor majore,
care sunt:
- Controlul poziţiei vicioase
- Creşterea mobilităţii articulare
- Menţinerea tonusului musculaturii erectoare
- Realizarea unei poziţii erecte a trunchiului pentru asigurarea volumelor
respiratorii mobilizabile
- Lupta împotriva posibilelor algii
În cazul în care caracteristicile morfofuncţionale ale afecţiunii s-au stabilizat,
obiectivele menţionate anterior, ce au caractere de ,,evitare" sau ,,limitare" a infirmităţii, capătă şi
pe acelea de ,,corectare" sau ,,compensare".
Astfel, programul kinetoterapeutic trece progresiv de la unul profilactic la unul
terapeutic, în practică ele completându-se reciproc.
Principalele etape ale tratamentului kinetic:
Etapa I: Menţinerea şi corectarea posturilor şi aliniamentului corpului.
Adoptarea de posturi corective în activităţile vieţii zilnice, de mai multe ori pe zi,
crescând progresiv durata lor în funcţie de tipul posturii, algiile asociate şi timpul disponibil.
Exerciţii conştiente de corectare poziţională

41
 Etapa II: Kinetoterapia activă
Exerciţii fizice, sistematizate într-un program, vor fi introduse cât mai precoce, având
următoarele scopuri:
- Asigurarea mobilităţii coloanei vertebrale şi a articulaţiilor centurilor
- Menţinerea unei poziţii corecte şi evitarea atitudinilor vicioase
- Tonifierea musculaturii posturale antigravitaţionale
- Prevenirea contracturilor şi retracturilor
- Menţinerea mobilităţii şi complianţei cutiei toracice
- Stimularea mecanismelor respiratorii şi circulatorii
- Îmbunătăţirea stării generale
- Asigurarea tonusului psihic.
Etapa III: Kinetoterapia la domiciliu
Un program kinetic scurt,complex şi relativ uşor de executat la domiciliu are rolul de a
consola efectele obţinute în unităţile medicale de profil.
Gimnastica în scolioze
Obiectivele gimnasticii în scolioze sunt de a dirija creşterea coloanei vertebrale şi a
întregului organism în condiţii cât mai apropiate de cele normale. Creşterea odată terminată, este
foarte greu să se obţină redresări ale curburilor. De asemenea, gimnastica la scoliotici urmăreşte
să amelioreze funcţiile vitale ale viscerelor toracice.
Principiile acestei gimnastici sunt următoarele:
1. Lămurirea bolnavului asupra formei şi gravităţii bolii sale, precum asupra modalităţilor
de evoluţie şi de influenţare a acesteia prin tratament susţinut, de lungă durată.
2. Reducerile passive, prin elongaţii şi tracţiuni progressive, menite să asuprizeze aparatul
musculo-ligamentar al coloanei vertebrale.
3. Stimularea autocorecţiei bolnavului, atât prin mijloace statice, gimnastică posturală, cât
şi prin mijloace dinamice, în mişcare.
Formele de gimnastică în profilaxia, tratamentul formelor incipiente şi pregătirea
preoperatorie a scoliozelor sunt următoarele:
A. Gimnastica respiratorie
B. Gimnastica de autocontrol
C. Gimnastica de asuprizare a coloanei vertebrale
D. Gimnastica bolnavilor cu corsete ortopedice
42
 A. Gimnastica respiratorie.
Bolnavii cu scolioză au cel mai adesea, reduceri mai mult sau mai puţin importante ale
funcţiilor respiratorii şi cardiace, de ordin restirctiv. Cel mai mult suferă din acest punct de
vedere bolnavii prezentând scolioze paralitice, pentru că diformităţile lor toracice i se mai adaugă
şi paralizia unor muşchi respiratori (diafragmul,intercostalii etc.) cel mai puţin suferă cei cu
scolioze congenitale , dacă nu sunt complicate bineînţeles cu malformaţii cardiace, pulmonare
sau căi aeriene superioare.
Nu trebuie sa aşteptăm din partea tratamentului corector ortopedico-chirurgical amelioarea
acestor funcţii, ci creearea unor condiţii noi de lucru pentru aparatul cardio-vascular, condiţii care
ameliorează cel puţin subiectiv funcţia ventilatorie sau cardiacă. Gimnastica respiratorie are ca
scop reeducarea respiraţiei, mărirea ampliaţiilor toracice, ci înlesnirea travaliului cardiac prin
mărirea aportului de întoarcere venoasă.
Sunt două mari posibilităţi de a efectua o gimnastică respiratorie:
a) programul complex de gimnastică respiratorie şi gimnastica de redresare a curburilor
coloanei vertebrale (programul Schroth).
b) înotul.
Programul Scroth cuprinde:
a) Integrarea programului de gimnastică respiratorie în programul de kinetoterapie zilnic.
b) Dirijarea conştientă a mişcărilor respiratorii înspre segmentele toracice corespunzătoare
curburilor coloanei vertebrale, în scopul corijării acestora.
c) Corectarea curburilor colonaei vertebrale.
Principalele tipuri de mişcări care se execută în cadrul unui program complex sunt
următoarele:
a) Exerciţii în decubit dorsal:
- anteducţia alternativă (90°, apoi 180°), apoi simultană a membrelor superioare, cu
revenire.Se fac grupe de trei mişcări ,repetate de 2-10 ori, progresiv. La început inspiraţia şi
expiraţia se fac în ritmul mişcărilor (inspiraţie la anteducţie, expiraţie la revenire), apoi din 2 în 2
şi din 3 în 3 timpi;
- acelaşi exerciţiu, dar fără repaus între grupele de 3 mişcări.

43
 b) Exerciţii în decubit dorsal cu genunchii flectaţi:
- anteducţia membrelor superioare (180°) alternativă, apoi simultană, urmată de flexia
membrelor în timp ce bolnavul inspiră şi extensia braţelor, cu expiraţie. La început se fac grupe
de 3 mişcări cu pause, apoi se măreşte numărul mişărilor;
- inspiraţie forţată cu presiune în regiunea epigastrică, exercitată de kinetoterapuet, şi în
regiunea strernală, în expiraţie;
- acelaşi exerciţiu, cu dirijarea mişcărilor respiratorii spre abdomen.Se fac grupe de
mişcări , în 1-2-3 timpi;
- respiraţii forţate , în grupe de câte 3 cu pause de 10 secunde, inspiraţii cuprinzând doi
timpi, iar expiraţia trei timpi;
- aceleaşi exerciţii, dar crescând raportul la 2/3;
- exerciţii de respiraţie forţată toracală superioară, apoi abdominală. Pentru inspiraţia
toracală superioară, bolnavul va suge abdomenul şi-l va relaxa în expiraţie, iar pentru
respiraţia abdominală, invers;
- inspiraţii forţate urmate de expiraţii în: spirometru, baloane sau camere de minge;
baloane sau camere de minge cufundate în apă.
c) Exerciţii în decubit dorsal cu membranele superioare fixate:
- cu mâinile prinse de prima treaptă a spalierului, se fac mişcări de flexie ale
membrelor inferioare din articulaţiile şoldului şi genunchiului, cu rezistenţă aplicată la
nivelul gleznei. În acest timp se inspiră. Revenirea, lentă, cu expiraţie.
d) Exerciţii în decubit dorsal ventral:
- cu bărbia sprijinită pe mâini, se duce mâinile lateral — cu inspiraţie - revenindu-se în
expiraţie;
- acelaşi exerciţiu, cu extensia alternativă a membrelor inferioare (ambele exerciţii se
fac în grupe de 2-3, cu pauze de 5-10 minute, apoi se măresc grupele de mişcări succesive);
- membrele superioare - întinse pe lângă cap - apucă un baston, pe care il trece peste cap,
pe omoplaţi, în inspiraţie, urmând apoi revenirea în expiraţie. Se face tot în grupe de câte 3-4
mişcări.
Din aceste patru categorii de exerciţii se vor alege câte 1-2 din fiecare, altele în
fiecare zi, încat programul sa fie cat mai variat şi să dureze cel mult 10 minute. Este
recomandabil să se aplice de 2 ori pe zi (dimineaţa şi după-amiaza).

44
 B. Gimnastica de autocontrol se desfăşoară în grupe de mai mulţi bolnavi , în faţa
oglinzii solicitându-se colaborarea bolnavului.
În general se utilizează doua procedee:
a) Poziţia de drepţi, în faţa oglinzii, cu membrele superioare în rotaţie externă şi
bărbia retropulsată. Bolnavii se controlează singuri, în oglindă sau unii pe alţii.
b) Diferite posturi dirijate prin poziţionarea deosebită a membrelor superioare şi
inferioare, pentru corectarea curburilor coloanei vertebrale:
- pentru curburile toracale, în decubit dorsal se va face abducţia gradată a membrului
superior de partea concavă, cu sac de nisip sub gibozitate;
- -pentru curbura lombară în decubit ventral se recomandă bascularea membrelor
inferioare, unite, căătre partea convexă a curburii. Şoldul de partea convexă va fi ridicat pe o
pernă, pentru diminuarea rotaţiei vertebrale. Exerciţiul se poate face şi şezând;
- pentru curbura primară toraco-lombară se combină cele doua posturi de mai sus, în
decubit ventral: membrul superior din partea concavă se ridică în abducţie, iar
membrele inferioare se translează lateral, de partea convexă a curburii;
- pentru scoliozele combinate, atât membrul superior, cât şi membrele inferioare vor
executa mişcarea de aceeaşi parte: membrele inferioare, de partea convexă a curburii
inferioare.
c) Diferite mişcări în faţa oglinzii:
- ridicări alternative pe unul din vârfurile picioarelor;
- ridicări pe ambele vârfuri, cu menţinerea echilibrului;
- ridicări pe vârfurile picioarelor, cu membrele superioare în sus în inspiraţie, cu
revenire în expiraţie;
- mers normal şi pe vârfuri cu mâinile pe cap, mâinile pe umeri, mingea medicală (de
greutate mică) pe cap ;
- mers pe bârnă sau pe banca de gimnastica.
Toate aceste exerciţii se vor face cu educarea atentă a respiraţiei de către
kinetoterapeut.
Gimnastica kinetică, recomandată de o serie de, autori în urmă cu câţiva ani,
urmăreşte combaterea dezechilibrelor musculo-ligamentare şi dezvoltarea grupelor musculare
necesare menţinerii corecţiei obţinute prin gimnastică de autocontrol (Y. Lambling).

45
 Se pare că în mâna unor experţi, această gimnastică dă rezultate uneori spectaculare, dar
astazi i se acordă din ce în ce mai puţin credit de către chirurgii ortopedişti. Deseori am întâlnit
agravări şi dezechilibrări mari ale unor scolioze idiopatice, chiar numai dupa câteva luni de
practicare a acestui tip de gimnastică.
Să amintim totuşi principiile sale:
- Se face cu coloana vertebrala în extensie, pentru ca în flexie procesele articulare se
îndepărtează şi favorizează astfel deviaţiile laterale.
- Toate segmentele corpului neinteresate în curbura scoliotică se blochează în poziţie
corijată.
- Cinezele (exerciţiile) active corective se vor adresa curburii principale fie direct
(prin acţiunea muşchilor autohtoni ai spatelui), fie indirect (prin acţiunea centurii scapulare
sau pelviene).
Se aplică, eventual alternativ, atât exerciţii corective «cu scurtare» (contracţii la
nivelul convexităţii), cât şi «cu alungire» (elongaţii, tracţiuni, la nivelul concavităţii), ajutate de
procedee fiziokinetoterapeutice (masaje, solux, băi de lumină), deoare ce pot fi dureroase
(M.Tellier)
De asemenea, se va acorda o atenţie sporită lordozei lombare, pentru care se va
acţiona prin exerciţii posturale de «cifoză» sau exerciţii în decubit ventral cu sac de nisip sub
abdomen.
Au mai fost recomandate şi alte procedee (Zander) sau programe de gimnastică (
Schroth, Niederhoffer, Klapp, Burger-Wagner, Schaw, Delpech, Pravaz, Zander), care
urmăresc asuplizarea coloanei, fortificarea musculară şi antrenamentul respirator, dar sunt tot
mai puţini cei ce le întrebuinţează. Mai valoros, din punctul de vedere al rezultatelor, pare a
fi programul recomandat de R. Klapp, aşa-numita «metodă cvadrupedică». Principiile acestei
metode sunt, pe scurt urmatoarele:
- paralelismul coloanei vertebrale cu solul înlatura acţiunea gravitaţiei, deci
favorizează reducerea curburilor — de aceea poziţia patrupedă este optimă pentru
gimnastica de corecţie;
- în această poziţie, musculatura coloanei vertebrale se relaxează la maximum;
- plecând de la poziţiile iniţiale («lordozată» sau «cifozată»), se fac exerciţiile de
mers cvadrupedic:

