Poezia românească interbelică

Simbolismul

Mișcarea simbolistă este considerată primul mare curent

modernist din lirica europeană. Numele îi vine de la cuvântul grecesc
„symbolon” („semn”).
Ca procedeu stilistic, simbolul a fost folosit inclusiv în poezia antică,
pentru a exprima în sens figurat anumite idei sau concepte.
Simbolismul modern însă face din simbol expresia unei stări
interioare, astfel spus îl subiectivizează pentru a-l face sa transmită
diverse senzații, impresii și alte stări interioare.
Exista câteva elemente absolut originale în concepția simboliștilor
despre poezie și câteva noțiuni care le sunt specifice.
În primul rând, apar anumite stări interioare specifice sensibilității
moderne urbane, cum ar fi nevroza, spleenul, anxietatea sau
angoasa. Cel mai des întâlnită este starea de spleen, care înseamnă
dezgust, apăsare, absența poftei de viață, tradus de obicei în română
prin expresia „mi-e urat”. Starea nevrotică apare și ea în lirica
simbolistă manifestându-se prin iritare, isterie, dezechilibru afectiv.
Angoasa este o spaimă intensă, de obicei nemotivată rațional,
semănând foarte bine cu un atac de panică.
Există însă și un simbolism mai puțin dur, în care domină
melancolia, exotismul, nostalgia evadării din lumea imediată, iar ceea
ce este comun celor doua orientări este preferința pentru simbol și
decorul urban.
Simbolismul este caracterizat prin anumite motive și teme poetice
pe care nu le putem găsi în lirica romantică: orașul, piața publică,
fântâni arteziene etc. De exemplu, în poezia lui Bacovia toate
anotimpurile au conotații negative. Astfel, primăvara este asociată cu
isteria și nevroza, vara cu descompunerea cadavrelor, toamna cu
frigul și boala, iar zăpada iernii simbolizează moartea.
Un alt procedeu simbolist este muzicalitatea versului obținută
prin laitmotiv (repetarea unui vers sau a unui cuvânt în poezie).
Tot specifică simbolismului este noțiunea de sugestie care
înseamnă următorul lucru: starea sufletească sa fie transmisă
cititorului fără a fi explicată, doar prin simboluri și muzicalitate.
In literatura română simbolismul e teoretizat pentru prima data
de poetul Alexandru Macedonski care scrie un articol numit „Poezia
viitorului”, susținând pentru prima dată că simbolismul este o
mișcare mult mai modernă decât romantismul și că e specifică unei
sensibilități mai evoluat, ca poet însă, Macedonski pare mai înclinat
care romantism, acesta fiind motivul pentru care adevărații mari
poeți simboliști din literatura română sunt considerați George
Bacovia, Ion Minulescu și Dimitrie Anghel.

Plumb
George Bacovia

Poezia „Plumb”, plasată în debutul primului volum de versuri scris

de Bacovia, este considerată un model al liricii simboliste atât prin
procedeele stilistice cât și prin atmosfera apăsătoare pe care o
generează.
Din punct de vedere compozițional, este o poezie foarte densă,
care prin intermediul a numai opt versuri transmite o stare intensă de
apăsare și disperare. În șase din cele opt versuri apare cuvântul
„plumb”, care dă și titlul poeziei. El are dublă valoare stilistică, fiind
atât laitmotiv cât și simbol.
Se poate observa modul cum se dispune acest simbol în fiecare
dintre cele doua strofe. În prima strofă se asociază cu obiecte
concrete aparținând câmpului semantic al morții: „sicriu” „flori” și
„coroane”. În schimb, în a doua strofă plumbul se combină cu
elemente ce țin de realitatea interioară (subiective): „amor de
plumb”, „aripi de plumb”.
La nivel descriptiv se poate observa predominanța verbelor statice
care de altfel se și repetă („dormeau”, „stam”, „dormea”, „atârnau”).
Se adaugă doua verbe cu efecte auditive: „să strig”, „scârțâiau”. Prin
urmare, ceea ce lipsește complet sunt verbele dinamice. Acesta este
un mod prin care poetul sugerează ideea de univers încremenit,
apăsător, lipsit de viață.
Revenind la structura primei strofe, putem observa pe lângă
insistența cu care se folosește laitmotivul și faptul că Bacovia prefera
spatiile închise, apăsătoare, așa cum este cavoul.
În a doua strofă sintagmele „amor de plumb” și „aripi de plumb”
sunt folosite în sens figurat amorul de plumb exprima o iubire
apăsătoare, dureroasă, iar aripile care atârnă exprimă zborul
imposibil adică ideea unei iubiri epuizate. Dacă în mod obișnuit
dragostea se asociază cu zborul, plutirea, de data aceasta prin aripile
de plumb e sugerată căderea și lipsa oricărei speranțe. Luat în sine,
simbolul plumbului este unul complex, care transmite o realitate
sufletească sumbră. În primul rând, plumbul se asociază cu greutatea,
cu apăsarea. O atmosferă de plumb este una copleșitoare, grava,
greu de suportat. În al doilea rând, prin culoarea cenușie, plumbul
sugerează monotonia, dezgustul, iar când se asociază cu elemente
funerare exprimă în egală măsură spaima de moarte și senzația
copleșitoare a unui univers închis, din care din care orice șansă de
evadare este imposibilă.
 În sinteză, toate aceste senzații pe care le transmite simbolul
plumbului corespund spleenului, care înseamnă în egală măsură
apăsare, dezgust, spaimă, nevroză. Nu doar simbolul în sine transmite
aceasta stare ci și muzicalitatea sumbră a versurilor precum și
dispunerea cuvântului „plumb” la finalul primului și ultimului vers al
fiecărei strofe.
În concluzie, poezia „Plumb” reprezintă un model al liricii
simboliste atât tematic cât și prin limbajul poetic, în care identificăm
simbolul, laitmotivul și tehnica sugestii, toate fiind procedee specifice
simbolismului.