HANUL ANCUȚEI (1928)

de Mihail Sadoveanu

• Povestirea : este o specie epică de obicei comparabilă ca dimensiuni

cu nuvela de care
se deosebește însă prin structura narativă
Astfel în nuvelă naratorul este omniscient și narează la
persoana a III-a, iar în povestire
e personaj și narează la persoana I. Spre deosebire de
nuvelă, povestirea este totdeauna
o evocare a unei întâmplări la care povestitorul a fost de
față. De aceea, povestirea este
narată sentimental, în timp ce nuvela este perfect
obiectivă.
Într-o povestire limbajul naratorului este mai apropiat
de registrul oral, pentru că se
povestește în fața unui public, ca și cum ar exista un
public.
Povestitorul poate avea statutul de erou principal ori
statutul de martor al
întâmplărilor povestite.

Volumul de povestiri “Hanul Ancuței” este format din 9

povestiri, fiecare aparținând unui povestitor diferit. Există și o
anumită simetrie între prima și ultima povestire.
Dacă în prima povestire personajul-narator (comisul Ioniță) se arată
foarte încântat să povestească și promite ca va povesti o altă
întâmplare și mai grozavă. În ultima povestire naratorul (Zaharia
Fântânarul) se comportă ca și cum n-are niciun fel de chef de a
povesti, dimpotrivă, e monosilabic, face tot posibilul să-și îndepărteze
auditoriul, luând astfel naștere o ANTIPOVESTIRE. În final comisul
Ioniță, rămâne doar cu promisiunea mereu amânată că va povesti o
istorie nemaiauzită, lucru care nu se întâmplă.
 Ceea ce este caracteristic povestirii este suprapunerea unor
straturi temporale care modifică percepția asupra realități, așa cum
nu se întâmplă în nuvela sau în alte specii literare. Astfel, în “Hanul
Ancuței” identificăm cel puțin 3 asemenea straturi. Mai întâi e timpul
narării, adică momentul când scriitorul începe să scrie despre o
întâlnire de neuitat, care a avut loc la Hanul Ancuței. Al doilea strat
este momentul întâlnirii de la han, moment în care mai mulți călători
se adună și încep să povestească întâmplări din tinerețea lor. În fine,
cel de al treilea strat este momentul când s-au întâmplat faptele
povestite de cei adunați la han.
Se poate observa că între cele 3 secvențe temporale există o
anumită relație în funcție de perspectiva din care sunt privite. Astfel,
momentul întâlnirii de la han e pentru autor parte dintr-un trecut pe
care-l evocă admirativ. Spune că erau vremuri îmbelșugate, că
apăruse “balaur negru pe ceruri”, “că se iviseră păsări cum nu s-au
mai văzut” cu alte cuvinte, pare un timp de basm. Se evocă veselia și
buna dispoziție a călătorilor adunați la han și totul este învăluit într-o
nostalgie admirativă. În schimb, pentru cei adunați la han acela este
prezentul despre care vorbesc cu dispreț și dezamăgire. Spun că este
o lume “becisnică” și că oamenii sunt mai răi, mai lipsiți de credință și
că în niciun caz nu se pot compara cu oamenii de altădată. Rezultă
de aici că același moment(întâlnirea de la Hanul Ancuței) este
idealizat când devine trecut, iar când e prezent oamenii îl
disprețuiesc și îl compară cu alte vremuri. În realitate, e vorba despre
idealizarea propriului trecut, despre faptul că povestitorul regretă
trecerea timpului și a propriei tinereți. Nu timpul era mai bun, ci
povestitorii erau mai tineri, plini de viață, știau să se bucure de orice
moment.
Idealizarea trecutului și senzația că acel trecut era unul de
legendă e una dintre însușirile timpului în povestire. Cea de-a doua
însușire a timpului este caracterul său circular. În povestire, timpul