46
 a) obişnuit (încrucişat), ca al animalelor patrupede - are efect asupra curburilor unice;
b) «în buestru» (ridicând membrele de aceeaşi parte), cu efect asupra curburilor
combinate.
Toate aceste programe vor căuta, spre sfârşit, să realizeze readaptarea" bolnavilor" la
gesturile uzuale, din viaţa cotidiană, precum şi la deprinderile profesionale.
C. Gimnastica de asuplizare a coloanei vertebrale se face în vederea pregatirii
bolnavului pentru tratamentul ortopedic (corsete de corecţie de tip Milwaukee sau
«halotraction») sau ortopedico-chirurgical (redresări ortopedice urmate de corecţie şi
fixare chirurgicala a coloanei vertebrale)
Este greşită ideea potrivit căreia acest tratament trebuie să se aplice do ar
bolnavilor care urmează să fie operaţi. Asuplizarea coloanei vertebrale înlesneşte
corecţia curburilor şi deci a rotaţiei vertebrale, care pot fi astfel menţinute cu ajutorul
corsetelor de anumite construcţii (Milwaukee) până la oprirea creşterii şi evo luţiei
bolii.
Gimnastica de asuplizare începe după gimnastica respiratorie şi de autocontrol şi continuă,
apoi, concomitent cu acestea.
Pentru ca efectul urmărit să fie mai marcat, se va căuta prevenirea contracturilor
musculare şi durerilor, prin fiziokinetoterapie (masaje, bai de lumină, solux, curenţi diadinamici,
ultrascurte calde) pe regiunea interesată.
lată principalele tipuri de exerciţii:
Mersul cu ridicarea alternativă, la 3-4 paşi, a membrelor superioare, apoi cu
arcuirea laterală, alternativă , a membrelor superioare. De asemenea, mersul aplecat cu
câte o mână spre vârful piciorului câte 3-4 paşi, alternativ şi mersul ghemuit cu mâinile
sus, apoi sprijinite pe sol («în echer»).
Şezând cu picioarele depărtate:
- ridicarea alternativă a genunchilor la piept, cu coloana vertebrală,
alternativ,în flexie şi extensie;
- circumducţia capului şi a trunchiului în ambele sensuri;
- arcuiri laterale cu mâinile apucând treptele spalierului;
Culcat pe spate:
- apucat cu mâinile de prima treaptă a spalierului flexii pasive şi active ale
coapselor pe abdomen şi ale genunchilor, urmate de abducţia membrelor inferioare.
47
 Şezând pe genunchi, sprijinit în palme:
- flexia trunchiului şi revenirea în lordoză forţată;
- aceeaşi mişcare cu coapsele din ce în ce mai flectate (90-100-110-120°)
- completarea, la sfârşit a exerciţiului de mai sus, cu trecerea din lordoză în
cifoză forţată, cu opunerea de rezistenţă (sac de nisip, minge medicinală, mâinile
kinetoterapeutului).
Atârnat cu mâinile de bară fixă sau de spalier:
- pendularea membrelor inferioare lateral;
- flexii-extensii ale membrelor inferioare.
Atârnat cu membrele inferioare de bară fixă:
- pendulări laterale cu membrele superioare lipite de corp;
- pendulări laterale şi flexii-extensii cu membrele superioare întinse pe lângă cap;
- atârnarea unor greutăţi progresive (de la 1-10 kg) de cap, cu ajutorul unui
căpăstru, în funcţie de greutatea bolnavului şi gradul sau de suportabilitate. Se fac şedinte de
10 secunde-5 minute, urmate de şedinţe de pendulare în toate direcţiile;
- aceleaşi exerciţii cu greutăţi efectuându-se de către bolnav rotaţi ale trunchiului,
kinetoterapeutul fixând pelvisul;
- atârnarea unor greutăţi într-o mână (de partea concavităţii curburii principale),
de la 500g la 20 kg, urmată de pendulări laterale, antero-posterioare şi rotaţii, cu pelvisul
fixat;
- atârnarea progresivă de greutăţi simetrice de membrele superioare, cu
pendulări în toate sensurile şi rotaţii de trunchi, cu pelvisul fixat;
- dacă bolnavul suportă, atârnarea cu ajutorul unui căpăstru de cap şi pendulări
în toate sensurile.
Aceste tracţiuni se vor face progresiv, având grijă să dirijăm respiraţia bolnavului în
timpul efectuării lor.

D. Gimnastica bolnavilor cu corsete ortopedice se face atât cu corsetul instalat, cât si fără
corset.
Vom descrie un program de gimnastică alcătuit pe schema lui Blount, destinată
purtătorilor de corsete Milwaukee.

48
 Gimnastica respiratorie cuprinzând exerciţiile descrise, în ortostatism şi decubit dorsal.
La aceste exerciţii se vor adăuga probe de spirometrie, umflare a baloanelor şi camerelor de
mingi, etc.
Exerciţii în ortostatism:
- ridicări şi coborâri de braţe, cu inspiraţii şi expiraţii la 1-2-3 timpi;
- idem, dar cu anteducţia şi coborârea braţelor;
- abducţie-adducţie şi circumducţii ale membrelor superioare, cu ritm de respiraţie
la 1-2-3 mişcări.
Exerciţii în decubit dorsal:
- abducţii-adducţii ale braţelor, cu mişcări de respiraţie;
- anteducţii-reveniri ale braţelor cu mişcări de respiraţie;
- flexie-extensie şi abducţie-adducţie ale membrelor inferioare cu ritmarea respiraţiei
ca la exerciţiile de mai sus.
Exerciţii în decubit ventral:
- abducţie-adducţie a braţelor;
- retroducţie-revenire a braţelor, cu şi fără rezistenţă;
- presiuni cu palmele pe saltea, crescând ca ritm şi durată, membrele superioare fiind
în abducţie la 90°;
- abducţia-adducţia şi extensii ale membrelor inferioare;
Exerciţii în decubit lateral: abducţie-adducţie, flexie-extensie şi circumducţie a
membrelor superioare şi inferioare.
Exerciţii în poziţia «atârnat»: atârnat cu mâinile de inele sau de bară, cu vârfurile
picioarelor sprijinite de podea: mers, sărituri, flexii alternative ale coapselor de bazin.
Toate aceste exerciţii se fac în grupe de câte 3-4 cu pauze de 10 sec., câte 4-5 reprize.
În tot timpul exerciţiilor se va educa respiraţia bolnavului, încât un ciclu respirator să dureze, la
început, cât o execuţie de mişcare completă, apoi cât doua execuţii, apoi cât trei şi aşa mai
departe, în funcţie de durata şi de dificultatea mişcării.
Sportul.
În general, sporturile care solicită organismul în mod armonios şi simetric (gimnastica,
voleiul, alergările, înotul) au un efect bun aspura scoliozelor, mai ales în faza de debut, ca să nu
mai vorbim de valoarea profilactică.

49
 Se recomandă în special înotul, care întruneşte o serie de calităţi deosebit de valoroase
din punctual de vedere al tratamentului scoliozei:
a) Se face în condiţii de ―descărcare‖ maximă a coloanei vertebrale (la orizontală şi
în apă).
b) Constituie o excelentă gimnastică respiratorie.
c) Dezvoltă, prin solicitare egală simetria centurilor şi trunchiului.
d) Are efect tonic general foarte important.
Întotdeauna va fi recomandat un stil de înot simetric (bras, fluture, spate, delfin).
Sintetizând recomandările făcute de diverşi autori, planuri de recuperare kinetoterapeutică
a unei scolioze idiopatice este următorul:
1. Determinarea vârstei osoase a bolnavului.
2. Determinarea formei clinice şi a prognosticului tuturor curburilor ( şi a celor
compensatorii)
3. Stabilirea unui cadru terapeutic general în care să se desfăşoare kinetoterapia
(tratament medicamentos climato-balneoterapie,opoterapie etc.)
4. Stabilirea scopului kineteterapiei: menţinerea doar a acestui tratament, pregătirea
bolnavului pentru un program mixt ortopedico-kinetoterapic, pregătirea pentru tratament
chirurgical, etc.
5. Scoliozele toracale fixate vor fi dirjate spre gimnastică respiratorie şi tonică
generală.
6. Scoliozele adultului vor fi tratate din punctul de vedere al complicaţiilor (artroze
dureroase ) şi tulburărilor cardio-respiratorii.În această fază se intervine prin fizioterapie şi
balneoterapie antireumatică etc.
7. Un deosebit accent se va pune pe gimnastica respiratorie la scoliotocele
însărcinate.
Gimnastica în scoliozele operate
Rahisinteza nu ameliorează întotdeauna obiectiv funcţiile respiratorii, uneori chiar
agravându-le. Şi mai proaste sunt rezultatele în această direcţie, în urma toracoplastiilor făcute
pentru corectarea gibozităţilor costale.
Gimnastica după rahisinteze este orientată spre două obiective:
- ameliorarea funcţiei respiratorii;
- întreţinerea corecţiei obţinute.
50
 1) Gimnastica respiratorie: se face după modelul exerciţiilor descrise mai sus.
Înotul este, de asemenea, foarte indicat. Primele mişcări respiratorii dirijate încep în prima zi
după operaţie.
2) Gimnastica de întreţinere:
- În decubit dorsal se vor face exerciţii de a nteducţie alternative, apoi
simultană, a membrelor superioare, cu revenire. După câteva cicluri (3-4) de astfel de
exerciţii se vor asocia la mişcările membrelor superioare şi flexii simultane ale membrelor
inferioare.
- În decubit ventral se vor face cicluri de retroducţii ale membrelor
superioare, la început izolate, apoi asociate cu extensia membrelor inferioare («leagănul»).
- Circumducţii ale membrelor în decubit ventral, dorsal şi lateral.
- Contraeţii izometrice urmate de flexii şi extensii ale trunchiului, în decubit
ventral şi dorsal.
Aceste programe de gimnastică vor fi completate zilnic cu programe de gimnastică de
autocontrol.
Programul kinetoterapic conţine:
Exerciţii de asuplizare a coloanei vertebrale, de corectare a tonusului muscular şi de
recâştigare a sincronismului musculo-articular.
Principii generale:
Scopul principal este tonifierea muşchilor erectori vertebrali şi a celor abdominali,
secundar a celor dorsali.
Este recomandat ca orice program kinetic şi în special a unuia solicitant să înceap ă
cu un program de relaxare, fiind binecunoscută interdependenţa dintre fizic şi psihic.
Jacobsen spunea: ,,Corpul şi mintea realizează o unitate funcţională bazată pe contracţia
musculară".
I.8.3. Tratament ortopedic
Metoda ortopedică se adresează formelor de 30-50° asociatz cu kinetoterapia. Metoda
îşi propune să corecteze deformaţia, să dirijeze creşterea şi să neutralizeze puseul evolutiv
prepubertar stabilind deviaţia la un unghi acceptabil, sub 45°, fără prejudiciu funcţional şi
estetic.
În formele severe de peste 50°, tratamentul ortopedic va realiza o redresare a
coloanei, ceea ce pregăteşte şi facilitează viitoarea intervenţie chirurgicală.
51
 Mijloacele ortopedice sunt multiple: repausul relativ la pat tare cu tracţiune craniană pe
plan oblic (de preferat), postul de autocontrol, pat gipsat pentru copiii mici şi diverse corsete
gipsate sau ortopedice de corecţie şi menţinere a rezultatelor până la maturaţia scheletală.
Corsetele corectoare se bazează pe utilizarea forţelor de tracţiune axială cranio -
vertebrală şi de presiune antirotatoare, aplicată pe gibusul costal. Dintre acestea, mai
utilizate, după formă şi experienţă sunt: corsetul gipsat de tip Risser sau de tip Cotrel,
aplicate pe un cadru special ,,localizator‖, ca şi corsetul gipsat articulat de elongaţie
progresivă Donaldson-Engh-Stagnara, preferat de noi. După obţinerea corecţiei (3 -6
luni) se continuă cu menţinerea rezultatelor ortopedice din masa plastică, până la terminarea
creşterii osoase.
Dintre corsetele ortopedice mai folosit este corsetul suspensor Blount (Milwaukee).
Aparatul realizează o elongaţie progresivă şi un efect antirotator. Prin calităţile sale, eficient,
uşor şi amovibil, cu menajarea funcţiei cardiorespiratorie şi musculare, corsetul suspensor tinde
să se generalizeze înlocuind treptat corsetele gipsate greoaie.
Corsetul lyonez sau variantele lui: corsetul scurt tip Michel, sau tip Boston, din
material plastic (plexidur sau sticril I.P.O.P.Bucureşti) sunt destinate consolidării
rezultatelor obţinute prin tratamentul ortopedico-chirurgical.
În ultimul timp, dispozit ivul de corecţie prin elongaţie progresivă cu halou
cranian.(Nickel şi Perry, 1958 ) sub formă de halou-gips pelvian, procedeul curent, halou-
cerc pelvian sau halou femural, în formele cu bazin oblic poliomielitic, obţine rezultate
superioare în curburile rigide de peste 80°. Contrar aparenţelor, procedeul este surprinzător
de bine suportat, reduce deficitul cardiac, respirator şi permite mersul, deşi nu este total lipsit
de riscuri ca: sepsis, tulburări nervoase, osteoporoză etc. Reprezintă o etapă
indispensabilă pentru pregătirea intervenţiei chirurgicale.
Contenţia permanentă în corsete ortopedice fiind foarte lungă va fi alternată cu
perioade de eliberare parţială sau totală, repaus relativ şi kinetoterapie sistematică.

I.8.4. TRATAMENT CHIRURGICAL

Metoda chirurgicală preia ,,ştafeta" terapeutică la ineficienţa tratamentului ortopedic în
curburile grave peste 50°, de elecţie în acelea dorsale şi dorsolombare. Se execută de la
vârsta de 12 ani după încetarea puseului de creştere pubertar, precedată întotdeauna de o
pregătire kineto-ortopedică. Reprezintă singurul remediu cert în recuperarea morfo-
52
funcţională favorabilă scoliozelor importante. Procedeul preferat actualmente este artrodeza
vertebrală posterioară cu adaos de grefe spongioase la curburile structurale, după introducerea
instrumentaţiei de corecţie şi stabilizare Harrington (1960). Corecţia se obţine printr -o tijă de
elongaţie în concavitatea curburii, singură sau uneori asociată cu o tija de compresie, de partea
convexa a curburii. Inovaţii tehnice remarcabile au adus Cotrel (D. T.T.) în 1978 şi Luque
(instrumentaţia segmentară spinală), în 1982 prin dispozitive de tracţiune transversală,
montate la tija verticală din concavitatea curburii, care micşorează ―săgeata‖ şi scade
gradul deviaţiei scoliotice. Post operator se imobilizează în corsete până la obţinerea
fuziunii osoase.
Operaţia poate să fie urmată de complicaţii (care nu-i scad însa meritele) ca: sepsis,
tulburări neurologice (paraplegie prin elongaţie), ileus paraliti (cast syndrome),
pseudartroze, degradarea montajului, pierderea unghiului câştigat cu aproximativ 10° etc.,
care se pot preveni printr-o tehnică corectă şi prin supraveghere atentă postoperatoare.
În unele centre se foloseşte, după situaţie procedeul Dwyer (1969) sau varianta
Zielke care, prin abord anterior, redresează curbura, folosind un cablu sub tensiune fixat la
corpii vertebrali, mai cu seamă în curburile lombare suple însă cu rezultate degradabile în
timp. În formele avansate se pot combina procedeul Dwyer cu instrumentaţia Harrington.
Un alt procedeu promiţător pentru corecţia scoliozei este utilizarea instrumentaţiei
electrospinale de stimulare, introdusă ca un pace maker la musculatura parţii convexe a
curburii, tehnica imaginată de către Bobechko, Herbert şi Friedman (1973), în curs de
experimentare clinică.
Indicaţii terapeutice particulare în funcţie de formă anatomoclinică (schematic):
 în scolioza congenitală - tratamentul este precoce şi energic, în ciuda vârstei: pat
gipsat, halou-tracţiune şi tratament chirurgical prin abord posterior sau abord anterior
pentru corecţie sau pentru decompresiune, în forme vertebroneurale cu cifoscolioză severă;
 scolioza infantilă necesită la început paturi gipsate, apoi corsete suspens oare,
halou-tracţiune şi, ulterior, intervenţii chirurgicale similar formei idiopatice;
 în scolioza adultului se tratează sindromul dureros produs de artroze vertebrale
(lombalgia cronică) sau de pseudartroze secundare unui artrodeze conservator
(recuperare functională complexă) sau chirurgical (reluarea artrodezei);
 scolioza posturală (funcţională) implică remedii ortopedice şi chirurgicale ca:
încălţminte ortopedică, operaţii pentru inegalitatea membrelor (scurtări sau alungiri)
sau osteotomii de corecţie.
53
 II. PARTEA SPECIALĂ

II.1. SCOPUL LUCRĂRII

Analiza eficienței terapiei complexe de recuperare a scoliozei idiopatice

juvenile gradul I (formă ușoară) şi gradul II (formă medie), diagnosticată precoce din
perspectiva teoriei ediopatologice şi a dezechilibrului musculo-ligamentar.

II.2. MATERIAL ȘI METODĂ

Au fost luați ȋn studiu 12 pacienți (8 fete şi 4 baieți) cu vȃrste ȋntre 7 şi 15 ani

(vȃrsta medie fiind de 11 ani), cu diagnosticul precoce de scolioză idiopatcă juvenilă de grad
I şi grad II, după valorile unghiului Cobb, care au fost studiați o perioadă de 6 luni de zile.
Pacienții au fost divizați ȋn 3 loruri, aplicȃndu-se o terapie diferențiată pe lot:
 la lotul 1 - pacienți cu scolioză idiopatică juvenilă de gradul I, s-a aplicat
numai kinetoterapie, pentru 3 fete și un băiat.
 la lotul 2 - pacienți cu scolioză idiopatică juvenilă de gradul II, s-a
aplicat: kinetoterapie + electroterapie specială asupra musculaturii
paravertebrale + corset ortopedic pentru 2 fete și 2 băieți.
 la lotul 3 - pacienți cu scolioză idiopatică juvenilă de gradul II, s-a aplicat
ȋn plus față de lotul 2, un program simplificat de kinetoterapie la domiciliu pentru 3
fete și un băiat.

Fiecare pacient a beneficiat de 30 de şedinte terapeutice, 1 sedinta / 3 zile.

54
Structura loturilor de subiecți pe sexe

33%

67%

Masculin Feminin

Fig.1.Repartiția subiecților luați în studiu în funcție de sexe

Deficiențe fizice evidențiate prin examenul somatoscopic:

Fig.2. Deviații ale umerilor și omoplaților

55
 Scoliozele provoacă inegalilăți de lungime a membrelor inferioare pe fond de
insuficiență musculo-ligamentară în proporție destul de mare, această afectare a
pacienților va determina urmarea unui tratament generalizat de recuperare.

Fig.3. Deformații ale bazinului și inegalități ale membrelor inferioare

În figura de mai jos pacienții prezintă următoarele tipuri de afecțiuni associate:cifoza,

obezitate și torace în cavernă, în funcție de aceastea s-a realizat un program de recuperare
individualizat pentru fiecare pacient în parte.

Cifoză
2
Obezitate Grad I
Torace in cavernă
1

0
Lotul 1 Lotul 2 Lotul 3

Fig.4.Prezentarea bolilor asociate în funcție de loturi

56
 Prezint numărul de pacienți care au participat la programul de recuperare, acesta s-a
realizat prin diverse mijloace în funcție de gravitatea afecțiunii și bolile asociate acestei
patologii.

3 TENS
FANGO
2 Masaj manual
Kinetoterapie individuală
1 Kinetoterapie cu aparate
Ultrasunet
0
Lotul 1 Lotul 2 Lotul 3
Fig.5.Metodele de tratament urmate de pacienți pe perioada recuperării

Tipuri de deviații ale coloanei în plan frontal

17%
Scolioză Dorso-lombară
sinistro convexă
33%
Scolioză Dorso-lombară,
dorsal st, lombar dr
8% Scolioză dorsală dextro
convexă
Scolioză dorso-lombară,
dorsal dr și lombar st

42%

Fig.6.Deviațiile rahisului cel mai des întâlnite

57
 3
Lotul 1 0
1

1 Contractură bilaterală
Lotul 2 1
2 Contractură stângă
Contractură dreaptă
3
Lotul 3 0
1

0 0,5 1 1,5 2 2,5 3

Fig.7. Sediul contracturii la nivelul spatelui

În studiul efctuat se observă un procentaj net superior pentru persoanele care prezită
contractură bilaterală, datorat scoliozelor în ‖S‖ , care are o frecvență superioară celorlalte
diagnostice.

II.2.1. METODE DE EVALUARE

S-a efectuat:
- evaluarea inițială (ȋnaintea perioadei terapeutice) și evaluare la 6 luni de la
ȋnceputul curei terapeutice cu ajutorul:
- măsurării unghiului Cobb
- scalei analog vizuală (VAS)
- mobilității coloanei vertebrale.

58
 Scale de evaluare
Scalele de evaluare a intensității durerii variază în funcție de tipul și numărul
indicatorilor fixați, dintre care amintim:
a) scala analog vizuală (VAS), (figura 1)
b) scala de evaluare numeric. (figura 2)

a. Scala analog vizuală (VAS)

Scala analog vizuală cuprinde o linie, de obicei de 10 cm, fie verticală fie orizontală, cu
fixare verbal sau picturală, indicând o continuitate de la absența durerii până la durere severă.
VAS este un instrument simplu, robust, sensibil, care permite pacientului să își exprime durerea,
marcând intensitatea acesteia dealungul liniei cu ajutorul unui dispozitiv care culisează. Cea mai
obișnuită scală de acest tip cere pacientului să indice durerea pe care o experimentează într-un
punct de-a lungul celor 10 cm ai liniei. Evaluările copiilor asupra propriei dureri pe scala analog
vizuală sunt corelate atât cu evaluările efectuate de părinți, medici și asistente cât și cu
măsurătorile comportamentale prin care, în mod indirect, sunt înregistrate experiențele dureroase
ale acestor copii.
b. Scala de evaluare numerică
Scala de evaluare numerică reprezintă cea mai folosită scală de evaluare. Pacienții își
evaluează durerea pe o scală de la 0 la 10 sau de la 0 la 5, unde 0 reprezintă „fără durere― iar 5
sau 10 constituie „cea mai mare durere imaginabilă―. Numerele utilizate pe aceste scale (ex. 0-5;
0-10; 0-100) sunt așezate în ordine crescătoare indicând astfel creșterea gradată a intensității
durerii. Aceste scale de evaluare numerică, dezvoltate de Hester, Richardson și Colab au
avantajul de a nu necesita materiale complicate și sunt ușor înțelese de personalul care le
utilizează. Termometrizarea durerii constă în scale de evaluare numerică așezate vertical și notate
de la 0 la 10 sau de la 0 la 100, superpozabile pe scala analog vizuală. Se solicită copilului să
indice locul pe termometru care corespunde intensității durerii sale. Pentru siguranță, scorul
obținut pe termometrul durerii este corelat cu scorul obținut cu ajutorul altor scale de evaluare a
durerii.
.

59
 II.2.2.PREZENTAREA LOTULUI DE PACIENȚI:
Nume Vȃrstă Sex Diagnostic
Scolioză idiopatică juvenilă dorso-
lombară de joncțiune
sinistroconvexă, formă medie,
decompensată, parțial reductibilă,
C.A. 13 M hiperlordoză lombară compensatorie
pe fond de sacru incurvatum.
Cifoscolioză idiopatică juvenilă
dorso-lombară ȋn „S‟,formă uşoară,
pe fond de obezitate grad I, deficit
C.V. 12 F funcțional uşor/mediu.
60
Tratament
Tens, col.D-L, I=furnicătură, 10'
ATM11,program C,
I=furnicătură,10'
ATM21,F05,I=furnicătură, 10 min.
Masaj manual dorso- lombo-sacro-
fesier,relaxant.
1.Kinetoterapie individuală
2.Kinetoterapie cu aparate,1 şi 2 se
vor face progresiv. 30'
Tens, program 2, vibrație, 10'
Masaj manual dorso-lombar
stimulant, 10'
1.Kinetoterapie individuală,30'
2.K inetoterapie cu aparate,10'
( 1 şi 2 se vor face
progresiv→intensiv)/ 20 sedințe
 Scolioză idiopatică juvenilă dorso-
lombară ȋn „S‟, formă medie cu
dominanță lombar dextroconvexă,
decompensată, parțial reductibilă, pe
B.M. 14 F fond de sindrom de insuficiență
musculo-ligamentară. Torace ȋn
carena formă uşoară . Disfuncție
respiratorie restrictivă secundară.
Scolioză idiopatică juvenilă dorso-
B.A. 7 F lombară,dextroconvexă, formă
uşoară.
Solioză dublă dorso-lombară, forma
severă, parțial reductibilă.
Hipostatură, deficit de hormon de
S.S. 15 M creştere.
Scolioză idiopatică juvenilă dorso-
lombară ȋn „S‟, formă uşoară/medie,
deviații axiale multiple ale tractului
S.I. 11 M
inferior cu tendinopatie secundară la
suprasolicitare. Tulburări
de static ş mers.
Scolioză idiopatică juvenilă dorso-
lombară sinistroconvexă, formă
medie, decompensată, parțial
reductibilă.
S.D. 15 F
Deficit funcțional mediu.
Scolioză dorso-lombară ȋn „S‖,
sinistroconvesă dorsal şi
dextroconvexă lombar, formă
B.C. 12 F uşoară, parțial reductibilă.
Scolioză dorsală dextroconvexă şi
lombară sinistroconvexă, parțial
reductibilă, cu umar stȃng
C.R. 12 F ascensionat, cu gibus drept şi
bombarea anterioară a rebordului
costal stȃng.
61
ATM21,Program B, vibrație, 10'
TENS, program 1, vibrație, 10'
Masaj manual dorso lombar
stimulant, 10'
1.Kinetoterapie individuală,30'
2.kinetoterapie cu aparate,10'
(1 şi 2 se vor face progresiv+
gimnastică respiratorie→intensiv)
1.Kinetoterapie individuală
2.Kinetoterapie cu aparate: minge,
spalier.(1 şi 2 durată 30)
Corset Cheneau
Fango 45°C
Kinetoterapie individuală:
Klapp, Cotrel.
Kinetoterapie la domiciliu.
TENS, program 2, vibrație, 10'
Masaj manual dorso-lombar
stimulant, 10'
1.Kinetoterapie individuală,30'
2.K inetoterapie cu aparat,10'
(kinetoterapie intensivă)
Tens, dorsolombar, 10'
ATM11,program B, 10'
Masaj manual dorso-lombar,
stimulant
1.Kinetoterapie individuală
2.Kinetoterapie cu aparate,
(1 şi 2 se vor face progresiv.
30'/10')
Fango dorso-lombar, 45°C, 15'
ATM21, F00 dorsal, furnicătură,
10'
Kinetoterapie individuală:
Klapp, Cotrel.
Kinetoterapie la domiciliu.
Fango
ATM21,Program B, vibrație, 10'
Masaj manual dorsolombar.
1.Kinetoterapie individuală
2.Kinetoterapie cu aparate,
(1 şi 2 se vor face progresiv.
30'/10')
 Scolioză dorsală dextroconvexă. TENS+ATM vibrație
deviații axiale secundare. TulburăriFango
de static. Deficit funcțional mediu.Kinetoterapie individuală:
Klapp, Cotrel.
G.I. 10 F Kinetoterapie cu aparate:
asuplizarea coloanei vertebrale
dorsale a musculaturii
paravertebrale stȃngi; tonifierea
musculaturii paravertebrale drepte
Deviații axiale multiple vertebrale ATM21, F07, I=vibrație uşoară
periferice: scolioză dorso-lombară Masaj manual generalizat,
ȋn „S‖, dorsală dextroconvexă, iar stimulant
H.T. 7 F lombară sinistroconvexă, pe fond de 1.Kinetoterapie individuală
insuficiență musculo-ligamentară. 2.Kinetoterapie cu aparate,
(1 şi 2 se vor face
progresiv→intensiv 20'/10')
Scolioză idiopatică juvenilă dorso- ATM21, F00, dorso-lombar, 10'
lombară sinistroconvexă, forma TENS spectru 2, dorsal
medie, parțial reductibilă. paravertebral stanga.
ULS dorsal şi lombar 0.5 W/cm, 6'
Kinetoterapie individuală: Klapp,
S.D. 15 M
Cotrel, kinetoterapie la domiciliu
15'
Unde scurte dorsal şi lombar, doză
3continuu, 10'