nu se scurge liniar ca în nuvelă, povestitorii au mereu impresia că
lucrurile se repetă, că prin chiar actul povestirii faptele sunt
reînviate și retrăite ca și cum ar fi readuse în prezent. Una dintre
povestirile în care acest lucru este evident e “Cealaltă Ancuță”. Chiar
titlul exprimă această idee, iar povestitorii văd anumite analogii:
Ancuța cea tânără are gesturi identice ca ale mamei, reacții identice,
până și povestirile sunt spuse cu aceleași cuvinte, ceea ce ar putea
însemna că lucrurile se repetă și că, atunci când oamenii povestesc,
povestirea pare să se desfășoare din nou chiar sub ochii lor. Lucrurile
se petrec așa pentru că există o legătură afectivă între povestitor și
faptele pe care le povestește.
Povestirea “Cealaltă Ancuță” este, prin temă și conflict, o
narațiune romantică despre un om ieșit din comun ce riscă totul
pentru iubire. Povestitorul este Ienache Coropcarul, care vorbește
admirativ despre vremurile de altă dată și despre oamenii care trăiau
atunci și care erau mult superiori celor din prezent. Dacă în “Iapa lui
Vodă” naratorul era protagonistul întâmplărilor povestite, în
“Cealaltă Ancuță” naratorul este un martor accidental, știind mai
puțin decât oricare dintre personaje. De aceea, el ne oferă o
povestire fragmentară și aproximativă, al cărei erou este Todiriță
Catană. Într-o primă secvență personajul e prezentat într-o situație
critică, fiind capturat de jandarmi și dus către închisoare pentru că
îndrăznise să se îndrăgostească de o femeie de rang înalt. Mai mult
decât atât, pusese la cale o răpire spectaculoasă care din păcate
eșuase. Pentru această faptă urma să fie condamnat la moarte fiind
“un rău și un mișel”. Se poate observa că mentalitatea târgului îl
condamnase deja pe Catană, considerându-l un nemernic, lucru pe
care îl împărtășeste și naratorul, pentru că el însuși e sclavul unor
prejudecăți sociale extrem de puternice.
Într-o a doua secvență, naratorul doar aude despre evadarea
lui Catană, despre curajul lui nebunesc și extraordinara forță fizică,
grație căreia nu doar că evadează, dar înfruntă și pune pe fugă o
întreagă poteră. Din acest moment povestitorul începe să-și schimbe
impresia, cu toate că atunci când îl reîntâlnește pe Catană se teme
puțin de el. Acesta însă pare că nu-l recunoaște și-l roagă să-l ducă
până la Hanul Ancuței. Din momentul în care au ajuns la han, tot ceea
ce povestește personajul-narator este din exterior, pentru că el nu e
nicicum implicat în acțiune. El nu poate decât să intuiască o
complicitate între Ancuța- mama și Todiriță Catană, complicitate care
vizează un plan de răpire a domnișoarei Varvara. Ceea ce se întâmplă
însă concret îi scapă povestitorului, care nu poate decât să constate a
doua zi că femeia dispăruse împreună cu iubitul ei iar omul care o
supraveghea fusese adus într-o stare jalnică la han. Fusese legat
strâns și bătut cu bestialitate, nemairămânându-i niciun dinte în gură.
Naratorul nu știe și nu spune care fusese planul răpirii, dar încheie
povestirea într-o notă ușor amară, punând că a fost foarte mâhnit să
audă “ce blestămății s-au întâmplat lângă apa Moldovei”.
Dintre povestirile din volum “Cealaltă Ancuță” și “Fântâna
dintre plopi” au un pronunțat caracter romantic, în ambele fiind
vorba despre sacrificii făcute în numele iubirii, ambele scrieri având
un deznodământ extrem de spectaculos. În plus, în Cealaltă Ancuță
avem și un super-erou, un individ excepțional, pentru care nicio
nebunie nu e imposibil de înfăptuit, dacă ea este motivată de
dragoste.