Alături de tratamentul de mai sus se va ține cont și de:

- măsuri de igienă ortopedică
- măsuri de şcoala spatelui
- sistem Hessing
- regim igienodietetic şi de viață
- control şi tratament periodic de recuperare medical
- ȋnot, cure balniomarine.

Cazul 1:
Pacienta B.A. în vârstă de 7 ani, diagnosticată cu scolioză idiopatică juvenilă dorso-
lombară, formă ușoară, care se reduce prin flexia trunchiului la 90°(scolioza de gradul I este
mobila si reductibilă).

62
 Tratament medicamentos : antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazona, aminofenazina,
aspirina), decontracturante, vitamine din grupurile D, B si vitamina C.

Masaj manual regiunii dorso-lombar.

Kinetoterapie individuală.

Kinetoterapie cu aparate.

Scala VAS inițial = 1,5

ǀ___ˣ_________________ǀ

Scala VAS final (după 6 luni) =0,5

ǀ_ˣ___________________ǀ

Fig. 2
Fig. 1 Exerciții la spalier Fig. 3
(colecție personală)

Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3

Exerciții pentru ameliorarea funcții respiratorii

(colecție personală)

63
 Cazul 2 :
Pacienta B.M., 14 ani, prezintă scolioză idiopatică juvenilă dorso-lombară ȋn „S‟, formă
medie cu dominanță lombar dextroconvexă, decompensată, parțial reductibilă, pe fond de
sindrom de insuficiență musculo-ligamentară. Torace ȋn carena formă uşoară . Disfuncție
respiratorie restrictivă secundară.

Tratament medicamentos : antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazona, aminofenazina,

aspirina), antalgice si decontracturante, vitamine din grupurile D, B si vitamina C.

Tratament fizical cu kinetoterapie și electroterapie:

- ATM21, Program B, vibrație, 10 minute.
- TENS, program 1, vibrație, 10 minute.
- Masaj manual dorso lombar stimulant, 10 minute.
- Kinetoterapie individuală, 30 minute.
- Kinetoterapie cu aparate, 10 minute.
(kinetoterapia se va face progresiv+ gimnastică respiratorie→intensiv).

Scala VAS inițial = 3

ǀ______ˣ______________ǀ

Scala VAS final (după 6 luni) = 1,5

ǀ___ˣ_________________ǀ

Fig. 1 Fig. 2
Exerciții din patrupedie
(colecție personală)

64
 Fig.3 Fig.4
Exerciții la scară fixă
(colecție personală)

Fig. 5 Fig. 6
Exercițiu pentru respirație Metoda Clapp
(colecție personală) (colecție personală)

Sistem Hessing
(http://ortomed.ro/prodpic/big/hessing.jpg)

Cazul 3:
Pacientul prezintă scolioză dublă dorso-lombară, forma severă, parțial reductibilă.
Hipostatură, deficit de hormon de creştere.
Tratament medicamentos : antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazona, aminofenazina,
aspirina), antalgice si decontracturante, vitamine din grupurile D, B si vitamina C.

Tratament fizical cu kinetoterapie, electroterapie și termoterapie:

65
ATM21,Program B, vibrație, 10'
Masaj manual dorsolombar
Fango 45°C
Kinetoterapie individuală: Klapp, Cotrel.
Kinetoterapie cu aparate.
Metoda cu mingea Bobath.
Kinetoterapie la domiciliu.
Scala VAS inițial = 4,5

ǀ_________ˣ___________ǀ

Scala VAS final (după 6 luni) = 2,5

ǀ_____ˣ_______________ǀ

Fig. 1 Corset Cheneau

(http://www.ortotika.cz/mobil/images/cheneau.gif)

Fig. 2 Fig. 3

66
 Fig. 4

Fig. 5 Fig. 6
De la fig.2 – fig. 6
Exerciții pe mingea Bobath
(colecție personală)

Fig. 7 – Fig. 8
Exerciții de elongație
(colecție personală)

Fig. 7 Fig. 8

67
II.2.3. KINETOTERAPIA APLICATĂ PACIENŢILOR DIN TOATE CELE 3 LOTURI:

Obiectivele kinetoterapiei ȋn scolioze sunt:

a) Ameliorarea poziției coloanei.
b) Creşterea flexibilității coloanei.
c) Creştera forței muscular (abdominal şi paravertebrale).
d) Ameliorarea respirației.

a) Ameliorarea posturii:
Este vorba de corectare cifozelor şi lordozelor şi apoi a scoliozei propriu zise care se
face prin:
1.Posturi fixe menținute :corectoare sau hipercorectoare: decubit dorsal, lateral, ventral,
din şezȃnd, din ortostatism: se utilizează perne, suluri, spătarul scaunului, peretele etc. Pentru
corectarea hiperlordozei lombare, a cifozei dorsale şi ,desigur, a scoliozei, poziționarea
membrelor superioare sau inferioare este o modalitate current folosită.
Posturile se mențin ȋn pauzele programului de gimnastică, după cum şi atunci cȃnd se
scoate corsetul.
2.Exerciții de corectare postural, axate pe:
- Conştientizarea ȋnclinării pelvisului pentru delordozare
- Scădera cifozei dorsal prin exerciții de „ȋntindere‟ a coloanei din cele trei poziții de
bază (decubit, şezȃnd, ortostatism) – de fapt, conştientizarea poziției „a sta ȋnalt‖ sau „a sta
drepți‖. Se controlează ȋn oglindă, urmărind alungirea gȃtului şi trunchiului ȋn ax. Pentru
realizarea acestor exerciții de „ȋntindere‖, asistentul, cu palma, aplică pacientului o uşoară
presiune pe creştetul capului.
Scăderea curburii scoliotice prin:
Utilizrea poziționările corpului şi membrelor pentru corectarea curburillor, cu „ruperea‖
poziției, urmată din nou de poziționarea corectoare. Treptat, se ajunge la conştientizarea staticii
scoliotice şi a pozițiilor care o corectează. Controlul ȋn fața oglinzii are un bun efect.

68
 Iată cȃteva exemple de astfel de exerciții:
Exercițiul 1 – În ortostatism, cu brațul ridicat (de partea concavității curburii dorsale);
idem din şezȃnd.
Exercițiul 2 – „În 4 labe‖, cu ridicarea la orizontală a unui membru superior sau
inferior.

b) Creşterea flexibilității coloanei

Creşterea scoliotică este o coloană rigidă, ci mobilitate limitată mai ales ȋn zona
scoliotică. Ţesuturile moi (ligament, muşchi) contribuie prin retractură la această limtare a
mobilității. Încercarea de mobilizare globală a coloanei nu va realize decȃt mişcări ȋn zonele
neafectate. Din acest motiv, exercițiile de flexibilitate se fac din posturi special care blochează
segmente de coloană, lăsȃnd posibilă mişcarea doar ȋn segmentele dorite.
1. Metoda Klapp a intrat ȋn tradiție. Din postura „ȋn genunchi‖, Klapp descrie două
tipuri de poziționări ale trunchiului:
a) poziții lordozante, care, ȋn funcție de ȋnclinarea trunchiului, facilitează mobilizarea
unei anumite zone vertebrale.
Există trei poziții redresate (deasupra orizontalei), una orizontală şi două coborȃte (sub
orizontală). Cum se vede şi ȋn figură, poziția 1 –redresată – corespunde segmentului L4 - L5;
poziția 2, lui L1 – L2; poziția 3, lui T11-12; poziția 4 orizontală, lui T8-10;
poziția 5, lui T7-6; poziția 6, lui T5-6.

(Cursul de pediatrie prezentarea PPT tema scolioze)

69
 Din aceste poziții se execută flexi laterale.
b) poziții cifozante Klapp. În număr de 5, sunt asemănătoare celor de mai sus, dar
trunchiul este menținut ȋn cifozare dorsolombară. În aceste poziții, flexibilitatea coloanei dorsal
este obținută ȋn pozițiile redresate, iar a coloanei lombare, ȋn cele coborȃte (sub orizontală) –
adică invers decȃt pozițiile lordozante.
Pozițiile Klapp se execută din postura „ȋn genunchi‖, studiul urmărind:
 Poziția redresată: trunchi aplecat 20° de la vertical, cu mȃinile la spate
 Poziția semiredresată: trunchi aplecat la 40°, cu mȃinile la spate
 Poziția orizontală: trunchi la 90°, cu mȃinile la spate.
 Poziția semicoborȃtă: trunchi la 100°, cu mȃinile ȋn şolduri
 Poziția coborȃtă: trunchi la 110°, cu mȃinile ȋn şolduri
Au mai fost studiate cȃteva variante, şi anume:
 Poziția redresată cu mȃinile ȋn şolduri
 Poziția redresată cu mȃinile la ceafă
 Poziția redresată cu brațele ridicate ȋn sus pe lȃngă cap
 Poziția orizontală cu mȃinile la ceafă
 Poziția coborȃtă cu brațele ȋnainte pe lȃngă cap
Concluziile:
 Pentru musculatura cervical, poziția cea mai bună este cea coborȃtă cu brațele ȋnainte
 Pentru musculature coloanei dorsal, poziția de elecție este cea orizontală cu mȃinile
la ceafă
 Pentru musculature coloanei lombare, aceeaşi ca pentru cea cervical.
În general, ȋn toate pozițiile trunchiului cu asocierea brațelor extinse pe lȃngă cap sau cu
mȃinile la ceafă se realizează forțe muscular mai mari decȃt ȋn aceleaşi poziții cu mȃinile ȋnsă la
spate sau ȋn şolduri.

(http://www.josonline.org/PDF/v11i1p59.pdf)

70
 2 .Tehinca Cotrel este cea mai apreciată ȋn prezent: decubit ventral, cu membrele
inferioare întinse cât mai complet, membrele superioare ȋntinse şi ele pe lângă urechi; se întinde
întregul corp, apoi treptat se extind braţele, corpul se lordozează, membrele inferioare se extind
din şolduri (arcuire pe extensie cât mai mare).
Corectarea curburii: un membru superior se duce îndărăt spre şold, care se extinde;
celălalt membru superior, pe lângă ureche, în sus.
Tot aici intră şi mobilizarea toracică din poziţia „în genunchi‖, cu fesele pe taloane,
trunchiul aplecat înainte – braţele întinse pe lângă urechi, mâinile pe sol. În acest fel, coloana
lombară este complet blocată. Se face înclinarea laterală mâinile „păşind‖ cu degetele spre stânga
(scoliză toracică stângă) sau spre dreapta (scolioză dreaptă); se revine, apoi se repetă.
Pentru scoliozele lombare, Cotrel recomandă decubitul ventral pe masă, mâinile prinzând
marginile laterale ale acesteia şi blocând astlel toracele. Asistentul prinde ambele membre
inferioare, translându-l spre stânga(scolioză lombară stângă) sau spre dreapta (scolioză dreaptă).
Cotrel a utilizat şi exerciţii de târâre sau înotul pe uscat: decubit ventral,membrele de pe o
parte sunt întinse, celelalte se apropie – flectarea CF şi G, mâna fiind orizontală spre coapsă.
Exerciţiile Cotrel curbează mai întâi coloana (spre membrele apropiate), după care se
revine la poziţia dreaptă sau se trece spre poziţia interesată.
3. Patrupedia Klapp, cu mersul în „patru labe‖. Se porneşte din poziţia neutră a
spatelui sau chiar puţin cifozată şi se ajunge la poziţia lordozantă:
 pentru curbura unică se utilizează mersul obişnuit şi patrupedelor: de exemplu se
duce înainte membrul superior stâng şi genunchiul drept pentru corectarea unei scolioze drepte;
invers, pentru o scolioză stângă; se revine cu membrele paralele, apoi se reia „paşirea‖.
 pentru o dublă curbură se utilizează „pasul camilei‖ – singurul animal carepășește
concomitent cu membrele de pe aceeași parte: de exemplu pentru o curbură toracică dreaptă și
lombară stângă se duc înainte membrele de pe partea stângă; se revine, apoi se reia pășirea.
4. Elongația Cotrel este o autotracțiune cu posibilitatea de a redresa scolioza: decubit
dorsal, un căpăstru de tracțiune cervicală de la care o coardă trece pe după un scripete (îndărătul
și puțin deasupra capului), îndreptându-se spre picioare, de care se fixează. Întinderea completă a
membrelor inferioare va întinde coloana; mobilizând concomitent membrele inferioare spre
stânga sau dreapta, se realizează corectarea curburii scoliotice.

71
 5. Exercițiul de derotare se execută sub corsetul Milwaukee: se basculează pelvisul
pentru delordozare (component foarte importantă a exercițiului), se impinge anterior
hemitoracele cu gibozitate, încercându-se desprinderea lui de pe peretele posterior al corsetului;
celălalt hemitorace este împins posterior pe barele corsetului, concomitent cu inspirația.
Exescițiul se repetă în timpul zilei pentru creșterea amplitudinii mișcării
6. Sporturile indicate în scolioză: înotul, scrima, voleiul, baschetul.
Ulterior se realizează o serie de posturi stretching cu efect imediat materializat prin
creșterea mobilității și tardiv prin poziții și atitudini apropiate de cele normale. Timpul de
execuție este de 5 minute.
Stretchingul se bazează pe principiul contracție-relaxare-întindere și are ca efect
diminuarea tensiunii musculare și o mai mare libertate de mișcare. Îmbunătățește mobilitatea
articulară și determină o relaxare și o contracție musculară cu valori mult mai bune.

Fig. 2

Fig.1 Exerciții de Stretching Fig. 3

(colecție personală)

c) Creșterea forței muscular:

1. Tonifierea musculaturii abdominal, care este obligatorie. Se practică de obicei
ridicările de trunchi cu genunchii flectații, pentru întărirea drepților și oblicilor; mâinile
pe lângă corps au înainte, mâinile la ceafă, mâinile deasupra capului reprezintă tot atâtea
etape și la alte capitol.
72
 2. Tonifierea fesierilor mari prin tehnicile și exercițiile discutate și la alte capitile.
3. Tonifierea și reechilibrarea musculaturii paravertebrale – obiectiv principal al
recuperării scoliozei.
Este dovedit că între musculatura concavității și cea a convexității există un
dezacord funcțional care are la bază modificări histochimice. Astfel, unele studii au
dovedit că pe partea convexă există mai multe fibre roșii (tonice) decât fibre albe (fazice).
În plus, fibrele roșii sunt scurtate nu numai în concavitate (ar fi normal), ci și pe
convexitate. Aceste elemente ar jusifica idea că dezechilibrul muscular nu ar fi
consecința, ci cauza scoliozei genetice.
Cu metodologia curentă, se utilizează:
 TEHNICILE KABAT
 Din decubit ventral: ridicarea capului, umerilor, membrelor superioare, pentru
tonifierea musculaturii dorsal superioare bilateral; ridicarea ambelor membre inferioare
tonifică musculatura lombară; ridicarea membrelor ipsilaterale tonifică musculature
unilateral paravertebrală respectivă. Desigur că treptat se aplică progresivități, prin însăși
structura exercițiului sau prin adăugarea de greutăți.
 Tehnica Wagner-Bürger, care de fapt nu este altceva decât poziționarea tip
Klapp, de unde se execută contracția izometrică pe partea dorită.
 din genunchi, cu trunchiul aplecat și nasul la podea se execută ridicarea
trunchiului: gradarea forței este dată de poziția brațelor și de susținerea sau nu a
picioarelor. Ridicarea (extensia) trunchiului se face concomitent cu înclinarea lateral, cu
rotație sau direct în funcție de necesități.

d) Ameliorarea respirației:
Obiectiv de mare importanță, cunoscând faptul că la cifoscoliotici se instaurează
cu timpul o disfuncție ventilatorie restrictivă, care va determina hipoventilația alveolară,
cu toate consecințele ulterioare. Cifoscoliozele paralitice, datorită interesării
diafragmului, sunt mai grave.
73
 În vederea realizării acestui obiectiv, se recurge la:
1. Kinetoterapia corectoare a scoliozei, discutată mai sus, care va avea un effect
benefic și asupra respirației, fapt probat prin creșterea volumelor respiratorii mobilizabile.
În mod particular se va urmări reegalizarea scalenilor prin întinderea celor retracturați pe
partea convexă a curburii, petru compensare, ca și deblocarea scapulelor, refacerea
capacității de alunecare pe grilajul costal: mâinile la ceafă, coatele se ridică treptat,
antrenând astfel bascularea scapulelor.
2. Creșterea expansiunii toracice localizate în acele zone în care mobilitatea
toracică este evident deficitară. Se utilizează tehnica de lucru care recurge la presiunile
exercitate de mâinile kinetoterapeutului; de asemenea, se urmăresc reeducarea
hemitoracică și creșterea amplianței coastelor inferioare.
3. Scăderea travaliului ventilator prin asuplizarea toracovertebrală și prin sporirea
contribuției ventilației diafragmatice (respirație abdominală).
4. Creșterea randamentului „pompei muscular respiratorii‖ prin ameliorarea
raportului dintre lungimea mușchiului respirator și tensiunea lui în urma aplicării
următoarelor exerciții:
- exerciții de translare a ventilației spre volumul respirator de rezervă(VER), ceea
ce va lungi mușchiul prerespirator. Se va pune accentual deci pe creșterea timpului
expirator, cu reducerea volumului abdomino-toracic (împingerea îndărăt a peretelui
abdominal), ceea ce conduce la ascensionarea diafragmatică însoțită de alungirea fibrei
musculare (se mărește raza de curbură)
- exerciții de creștere a forței muscular respiratorii, ceea ce înseamnă îmbunătățirea
capacității metabolice a mușchilor.

74
 Fig. 1 Fig. 2

Fig. 3 Fig. 4

Exerciții pentru ameliorarea

capacității respiratorii
(colecție personală)

Fig. 5 Fig. 6

75
 - gimnastica respiratorie și reeducarea respiratorie (menținerea și creșterea
volumelor respiratorii mobilizabile). Controlul areului la nivelul căilor respiratorii
superioare.
- respirația nazală este cea mai fiziologică formă de respirație. Inspirul cu
rezistență determină tonifierea musculaturii respiratorii; fosetele nazale și narinele fiind
cele care determină o rezistență crescută în calea fluxului aerian.
- expirul se realizează de obicei tot pe cale nazală.
Expirul oral prin tehnica „respirației cu buzele strânse‖ creează o regularizare
presională, prin prisma conceptului „punctului de egalizare presională‖, ce determină un
process dinamic de obstrucție bronhică în expir.
- reeducarea respirației costale
- reeducarea respirației diafrgmatice
Diafragmul nu poate fi tonifiat direct ci apelând la jocul presional abdominal prin
mobilizarea peretelui abdominal. Se realizează astfel „respirația abdominală ‖ (bombarea
peretelui abdominal în inspir și sucțiune lui în expir), pacientul fiind antrenat cu răbdare
și atenție.

76
 II.2.4.Programe complexe de kinetoterapie aplicate pacienților din cele trei
loturi în funcție de localizarea curburii scoliotice.

1.Program de exerciții aplicat pacienților cu atitudine scoliotică .

a) din mers, ducerea brațelor prin înainte-sus deasupra capului, cu executarea a
două tensiuni, apoi coborârea brațelor si mers normal.
b) din mers, opriri cu executarea unei fandări, cu ducerea brațelor lateral, cu două
tensiuni după care se continuă mersul; dipă 3 sau 5 pași oprire cu celălalt picor înainte și
executarea fandării.
c) stând, brațele întinse deasupra capului, trunchiul îndoit la 90°, pieptul sprijinit
pe masă: imitarea înotului bras cu desprinderea pieptului de pe masă și inspirație; la
revenire expirație.
d) șezând cu picioarele întinse din genunchi și brațele întinse deasupra capului:
întinderea trunchiului pe vertical cât este posibil.
e) culcat pe spate, cu brațele întinse deasupra capului: rostogolirea lateral,
conducând mișcarea din șold, iar trunchiul și picioarele să fie mereu ridicate de pe sol în
extensie și rostogolirea în sens invers.
f) șezând cu picioarele întinse din genunchi, palmele sprijinite pe sol înapoi:
ridicarea șezutei rămănând în extensie, capul, trunchiul și picioarele să fie pe acceași
linie.
g) culcat înainte: târârea cu ajutorl brațelor care se întind simultan, sprijin pe sol
și tragerea înainte, după care se întind din nou pentru a face o nouă tracțiune.
h) culcat înainte, brațele întinse deasupra capului: mișcarea de tampon cu
trunchiul și picioarele în extensie, ridicarea trunchiului și coborârea picioarelor și invers
într-un balans continuu.
i) culcat pe spate: ducerea brațelor prin înainte sus peste cap, cu extensia și
desprinderea spatelui de pe sol și inspirație; coborârea brațelor pe același drum, cu
sprijinirea trunchiului pe sol și expirație.
j) culcat înainte, cu brațele întinse și apucat de prima șipcă a scării fixe: mutarea
77
brațelor alternativ, din ce în ce mai sus pe scară, cu ridicarea trunchiului în extensie;
revenirea treptată pe același drum.
k) culcat înainte, cu palmele sprijinite pe sol în dreptul umerilor: flotări pe brațe,
cu trunchiul menținut pe aceeași linie cu picioarele; execuția să se facă simultan și egal pe
ambele brațe, fără torsiuni de trunchi.
l) din mers, aruncarea mingii de baschet la un coș imaginar, cu ambele mâini, și
întinderea corpului după minge; ușoară alergare după minge și repetarea aruncării.

2. Program de exerciții aplicat pacienților cu scolioză în C dreapta cu exerciții

simetrice și asimetrice

Mers prin sală cu brațul stâng ridicat, brațul drept jos lângă corp.
a) Mers ghemuit (mersul piticului) cu mâinile sprijinite pe șolduri și trunchiul menținut
drept pe vertcală.
b) Mers pe genunchi cu sprijin pe palme, în cerc spre dreapta.
c) Culcat înainte, brațele întinse deasupra capului: extensia trunchiului cu ridicarea
brațelor de pe sol și inspirație; revenire cu expirație.
d) Șezând cu fața la oglindă și brațele lateral: exercițiil de translație mutând trunchiul
spre stânga, păstrând brațele pe orizontală.
e) Culcat pe partea dreaptă cu un sac cu nisip sub torace: respirație cu expansiunea
hemitoracelui stâng.
f) Șezând pe scaun cu greutăți de 1 kg în mâini: aplecarea trunchiului la 45° cu spatele
în extensie, brațele se duc în sus deasupra capului cu inspirație și revenire în poziția de plecare cu
expirație.
g) Atârnat cu fața spre scra fixă, apucat cu brațele de același nivel: ridicarea picioarelor
înapoi în extensie, apoi revenirea cu sprijinirea picioarelor pe o treaptă.
h) Stând cu spatele la scara fixă și apucat de treapta de deasupra capului: ghemuirea
ambelor picioare deodată cu expirație; coborârea și sprijinirea picioarelor pe sol și inspirație în
pauză.
i) Stând cu spatele la scara fixă: pășirea cu un picior, trunchiul în extensie, iar brațele se
duc prin față sus până ating scara; revenire, apoi se repetă cu pășire cu celălalt picior.
78
Mers pe vârfuri cu o minge ținută cu mâinile întinse deasupra capului.

3.Program de exerciții aplicat pacienților cu scolioză în S dorsală dreaptă – lombară

stângă.

a) Stând cu fața la scara fixă: întinderea trunchiului și a brațelor deasupra capului; după
câteva repetări se trece în atîrnat la scara fixă, lăsând trunchiul cât mai relaxat.
b) șezând pe scaun cu bastonul în mâini, ținut la lățimea umerilor: aplecarea trunchiului
înainte cu ducerea bastonului deasupra capului, cu extensia trunchiului și inspirație; revenire cu
expirație.
c) Culcat înainte cu pieptul pe banchetă, picioarele pe sol: ridicarea picioarelor peste
orizontală întinse din genunchi; revenirea cu sprijinirea tălpilor pe sol.
d) Culcat pe spate, picioarele îndoite din genunchi, tălpile pe sol, mâinile încleștate la
ceafă: inspirație amplă și întinderea gambelor în prelungirea coapselor cu expirație; revenire.
e) Culcat înainte, pe banchetă, pieptul în afară, brațele sprijinite pe scaun, călcâiele
ținute de specialist: ridicarea trunchiului în extensie cu inspirație; revenirea cu sprijinirea brațelor
pe scaun și expirație
f) Culcat pe partea stângă, cu piciorul drept îndoit la 90°, specialistul sprijinind
genunchiul pe partea internă: se cere pacientului să tragă genunchiul în jos (aducția coapsei),
specialistul opunând rezistență, rezultatul fiind redresarea curburii scoliotice din regiunea
lombară.
g) Culcat înainte, brațele întinse deasupra capului:ridicarea trunchiului și a picioarelor în
extensie apoi revenire cu pauză.
h) Culcat pe partea dreaptă, cu brațil stâng dus peste cap și apucat de o șipcă a scării
fixe: ridicarea (abducția) piciorului stâng cât permite și menținerea în aer câteva secunde
(izometrie); revenirea cu pauză mai lungă.
i) Culcat înainte cu mâinile încleștate la ceafă: ridicarea trunchiului în extensie și coatele
trase înapoi cu inspirație; revenirea cu expirație; specialistul sprijină călcâiele.
j) Culcat înainte: specialistul apucând piciorul drept de gleznă opune rezistență mișcării
de rotație internă și de aducție pe care trebuie să o facă pacientul (izometrie).
k) Agățat cu fața la scara fixă, tălpile sprijinite pe o șipcă: extensie cu depărtarea
picioarelor de scară, menținându-le întinse din genunchi și apropiate unul de celălalt; revenire cu
tălpile pe scară și pauză cu expirație.
79
 4. Exerciții aplicate pacienților cu scolioză totală stângă.
a) Șezând cu fesa stângă mai ridicată, coloana corctată: întinderea în sus a brațului drept
și înclinarea ușoară a trunchiului spre stânga, cu inspirație; revenire cu expirație.
b) Agățat cu spatele la scara fixă, brațul drept apucat mai sus decât cel stâng: atârnarea
simplă.
c) Mers pe vârfuri cu ridicarea genunchiului stâng spre piept, simultan cu întinderea
brațului drept în sus.
d) Stând cu latura stângă spre scara fixă, îndoirea trunchiului spre scară apucând cu
brațul drept deasupra capului, iar piciorul drept trage în jos
e) Atârnat cu fața la scara fixă, brațul drept apucat mai sus: specialistul duce picioarele
pacientului spre stânga, fixând bazinul.
f) Pe genunchi cu sprijin pe palme, piciorul drept sprijinit la orizontală, ridicarea și
întinderea brațului drept cu extensia spatelui; revenire după care se repetă aceeași mișcare.
g) Fandare, piciorul drept întins înapoi, brațul drept întins în sus, brațul stâng îndoit la
umăr.
h) Echilubrul pe piciorul stân, brațul și piciorul drept sunt întinse în prelungirea
trunchiului care este în cumpănă.
i) Pe genunchi, brațul drept îndoit la umăr, brațul stâng pe șold: aplecarea trunchiului la
orizontală, spatele drept și întinderea brațului drept.

5.Exerciții aplicate pacienților cu scolioză în S dorsală dreaptă – lombară stângă.

a) Cu spatele la scara fixă, brațul stâng apucat mai sus, genunchiul stâng ghemuit, iar
piciorul drept întins: atârnări în această poziție.
b) Stând pe piciorul stâng: întinderea brațului stâng cât mai sus.
c) Pe genunchiul stâng cu palma dreaptă, mânastângă apucăde șipcă, piciorul drept
ridicat la orizontală: specialistul trage de piciorul drept înapoi.
d) Fandare înainte cu întinderea brațului stâng în sus, piciorul drept înapoi.
e) Șezând pe scaun cu fesa stângă mai ridicată, brațul stâng întinsîn sus, trunchiul îndoit
spre dreapta: inspirație și specialistul presează pe gibozitatea dorsală dreaptă și trage brațul stâng
înapoi.
80
 f) Culcat pe spate cu un sac sub regiunea dorsală, brațele îndoite la umeri, specialistul
sprijină umărul drept și partea anterioară a toracelui stâng: după o inspirație brațul stâng se
întinde pe lângă ureche; revenire cu expirație.
g) Latura stângă spre scara fixă, urcat pe ea cu sprijin pe piciorul stâng și apucat sus cu
mâna stângă: tracțiune în jos cu piciorul drept.
h) Sprijin pe piciorul stâng, brațul stâng întins în sus: piciorul drept se întinde în
prelungirea trunchiului care se înclină ușor spre stânga.
i) Brațul drept sprijinit pe șold, brațul stâng întins în sus, piciorul stâng sprijinit pe
genunchi, dreptul întins lateral, sprijinit pe sol: îndoirea trunchiului spre stânga în prelungirea
piciorului drept.
j) Pe genunchi cu sprijin pe palme: întinderea brațului stâng înapoi și a piciorului drept
înapoi sus.
k) Pe genunchi cu sprijin pe coate: extensia brațului stâng în sus-înainte și spre dreapta
și piciorul drept întins în sus-înapoi și spre stânga.

II.2.5. ELECTROTERAPIA APLICATĂ PACIENȚILOR LOTULUI 2 ȘI 3

a) Ultrasunetul: local paravertebral segmentar cu i=0,5 – 1,0 w/cm² cu durata de 5-10

minute și un număr de ședințe de 5-15.
b) Curenții diadinamici (CDD)
 DT: D=2 min
 PL: D=4 min
S-au folosit electrozi transversali paravertebrali. Aceste forme de electroterapie au fost
alese pentru o încălzire profundă a musculaturii paravertebrale a regiunii scoliotice;
electrostimularea.

Fig. 1 Electrostimularea
Paravertebrală
(colecție personală)

81
 c) Ionizări cu salicilat de sodiu 2-4%, cu i=5mA și durată de 5-10 minute.
d) Ultrasunete cu hidrocartizon; fenil-butazona: local paravertebral segmentar cu i=0,5 –
1,0 w/cm², cu durată de 5-10 minute.
Aceste formule s-au folosit pentru asuplizarea musculaturii și ligamentelor sclerozate și
retractate.
e) radiații infraroșii (RIR): sub forma de :
→băi de lumină parțiale: 12-16 becuri X25-60W, durata de 10 – 15 minute
→iradieri locale: bec 1000-2000w (lampa fiind prevazută cu reflector și localizator)
f) Vibroterapia la o amplitudine mică (0,7mm) și o frecvență mare (aprox. 40 Hz).
În câteva cazuri s-au utilizat vibratoare portabile care simultan cu vibroterapia aplica
și/sau RIR (ZEPTER)

Fig. 2 Vibromasaj
(Cursul de pediatrie prezentarea PPT tema scolioze)

Aparatul poate funcționa fie în regim „radiator IR‖ fie în regim „radiator IR+ vibrator‖.

II.2.6. MASOTERAPIA

S-a efectuat decontracturant pe musculature paravertevrală tuturor pacienților în

funcție de localizarea curburii scoliotice și masaj conjunctiv profund pe punctele de
miogelază, precedent de termoterapie.
S-au aplicat tehnici multiple pentru combaterea dezechilibrului muscular paravertebral.

82
Fig.1.Netezirea Fig.2. Efleurajul

Fig. 3.Vibrațiile Fig. 4.Bateri (căuș)

Fig. 5. Presiuni Fig. 6.Tapotament

(colecție personală)

83
 II.2.7. PROGRAME SIMPLIFICATE DE KINETOTERAPIE LA DOMICILIU

Pacienților lotului 3 li s-a aplicat timp de 6 luni un program de kinetoterapie la domiciliu,

după învățarea corectă a exercițiilor în prezența unui kinetoterapeut:

Săptămânile 1, 2
1. Stând: inițierea și învățarea redresării coloanei vertebrale prin întinderi active ale acesteia,
alternate cu relaxarea (poziție necontrolată a corpului).
2. Stând: din poziția controlată a trunchiului: ducerea brațelor înainte, revenire, ducerea brațelor
lateral, revenire.
3. Stând: ducerea brațelor prin înainte sus, revenire prin lateral.
4. Stând: inițierea și învățarea respirației corecte: exerciții simple pentru inspirație și expirație
(nazale); exerciții de respirație forțată.
5. Stând: din poziția controlată a trunchiului, ducerea brațelor înainte cu ridicarea alternativă a
unui genunchi la orizontală.
6. Stând: repetarea exercițiului 2 cu ridicare pe vârfuri, concomitent cu mișcările brațelor.
7. Stând: repetarea exercițiului 3 cu ridicare pe vârfuri, concomitent cu aducerea brațelor prin
înainte sus, revenire prin lateral.
8. Stând depărtat: aplecarea cu îndoire; revenirea trunchiului la orizontală cu brațele lateral,
revenire.
9. Stând depărtat: extensia totală a coloanei vertebrale, revenire.
10. Stând depărtat: extensie toracală, revenire.
11. Stând depărtat cu mâinile pe șolduri: îndoirea trunchiului spre stânga și spre dreapta.
12. Stând depărtat: răsucirea trunchiului spre stânga și spre dreapta, revenire.
13. Stând depărtat cu mâinile pe șolduri: circumducții de trunchi spre dreapta și spre stânga.
14.Stând cu mâinile pe șolduri: diferite mișcări ale capului și gâtului (flexie, extensie,
circumducții, răsuciri).
15.Stând depărtat cu trunchiul la orizontală și mâinile pe șolduri: mișcări ale capului (flexie,
extensie, răsuciri, circumducții).

84
Săptămânile 3, 4
1.Stând: ducerea brațelor lateral cu arcuire, revenire, apoi ducerea brațelor sus cu arcuire,
revenire.
2. Stând: ex.1 cu ridicări pe vârfuri la ducerea brațelor sus și lateral.
3. Stând: ducerea brațelor lateral cu arcuire și ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept.
4. Stând: ducerea brațelor prin înainte sus și ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept.
5. Stând depărtat: aplecarea trunchiului la orizontală cu ducerea brațelor lateral, revenire; la fel cu
ducerea brațelor prin înainte sus, revenire prin lateral jos.
6. Stând cu mâinile aplecat la spate jos: genoflexiuni, revenire.
7. Culcat pe spate: îndoirea alternativă a unui genunchi la piect și arcuire.
8. Culcat pe spate: ducerea laternativă a unui picior înainte sus.
9. Culcat pe spate cu brațele întinse sus: ridicarea în șezând ghemuit cu mâinile pe genunchi,
revenire.
10. Culcat înainte cu brațele întinse sus: ducerea brațelor lateral cu extensie, revenire.
11. Culcat înainte cu brațele întinse sus: arcuirea unui braț înapoi cu arcuirea piciorului opus.
12. Șezând pe călcâie cu fața la scara fixă, apucat de șipca a IV-a sau a V-a: extensia spatelui cu
arcuiri, revenire.
13. Culcat înainte cu brațele întinse sus, picioarele fixate (sub scara fixă): ducerea brațelor lateral
cu extensia trunchiului.
14. Culcat pe spate cu brațele lângă corp, picioarele fixate (sub scara fixă): ridicarea trunchiului
cu ducerea brațelor prin înainte lateral.
15. Stând depărtat cu fața la scara fixă, apucat de scară, trunchiul la orizontală, revenire.
16. Stând cu spatele spre scara fixă, brațele apucat sus: extensia trunchiului cu arcuiri alternative
cu îndoiri și arcuiri jos.

Săptămânile 5, 6
1. Stând: arcuirea brațelor lateral cu redicarea unui genunchi spre piept, arcuirea brațelor sus cu
arcuirea aceluiași picior înapoi, apoi la fel cu celălalt picior.
2. Stând: ducerea brațelor lateral cu avântarea unui picior lateral, căderea în fandare laterală cu
ducerea mâinilor la ceafă, revenire. Se repetă cu celălalt picior.
85
3. Stând depărtat, mâinile apucate înapoi-jos: trei arcuiri cu trunchiulu sub orizontală, revenire.
4. Stând: genoflexiunea cu ducerea brațelor pri înainte sus cu arcuire, revenire prin val.
5. Sând depărtat: aplecarea trunchiului cu arcuire înainte jos, redresarea lui la orizontală cu
brațele sus, revenire la verticală cu brațele sus, apoi brațele prin lateral jos.
6. Sând depărtat cu mâinile la ceafă: fandare laterală, alternative la stânga și la dreapta, revenire.
7. Culcat pe spate: ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept, apoi ridicarea alternativă a
unui picior întins, revenire.
8. Culcat pe spate cu picioarele sprijinite, mâinile întinse sus, ridicarea trunchiului cu aplecare
înainte, redresarea lui pe vertical cu brațele sus, aplecare, revenire.
9. Culcat înainte, mâinile sprijinite pe sol la nivelul umerilor: ridicarea și ducerea șezutei spre
călcâie, alternate cu ridicarea în echer.
10. Culcat înainte cu brațele întinse sus, mâinile încleștate: extensia totală a corpului cu arcuire,
menținerea extensiei brațelor și picioarelor 2 timpi, revenire.
11. Culcat pe spate, cu mâinile la ceafă: aplecarea trunchiului înainte, redresarea lui la vertical,
revenire.
12. Culcat înainte, apucat de șipca a IV-a sau a V-a: ducerea mâinilor la ceafă, revenire.
13. Culcat pe spate apucat de prima șipcă: ducerea picioarelor la scara fixă, apoi pășire în jos din
șipcă în șipcă până la prima revenire.
14. Șezând cu spatele la scara fixă, brațele întinse sus, apucat de șipcă: arcuiri de trunchi
alternante cu aplecări înainte.
15. Șezând cu spatele la scara fixă, brațele întinse sus, apucat de șipcă, ex. 14: după arcuiri
mâinile se desprind de la scara fixă și se menține extensia (1, 2, 3 timpi), revenire.
16. Șezând cu spatele la scara fixă, picioarele depărtate, brațele întinse sus, apucat de șipcă:
ridicarea avansată în extensie, revenire.
17. Sând depărtat cu fața spre scara fixă, mâinile apucate de șipcă la nivelul umerilor: arcuiri cu
brațele întinse și extensii ale trunchiului, alternante cu îndoiri.

Săptămânile 7, 8
1. Mers cu rotarea brațelor prin înainte sus cu ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept, cu
ridicarea pe vârful piciorului de sprijin.
2. Mers cu rotarea brațelor prin înainte sus cu ridicarea alternativă a unui genunchi spre piept cu
ușoară săritură pe piciorul de sprijin- opt pași, alternat cu opt pași normali.
86
3. Alergare obișnuită alternată cu patru pași ai ―ștrengarului‖.
4. Sând depărtat cu mâinile pe șolduri: ducerea unui braț oblic sus înapoi cu arcuirea și răsucirea
trunchiului, îndoirea lui cu ducerea brațului la piciorul opus și arcuire. Se repetă cu celălalt braț.
5. Sând depărtat cu mâinile pe șolduri: ducerea unui braț oblic sus înapoi cu răsucirea trunchiului,
îndoirea genunchiului de aceeași parte, îndoirea trunchiului cu ducerea brațului la piciorul opus și
arcuire. Se repetă cu celălalt braț.
6. Culcat pe spate cu brațele lateral: îndoirea genunchilor spre piept, balansarea lor spre stânga și
spre dreapta până la sol, revenire.
7. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică, apucat lateral, picioarele atârnând în afara
suprafeței de sprijin: ridicarea picioarelor la orizontală.
8. Culcat pe spate, brațele lateral: ridicarea picioarelor întinse la vertical, îndoirea genunchilor și
coborârea lor până la sol, întinderea la vertical, coborârea spre dreapta, întindere la vertical,
revenirea în poziția inițială.
9. Atârnat cu fața spre scara fixă, un picior îndoit sprijinit pe scară: ridicarea trunchiului ci
întindera piciorului cu tracțiune în brațe, se repetă cu celălalt picior.
10. Culcat pe spate, cu mâinile la ceafă: ridicarea trunchiului cu picioarele sub șipca a IV-a, a V-
a și din nou sub a IV-a.
11. Atârnat cu spatele la scara fixă: ridicarea genunchilor spre piept, alternată cu ridicarea
picioarelor întinse peste orizontală, revenire.
12. Șezând cu spatele la scara fixă, picioarele puțin depărtate, brațele întinse sus, apucat:
ridicarea în stand cu extensie, revenire.
13. Culcat pe o latură cu piciorul dinspre sol îndoit , celălalt sprijinit sub prima țipcă a scării fixe,
antebraț peste antebraț: ridicarea în șezând cu fața spre scară, revenire. Se repetă pe cealaltă
parte.
14. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică, cu trunchiul atârnând în afara suprafeței de
sprijin, brațele întinse sus: ridicarea în extensie cu ducera brațelor lateral, revenire.
15. Mers alternat cu joc de glezne.
16mers cu arcuirea brațelor lateral la fiecare trei pași, îndoirea trunchiului înainte la fiecare
următorii trei pași.
17. Șezând depărtat cu spatele spre scara fixă pe vârfuri, brațele întinse sus, apucat:
Extensii ale trunchiului, alternate cu îndoiri înainte spre un picior, revenire. La fel spre celălalt
picior.
87
18. Stând cu spatele spre scara fixă, brațele ușor îndoite, apucat de șipcă: îndoirea genunchilor
până la întinderea brațelor, pendularea lor spre stînga și spre dreapta, revenire.

Săptămânile 9, 10
1. Joc de gleznă alternat cu alergare ușoară.
2. Mers normal trei pași, alternat cu trei pași cu ghemuire și rotarea brațelor prin înainte sus.
3. Mers cu fandare pe fiecare pas.
4. Mers normal 4 pași, 4 sărituri din ghemuit în ghemuit, cu rotarea brațelor întinse prin înainte
sus.
5. Șezând pe banca de gimnastică, cu picioarele întinse, mâinile apucă de marginea băncii:
îndoirea genunchilor la piept și fruntea pe genunchi, întinderea picioarelor la orizontală.
6. Culcat pe o latură, mâinile la ceafă: ridicarea picioarelor la vertical cu întoarcere pe spate,
coborârea pe cealaltă latură.
7. Culcat înainte cu picioarele sprijinite sub scara fixă, brațele ușor îndoite cu hantelă în mâini:
ridicarea în extensie, menținere 2 timpi în amplitudine mică, mijlocie și mare, revenire.
9. Stând, depărtat, mâinile la ceafă: fandare lateral spre stânga, revenire. Se repetă spre dreapta.
10. Culcat pe spate, brațele întinse sus: ridicarea în șezând cu picioarele îndoite și mâinile pe
genunchi, echer cu brațele lateral, ghemuit cu mâinile spre genunchi, revenire.
11. Culcat înainte, palmele sprijinite pe sol la nivelul umerilor: ridicarea în echer, revenire.
12. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică, picioarele în afara suprafeței de sprijin,
apucat leteral: ridcarea picioarelor întinse la orizontală, forfecarea lor de 4 ori, revenire.
13. Șezând cu spatele spre scara fixă, brațele întinse apucat de șipcă: ridicare în stand cu extensie
mare, apoi ridicare în extensie cu un genunchi îndoit la piept, de 2 ori.
14. Culcat înainte longitudinal pe lada de gimnastică, cu picioarele sprijinite de un partener,
trunchiul în afara suprafeței de sprijin, brațele întinse sus cu o haltera de 2 kg: ridicare la
orizontală, menținere 2-3 timpi.
15. Mers cu îndoirea trunchiului la picior la fiecare pas.
16. Culcat pe spate cu capul spre scara fixă, brațele sunt apucate prima șipcă: ducerea picioarelor
îndoite pe șipcile a II-a și a IV-a; întinderea picioarelor, revenire.
17. Culcat pe spate, genunchii la piept, apucat cu brațele: balans ușor înainte-înapoi (leagănul).
18. Atârnat cu spatele spre scara fixă: răsucirea bazinului spre stânga și apoi dreapta, de 4 ori,
revenire.
88
Săptămâniile 11-24
1. Mers cu arcuirea brațelor lateral, doi pași, doi pași mers cu brațele jos.
2. Mers cu arcuirea brațelor sus, doi pași
3. Mers: ex.1 cu ridicarea pe vârfuri la arcuirea brațelor lateral.
4. Mers ex.2 cu ridicarea pe vârfuri la arcuirea brațelor.
5. Joc de glezne 8 timpi, pași normali 8 timpi.
6. Mers, la 3 pași îndoirea alternativă a unui genunchi la piept apucat cu brațele, tracțiune.
7. Mers cu rotarea brațelor și ridicarea alternativă a unui genunchi la piept.
8. Mers: ex.7 cu ridicare pe vârful piciorului de bază, concomitent cu ducerea brațelor sus.
9. Mers: la 3 pași ghemuire cu ducerea brațelor lateral.
10. Joc de glezne alternat cu ușoară alergare.
11. Culcat pe spate: ridicarea ambelilor genunchi spre abdomen, revenire.
12. Culcat pe spate: ridicare ambilor genunchi spre piecpt, altrnat cu ridicarea trunchiului la
vertical.
13. Culcat pe spate, brațele întinse sus: ridicare în șezând cu picioarele încrucișate și mâinile la
ceafă, revenire.
14. Culcat pe spate, picioarele sprijinite la scara fixă, brațele întinse sus, aplecarea și îndoirea
trunchiului înainte, redresarea lui la verticlă cu brațele sus.
15. Sezând cu spatele spre scara fixă, brațele sus apucat de șipcă: ridicarea unui picior întins sus,
trunchi în extenie, alternative, cu îndoirea unui picior, cu extensia trunchiului.
16. Culcat înainte, palmele sprijinite pe sol la nivelul umerilor: ridicarea șezutei spre călcâie,
alternată cu ridicarea în echer.
17. Șezând cu spatele spre scara fixă, brațele întinse sus, apucat de șipcă: extensii ale trunchiului
cu arcuiri alternate cu îndoiri înainte.
18. Pe genunchi cu fața spre scara fixă: rotarea brațelor prin jos înapoi cu ridicarea corpului în
val de două ori, urmată de apucarea șipcii a VI-a, arcuire cu extensie pe brațe.
19. Stând depărtat cu fața spre scara fixă, apucat la nivelul și lărgimea umerilor: arcuiri pe brațe,
apoi suspendat deasupra șipcii, alternat cu îndoiri ale trunchiului înainte.
20. Joc de glezne alternat cu alergare.
21. Stând depărtat: respirații cu ducerea brațelor oblic jos înapoi, revenire.

89
 II.3.Rezultate:

Tabelul 3.1.Valorile unghiului Cobb înainte și după tratamentul aplicat pacienților în

funcție de loturi și forma deviației rahisului.
L1 (Scolioză toracală L2 (Scolioză dorso L3 (Scolioă dorsală stangă,
sinistroconvexă) lombară sinistro) lombară dreaptă)

Inițial Final Inițial Final Inițial Final

Unghiul 16° 2° 28° 11° D= 51° D= 18°

Cobb
L= 41° L= 15°

Din graficul de mai jos se observă o evoluție bună pentru pacienții din lotul 1, care au folosit
kinetoterapia, dar și pentru lotul 3 cu deviații majore ale coloanei vertebrale, cu folosirea unui
program complex de recuperare.

Graf.1.Valorile unghiului Cobb înainte și după tratament

Evaluarea unghiului Cobb a fost realizată cu ajutorul radiografiei. Se exemplifică câte un
caz din fiecare lot de pacienți:

90
 „
Fig.1.Radiografie exemplificată pentru lotul 1

Fig.2. Radiografie exemplificată pentru lotul 2

Radiografia de coloană vertebrală se efectuează din față și din profil.Amplitudinea

curburii se cuantifică prin măsurarea unghiului Cobb, care se definește ca fiind unghiul
dintre linia tangentă la platoul superior al vertebrei superioare deviate și linia tangentă la
ultima vertebră inferioară deviată.

91
 Fig.3.Radiografie exemplificată pentru lotul 3

Înclinarea laterală sau mișcarea de lateralitate- are o amplitudine de 200-350.Cu subiectul

în poziție ortostatică se măsoara distanța dintre dactilion și capul fibulei.Se poate măsura cu
goniometrul:

- brațul fix așezat vertical pe linia apofizelor spinoase, orientat de la S1-C7

- brațul mobil urmează linia S1-C7 după înclinare

- ca variantă brațul fix al goniometrului se plasează orizontal pe linia bicretă iar brațulș
mobil urmează linia S1-C7 care se înclină.

Fig. 4 Mişcările coloanei dorsolombare în plan frontal

92
Tabelul 3.2.Evaluarea inițială a pacienților în funcție de mișcarea de lateralitate:

Înălțime (h)

1,10 – 1,30 1,30 – 1,50 (m) 1,50 – 1,65 (m)

(m)

Scolioză toraclă Lateralitate dreapta 10° 7° 5°

dextroconvexă
Lateralitate stânga 25° 20° 15°

Scolioză dorso- Lateralitate dreapta 28° 25° 22°

lombară
sinistroconvexă Lateralitate stânga 12° 10° 9°

Scolioză în S, dorsal Lateralitate dreapta 5° 4° 3°

dreapta, lombar
stânga Lateralitate stânga 9° 8° 7°

Scolioză în S, dorsal Lateralitate dreapta 5° 3° 2°

stânga, lombar
dreapta Lateralitate stânga 8° 6° 5°

Graf. 2. Evaluarea în funcție de înălțime și amplitudinea mișcării de lateralitate, înaintea începerii

programului de recuperare.

93
Tabelul 3.3. Evaluarea finală a pacienților în funcție de mișcarea de lateralitate.
Înălțime (h)

1,10 – 1,30 (m) 1,30 – 1,50 (m) 1,50 – 1,65 (m)

Scolioză toraclă Lateralitate dreapta 25° 21° 17°

dextroconvexă
Lateralitate stânga 32° 30° 25°

Scolioză dorso-lombară Lateralitate dreapta 34° 32° 30°

sinistroconvexă
Lateralitate stânga 27° 24° 20°

Scolioză în S, dorsal Lateralitate dreapta 20° 18° 17°

dreapta, lombar stânga
Lateralitate stânga 16° 20° 22°

Scolioză în S, dorsal Lateralitate dreapta 17° 13° 14°

stânga, lombar dreapta
Lateralitate stânga 18° 19° 17°

Graf. 3. Evaluarea în funcție de înălțime și amplitudinea mișcării de lateralitate, la sfârșitul

programului de recuperare.
94
 Din rezultatele afișate în cele două grafice se observă că la pacienții cărora li s-a
insituit un tratament prococe și nu au prezentat un grad de curbură ridicat au avut un prognostic
favorabil în recuperare.

Tabelul 3.4.Evaluarea durerii la loturile de pacienți

VAS (mm)
Nume pacient Inițial Final Standard
C.A. 35 16 25,5
C.V. 20 7 13,5
B.M. 41 25 33
B.A. 11 0 5,5
S.S. 48 20 34
S.I. 17 9 13
S.D. 22 10 16
B.C. 15 5 10
C.R. 30 11 20,5
G.I. 26 10 18
H.T. 38 22 30
S.D. 44 29 36,5
Media 28,6667 13,6667 21,2916

Am analizat aprecierea eficacității tratamentului de către pacienți, la cele 3 loturi luate

în studiu, utilizând scala VAS. Astfel pentru fiecare pacient în parte am notat scorul inițial al
durerii pe care a perceput-o și la sfârșitul tratamentului de recuperare s-au obținut scoruri net
inferioare , ceea ce denotă eficacitatea tratamentului aplicat loturilor de pacienți.

În graficul ce urmează se pot evidenția diferențele comparative ale dureii inițiale și finale
obținute la sfârșitul curie terapeutice.

95
 28,6667
30

25

20

13,6667
15

10

Inițial
Final

Graf.4.Evoluția durerii pe perioada studiului.

Tabelul 3.5.Eficiența tratamentului evidențiată prin scăderea valorilor scalei vizuale VAS(mm)
Scala VAS Lotul 1 Lotul 2 Lotul 3
Initial Final Initial Final Initial Final
0-100 (mm) 15,75 5,25 28,25 11,75 42,75 25

Pe graficul de mai jos se observă o ameliorare a durerii la fiecare lot după tratamentul efectuat.

5,25
Lotul 1
15,75

11,75
Lotul 2 Final
28,25
Inițial

25
Lotul 3
42,75

0 10 20 30 40 50

Graf.5.Valorile scalei VAS în funcție de loturi

96
II.4. DISCUȚII:

Programul de kinetoterapie aplicat pacienților a dus la îmbunătățirea apreciabilă a calitații

vieții.
Metodele de evaluare diverse au evidențiat rezultate bune atât la lotul 1 (cu formă ușoară),
cât și la lotul 3, în comparație cu lotul 2, la finalul curei terapeutice.
În cadrul fiecărui lot de rezultatele au fost similare la băieți și fete.
S-a observat că la cazurile diagnosticate precoce evoluția generală a fost favorabilă.
Paciențolor cărora li s-a aplicat terapie complexă, rezultatele au fost mai bune, inclusiv la
domiciliu, deși lotul 3 a prezentat scolioză idiopatică juvenilă de gradul II.
Deformațiile vertebrelor corelate cu deformațiile toracice au avut consecințe grave asupra
funcției respiratorii.
Aplicând tratamentul corectiv al deviațiilor vertebrale însoțit de exerciții de respirație, s-a
îmbunătățit nu numai statica vertebrală, cât și funcția respiratorie.
Prin asocierea corsetelor corective (adaptate condiției evolutive a deformațiilor vertebrale
și implicit toracale), cu executarea gimnasticii medicale, a înotului și a poziționării corecte a
coloanei vertebrale, făra a limita mișcările respiratorii, s-a ajuns la îmbunătățirea calitativă ( într-
un timp relative scurt) a modificările patologice și funcționale a subiecților.
Intervenția chirurgiclă este indicată numai în cazul deformațiilor toracice cu disfuncții
respiratorii severe.
Evoluția scoliozelor este, în general lentă, insidioasă și se poate observa aici o înrăutățire a
acestora în perioada de creștere.

97
 II.5. CONCLUZII

Prin aplicarea unei terapii complexe, rezultatele au fost net superioare față de tratamentul de
recuperare în care nu s-a înclus kinetoterapia la domiciliu.
Terapia complexă a scoliozelor, deși necesită timp, îndemânare și costuri ridicate este foarte
importantă pentru pacient, pentru ducerea unei vieți normale din punct de vedere socio-economic,
prin redarea lui societății, prin performarea activitățiilor cotidiene și creșterea capacităților de muncă.
Bolnavul scoliotic care părăsește spitalul este un bolnav ameliorat și nicidecum vindecat.
Continuarea tratamentului complex balneofiziokinetoterapeutic și ortopedic se impune pentru încă cel
puțin 1-2 ani, timp în care bolnavul nu trebuie să neglijeze celelalte preocupări (școala, jocul etc).
Idealul pentru acești bolnavi ar fi organizarea unor mari centre curative și recuperare, capabile să-i
conducă la stabilirea diagnosticului, la faza de redare lor societății, ca indivizi utili. Acești bolnavi
trebuie urmăriți sistematic, mai ales cu ocazia unor perioade în cursul cărora scolioza la poate crea
unele naplăceri.
Evaluarea corectă și complexă a coloanei verterale, a durerii și a mobilității datorate deformării
rahisului constituie o componentă importantă în programul de recuperare, în acest scop evidențiindu-
se necesitatea utilizării unor scale standardizate prin intermediul cărora se pot cuantifica și compara
evolutiv progresele înregistrate.
Abordarea terapeutică în recuperarea pacienților cu scolioză trebuie să fie complexă, să
cuprindă toate verigile fiziopatogenice și necesită mijloace asociate de recuperare:medicamentos,
fizical-kinetic respectiv igieno-ortopedic
Prin mijloacele terapeutice folosite a avut loc o scădere a durerii la toți pacinții, în toate
momentele de evaluare, cu precizarea că reducerea parametrului ‖durere‖ semnificativă indiferent de
sexul și vârsta pacienților
Evaluarea funcțională a coloanei vertebrale din punct de vedere al mobilității, a avut un
prognostic favorabil indiferent de înălțimea și vârsta pacientului.
Se poate remarca faptul că pacienții din lotul 1, au prezentat recuperare funcțională aproape
completă, evidențiată și prin evaluare radiologică cu măsurarea unghiului Cobb.
Prin rezultatele obținute am reușit să subliniem rolul kinetoterapeutului în evaluarea și recuperarea
funcțională a consecințelor datorate scoliozelor juvenile structurale idiopatice în scopul fundamentării
obiectivelor, metodelor și mijloacelor kinetice din cadrul programului complex de recuperare
funcțională.
Un fapt este sigur în evoluția scoliozei: netratată sau tratată insuficient, aceasta scurtează viața
bolnavului.
98
II.6. BIBLIOGRAFIE

1. Baciu Cl. – Aparatul locomotor (Anatomia funcţională biomecanică, semiologie clinică,

diagnostic diferenţial). Editura Medicală, Bucureşti, 1981.
2. Papilian V. - Anatomia omului – Aparatul locomotor vol. 1. Editura Bic All, Bucureşti,
2001.
3. Sbenghe T. – Kinetologia profilactică, terapeutică şi de recuperare. Editura Medicală,
Bucureşti, 1987.
4. Andrei Rădulescu – Electroterapie, Editura Medicală, Bucureşti, 1993.
5. Prundeanu H. – Noţiuni de biomecanică. Editura Augustă, Timişoara, 2001.
6. Drăgoi Mihai – Curs de electroterapie şi fototerapie, LITO U.M.F. Timişoara, 2001.
7. Nemeş I.D.A. – Masoterapia: masaj şi tehnici complementare. Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2001.
8. Nemeş I.D.A., Drăgoi M., Totorean Alina – Masoterapia – Lucrări practice. Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2003.
9. Nemeş I.D.A., Drăgoi M., Totorean Alina – Kinetoterapie – Lucrări practice. Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2003.
10. Nemeş I.D.A, Drăgoi M. – Durerea lombară joasă: aspect terapeutice – Revista
Fundaţiei Române de Osteoartrologie ―Osart‖ şi a Societăţii Române de Reumatologie Primară –
supliment la Prima Conferinţă Naţională ―OSART‖ cu participare internaţională, Cluj – Napoca,
4-6 aprilie 2002, p. 48.
11. Marcu Vasile, Matei Corina – Facilitare Neuroproprioceptivă în Asistenţa Kinetică.
Editura Universităţii din Oradea, 2005.
12. Marcu Vasile, Dan Mirela, Bogdan Radu, Pâncotan V., Patzai Elisabeta, Patzai Zoltan,
Matei Corina – Kinetoterapie/Phzsiotherapy. Editura Universităţii din Oradea, 2006.
13. Mihailov Mariana, Cevei Mariana – Recuperarea funcţională în boli reumatologice.
Editura Universităţii din Oradea, 2006.
14. Albu C., Gherguţ A., Albu M. – Dicţionar de kinetoterapie. Polirom 2007.
15. Vasile Liliana, Alexa A., Lazăr E.şi colab. – Discul vertebral lombar normal şi
patologic. Editura Mirton, Timişoara, 1999.

99
 16. Hertling Darlene, Kessler M. Randolph – Management of Common Musculoskeletal
Disorders – Physical Therapy. Principles and Methods – Fourth Edition. Lippincott Williams &
Wilkins 2006.
17. Kendall Peterson Florence, McCreary Kendal Elizabeth, Provance Geise Patricia –
Muscles. Testing and Function with Posture and Pain – Fourth Edition. Lippincott Williams &
Wilkins 2005.
18. Dumitru Dumitru – Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale. Editura
Sport-turism, Bucureşti, 1984.
19. Conf. Dr. Laurian Şdic – Kinetoterapia în recuperarea algiilor şi a tulburărilor de statică
vertebrală. Editura Medicală, Bucureşti, 1982.
20. Arseni C., Stânciu M. – Discopatiile vertebrale lombare. Editura Medicală, Bucureşti,
1970.
21. Jaroslav Kiss – Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului
locomotor. Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
22. Constantin Albu, Tiberiu Leonard Vlad, Adriana Albu – Kinetoterapia pasivă. Editura
Polirom, Iaşi, 2004.
23. Sbenghe Tudor, Kinesologie ştiinţa mişcării, Editura Medicală, Bucureşti, 2002;
24. Banciu Mioara, Curs de balneofizioterapie, reumatologie şi recuperare, vol. I,
Litografie UMF Timişoara, 1997;
25.. Plas, F.; Hagron, E., 2001, Kinetoterapia activă, Bucureşti, Ed. Medicală
26. Roxana Popescu, Luminiţa Marinescu, Bazele fizice şi anatomice ale kinetologiei.
Testarea musculo- articulară. Editura AGORA, Craiova, 1999
27. Adriana Sarah NICA: Compendiu de medicină fizică şi recuperare Ed. Universitară
Carol Davila, 1998
28. Poenaru Dan V. şi colab., Traumatologie şi recuperare funcţională la sportivi, Editura
Facla, Timişoara, 1985;
29. Diaconescu N., Veleanu C., Klepp H. Coloana vertebrală. Bucureşti: Ed. Med., 1977.
30 Marcu V. Bazele teoretice ale exerciţiului fizic în kinetoterapie, Ed. Universităţii,
Oradea (1995)
31. Şdic Laurian – Coloana Vertebrală (patologie, Editura Medicală, an 1982.
32. Dr Gh. Moraru, Vasile PANCOTAN: Recuperarea kinetică în reumatologie
Ed. Imprimeriei de Vest, 1999
100
 33. Cordun M. (1999) Kinetologie medicală, Bucureşti, Ed. AXĂ
34. Harrison - Principii de medicină internă, Ediţia 14, Editura Teora, Bucureşti 2003.
35. Costea Aurel Constantin – Patologia neurochirurgicală, Editura Mirton, Timişoara
2001.
36. Pătraşcu P. – Indicaţiile chirurgicale în hernia de disc lombară, Revista de Recuperare
Medicină Fizică şi Balneologie, 2003.
37. Popa Diana, Popa V. – Terapia ocupaţională pentru bolnavii cu deficienţe fizice, Ed.
Universităţii Oradea, 1999.
38. Walker BF – The prevalence of low back pain, J. Spinal Disord. 2000.
39. Popescu, D.Eugen – Reumatologie, Editura Naţional, 1997.
40. Popescu, Roxana şi colab. – Ghid de evaluare clinică şi funcţională în recuperarea
medicală, Vol. I, Craiova, Editura Medicală Universitară, 2004.
41. Popa Ghe. – Metodologia cercetării ştiinţifice în domeniul educaţiei fizice şi sportului,
Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999.
42. Sbenghe T.- Recuperarea medicală la domiciliu bolnavului, Ed. Medicală, Bucureşti,
1987.
43. www.graysanatomyonline.com

101